1. 

Comisia Europeană solicită emiterea de către Curte a unui aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE, referitor la repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește încheierea Acordului de liber schimb preconizat între Uniunea Europeană și Republica Singapore (denumit în continuare „ALSUES”) ( 2 ). Textul ALSUES astfel cum a fost negociat de Comisie prevede că acesta trebuie să fie încheiat ca un acord între Uniunea Europeană și Republica Singapore (denumită în continuare „Singapore”), fără participarea statelor membre. Comisia solicită Curții să stabilească dacă această abordare este corectă.

2. 

Comisia susține că Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea ALSUES. Ea arată că cea mai mare parte a acestui acord intră sub incidența competenței pe care articolul 207 TFUE o conferă Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune, competență care este exclusivă [articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE], iar competența exclusivă a Uniunii Europene de a încheia alte părți ale acordului rezultă dintr‑un act legislativ care îi conferă dreptul să procedeze astfel [primul motiv întemeiat pe articolul 3 alineatul (2) TFUE] sau din faptul că încheierea ALSUES ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora [al treilea motiv întemeiat pe articolul 3 alineatul (2) TFUE]. Parlamentul European este în general de acord cu Comisia. Toate celelalte părți care au depus observații susțin că Uniunea Europeană nu poate să încheie singură acordul respectiv întrucât anumite părți ale ALSUES țin de competența partajată a Uniunii Europene și a statelor membre și chiar de competența exclusivă a statelor membre. Rezultă că și statele membre trebuie să fie parte la ALSUES.

3. 

ALSUES face parte dintr‑o nouă generație de acorduri în materie de comerț și investiții, negociate sau aflate în curs de negociere între Uniunea Europeană și parteneri comerciali din alte regiuni ale lumii. Acordul nu este un „acord omogen”: nu vizează un domeniu sau un obiect determinat și nici nu urmărește un singur obiectiv. El urmărește să asigure în special liberalizarea comerțului și a investițiilor și garantează anumite standarde de protecție într‑un mod care conciliază obiective economice și neeconomice. Deși se bazează pe reguli existente în acordurile Organizației Mondiale a Comerțului (denumită în continuare „OMC”) ( 3 ), ALSUES extinde totodată regulile respective și acoperă chestiuni care nu sunt (încă) incluse în acordurile menționate.

4. 

Pentru a stabili dacă Uniunea Europeană poate să încheie ALSUES fără statele membre, este necesar mai întâi să ajungem la o înțelegere clară a chestiunilor reglementate de acordul în cauză și a obiectivelor pe care acesta le urmărește ( 4 ). Această înțelegere va servi apoi ca temei pentru aplicarea diferitor norme din tratate privind atribuirea de competențe Uniunii Europene și natura competențelor respective. În acest demers, normele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) TFUE (privind competența exclusivă expresă) trebuie să fie aplicate înaintea celor de la articolul 3 alineatul (2) TFUE (privind competența exclusivă implicită) ( 5 ) și, dacă este necesar, a celor de la articolul 4 TFUE (privind competența partajată).

5.

În decembrie 2006, Comisia a recomandat Consiliului Uniunii Europene să o autorizeze pentru a negocia un acord de liber schimb cu țările din Asociația Națiunilor din Asia de Sud‑Est (denumită în continuare „ASEAN”) în numele Comunității Europene și al statelor membre. În aprilie 2007, Consiliul a autorizat Comisia să înceapă negocierile. Negocierile privind un acord interregional s‑au dovedit dificile și, prin urmare, au fost suspendate. Comisia a propus atunci încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu țările ASEAN relevante, începând cu Singapore. În decembrie 2009, Consiliul, în temeiul directivelor de negociere pe care le‑a adoptat pentru negocierile cu ASEAN, a autorizat Comisia să negocieze un acord comercial cu Singapore. Aceste negocieri au început în martie 2010. În septembrie 2011, Consiliul a modificat directivele de negociere, adăugând investițiile pe lista temelor acoperite. Cu această ocazie, Consiliul a susținut că obiectivul a fost ca respectivul capitol referitor la investiții al acordului să reglementeze domenii care țin de competența partajată, cum sunt investițiile de portofoliu ( 6 ), soluționarea diferendelor, precum și proprietatea și exproprierea.

6.

La 20 septembrie 2013, Uniunea Europeană (acționând prin intermediul Comisiei) și Singapore au parafat textul ALSUES (altfel spus, l‑au acceptat ca fiind definitiv), cu excepția capitolului privind investițiile. Textul respectiv a fost pus la dispoziția publicului în aceeași zi.

7.

Atunci când a devenit clar că textul menționat prevedea semnarea și încheierea ALSUES de către Uniunea Europeană fără participarea statelor membre, Comitetul pentru politică comercială [un comitet numit de Consiliu în temeiul articolului 207 alineatul (3) TFUE] a înaintat în februarie 2014 chestiunea Comitetului Reprezentanților Permanenți (denumit în continuare „COREPER”). Comitetul pentru politică comercială a invitat COREPER să confirme procedura de semnare și de încheiere a ALSUES și i‑a solicitat să invite Comisia, în calitate de negociator în numele Uniunii Europene și al statelor membre, să adapteze textul în funcție de caracterul mixt al acestui tip de acord. COREPER a arătat că există un larg consens între delegații că ALSUES trebuie să fie semnat și încheiat ca un acord mixt, ceea ce înseamnă că atât Uniunea Europeană, cât și statele membre trebuie să fie parte la acesta.

8.

Negocierile referitoare la capitolul privind investițiile s‑au încheiat în octombrie 2014. În iunie 2015, Comisia a trimis Comitetului pentru politică comercială textul consolidat al capitolului privind investițiile și a precizat că întregul acord este acum parafat.

9.

ALSUES cuprinde un preambul, 17 capitole, un protocol și cinci clauze interpretative.

10.

Capitolul unu („Obiective și definiții generale”) prevede că obiectivele ALSUES sunt instituirea unei zone de liber schimb în conformitate cu articolul XXIV din GATT 1994 ( 7 ) și cu articolul V din GATS ( 8 ), precum și liberalizarea și facilitarea comerțului și a investițiilor între părți în concordanță cu ALSUES.

11.

Capitolul doi („Tratamentul național și accesul pe piață al mărfurilor”) începe prin reafirmarea obligației părților de a acorda tratament național ( 9 ) în conformitate cu articolul III din GATT 1994 (pe care capitolul respectiv îl încorporează în ALSUES). De asemenea, el stabilește obligații privind măsuri netarifare. Dispoziții separate reglementează punerea la dispoziție a informațiilor și schimbul de informații, notificările și anchetele, precum și administrarea măsurilor vizate.

12.

Capitolul trei („Măsuri comerciale”) stabilește obligații care privesc, pe de o parte, măsurile antidumping și compensatorii și, pe de altă parte, două tipuri de măsuri de salvgardare (măsuri de salvgardare globale și măsuri de salvgardare bilaterale).

13.

Capitolul patru („Bariere tehnice în calea comerțului”) urmărește facilitarea și intensificarea comerțului cu mărfuri dintre părți prin instituirea unui cadru pentru prevenirea, identificarea și eliminarea barierelor inutile în calea comerțului care intră în domeniul de aplicare al Acordului BTC (care face parte integrantă din ALSUES).

14.

Capitolul cinci („Măsuri sanitare și fitosanitare”) urmărește (a) protecția vieții și a sănătății oamenilor, a animalelor și a plantelor pe teritoriul fiecăreia dintre părți, facilitând totodată schimburile comerciale dintre acestea în domeniul măsurilor sanitare și fitosanitare (denumite în continuare „măsuri SPS”), (b) colaborarea pentru punerea în aplicare în continuare a Acordului privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare (denumit în continuare „Acordul SPS”) și (c) asigurarea unor mijloace de îmbunătățire a comunicării, a cooperării și a soluționării problemelor legate de punerea în aplicare a măsurilor SPS care afectează schimburile comerciale dintre părți.

15.

Capitolul șase („Regimul vamal și facilitarea comerțului”) recunoaște importanța regimului vamal și a facilitării comerțului în mediul comercial global aflat în evoluție și a consolidării cooperării în acest domeniu. El stabilește principiile pe care trebuie să se bazeze dispozițiile și procedurile vamale ale părților.

16.

Obiectivele capitolului șapte („Bariere netarifare în calea comerțului și a investițiilor în producerea de energie regenerabilă”) sunt promovarea, dezvoltarea și creșterea producției de energie din surse regenerabile și durabile nefosile (denumită în continuare „energie verde”), în special prin facilitarea comerțului și a investițiilor. Acest capitol se aplică măsurilor care pot afecta comerțul și investițiile dintre părți în ceea ce privește generarea de energie verde, însă nu și produselor utilizate pentru generarea energiei.

17.

În capitolul opt („Servicii, stabilire și comerț electronic”), părțile își reafirmă angajamentele în temeiul Acordului OMC ( 10 ). Capitolul respectiv prevede dispozițiile necesare pentru liberalizarea progresivă și reciprocă a comerțului cu servicii, altfel spus, prestarea transfrontalieră de servicii de pe teritoriul unei părți pe teritoriul celeilalte părți și pe teritoriul unei părți către un consumator de servicii al celeilalte părți, precum și dispozițiile necesare pentru liberalizarea progresivă și reciprocă a stabilirii și a prezenței temporare a persoanelor fizice în scopuri profesionale. Acest capitol reglementează comerțul electronic separat. De asemenea, el conține dispoziții privind reglementarea internă a serviciilor informatice, a serviciilor poștale, a serviciilor de telecomunicații, a serviciilor financiare și a serviciilor de transport maritim internațional.

