Cauza C‑430/10
Hristo Gaydarov
împotriva
Director na Glavna direktsia „Ohranitelna politsia” pri Ministerstvo na vatreshnite raboti
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Administrativen sad Sofia‑grad)
„Libera circulație a unui cetățean al Uniunii – Directiva 2004/38/CE – Interdicția de a părăsi teritoriul național ca urmare a unei condamnări penale într‑un alt stat – Trafic de substanțe stupefiante – Măsură care poate fi justificată de motive de ordine publică”
Sumarul hotărârii
1. Cetățenia Uniunii Europene – Dreptul la libera circulație și la libera ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Dreptul de ieșire și de intrare – Domeniu de aplicare
[art. 21 TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alin (1)]
2. Cetățenia Uniunii Europene – Dreptul la libera circulație și la libera ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Limitarea dreptului de intrare și de ședere pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică
(art. 21 TFUE ; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 27)
1. Statutul de cetățean al Uniunii conferă unui resortisant european, inclusiv față de statul membru de origine, drepturi aferente unui astfel de statut și în special dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum a fost conferit prin articolul 21 TFUE. Dreptul la liberă circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a intra într‑un alt stat membru decât cel de origine, cât și dreptul de a‑l părăsi. Astfel, libertățile fundamentale garantate de acest tratat ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Având în vedere că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru, situația unei persoane căreia i se interzice ieșirea dintr‑un stat a cărui cetățenie o are face parte din domeniul de aplicare al directivei menționate.
(a se vedea punctele 24-27)
2. Articolul 21 TFUE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost condamnat penal în alt stat pentru trafic de substanțe stupefiante, cu condiția ca, în primul rând, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, în al doilea rând, ca măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și, în al treilea rând, ca această măsură să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv care să permită verificarea legalității sale, în fapt și în drept, în raport cu cerințele dreptului Uniunii.
(a se vedea punctul 42 și dispozitivul)
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
17 noiembrie 2011(*)
„Libera circulație a unui cetățean al Uniunii – Directiva 2004/38/CE – Interdicția de a părăsi teritoriul național ca urmare a unei condamnări penale într‑un alt stat – Trafic de substanțe stupefiante – Măsură care poate fi justificată de motive de ordine publică”
În cauza C‑430/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Administrativen sad Sofia‑grad (Bulgaria), prin decizia din 11 august 2010, primită de Curte la 2 septembrie 2010, în procedura
Hristo Gaydarov
împotriva
Direktor na Glavna direktsia „Ohranitelna politsia” pri Ministerstvo na vatreshnite raboti,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot (raportor), președinte de cameră, doamna A. Prechal, domnul K. Schiemann, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Comisia Europeană, de doamna D. Maidani și de domnul V. Savov, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea, în primul rând, a articolului 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificare în JO L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), în al doilea rând, a Regulamentului (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5, denumit în continuare „Regulamentul nr. 562/2006”) și, în al treilea rând, a Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare „CAAS”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Gaydarov, resortisant bulgar, pe de o parte, și direktor na Glavna direktsia „Ohranitelna politsia” pri Ministerstvo na vatreshnite raboti (directorul Direcției generale „Poliția însărcinată cu menținerea ordinii publice” din cadrul Ministerului de Interne bulgar, denumit în continuare „directorul Poliției”), pe de altă parte, cu privire la o măsură de interzicere a ieșirii de pe teritoriul național și a eliberării unui pașaport sau a altor documente înlocuitoare, adoptată de directorul Poliției împotriva domnului Gaydarov.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2004/38
3 Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, aceasta se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale.
4 Articolul 4 alineatele (1) și (3) din această directivă prevede:
„(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
[...]
(3) Hotărând în conformitate cu legislația proprie, statele membre eliberează și reînnoiesc cetățenilor lor cărțile de identitate sau pașapoartele care le atestă cetățenia.”
5 Articolul 27 alineatele (1)-(3) din directiva menționată prevede:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.
(3) Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și‑a semnalat prezența pe teritoriul său în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) ori la eliberarea permisului de ședere, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze informații privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultat răspunde în termen de două luni.”
Regulamentul nr. 562/2006
6 Considerentul (5) al Regulamentului nr. 562/2006 prevede:
„Definirea de norme comune privind trecerea frontierelor de către persoane nu pune în discuție și nu aduce atingere drepturilor în materie de liberă circulație de care beneficiază cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, precum și resortisanții țărilor terțe sau membrii familiilor acestora care, în temeiul acordurilor semnate între Comunitate și statele membre, pe o parte, și respectivele țări terțe, pe de altă parte, beneficiază de drepturi în materie de liberă circulație echivalente cu drepturile cetățenilor Uniunii.”