18.

Capitolul nouă („Investiții”) cuprinde două părți.

19.

Secțiunea A prevede dispozițiile materiale privind protecția investițiilor. În sensul capitolului menționat, „investiție” înseamnă „orice tip de active care prezintă caracteristicile unei investiții, inclusiv caracteristici precum angajarea de capital sau de alte resurse, urmărirea unui câștig sau a unui profit, asumarea de riscuri sau o anumită durată”. Cerințele principale privesc tratamentul național, tratamentul corect și echitabil, protecția și securitatea deplină, precum și compensațiile pentru prejudiciile cauzate de un război sau de un alt conflict armat, de o revoluție, de o stare de urgență la nivel național, de o revoltă, de o insurecție sau de o situație de dezordine pe teritoriul celeilalte părți. De asemenea, secțiunea A prevede că niciuna dintre părți nu trebuie să naționalizeze, să exproprieze sau să supună unor măsuri cu efect echivalent naționalizării sau exproprierii, în mod direct sau indirect, investițiile realizate de investitorii celeilalte părți vizate de secțiunea respectivă decât atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În plus, fiecare parte trebuie să permită realizarea tuturor transferurilor legate de o investiție vizată de capitolul nouă în monedă liber convertibilă fără restricții sau întârzieri. La intrarea în vigoare a ALSUES, acordurile bilaterale dintre statele membre și Singapore enumerate în anexa 9‑D încetează să producă efecte și sunt înlocuite de ALSUES.

20.

Secțiunea B instituie un mecanism „de soluționare a diferendelor între investitor și stat” (denumit în continuare „SDIS”). Mecanismul în cauză, care poate să includă arbitrajul, se aplică unui litigiu între un resortisant al unei părți la acord și o altă parte la acord în legătură cu un tratament (inclusiv o omisiune de a acționa) din partea acestei din urmă părți în privința căruia reclamantul susține că încalcă dispozițiile secțiunii A și cauzează o pierdere sau un prejudiciu acestui reclamant sau societății sale stabilite pe plan local. O dispoziție separată prevede că în principiu niciuna dintre părți nu trebuie să ofere protecție diplomatică sau să se adreseze unei instanțe internaționale în cazul unui litigiu pentru a cărui soluționare unul dintre investitorii săi și cealaltă parte au fost de acord să apeleze sau au apelat la arbitraj potrivit secțiunii B din capitolul nouă.

21.

Capitolul zece („Achiziții publice”) se aplică oricărei măsuri care privește o formă de achiziții publice acoperită de acord, altfel spus, achiziții publice realizate de o entitate vizată de acord și a căror valoare depășește un anumit prag.

22.

Capitolul unsprezece („Proprietatea intelectuală”) stabilește drepturile și obligațiile în ceea ce privește șapte categorii de drepturi de proprietate intelectuală care sunt prevăzute și de Acordul TRIPS și pentru o categorie care nu este prevăzută de acordul menționat, și anume protecția soiurilor de plante. Structura acestei secțiuni o urmează pe cea a Acordului TRIPS: fiecare subsecțiune se referă la un drept de proprietate intelectuală reglementat de ALSUES și include totodată drepturile și obligațiile prevăzute în alte acorduri multilaterale (dintre care unele fac parte, iar altele nu fac parte din Acordul TRIPS).

23.

Capitolul doisprezece („Concurență și chestiuni conexe”) se concentrează pe importanța concurenței libere și nedenaturate în relațiile comerciale ale părților. El stabilește principiile privind practicile antitrust și concentrările economice, întreprinderile publice, întreprinderile cărora le‑au fost acordate drepturi speciale sau exclusive și monopolurile de stat și subvențiile.

24.

Capitolul treisprezece („Comerț și dezvoltare durabilă”) cuprinde angajamentul părților privind dezvoltarea și promovarea comerțului internațional, a schimburilor lor comerciale bilaterale și a relațiilor lor economice astfel încât să contribuie la dezvoltarea durabilă. Obligațiile principale impun fiecărei părți să stabilească propriile niveluri de protecție a mediului și a muncii, precum și să adopte și să modifice în consecință legile și politicile lor relevante, în concordanță cu principiile din normele și din acordurile în materie de mediu și de muncă recunoscute la nivel internațional la care sunt parte. Capitolul menționat include și obligații separate legate de comerțul cu lemn și produse din lemn și cu produse din pește, precum și dispoziții speciale care reglementează soluționarea diferendelor.

25.

Capitolul paisprezece („Transparența”) stabilește obligații care urmăresc crearea unui cadru de reglementare transparent și previzibil pentru operatorii economici și prevederea unor clarificări și măsuri îmbunătățite privind transparența, consultarea și o mai bună administrare a măsurilor de aplicare generală. Aceste obligații se aplică în principiu împreună cu norme mai concrete din alte capitole ale ALSUES.

26.

Capitolul cincisprezece („Soluționarea diferendelor”) instituie norme general aplicabile care reglementează evitarea sau soluționarea oricărui diferend între părți cu privire la interpretarea și la aplicarea ALSUES în vederea ajungerii la o soluție reciproc acceptabilă atunci când este posibil. Diferitele etape ale respectivei proceduri de soluționare a diferendelor sunt: cererea de consultări, (cererea de) instituire a unei comisii de arbitraj, prezentarea unui raport intermediar și comunicarea hotărârii finale. Dispoziții separate se referă la procedura de punere în aplicare și la căile de atac pentru asigurarea respectării sale.

27.

Capitolul șaisprezece („Mecanismul de mediere”) stabilește un mecanism de mediere care are drept scop găsirea unei soluții de comun acord pe baza unei proceduri complete și rapide cu ajutorul unui mediator. El se aplică oricărei măsuri care intră în domeniul de aplicare al ALSUES și care afectează negativ schimburile comerciale sau investițiile dintre părți, cu excepția cazului în care se prevede altfel.

28.

Capitolul șaptesprezece („Dispoziții instituționale, generale și finale”) cuprinde trei categorii de dispoziții. Prima categorie instituie o structură instituțională care constă în diferite comitete în cadrul cărora părțile trebuie să se întâlnească pentru a supraveghea și pentru a facilita implementarea și aplicarea ALSUES. A doua categorie privește procesul de decizie, modificările, intrarea în vigoare, efectul direct, aderarea, aplicarea teritorială a ALSUES, diferitele anexe și alte texte care fac parte integrantă din acesta și versiunile autentice ale textului ALSUES. A treia categorie vizează chestiuni de fond, inclusiv impozitarea, contul curent și circulația capitalurilor, fondurile suverane, restricțiile legate de salvgardarea balanței de plăți și excepțiile privind securitatea.

29.

La textul capitolelor ALSUES este anexat un protocol care are ca obiect regulile de origine, clauzele interpretative referitoare la articolul 17.6 (impozitare), remunerarea arbitrilor, dispoziții suplimentare în materie vamală, recunoașterea reciprocă a programelor autorizate pentru operatorii economici și constrângerile speciale ale Republicii Singapore privind spațiul și accesul la resurse naturale.

30.

Un rezumat mai detaliat al ALSUES este inclus în anexa la prezentele concluzii. Scopul acestei anexe nu este să expună pe scurt fiecare aspect al ALSUES, ci mai degrabă să ofere un rezumat al ideilor principale care sunt relevante pentru prezentele concluzii. Atât prezentarea cererii și observațiile părților, cât și analiza noastră referitoare la cererea respectivă trebuie să fie interpretate împreună cu anexa menționată.

31.

Articolul 5 TUE stabilește principiul atribuirii, potrivit căruia orice competență care nu este atribuită Uniunii Europene prin tratate aparține statelor membre ( 11 ). Articolul 5 alineatul (2) TUE prevede că „[…] Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate” și că „[o]rice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre”.

32.

Articolul 21 alineatul (2) TUE se referă la principiile care trebuie să fie respectate și la obiectivele care trebuie să fie urmărite de Uniunea Europeană atunci când definește și desfășoară politici comune și acțiuni. Aceleași principii și obiective se aplică în elaborarea și aplicarea acțiunii sale externe, precum și a aspectelor externe ale celorlalte politici ale sale [articolul 21 alineatul (3) TUE]. Obiectivele respective includ „încuraj[area] integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional” [articolul 21 alineatul (2) litera (e) TUE] și „particip[area] la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile” [articolul 21 alineatul (2) litera (f) TUE].

33.

Articolul 2 TFUE prevede în special:

„(1)   În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într‑un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

(2)   În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într‑un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat competența[ ( 12 ) ]. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și‑o mai exercite.

[…]”

34.

Articolul unic din Protocolul nr. 25 ( 13 ) privind exercitarea competențelor partajate prevede: „În ceea ce privește articolul 2 alineatul (2) [TFUE] referitor la competențele partajate, în cazul în care Uniunea desfășoară o acțiune într‑un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întregul domeniu”.

35.

Articolul 3 alineatul (1) TFUE precizează domeniile în care competența Uniunii este exclusivă, acestea incluzând:

[…]

36.

Potrivit articolului 3 alineatul (2) TFUE, Uniunea Europeană beneficiază de asemenea de competență exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional „[…] în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii [primul motiv], ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă [al doilea motiv], sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora [al treilea motiv]”.

37.

Articolul 4 TFUE se referă la competențele partajate și prevede:

„(1)   „Competența Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la articolele 3 și 6[ ( 14 ) ].

(2)   Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

[…]

[…]

[…]

[…]”

38.

Potrivit articolului 9, care face parte dintre dispozițiile de aplicare generală, în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea Europeană „[…] ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă [și] garantarea unei protecții sociale corespunzătoare […]”.

39.

Articolul 11 TFUE (care face parte de asemenea dintre dispozițiile de aplicare generală) prevede că „[c]erințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile”.

40.

Partea a cincea titlul I din TFUE, care cuprinde articolele 205-207 TFUE, prevede dispozițiile generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii Europene.

41.

Articolul 206 TFUE precizează că „[p]rin stabilirea unei uniuni vamale, în conformitate cu articolele 28-32, Uniunea contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la eliminarea treptată a restricțiilor în calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe și la reducerea barierelor vamale și de altă natură”.

42.

Articolul 207 alineatul (1) TFUE prevede:

„Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.”

43.

În conformitate cu articolul 207 alineatul (5) TFUE, „[n]egocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate în partea a treia titlul VI [care cuprinde dispozițiile referitoare la politica comună în domeniul transporturilor] și la articolul 218”.

44.

Articolul 207 alineatul (6) TFUE prevede că „[e]xercitarea competențelor atribuite prin prezentul articol în domeniul politicii comerciale comune nu aduce atingere delimitării competențelor între Uniune și statele membre și nu implică armonizarea dispozițiilor actelor cu putere de lege și ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare”.

45.

Articolul 216 TFUE stabilește situațiile în care Uniunea Europeană poate încheia acorduri internaționale cu una sau mai multe țări terțe. În conformitate cu articolul 216 alineatul (1) TFUE, ea poate să facă aceasta „[…] în cazul în care se prevede astfel în tratate [primul motiv] sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate [al doilea motiv], fie este prevăzută printr‑un act juridic obligatoriu al Uniunii [al treilea motiv], fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora [al patrulea motiv]”. Articolul 216 alineatul (2) TFUE precizează că asemenea acorduri sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre.

46.

Articolul 218 TFUE stabilește normele procedurale care reglementează printre altele negocierea, semnarea și încheierea acordurilor internaționale:

„(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale articolului 207, acordurile dintre Uniune și țări terțe sau organizații internaționale sunt negociate și încheiate în conformitate cu procedura de mai jos.

(2)   Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile.

(3)   Comisia […] prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor […].

(4)   Consiliul poate adresa directive negociatorului și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet.

(5)   Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie care autorizează semnarea acordului și, după caz, de aplicare a sa cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare.

(6)   Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie privind încheierea acordului.

[…]

(11)   Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.”

47.

Prin cererea din 10 iulie 2015, Comisia a solicitat, în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE, emiterea unui aviz al Curții cu privire la întrebarea următoare:

„Dispune Uniunea de competența necesară să semneze și să încheie singură [ALSUES]? Mai precis,

48.

Au depus observații scrise cu privire la cererea Comisiei Consiliul, Parlamentul și guvernele tuturor statelor membre în afară de cele ale Belgiei, Croației, Estoniei și Suediei. La 12 și la 13 septembrie 2016 a avut loc o ședință la care au participat Comisia, Consiliul, Parlamentul și guvernele austriac, belgian, ceh, danez, finlandez, francez, german, elen, irlandez, italian, lituanian, neerlandez, polonez, român, sloven și spaniol.

49.

Cererea de emitere a unui aviz prezentată de Comisie este în mod clar admisibilă, întrucât ALSUES nu a fost încă încheiat și, prin urmare, este un acord „preconizat” în sensul articolului 218 alineatul (11) TFUE. În esență, cererea cuprinde două părți.

50.

Prima parte privește chestiunea dacă Uniunea Europeană poate să semneze și să încheie singură ALSUES, altfel spus, fără implicarea statelor membre.

51.

Prin a doua parte se solicită să se stabilească dispozițiile din ALSUES care țin de competența exclusivă a Uniunii Europene, de competența partajată a acesteia și de competența exclusivă a statelor membre.

52.

Dacă răspunsul Curții la prima parte a cererii este afirmativ întrucât întregul ALSUES ține de competența externă exclusivă a Uniunii Europene [fie în temeiul articolului 3 alineatul (1) TFUE, fie în cel al articolului 3 alineatul (2) TFUE], nu este necesară analizarea celei de a doua părți. ALSUES trebuie să fie atunci încheiat numai de Uniunea Europeană.

53.

Dacă Uniunea Europeană nu are competență exclusivă pentru întregul ALSUES, situația este mai complicată. În cazul în care competența Uniunii Europene în privința ALSUES este în parte exclusivă (în virtutea articolului 3 TFUE) și în parte partajată (în temeiul articolului 4 TFUE), cine poate (sau trebuie) să semneze acest acord ( 15 )?

54.

Este necesar să stabilim în această etapă modul în care înțelegem corelațiile din cadrul sistemului competențelor interne și externe.

55.

Articolele 2-4 TFUE trebuie să fie interpretate în lumina articolelor 4 și 5 TUE. De asemenea, ele trebuie să fie interpretate ținând seama de locul lor la începutul TFUE („Partea întâi – Principiile”; „Titlul I – Categorii și domenii de competențe ale Uniunii”) și în contextul dispozițiilor aplicabile anterior, în versiunile anterioare ale tratatelor.

56.

În acest stadiu, este important să reamintim versiunile anterioare ale actualului TFUE, astfel cum erau formulate după Tratatele de la Maastricht (1992), de la Amsterdam (1997) și de la Nisa (2001). În special, articolul 3b din Tratatul CE astfel cum a fost modificat prin Tratatul privind Uniunea Europeană la Maastricht [ulterior articolul 5 CE (Amsterdam și apoi Nisa)] cuprindea, în cele trei alineate ale sale, o analiză a competențelor care integra în mod succesiv principiile atribuirii, subsidiarității și proporționalității ( 16 ). În toată această perioadă nu a existat însă nicio listă detaliată a competențelor. Tratatul eșuat de instituire a unei Constituții pentru Europa ar fi introdus o asemenea listă, iar conținutul și elementele esențiale ale dispozițiilor care se găsesc în prezent la articolele 2, 3 și 4 TFUE au fost preluate mai mult sau mai puțin direct din proiectul de constituție și introduse prin Tratatul de la Lisabona ( 17 ).

57.

Din versiunile anterioare respective reiese cu claritate că secțiunea menționată de la începutul actualului TFUE nu se referă la relațiile externe ca atare. Ea se referă la problema constituțională principală a repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre care fac parte din aceasta – principiul atribuirii competențelor. Competențele sunt atribuite Uniunii Europene în esență pentru a‑i permite să legifereze în diferite domenii de politică și activitate economică în cadrul teritoriului său. Este o viziune asupra lumii axată pe Uniune (iar nu o „Weltanschauung”). Ea are în vedere realizarea echilibrului urmărit între autoritatea centrală (supranațională) unificatoare înființată în temeiul tratatelor și statele membre care fac parte din Uniune și care sunt în continuare suverane („Herren der Verträge”). Trebuie să rezulte în mod clar din repartizarea competențelor pe care se bazează întregul proiect privind Uniunea Europeană cine are competența să acționeze în anumite domenii. Accentul principal este pe întrebarea „cine are competența să acționeze pe teritoriul Uniunii Europene: Uniunea Europeană sau statele membre?” Astfel, repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre va avea implicații în mod necesar și asupra exercitării competenței externe.

58.

Care a fost efectul modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona?

59.

Competențele în privința unei liste scurte și exhaustive de domenii sunt atribuite în mod irevocabil (în lipsa unei modificări a tratatului) Uniunii Europene [articolul 3 alineatul (1) TFUE]. Cele mai multe domenii de competență apar însă pe lista „domeniilor principale” – altfel spus, pe o listă neexhaustivă –, în care se aplică competențele partajate [articolul 4 alineatul (2) TFUE]. O competență definită ca fiind partajată nu se transformă niciodată într‑o competență exclusivă a priori a Uniunii în sensul articolului 3 alineatul (1) TFUE. Este adevărat că, în cazul în care Uniunea Europeană, prin exercitarea dreptului său preferențial prevăzut la articolul 2 alineatul (2) TFUE (pe care îl vom analiza imediat), a preluat în mod efectiv domeniul, domeniul astfel preluat devine unul în care Uniunea Europeană beneficiază de facto de o competență exclusivă. Totuși, diferența dintre competențele exclusive a priori ale Uniunii prevăzute la articolul 3 alineatul (1) TFUE, pe de o parte, și competențele care au devenit de facto competențe exclusive ale Uniunii prin intermediul mecanismului de la articolul 2 alineatul (2) TFUE ( 18 ), pe de altă parte, este următoarea: o competență exclusivă a priori a Uniunii nu poate niciodată (în lipsa unei modificări a tratatului) să fie transformată într‑o competență neexclusivă a Uniunii. În schimb, este teoretic posibil ca un domeniu preluat în prezent de legislația Uniunii adoptată în exercitarea dreptului preferențial prevăzut la articolul 2 alineatul (2) TFUE să fie restituit statelor membre. Legiuitorul Uniunii ar trebui doar să decidă să înceteze legiferarea și să abroge legislația existentă a Uniunii în domeniul respectiv.

60.