7 Potrivit considerentului (20) al acestui regulament:
„Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prezentul regulament trebuie să fie pus în aplicare în conformitate cu obligațiile statelor membre în ceea ce privește protecția internațională și principiul nereturnării (non‑refoulement).”
8 Articolul 3 din același regulament prevede:
„Prezentul regulament se aplică oricărei persoane care trece frontiera internă sau externă a unui stat membru, fără a aduce atingere:
(a) drepturilor persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație;
[...]”
9 Potrivit articolului 7 alineatul (6) din același regulament:
„Verificarea persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație se efectuează în conformitate cu Directiva 2004/38/CE.”
CAAS
10 Potrivit articolului 71 din CAAS:
„(1) Părțile contractante se angajează, cu privire la vânzarea directă sau indirectă de substanțe narcotice și substanțe psihotrope de orice fel, inclusiv canabis, și deținerea acestor produse și substanțe în vederea vânzării sau exportului, să adopte în conformitate cu convențiile existente ale Organizației Națiunilor Unite [...], toate măsurile necesare pentru a preveni și pedepsi traficul ilegal de substanțe narcotice și substanțe psihotrope.
(2) Părțile contractante se angajează să prevină și să pedepsească prin măsuri administrative și penale exportul ilegal de substanțe narcotice și substanțe psihotrope, inclusiv canabis, precum și vânzarea, furnizarea și mânuirea acestor produse și substanțe […].
[…]
(5) Părțile contractante fac tot posibilul pentru a preveni și combate efectele negative generate de cererea ilegală de substanțe narcotice și substanțe psihotrope de orice tip, inclusiv canabis. Fiecare parte contractantă poartă răspunderea pentru măsurile adoptate în acest scop.”
Legislația națională
Constituția bulgară
11 Potrivit articolului 35 alineatul (1) din Constituția bulgară:
„Orice persoană are dreptul să își aleagă liber locul de reședință, să circule pe teritoriul țării și să părăsească acest teritoriu. Acest drept poate fi restrâns exclusiv printr‑o lege privind apărarea siguranței naționale, a sănătății publice și a drepturilor și libertăților celorlalți cetățeni.”
Legea privind documentele bulgare cu caracter personal
12 Articolul 23 alineatele (2) și (3) din Legea privind documentele bulgare cu caracter personal (Zakon za balgarskite litschni dokumenti, DV nr. 93 din 11 august 1998), astfel cum a fost modificată în anul 2006 (DV nr. 105, denumită în continuare „ZBLD”), prevede:
„(2) Orice cetățean bulgar are dreptul, pe baza unui document de identitate, să părăsească țara și să se reîntoarcă în țară prin frontierele interne ale Republicii Bulgaria cu statele membre ale Uniunii Europene, precum și în situațiile menționate în instrumentele de drept internațional.
(3) Dreptul prevăzut la alineatul (2) nu este limitat, cu excepția cazului în care legea prevede altfel pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății cetățenilor sau a drepturilor și libertăților celorlalți cetățeni.”
13 Potrivit articolului 76 din ZBLD:
„Următoarelor categorii de persoane li se poate interzice părăsirea țării și eliberarea de pașapoarte sau documente înlocuitoare:
[...]
(5) persoane care au încălcat legislația unui alt stat pe perioada șederii lor în acel stat, pentru o perioadă de doi ani de la primirea unei scrisori oficiale din partea Ministerului de Externe sau a altor documente de la organele competente ale statului respectiv privind returnarea sau expulzarea, în care este menționată încălcarea săvârșită.”
14 ZBLD a fost modificată printr‑o lege publicată în Jurnalul Oficial bulgar nr. 82/2009, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010. Această lege a abrogat articolul 76 alineatul (5) și a stabilit, potrivit instanței de trimitere, că valabilitatea măsurilor aplicate anterior în temeiul acestei dispoziții înceta în termen de trei luni de la intrarea ei în vigoare.
Acțiunea principală și întrebările preliminare
15 Domnul Gaydarov, resortisant bulgar, a fost condamnat în Serbia, la 2 octombrie 2008, la o pedeapsă privativă de libertate de nouă luni, pentru transport ilegal de substanțe stupefiante.