Mai mult, competențele partajate prevăzute la articolul 4 TFUE sunt legate în mod indisolubil de existența unei dispoziții (separate) în tratat care să confere Uniunii Europene o competență care nu este nici competență exclusivă (articolul 3 TFUE), nici o competență de susținere (articolul 6 TFUE: „Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre”). Motivul este că, potrivit articolului 4 alineatul (1) TFUE, „[c]ompetența [Uniunii Europene] este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la articolele 3 și 6” ( 19 ). Articolul 4 TFUE stabilește astfel existența unor competențe diverse care sunt partajate între Uniunea Europeană și statele membre.

61.

Articolul 2 TFUE reglementează apoi diferite aspecte ale exercitării competențelor. Mai precis,, articolul 2 alineatul (2) a doua teză cuprinde „dreptul preferențial” al Uniunii Europene. Dispoziția menționată oferă Uniunii Europene dreptul de a decide să înceapă exercitarea uneia dintre competențele partajate enumerate. În măsura în care procedează astfel (dar numai în această măsură), statele membre nu își mai pot exercita competența lor partajată în acest domeniu specific. Astfel, Protocolul nr. 25 prevede în mod expres că, „în cazul în care [Uniunea Europeană] desfășoară o acțiune într‑un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întregul domeniu”. Se prevede în mod expres că exercitarea dreptului preferențial de la articolul 2 alineatul (2) este reversibilă. Dacă Uniunea Europeană încetează să acționeze cu privire la o anumită parte a unei anumite competențe partajate, această competență revine statelor membre. Iar părțile trebuie întotdeauna să formeze un întreg – orice competență exercitată într‑un domeniu partajat este exercitată fie de Uniunea Europeană, fie de statele membre. Ea nu poate fi suspendată între cele două.

62.

Multe dintre competențele exercitate de Uniunea Europeană continuă să privească ceea ce se întâmplă „pe plan intern” – altfel spus, pe teritoriul Uniunii. Anumite aspecte ale repartizării competențelor continuă în mod necesar să aibă implicații asupra acțiunii externe. Acest lucru este valabil atât pentru domeniile în care Uniunea Europeană beneficiază de competență exclusivă, cât și pentru domeniile care țin de competența partajată. Atunci când este realizată o astfel de acțiune externă, ea trebuie să respecte repartizarea convenită a competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. Aceste principii trebuie să fie respectate în cazul tuturor acțiunilor realizate de Uniunea Europeană, indiferent dacă sunt interne sau externe ( 20 ).

63.

Competența în domeniul uniunii vamale și competența în domeniul politicii comerciale comune [care sunt, ambele, enumerate la articolul 3 alineatul (1) TFUE ca fiind competențe exclusive ale Uniunii Europene] sunt recunoscute și formulate în mod detaliat la articolul 206 TFUE (uniunea vamală) și la articolul 207 TFUE (politica comercială comună), în partea a cincea din TFUE, intitulată „Acțiunea externă a Uniunii”. Competența în materie de politică comercială comună este unul dintre rarele exemple de competență pur externă a Uniunii. Deși articolul 207 alineatul (2) TFUE împuternicește Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, să adopte măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună, asemenea regulamente sunt măsuri legate de acțiunea externă (destinate să reglementeze, prin intermediul unor acte legislative ale Uniunii, comerțul cu țările terțe). Competența internă echivalentă este competența privind apropierea legislațiilor prevăzută la articolele 114 și 115 TFUE în vederea reglementării pieței interne, care este calificată la articolul 4 alineatul (2) litera (a) TFUE ca fiind competență partajată.

64.

Spre deosebire de articolul 3 alineatul (1) TFUE, care nu face referire în mod expres la competența externă, articolul 3 alineatul (2) TFUE prevede împrejurările în care „competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional”. Cele patru ( 21 ) motive prevăzute de autorii tratatului („în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al [Uniunii Europene]”, „[atunci când încheierea sa] este necesară pentru a permite [Uniunii Europene] să își exercite competența internă”, „în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”) reflectă și mai ales codifică jurisprudența anterioară a Curții ( 22 ). Articolul 216 TFUE (care cuprinde dispozițiile detaliate care reglementează situațiile în care Uniunea Europeană „poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale”) reflectă și codifică de asemenea jurisprudența Curții referitoare la existența competenței externe a Uniunii și este în mod direct legat de repartizarea competențelor efectuată prin articolele 2-4 TFUE. Articolul 216 alineatul (1) TFUE prevede existența competenței externe a Uniunii, dar nu și caracterul său exclusiv – acesta din urmă este stabilit la articolul 3 alineatele (1) și (2) TFUE.

65.

În acest context vom analiza în continuare mai detaliat competența externă.

66.

În ceea ce privește politica comercială comună, articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE prevede că Uniunea are competență exclusivă în acest domeniu. Articolul 207 TFUE precizează că politica comercială comună „se întemeiază pe […] încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind [diferite domenii]”. Primul motiv întemeiat pe articolul 216 alineatul (1) arată că Uniunea Europeană poate încheia un acord internațional „în cazul în care se prevede astfel în tratate”. Prin urmare, în măsura în care un anumit subiect se încadrează în politica comercială comună (o chestiune spinoasă căreia îi este dedicată o mare parte a analizei efectuate în continuare în prezentele concluzii), Uniunea Europeană beneficiază de competență externă exclusivă pentru încheierea unui acord internațional cu privire la subiectul respectiv. Este posibil ca alte competențe exclusive enumerate la articolul 3 alineatul (1) TFUE să aibă legătură cu alte motive prevăzute la articolul 216 alineatul (1) TFUE, în special cu al doilea motiv („în cazul în care încheierea unui acord […] este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor [Uniunii Europene], a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate”).

67.

În cazul în care este aplicabil unul dintre motivele prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE și Uniunea Europeană beneficiază de competență externă în conformitate cu normele detaliate de la articolul 216 alineatul (1) TFUE care conferă competența de a încheia acorduri internaționale, această competență externă este exclusivă. Să analizăm pe scurt fiecare motiv în mod succesiv.

68.

Mai întâi, putem identifica „un act juridic obligatoriu al [Uniunii Europene]” care prevede încheierea de către Uniunea Europeană a unui asemenea acord internațional [al treilea motiv întemeiat pe articolul 216 alineatul (1) TFUE]? În cazul unui răspuns afirmativ și dacă actul respectiv este un „act legislativ al [Uniunii Europene]” [primul motiv întemeiat pe articolul 3 alineatul (2) TFUE] ( 23 ), competența externă a Uniunii care rezultă din acesta va fi exclusivă ( 24 ).

69.

În continuare, încheierea unui acord internațional „este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor [Uniunii Europene], a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate” [al doilea motiv întemeiat pe articolul 216 alineatul (1) TFUE]? În cazul unui răspuns afirmativ și dacă o competență internă a Uniunii Europene pur și simplu nu poate fi exercitată în practică fără a exista totodată o componentă externă [al doilea motiv întemeiat pe articolul 3 alineatul (2) TFUE], competența externă a Uniunii care rezultă de aici va fi de asemenea exclusivă. După cum reiese din jurisprudența anterioară Tratatului de la Lisabona, asemenea situații sunt rare, dar posibile ( 25 ).

70.

În sfârșit, a existat deja o activitate legislativă suficientă a Uniunii pentru ca Uniunea Europeană să aibă acum o competență externă exclusivă în virtutea „efectului AETR” care a fost codificat ( 26 )? Prin demonstrarea faptului că încheierea unui acord internațional „ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora” ( 27 ) sunt îndeplinite în mod automat condițiile celui de al patrulea motiv întemeiat pe articolul 216 alineatul (1) TFUE și ale celui de al treilea motiv întemeiat pe articolul 3 alineatul (2) TFUE și, în consecință, Uniunea Europeană are competență externă exclusivă.

71.

Dacă nu beneficiază de competență externă exclusivă în virtutea articolului 3 TFUE, Uniunea Europeană deține o competență externă partajată în temeiul articolelor 2 și 4 TFUE (care reglementează competența partajată) și al articolului 216 TFUE (care conferă competență externă) sau nu are nicio competență externă, decât eventual o competență externă de susținere ( 28 )? În cazul de față, situația este mai complicată.

72.

În primul rând, este necesar să verificăm dacă există în mod efectiv o competență partajată în temeiul articolului 4 TFUE. Presupunând că răspunsul la întrebarea menționată este afirmativ, vom analiza apoi articolul 216 alineatul (1) TFUE pentru a vedea dacă este prezent unul dintre motivele enumerate acolo care conferă Uniunii Europene competența de a încheia un acord internațional. Întrucât în această ipoteză nu există o competență externă exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE, este probabil ca primul, al doilea și al treilea motiv care sunt prevăzute la dispoziția respectivă să fie relevante. Articolul 4 TFUE coroborat cu articolul 216 alineatul (1) TFUE creează condițiile necesare pentru existența competenței externe partajate a Uniunii. Ce se poate spune atunci despre exercitarea sa?

73.

Aici este necesar să revenim la articolul 2 alineatul (2) TFUE și la dreptul preferențial al Uniunii. Dacă Uniunea Europeană nu decide să își exercite dreptul menționat, competența externă – ca și competența internă – rămâne statelor membre și rezultă că acestea (iar nu Uniunea Europeană) vor fi competente să negocieze, să semneze și să încheie un acord internațional al cărui obiect intră în domeniul respectiv de competență partajată. Textul articolului 2 alineatul (2) TFUE poate fi interpretat însă în sensul că permite Uniunii Europene să își exercite dreptul preferențial în ceea ce privește atât competența externă, cât și competența internă.

74.

Acceptarea acestei propuneri nu implică faptul că Uniunea Europeană beneficiază de un drept neîngrădit de a se prevala de competența externă în orice domeniu de competență partajată enumerat la articolul 4, independent de problema dacă a decis să exercite dreptul în cauză pe plan intern. În cadrul ședinței, Consiliul a subliniat că aspectul dacă Uniunea Europeană sau statele membre exercită competența externă pentru încheierea unui anumit acord internațional într‑un domeniu de competență partajată este o „alegere politică”. În opinia noastră, garanțiile legale care stau la baza acestei alegeri politice rezidă în procedurile detaliate prevăzute la articolul 218 TFUE. Potrivit articolului 218 alineatul (2), „Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile”. Alineatele următoare arată că începerea negocierilor [articolul 218 alineatul (3) TFUE], semnarea acordului [articolul 218 alineatul (5) TFUE] și încheierea sa [articolul 218 alineatul (6) TFUE] necesită, fiecare, decizii separate ale Consiliului – și anume decizii ale statelor membre acționând în calitatea lor de membri ai Consiliului care autorizează instituția competentă a Uniunii să acționeze. Pe întreg parcursul procedurii, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată [articolul 218 alineatul (8) TFUE], iar încheierea acordului, în măsura în care constituie o exercitare a competenței externe a Uniunii, necesită în mod normal și consimțământul sau cel puțin consultarea Parlamentului European [articolul 218 alineatul (6) literele (a) și, respectiv, (b) TFUE].

75.

Rezultă că un acord internațional cu privire la domenii care țin de competența externă partajată care este în final semnat și încheiat de Uniunea Europeană singură este total diferit ca noțiune de un acord internațional care vizează doar domenii care țin de competența externă exclusivă a Uniunii Europene. În primul caz, statele membre împreună (hotărând în calitatea lor de membri ai Consiliului) au puterea de a conveni că Uniunea Europeană va decide sau de a insista să își exercite în continuare competența externă individuală. În cel de al doilea caz, ele nu au o asemenea posibilitate de alegere, întrucât competența externă exclusivă aparține deja Uniunii Europene.

76.

Dacă un acord internațional este semnat atât de Uniunea Europeană, cât și de statele membre, atunci atât Uniunea Europeană, cât și statele membre sunt, din perspectiva dreptului internațional, părți la acordul menționat. Acest fapt va avea consecințe în special în ceea ce privește răspunderea pentru încălcarea acordului și dreptul la acțiune în urma unei asemenea încălcări. Prin urmare, din motive de transparență în cadrul Uniunii Europene și în interesul țării (sau țărilor) terțe cu care este încheiat acordul respectiv, pare să fie oportun ca astfel de decizii să arate foarte clar aspectele precise ale competenței partajate cu privire la care statele membre (hotărând în calitatea lor de membri ai Consiliului) au convenit că vor fi exercitate de Uniunea Europeană, pe de o parte, și cele pe care le exercită (în continuare) statele membre, pe de altă parte. Considerăm că anexarea la acordul în cauză a unei declarații privind competențele nu ar fi lipsită de utilitate.

77.

În sfârșit, atunci când un acord internațional este semnat atât de Uniunea Europeană, cât și de statele membre, fiecare stat membru rămâne liber, potrivit dreptului internațional, să pună capăt acordului respectiv în conformitate cu procedura de denunțare prevăzută în cuprinsul său. În fond, el participă la acord în calitate de stat suveran‑parte, iar nu ca o simplă anexă a Uniunii Europene (iar faptul că este posibil ca Uniunea Europeană să fi jucat rolul principal la negocierea acordului este, în această privință, irelevant). Totuși, dacă statul membru ar proceda astfel, efectul articolului 216 alineatul (2) TFUE ar fi acela că – în virtutea dreptului Uniunii – el va continua să fie legat prin acordul respectiv în domeniile care sunt de competența Uniunii (întrucât este un stat membru al acesteia), cu excepția cazului în care și până la momentul în care Uniunea Europeană denunță acordul ( 29 ). Posibilitatea de a decide în mod independent ca un subiect de drept internațional reflectă deținerea în continuare a competenței internaționale de către statul membru; faptul că el rămâne parțial obligat să respecte acordul chiar dacă, hotărând potrivit dreptului internațional, îl denunță nu constituie un efect al dreptului internațional, ci al dreptului Uniunii.

78.

Poziția este diferită atunci când statul membru beneficiază de competență exclusivă pentru una sau mai multe părți ale unui acord internațional (iar restul acordului ține de competența exclusivă sau partajată a Uniunii Europene): în asemenea situații, atât statele membre, cât și Uniunea Europeană trebuie să încheie acordul ( 30 ).

79.

Totuși, admițând că este necesar un răspuns al Curții la a doua parte a cererii, trebuie Curtea să stabilească cine are competență pentru fiecare dispoziție în parte din ALSUES?

80.

În opinia noastră, nu trebuie.

81.

Curtea a subliniat în Avizul 2/00 că, presupunând că competența pentru încheierea unui acord internațional este partajată între Uniunea Europeană și statele sale membre, întinderea precisă a competențelor exclusive ale Uniunii Europene, precum și a competențelor partajate (sau exclusive) ale statelor membre nu poate, ca atare, să aibă niciun efect asupra competenței Uniunii Europene de a încheia acordul respectiv și, mai general, asupra validității de fond sau de formă a deciziei acesteia de a‑l încheia ( 31 ). Scopul procedurii de la articolul 218 alineatul (11) TFUE este tocmai prevenirea complicațiilor care ar putea rezulta, atât la nivel internațional, cât și la nivelul Uniunii, dacă s‑ar constata că decizia de încheiere a acordului este nevalidă ( 32 ). Nu este de datoria Curții, în cadrul procedurii menționate, să ofere orientări specifice prin care să stabilească cine are competență pentru fiecare dispoziție în parte a acordului în cauză și cui îi revine responsabilitatea pentru executarea obligațiilor internaționale pe care acesta le implică ( 33 ).

82.

În schimb, atunci când vom răspunde la a doua parte a cererii Comisiei vom analiza care sunt părțile din ALSUES în privința cărora Uniunea Europeană beneficiază de competență exclusivă [fie în temeiul articolului 3 alineatul (1) TFUE, fie al articolului 3 alineatul (2) TFUE], dacă există părți în cazul cărora competența este partajată cu statele membre (în temeiul articolului 4 TFUE) și dacă mai există și alte părți în privința cărora Uniunea Europeană nu beneficiază de competență. ALSUES este un acord foarte eterogen. Aceasta înseamnă că, în mod necesar, analiza în vederea stabilirii competenței și a naturii sale (exclusive sau partajate) va trebui (în funcție de context) să se concentreze pe un capitol individual sau pe grupuri de capitole ale ALSUES, pe o parte sau pe părți ale acordului respectiv ori, ocazional, pe o dispoziție individuală.

83.

În pofida faptului că cererea privește doar repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, unele observații scrise (în special cele ale Consiliului) sugerează că ar putea să existe și o problemă legată de procedura prin intermediul căreia Comisia a negociat ALSUES, iar acum propune semnarea sa. Deși directivele de negociere prevedeau negocierea unui acord mixt, Comisia a negociat ALSUES ca un acord doar între Uniunea Europeană și Singapore. Comisia a încălcat astfel articolul 218 alineatul (4) TFUE și principiul cooperării loiale reciproce prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE?

84.

În opinia noastră, nu este nici necesară, nici oportună în cadrul prezentei proceduri adoptarea unei poziții cu privire la această chestiune. Procedura prin intermediul căreia a fost negociat ALSUES nu afectează, ca atare, repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre pentru încheierea sa. Prin urmare, ea este în afara obiectului cererii formulate de Comisie. Nici (în principiu) nerespectarea normelor referitoare la procedura din dreptul Uniunii nu poate afecta validitatea acordului din perspectiva dreptului internațional ( 34 ). În consecință, nu vom mai analiza această chestiune.

85.

De asemenea, este important să avem în vedere că cererea Comisiei nu are ca obiect compatibilitatea materială a (oricărei părți din) ALSUES cu tratatele. Astfel, nu se solicită Curții să analizeze, de exemplu, compatibilitatea unui mecanism SDIS cu tratatele. Acest tip de soluționare a litigiilor nu apare doar în ALSUES, ci și în alte acorduri în domeniul comerțului și al investițiilor care sunt în prezent negociate sau în curs de negociere de către Uniunea Europeană. În cauza de față, problema ridicată de mecanismul SDIS (și de alte forme de soluționare a litigiilor prevăzute de ALSUES) se reduce doar la întrebarea „cine poate decide”. Prin urmare, analiza noastră din prezentele concluzii nu aduce atingere unor asemenea probleme (dacă acestea există) care ar putea privi compatibilitatea materială a ALSUES, inclusiv a dispozițiilor referitoare la mecanismul SDIS, cu tratatele ( 35 ).

86.

În sfârșit (și poate în mod evident), concluziile noastre în procedura de față se limitează la ALSUES. Astfel, ele nu aduc atingere repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în cazul altor acorduri în domeniul comerțului și al investițiilor.

87.

În cele ce urmează vom stabili mai întâi principiile de bază care guvernează repartizarea competențelor externe între Uniunea Europeană și statele membre și temeiul juridic al acțiunii Uniunii. Vom analiza apoi caracteristicile esențiale ale competenței exclusive exprese a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune [articolul 207 alineatul (1) TFUE], ale competenței sale exclusive implicite [articolul 3 alineatul (2) TFUE] și ale competenței sale partajate (articolul 4 TFUE) în privința acțiunii externe. În acest context general vom aborda apoi repartizarea competențelor în cazul aspectelor reglementate de ALSUES.