16 La 6 noiembrie 2008, autoritățile bulgare au primit, pe cale diplomatică, o notă în care se menționa această condamnare.
17 Pe baza acestei informații, în conformitate cu articolul 76 alineatul (5) din ZBLD, la 13 noiembrie 2008, directorul Poliției a adoptat împotriva domnului Gaydarov o măsură de interzicere a ieșirii de pe teritoriul național și a eliberării unui pașaport sau a altor documente înlocuitoare.
18 Această decizie a fost notificată persoanei în cauză la 16 septembrie 2009, dată la care aceasta executase deja pedeapsa privativă de libertate în Serbia și se întorsese în Bulgaria.
19 Domnul Gaydarov a atacat decizia menționată la instanța de trimitere, arătând, potrivit acesteia, că a fost deja condamnat într‑o altă țară și că legea bulgară nu îi era aplicabilă. La rândul său, directorul Poliției a susținut că s‑a conformat dispozițiilor articolului 76 alineatul (5) din ZBLD.
20 Potrivit instanței de trimitere, autoritatea administrativă competentă exercită această prerogativă ținând seama de aspecte legate de pertinență. Controlul jurisdicțional asupra acestei decizii se limitează la verificarea existenței scrisorii sau a documentelor oficiale menționate la acest articol. Curtea Administrativă Supremă ar fi confirmat recent această jurisprudență cu ocazia unei acțiuni împotriva unei decizii asemănătoare adoptate împotriva unui resortisant bulgar condamnat în Spania (Hotărârea nr. 5013 din 16 aprilie 2010).
21 Instanța de trimitere manifestă îndoieli cu privire la compatibilitatea dispoziției în cauză din ZBLD cu dreptul Uniunii, care, în conformitate cu articolele 20 TFUE și 21 TFUE, precum și cu articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu Directiva 2004/38, consacră dreptul la liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii – statut de care domnul Gaydarov beneficiază – pe teritoriul statelor membre. Cu toate acestea, instanța de trimitere a subliniat că, potrivit articolului 27 din această directivă, statele membre pot limita libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Pe de altă parte, instanța de trimitere observă că o măsură de interzicere a părăsirii teritoriului național, precum cea din acțiunea principală, se întemeiază pe obligația impusă statelor la articolul 71 din CAAS de a lua măsuri de control la frontierele lor externe pentru a combate transportul ilicit și utilizarea ilicită a substanțelor stupefiante. În sfârșit, această instanță ridică problema dacă criteriile menționate la articolul 27 din Directiva 2004/38 sunt aplicabile unui resortisant bulgar, din moment ce această directivă nu a fost transpusă în Bulgaria decât în ceea ce privește eliberarea documentelor de identitate, iar nu și în ceea ce privește libertatea cetățenilor bulgari de a se deplasa în alt stat membru.
22 În aceste împrejurări, Administrativen sad Sofia‑grad a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În împrejurările din acțiunea principală, articolul 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38/CE trebuie interpretat în sensul că este aplicabil atunci când unui resortisant al unui stat membru i se interzice părăsirea teritoriului propriului stat deoarece a săvârșit într‑o țară terță o infracțiune care are ca obiect substanțele stupefiante, în măsura în care:
– dispozițiile menționate nu au fost transpuse în mod expres în privința propriilor resortisanți ai statului membru,
– motivele invocate de legiuitorul național în privința obiectivelor legitime care justifică o restrângere a liberei circulații a cetățenilor bulgari se întemeiază pe Regulamentul nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane și
– aplicarea măsurilor administrative se realizează în temeiul articolului 71 din [CAAS], precum și cu respectarea considerentelor (5) și (20) ale Regulamentului nr. 562/2006?
2) În împrejurările din acțiunea principală, din restricțiile și condițiile prevăzute pentru exercitarea dreptului la liberă circulație al cetățenilor Uniunii Europene, precum și din dispozițiile adoptate pentru aplicarea acestora în conformitate cu dreptul Uniunii, printre care se numără articolul 71 alineatele (1), (2) și (5) din [CAAS] coroborat cu considerentele (5) și (20) ale Regulamentului nr. 562/2006, rezultă că este permisă o normă juridică națională care prevede că un stat membru aplică măsura administrativă coercitivă a «interdicției de a ieși de pe teritoriul național» unui cetățean al acestuia care a săvârșit o infracțiune care are ca obiect substanțe stupefiante, dacă cetățeanul respectiv a fost condamnat pentru această faptă de instanța unei țări terțe?