88.

În cadrul ședinței, a devenit clar faptul că poziția Consiliului și a mai multor state membre este aceea că repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește ALSUES trebuie mai întâi să fie stabilită, înainte de a determina, într‑o etapă subsecventă, temeiul juridic pe care trebuie să se bazeze decizia Uniunii Europene privind semnarea și încheierea ALSUES.

89.

Este evident că în speță nu se solicită Curții să se pronunțe asupra acestei chestiuni. Totuși, în opinia noastră, Consiliul și mai multe state membre înțeleg în mod eronat relația dintre principiile care guvernează repartizarea competențelor (externe) și cele care guvernează alegerea temeiului juridic al unei decizii a Uniunii.

90.

Uniunea Europeană deține doar competențele care îi sunt atribuite ( 36 ). Prin urmare, ea trebuie să asocieze un act pe care îl adoptă unei dispoziții din tratat care o abilitează să aprobe acest act ( 37 ). Temeiul juridic respectiv trebuie să fie fondat pe elemente obiective, care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează finalitatea și conținutul actului ( 38 ).

91.

În Avizul 1/08, Curtea a arătat că între caracterul, exclusiv sau neexclusiv, al competenței Uniunii Europene în vederea încheierii acordurilor și temeiul juridic la care trebuie să se recurgă în acest scop există o legătură indisolubilă ( 39 ). Astfel, problema dacă competența de a încheia un acord aparține exclusiv Uniunii Europene sau dacă o astfel de competență este partajată cu statele membre depinde în special de sfera de aplicare a dispozițiilor din dreptul Uniunii susceptibile să atribuie instituțiilor Uniunii prerogativa de a participa la un asemenea acord ( 40 ).

92.

Prin urmare, stabilirea faptului că Uniunea Europeană este competentă să acționeze într‑un anumit domeniu (și astfel identificarea temeiul juridic pentru o asemenea acțiune) este o condiție prealabilă pentru determinarea repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, în conformitate cu articolele 3 și 4 TFUE, în privința unei anumite acțiuni externe ( 41 ).

93.

În ceea ce privește identificarea temeiului juridic, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când un acord al Uniunii Europene urmărește cel puțin două finalități sau are cel puțin două componente, dintre care una poate fi identificată ca fiind principală ori preponderentă, iar cealaltă (celelalte) nu este (sunt) decât accesorie (accesorii) sau are (au) un domeniu de aplicare extrem de limitat, Uniunea Europeană trebuie să încheie acordul respectiv pe baza unui temei juridic unic, și anume temeiul impus de finalitatea sau de componenta principală ori preponderentă ( 42 ). Astfel, dacă finalitatea preponderentă a ALSUES este punerea în aplicarea a politicii comerciale comune, iar alte aspecte ale acestuia trebuie să fie considerate în mod corespunzător ca fiind accesoriul necesar al componentei principale menționate sau ca având un domeniu de aplicare extrem de limitat, temeiul juridic material pentru încheierea acordului în cauză ar fi articolul 207 alineatul (1) TFUE ( 43 ). Ar rezulta atunci din articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE că Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea ALSUES ( 44 ).

94.

Pe de altă parte, în cazul în care Curtea va stabili că ALSUES urmărește simultan mai multe obiective sau are mai multe componente care sunt legate în mod indisolubil, fără ca vreuna să fie accesorie în raport cu cealaltă, astfel că sunt aplicabile dispoziții diferite din tratate, decizia Uniunii Europene de încheiere a acestui acord trebuie să fie adoptată pe baza diferitor temeiuri juridice corespunzătoare ( 45 ).

95.

În acest context vom aborda acum domeniul de aplicare al politicii comerciale comune în sensul articolului 207 TFUE.

96.

Curtea a clarificat competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a articolului 3 alineatul (1) litera (e) TFUE, care confirmă acum în mod expres competența exclusivă a Uniunii Europene în privința acestei politici. Astfel, în primul aviz emis în temeiul actualului articol 218 alineatul (11) TFUE, Curtea a statuat că este justificată competența exclusivă în domeniul politicii comerciale comune întrucât a permite exercitarea de către statele membre a unor competențe paralele în domeniul respectiv „ar echivala cu recunoașterea faptului că, în relațiile cu țările terțe, statele membre pot adopta poziții care diferă de cele pe care [Uniunea Europeană] intenționează să le adopte și ar denatura astfel cadrul instituțional, ar pune sub semnul întrebării încrederea reciprocă în interiorul [Uniunii Europene] și ar împiedica‑o pe aceasta din urmă să își îndeplinească sarcina sa de apărare a interesului comun” ( 46 ). Acest raționament este în concordanță cu construirea uniunii vamale care a fost instituită prin Tratatul de la Roma. Pe plan intern, această uniune constă în interdicția absolută privind taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent între statele membre ( 47 ). Totodată, tratatele încredințează Uniunii Europene și instituțiilor sale sarcina de a apăra interesele comerciale ale Uniunii Europene pe plan extern. A permite punerea în aplicare de către statele membre a propriilor politici comerciale în raport cu restul lumii (și a urmăririi propriilor interese în acest context) în paralel cu acțiunile Uniunii Europene ar risca în mod clar să pună în pericol respectiva funcție esențială.

97.

În prezenta procedură, Comisia invită Curtea să reexamineze jurisprudența sa anterioară referitoare la domeniul de aplicare al politicii comerciale comune. Cât de mult s‑a extins domeniul de aplicare al politicii menționate în urma modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona [în special în ceea ce privește aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, comerțul cu servicii, excepția legată de domeniul transporturilor de la articolul 207 alineatul (5) TFUE și limitele care rezultă din articolul 207 alineatul (6) TFUE]?

98.

Anumite state membre au sugerat că, în urma Avizului 1/94 al Curții, nu mai este oportună considerarea politicii comerciale comune ca fiind „dinamică”.

99.

Nu avem convingerea că este deosebit de util să dezbatem dacă politica comercială comună este sau nu este „dinamică”. Ceea ce contează este că articolul 207 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat într‑un mod care respectă formularea acestei dispoziții și garantează totodată că Uniunea Europeană poate să pună în aplicare o politică comercială comună eficientă într‑un mediu comercial internațional aflat într‑o evoluție permanentă.

100.

Suntem de acord cu punctul de vedere, exprimat de avocatul general Wahl în contextul procedurii de emitere a Avizului 3/15, că, întrucât practicile comerciale, tiparele și tendințele evoluează în timp, obiectul comerțului internațional nu poate să fie nici stabilit în mod abstract, nici identificat în mod static și rigid ( 48 ). Totuși, ceea ce trebuie considerat ca „politică comercială” sau „politică în domeniul investițiilor” în relațiile internaționale și ceea ce constituie politica comercială comună din perspectiva dreptului Uniunii nu reprezintă în mod necesar același lucru.

101.

Curtea a subliniat de asemenea necesitatea de a garanta eficiența politicii comerciale comune a Uniunii Europene. În Avizul 1/78, Curtea a arătat că nu ar mai fi posibilă continuarea unei politici comerciale comune oportune dacă Uniunea Europeană nu ar fi în măsură să recurgă și la mijloace de acțiune care depășesc instrumentele destinate să aibă efecte doar asupra aspectelor tradiționale ale comerțului extern. O „politică comercială” înțeleasă în acest sens ar fi destinată să devină treptat nesemnificativă ( 49 ) și ar împiedica astfel tot mai mult Uniunea Europeană să își îndeplinească rolul de partener în schimburile globale, atât prin relații bilaterale cu țări terțe, cât și prin acte multilaterale ( 50 ). Prin urmare, politica comercială comună nu se limitează la măsuri care urmăresc obiective comerciale. Ea poate cuprinde măsuri care urmăresc obiective care nu sunt pur comerciale, precum dezvoltarea ( 51 ), politica externă și de securitate ( 52 ) sau protecția mediului ori a sănătății umane ( 53 ), cu condiția ca în toate cazurile aceste măsuri să aibă totodată efecte directe și imediate asupra schimburilor comerciale. Interacțiunea dintre politica comercială comună și celelalte principii și obiective ale acțiunii externe a Uniunii Europene este recunoscută în mod expres la articolul 207 alineatul (1) ultima teză TFUE.

102.

Aceasta nu înseamnă însă că domeniul de aplicare al politicii comerciale comune nu are limite. Nici faptul că o chestiune este reglementată într‑un acord în domeniul comerțului (și al investițiilor) nu este suficient pentru ca respectiva chestiune să intre în sfera politicii comerciale comune. Acordurile sau dispozițiile care ar putea fi elaborate de alți subiecți de drept internațional ca parte a politicii în domeniul comercial sau al schimburilor comerciale nu se încadrează în mod necesar în definiția „politicii comerciale comune” din tratate. În ceea ce privește definirea politicii menționate, Curtea este limitată de formularea articolelor 206 și 207 TFUE.

103.

Ceea ce contează din perspectiva articolului 207 TFUE este ca acțiunea, internă sau externă, a Uniunii Europene să aibă legătură în mod special cu schimburile comerciale internaționale, adică cu schimburile comerciale cu țări terțe (nu cu schimburile comerciale pe piața internă) ( 54 ), în sensul că este destinată în esență să promoveze, să faciliteze sau să guverneze schimburile comerciale și să aibă efecte directe și imediate asupra lor ( 55 ). Astfel, simpla împrejurare că un act al Uniunii este susceptibil de a avea anumite efecte asupra comerțului internațional nu este suficientă pentru ca acesta să se încadreze în politica comercială comună.

104.

Atunci când facem distincție între angajamentele, internaționale, care intră în sfera politicii comerciale comune și cele al căror obiectiv principal este să îmbunătățească funcționarea pieței interne, este important să stabilim dacă scopul acordului este sau nu este în esență extinderea dincolo de teritoriul Uniunii Europene a apropierii legislațiilor statelor membre care este deja „realizată în mare măsură” de dreptul derivat al Uniunii referitor la schimburile comerciale de pe piața internă ( 56 ). Dacă aceasta este situația, se poate presupune că acordul în cauză urmărește promovarea comerțului internațional și, prin urmare, încheierea sa intră în sfera politicii comerciale comune. În schimb, atunci când această apropiere „internă” este tocmai obiectul acordului, scopul predominant al acestuia este să îmbunătățească funcționarea pieței interne și se află astfel în afara sferei politicii comerciale comune, chiar dacă ea produce efecte asupra comerțului internațional ( 57 ).

105.

Mai multe părți sunt preocupate, fie în general, fie în contextul unui anumit capitol din ALSUES, că interpretarea largă a Comisiei în ceea ce privește domeniul de aplicare al politicii comerciale comune în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona aduce atingere articolului 207 alineatul (6) TFUE.

106.

În opinia noastră, articolul 207 alineatul (6) TFUE se referă doar la exercitarea competențelor care revin Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Acesta presupune ca respectiva competență să fi fost stabilită. Prin urmare, el nu poate să modifice competența externă exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Articolul 207 alineatul (6) TFUE impune două limitări, chiar dacă cea de a doua pare să fie o aplicație a celei dintâi.

107.

În primul rând, exercitarea competenței în domeniul politicii comerciale comune nu poate să aducă atingere delimitării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. În opinia noastră, prima limitare menționată constituie o expresie a principiului atribuirii prevăzut la articolul 2 alineatele (1) și (2) TFUE și dezvoltat în continuare în Declarația nr. 18 în contextul delimitării competențelor ( 58 ). Altfel spus, exercitarea competenței exclusive a Uniunii Europene în privința politicii comerciale comune nu poate să modifice sau să aducă atingere în alt mod dispozițiilor din tratat referitoare la repartizarea competențelor în alte domenii, care nu intră în domeniul de aplicare al competenței în cauză (precum, de exemplu, comerțul pe piața internă). Interpretarea noastră de mai sus este confirmată de articolul 207 alineatul (2) TFUE, care prevede un temei juridic pentru adoptarea „[…] măsurilor care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună”, în loc să afirme că Uniunea Europeană are competență exclusivă în cazul tuturor măsurilor care ar putea să trebuiască să fie adoptate în vederea îndeplinirii obligațiilor care rezultă dintr‑un acord încheiat de Uniunea Europeană în exercitarea competenței sale exclusive în domeniul politicii comerciale comune.

108.

Astfel, de exemplu, exercitarea de către Uniunea Europeană a competenței sale exclusive în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE cu privire la întregul Acord TRIPS ( 59 ) nu înseamnă că ea este competentă să reglementeze pe piața internă fiecare chestiune în parte vizată de acordul menționat. O asemenea exercitare nu poate modifica nici repartizarea competențelor externe între statele membre și Uniunea Europeană în cazul drepturilor de proprietate intelectuală în general.

109.

În schimb, nu interpretăm prima limitare în sensul că exercitarea competenței Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune depinde de aspectul dacă Uniunea Europeană are competență internă pe un anumit temei sau a exercitat competența respectivă ( 60 ). Mai precis, insistarea pe paralelismul dintre aspectul extern al politicii comerciale comune și aspectul intern al altor politici ale Uniunii nu găsește susținere în alte părți ale articolului 207 TFUE. Astfel, articolul 207 alineatul (4) TFUE confirmă în mod expres faptul că politica comercială comună poate să includă comerțul cu servicii culturale și audiovizuale și comerțul cu servicii sociale, de educație și de sănătate. Competențele interne ale Uniunii Europene în domeniul sănătății publice sunt însă limitate, întrucât ele doar completează acțiunile statelor membre ( 61 ). Mai mult, acțiunea Uniunii trebuie să respecte responsabilitățile statelor membre legate de definirea politicii lor de sănătate și de organizarea și de prestarea de servicii de sănătate și de îngrijire medicală ( 62 ).

110.

A doua limitare impusă de articolul 207 alineatul (6) TFUE este aceea că exercitarea competențelor în domeniul politicii comerciale comune nu poate să implice armonizarea dispozițiilor actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare. După cum confirmă în mod expres articolul 207 alineatul (4) TFUE, această limitare nu înseamnă că politica comercială comună nu poate să acopere comerțul în domenii în care alte dispoziții din tratate interzic armonizarea (precum, de exemplu, domeniile privind politica socială, educația, sănătatea publică sau cultura) ( 63 ). Dimpotrivă, ea înseamnă că, prin exercitarea competențelor sale prevăzute la articolul 207 TFUE, Uniunea Europeană nu poate acționa astfel încât să eludeze interdicția privind armonizarea prevăzută în tratate. Prin urmare, limitarea menționată este o aplicație a primei limitări.

111.

Prezenta procedură de emitere a unui aviz impune de asemenea Curții să interpreteze articolul 207 alineatul (5) TFUE, în special în legătură cu angajamentele privind transporturile incluse în capitolul opt din ALSUES („Servicii, stabilire și comerț electronic”) ( 64 ). Potrivit dispoziției respective, negocierea și încheierea acordurilor internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate de titlul VI din partea a treia din TFUE, altfel spus, de dispozițiile din tratat referitoare la politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor. Prin urmare, asemenea acorduri nu intră în sfera politicii comerciale comune.

112.

Această excepție nu este nouă. Tratatele au păstrat întotdeauna politica în domeniul transporturilor în afara politicii comerciale comune. De fapt, excepția respectivă a fost cea care a determinat Curtea să stabilească, în Hotărârea AETR, principiul competențelor externe exclusive implicite, diferit de cel al competenței exclusive exprese în domeniul politicii comerciale comune ( 65 ).

113.

Deși Hotărârea AETR se referă la un acord care prevede norme privind siguranța, Curtea nu a reținut în Avizul 1/94 niciun motiv pentru a trage o concluzie diferită în cazul unor acorduri comerciale care se aplică și transporturilor, precum GATS ( 66 ). Curtea a confirmat „ideea care stă la baza [Hotărârii AETR] potrivit căreia acordurile internaționale care reglementează chestiuni legate de transporturi nu sunt acoperite [de politica comercială comună]” ( 67 ). Poziția menționată a rămas neschimbată în Tratatul de la Nisa ( 68 ) și în Tratatul de la Lisabona ( 69 ). Prin urmare, în ceea ce privește comerțul internațional cu servicii de transport, tratatele urmăresc „să mențină un paralelism de principiu între competența internă care se exercită prin adoptarea unilaterală a unor norme [ale Uniunii] și competența externă care se manifestă prin încheierea de acorduri internaționale, ambele competențe rămânând reglementate […] în titlul din tratat care se referă în special la politica comună a transporturilor” ( 70 ).

114.

Pentru acest motiv, aplicarea articolului 207 alineatul (5) TFUE nu este limitată la acordurile internaționale care vizează exclusiv sau predominant comerțul cu servicii de transport. După cum a considerat Curtea în Avizul 1/08, o concluzie diferită ar însemna ca dispozițiile unui acord internațional cu un obiect riguros identic să intre atât sub incidența politicii transporturilor, cât și a politicii comerciale, în funcție de simpla împrejurare că părțile contractante la acord au decis să nu se refere decât la comerțul cu servicii de transporturi sau că au convenit să se refere atât la un asemenea comerț, cât și la comerțul cu un tip sau cu un alt tip de servicii ori cu toate aceste servicii ( 71 ).

115.

În pofida domeniului de aplicare larg al articolului 207 alineatul (5) TFUE, considerăm că expresia „acorduri internaționale în domeniul transporturilor” nu trebuie să însemne că orice acord aplicabil transporturilor (altfel spus, în esență, serviciul de transportare a mărfurilor sau a persoanelor cu unul sau mai multe mijloace de transport dintr‑un loc în altul) trebuie să fie exclus din politica comercială comună. Faptul că este posibil ca în practică anumite măsuri cu aplicabilitate generală să fie aplicate și în cazul transporturilor nu atrage în mod necesar incidența excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE. Mai degrabă, un acord internațional în domeniul transporturilor este un acord care conține dispoziții care se referă în mod special la transporturi. Aceasta explică de ce Curtea s‑a concentrat în Avizul 1/08 pe angajamentele specifice sectoarelor (și pe angajamentele pe orizontală care se aplicau în plus față de angajamentele respective) pentru a concluziona că erau îndeplinite condițiile pentru aplicarea excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE.

116.

Prezenta procedură arată că persistă o anumită incertitudine legată de domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (5) TFUE. Printre chestiunile care privesc angajamentele în domeniul comerțului cu servicii de transport se află și aspectul dacă excepția de la articolul 207 alineatul (5) TFUE acoperă stabilirea (astfel cum este definită în ALSUES) chiar dacă titlul VI din partea a treia din TFUE nu o vizează și dacă serviciile „auxiliare” serviciilor de transport intră sub incidența excepției. Vom aborda chestiunile menționate în analiza noastră referitoare la capitolul opt din ALSUES ( 72 ).