3) În împrejurările din acțiunea principală, restricțiile și condițiile prevăzute pentru exercitarea dreptului de liberă circulație al cetățenilor Uniunii Europene, precum și dispozițiile adoptate pentru aplicarea acestora în conformitate cu dreptul Uniunii, printre care se numără articolul 71 alineatele (1), (2) și (5) din [CAAS] coroborat cu considerentele (5) și (20) ale Regulamentului nr. 562/2006, trebuie interpretate în sensul că, prin condamnarea cetățeanului unui stat membru de instanța unei țări terțe pentru o faptă încadrată conform dreptului acestui stat membru ca infracțiune gravă care are ca obiect substanțe stupefiante, se consideră că, din motive de prevenție generală și specială, inclusiv asigurarea într‑o mai mare măsură a protecției sănătății altor persoane pe baza principiului precauției, conduita cetățeanului respectiv reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății pentru o perioadă stabilită cu exactitate prin lege, care nu are legătură cu durata pedepsei aplicate, dar care se încadrează în termenul de reabilitare?”
Cu privire la întrebările preliminare
23 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei decizii administrative prin care un stat membru interzice unui resortisant al său să părăsească teritoriul național pentru motivul că persoana în cauză a fost condamnată penal de o instanță a unei țări terțe pentru trafic de substanțe stupefiante.
24 În primul rând, trebuie subliniat că, în calitate de resortisant bulgar, domnul Gaydarov se bucură de statutul de cetățean al Uniunii în temeiul articolului 20 TFUE și, prin urmare, are posibilitatea de a se prevala, inclusiv față de statul membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut și în special de dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum a fost conferit prin articolul 21 TFUE (a se vedea în special Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa, C‑33/07, Rep., p. I‑5157, punctul 17, și Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C‑434/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 48).
25 În al doilea rând, trebuie precizat că dreptul la liberă circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a intra într‑un alt stat membru decât cel de origine, cât și dreptul de a‑l părăsi. Într‑adevăr, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să sublinieze, libertățile fundamentale garantate prin tratat ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 18).
26 De altfel, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
27 Rezultă că o situație precum cea a domnului Gaydarov, astfel cum este descrisă la punctele 15-18 din prezenta hotărâre, este cuprinsă în sfera dreptului de liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii în statele membre și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare a Directivei 2004/38.
28 În această privință, trebuie subliniat, asemenea celor arătate de Comisia Europeană, că, astfel cum reiese din considerentul (5) și din articolul 3 litera (a) din Regulamentul nr. 562/2006, acesta nu are ca scop și nu poate avea ca efect restrângerea libertății de circulație a cetățenilor Uniunii prevăzută de Tratatul FUE. În plus, articolul 7 alineatul (6) din acest regulament prevede că verificarea persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație consacrat în dreptul Uniunii se efectuează în conformitate cu Directiva 2004/38.
29 În al treilea rând, trebuie amintit că dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (a se vedea în special Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 21 și jurisprudența citată).
30 În ceea ce privește acțiunea principală, aceste limitări și condiții decurg în special din articolul 27 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Cu toate acestea, dispoziția menționată permite statelor membre să restrângă libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii sau a membrilor lor de familie numai pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică.
31 Potrivit instanței de trimitere, legea națională de transpunere a directivei nu se aplică resortisanților Republicii Bulgaria. Totuși, această împrejurare nu poate avea ca efect împiedicarea instanței naționale de a asigura efectul deplin al normelor de drept al Uniunii, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea unei dispoziții a legislației naționale care este contrară acestuia și în special articolului 27 din Directiva 2004/38 (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, Rep., p. I‑8889, punctul 31 și jurisprudența citată), cu precizarea că un particular poate să invoce dispozițiile acestui articol, necondiționate și suficient de precise, împotriva statului membru al cărui resortisant este (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 4 decembrie 1974, van Duyn, 41/74, Rec., p. 1337, punctele 9-15).
32 În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe consacrate, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai puțin adevărat că, în contextul Uniunii și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii (a se vedea în special Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 23).
33 Curtea a precizat astfel că noțiunea de ordine publică presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății (a se vedea în special Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 23 și jurisprudența citată).
34 În acest cadru, derogările de la libera circulație a persoanelor care ar putea fi invocate de un stat membru implică în special, astfel cum prevede articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală (Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 24). În plus, potrivit aceleiași dispoziții, condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine adoptarea automată a unor măsuri de limitare a exercitării dreptului la liberă circulație.
35 În această privință, cu toate că articolul 71 din CAAS impune statelor părți obligația de a combate traficul de substanțe stupefiante, această convenție nu are nici ca scop, nici ca efect derogarea de la normele stabilite prin tratat și prin Directiva 2004/38 în ceea ce privește libera circulație a cetățenilor Uniunii. De altfel, articolul 134 din CAAS precizează că dispozițiile acesteia se aplică numai în măsura în care ele sunt compatibile cu legislația Uniunii. Această normă a fost reluată în Protocolul Schengen, care, în al treilea paragraf al preambulului, confirmă că dispozițiile acquis‑ului Schengen se aplică doar în cazul și în măsura în care acestea sunt compatibile cu legislația Uniunii (Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C‑503/03, Rec., p. I‑1097, punctul 34).
36 În prezenta cauză, se impune constatarea că situația care a determinat apariția litigiului din acțiunea principală, astfel cum a fost prezentată de instanța de trimitere, nu pare să răspundă cerințelor articolului 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38.
37 În special, din dosarul transmis Curții de instanța de trimitere pare să rezulte că decizia în litigiu adoptată cu privire la reclamantul din acțiunea principală are ca unic temei condamnarea penală pronunțată față de acesta în Serbia, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză.
38 Din acest punct de vedere și pentru a oferi un răspuns cuprinzător la cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, trebuie precizat că, astfel cum reiese din cele prezentate mai sus, condamnarea penală anterioară a persoanei în cauză nu este suficientă în sine pentru a considera în mod automat că aceasta constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, singura care este de natură să justifice o restrângere a drepturilor care îi sunt conferite de legislația Uniunii.
39 Totuși, instanței de trimitere îi revine sarcina de a efectua constatările necesare în această privință, pe baza elementelor de fapt și de drept care au motivat, în acțiunea principală, măsura adoptată de directorul Poliției.
40 În cadrul unei astfel de aprecieri, instanța de trimitere va trebui să stabilească de asemenea dacă limitarea respectivă a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Astfel, din articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, precum și din jurisprudența constantă a Curții reiese că o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație nu poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporționalității (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Jipa, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).
41 În sfârșit, din moment ce, potrivit celor prezentate de instanța de trimitere cu privire la dreptul național aplicabil la momentul respectiv și în special cu privire la jurisprudența potrivit căreia autoritatea dispune de o putere discreționară în adoptarea acestui tip de măsuri, fără existența unui control judecătoresc asupra deciziei luate în acest mod, trebuie precizat că persoana care face obiectul unei astfel de măsuri trebuie să dispună de o cale de atac jurisdicțională efectivă (a se vedea în special Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, Rec., p. 1651, punctele 18 și 19, Hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens și alții, 222/86, Rec., p. 4097, punctul 14, și Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C‑50/00 P, Rec., p. I‑6677, punctul 39). Această cale de atac trebuie să permită controlul legalității deciziei în cauză, în fapt și în drept, în raport cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iulie 2011, Samba Diouf, C‑69/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 57). Eficiența acestei căi de atac jurisdicționale presupune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele deciziei luate în privința sa, fie din cuprinsul deciziei, fie dintr‑o comunicare ulterioară transmisă la cererea sa, fără a aduce atingere puterii instanței competente de a dispune ca autoritatea în cauză să comunice motivele menționate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Heylens, citată anterior, punctul 15, și Hotărârea din 17 martie 2011, Peñarroja Fa, C‑372/09 și C‑373/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 63).
42 Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 21 TFUE și articolul 27 din Directiva 2004/38 nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost condamnat penal în alt stat pentru trafic de substanțe stupefiante, cu condiția ca, în primul rând, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, în al doilea rând, ca măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și, în al treilea rând, ca această măsură să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv care să permită verificarea legalității sale, în fapt și în drept, în raport cu cerințele dreptului Uniunii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
43 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
Articolul 21 TFUE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost condamnat penal în alt stat pentru trafic de substanțe stupefiante, cu condiția ca, în primul rând, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, în al doilea rând, ca măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și, în al treilea rând, ca această măsură să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv care să permită verificarea legalității sale, în fapt și în drept, în raport cu cerințele dreptului Uniunii.
Semnături
** Limba de procedură: bulgara.