117.

În cazul în care Uniunea Europeană nu are competență exclusivă expresă în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) TFUE pentru încheierea unui acord internațional, ea poate totuși să beneficieze de o competență externă exclusivă implicită în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Ambele alineate ale articolului 3 TFUE se referă în mod specific la repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. Spre deosebire de articolul 3 alineatul (1) TFUE, articolul 3 alineatul (2) TFUE privește doar competența externă. Diferitele motive pe care le prevede implică însă toate în mod necesar exercitarea într‑o anumită măsură a unei competențe interne.

118.

Comisia invocă două motive în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE pentru stabilirea competenței externe exclusive a Uniunii.

119.

Pentru o parte a capitolului opt, privind serviciile, stabilirea și comerțul electronic ( 73 ), Comisia se întemeiază pe primul motiv prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE, potrivit căruia Uniunea Europeană are competență exclusivă „[…] în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii”. În conformitate cu jurisprudența Curții, rațiunea care stă la baza dispoziției menționate este că pot exista situații în care, deși tratatele în sine nu stabilesc o competență externă a Uniunii Europene, normele comune prevăzute de instituții instituie o asemenea competență prin prevederea încheierii unor acorduri internaționale ( 74 ). În astfel de situații, Uniunea Europeană dobândește competență exclusivă pe baza normelor comune ( 75 ), întrucât permiterea încheierii de către statele membre a unor acorduri internaționale proprii ar fi de natură să pună în pericol acțiunea externă concertată în domeniile vizate de aceste norme ale Uniunii ( 76 ).

120.

Pentru anumite părți ale ALSUES ( 77 ), Comisia se întemeiază pe al treilea motiv prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Potrivit motivului respectiv, Uniunea Europeană beneficiază de competență exclusivă pentru încheierea unui acord internațional „[…] în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”. Motivul menționat corespunde criteriului stabilit de Curte în Hotărârea AETR pentru definirea „naturii angajamentelor internaționale pe care statele membre nu le pot încheia în afara cadrului instituțiilor Uniunii, în cazul în care normele comune ale Uniunii au fost adoptate pentru a realiza obiective ale tratatului” ( 78 ).

121.

Așa‑numitul „principiu AETR” oferă un temei care permite Uniunii Europene să dispună de o competență exclusivă implicită pentru încheierea unui acord internațional. El a fost elaborat inițial ținând cont, pe de o parte, de cerința din dreptul primar care impune ca statele membre să adopte toate măsurile corespunzătoare pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care le revin în temeiul tratatelor sau care rezultă din acțiunile întreprinse de instituții și, pe de altă parte, de obligația statelor membre de a se abține de la adoptarea oricărei măsuri care ar putea să pună în pericol realizarea obiectivelor tratatelor ( 79 ). Prin urmare, Uniunea Europeană are competență externă exclusivă atunci când există riscul ca statele membre, acționând în afara cadrului instituțional al Uniunii, să își asume obligații internaționale care aduc atingere normelor comune sau care modifică domeniul de aplicare a acestora. Ar fi eludate astfel normele prevăzute în tratate pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii și, în consecință, ar fi pusă sub semnul întrebării însăși esența procesului de integrare europeană.

122.

Jurisprudența Curții oferă anumite orientări privind modul în care se verifică dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea celui de al treilea motiv. Trebuie să existe o analiză specifică a relației dintre acordul internațional propus și dreptul Uniunii în forma sa aflată în vigoare la data faptelor. În vederea realizării analizei respective și ținând cont de principiul atribuirii, revine părții care susține că deține competența externă exclusivă sarcina să dovedească existența acesteia ( 80 ).

123.

Prima etapă a analizei menționate implică definirea domeniului vizat de acordul internațional astfel încât să fie identificate normele comune relevante. Obiectul acordului poate fi determinat luând în considerare conținutul și scopul său. În acest context, deși ar fi posibil ca, atunci când sunt analizate așa‑numitele acorduri omogene, să fie descris întregul acord ca vizând „un domeniu”, iar apoi să se verifice dacă normele comune armonizează în totalitate domeniul în cauză sau dacă el este acoperit în mare parte de asemenea norme comune ( 81 ), abordarea menționată nu poate fi transpusă atât de ușor în cazul unui acord precum ALSUES, care reglementează diverse „domenii” în capitole sau părți diferite din cadrul său.

124.

Argumentele Comisiei din prezenta procedură suscită o nouă întrebare. Al treilea motiv prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE se aplică doar atunci când instituțiile Uniunii au adoptat deja „norme comune” în exercitarea competențelor legislative ale Uniunii Europene sau dispozițiile tratatelor în sine pot să constituie de asemenea, în anumite condiții, „norme comune”? Potrivit Comisiei, competența exclusivă a Uniunii Europene în ceea ce privește dispozițiile din ALSUES referitoare la alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe rezultă din „normele comune” cuprinse în însuși articolul 63 TFUE. Vom aborda această chestiune în analiza noastră referitoare la capitolul nouă secțiunea A din ALSUES ( 82 ).

125.

A doua etapă este identificarea normelor comune care există în domeniu. Nu este însă necesar ca domeniul de aplicare al acordului internațional și normele comune să coincidă în totalitate ( 83 ). Ar putea fi suficient ca domeniul în care se încadrează acordul internațional să fie reglementat în mare parte de normele comune în cauză ( 84 ). Normele comune relevante pot să includă nu doar legislația aplicabilă domeniului concret vizat de acord, ci și legislația care are un domeniu de aplicare mai larg ( 85 ). Nu contează nici dacă aceste norme comune se află (sau nu se află) în unul și același instrument juridic al Uniunii ( 86 ).

126.

Normele comune nu sunt doar acele norme care reglementează situațiile care implică un element din afara Uniunii și au deci o dimensiune externă ( 87 ). În vederea identificării normelor comune, este necesar să se analizeze atât dreptul Uniunii astfel cum este în vigoare, cât și perspectivele de evoluție ale acestor norme, în măsura în care evoluția respectivă este previzibilă la momentul realizării analizei ( 88 ).

127.

Argumentele părților privind stabilirea normelor comune care sunt relevante pentru aplicarea principiului AETR în domeniul serviciilor de transport și al altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe sugerează că există mai multe neînțelegeri legate de „normele comune”. Prezenta procedură oferă Curții oportunitatea să furnizeze clarificările necesare ( 89 ).

128.

A treia etapă implică analizarea efectelor, eventuale, ale încheierii acordului internațional asupra normelor comune relevante. Nu este necesar să arătăm că există asemenea efecte: riscul de a se aduce atingere normelor comune sau de a fi modificat domeniul de aplicare al acestora este suficient ( 90 ). Un astfel de risc există atunci când angajamentele asumate prin acordul internațional intră sub incidența normelor comune ( 91 ). Nu este necesar să demonstrăm o eventuală contradicție, altfel spus, un conflict între acordul internațional și normele comune ( 92 ).

129.

Atunci când normele comune armonizează în totalitate domeniul reglementat de acordul internațional ( 93 ), competența exclusivă pentru încheierea acordului respectiv este ușor de stabilit. Se prezumă că prin angajamentele internaționale asumate prin încheierea acordului în cauză se aduce atingere normelor armonizate.

130.

Atunci când armonizarea este doar parțială, faptul că un acord internațional (sau o parte sau unele părți din acesta) privește un domeniu care este „reglementat în mare parte” de norme ale Uniunii nu conduce în sine în mod automat la concluzia că Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru a negocia întregul acord internațional (sau partea sa relevantă) fără să se verifice dacă se aplică principiul AETR. Totul depinde de conținutul angajamentelor asumate și de eventuala lor legătură cu normele Uniunii ( 94 ).

131.

Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate nu aduce atingere principiilor pe care tocmai le‑am prezentat. Acest protocol se referă doar la articolul 2 alineatul (2) TFUE. Scopul său unic este definirea domeniului de aplicare al exercitării de către Uniunea Europeană a unei competențe partajate cu statele membre. El precizează că domeniul de aplicare al exercitării competențelor amintite „include doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întregul domeniu”. Așadar, Protocolul nr. 25 nu poate fi interpretat în sensul că limitează domeniul de aplicare al competenței externe exclusive a Uniunii Europene în cazurile menționate la articolul 3 alineatul (2) TFUE, astfel cum a fost clarificat în jurisprudență ( 95 ).

132.

În acest context vom analiza acum repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește ALSUES.

133.

Potrivit Comisiei, capitolul unu ține în totalitate de politica comercială comună. Comisia susține că obiectivele generale stabilite la articolele 1.1 și 1.2 din ALSUES se încadrează, în mare măsură, în limitele obiectivelor politicii comerciale comune prevăzute la articolul 206 TFUE. Obiectivele ALSUES sunt doar în mod marginal mai largi decât cele ale politicii comerciale comune. Atunci când aceasta este situația, obiectivele respective se încadrează totuși în limitele obiectivelor TFUE [în special ale articolului 63 alineatul (1), ale articolului 91 și ale articolului 100 TFUE].

134.

Celelalte părți nu au prezentat argumente speciale referitoare la capitolul unu.

135.

În opinia noastră, Uniunea Europeană deține competență exclusivă, în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE, pentru a decide să instituie o zonă de liber schimb în concordanță cu articolul XXIV din GATT 1994 și cu articolul V din GATS ( 97 ), precum și pentru a conveni că obiectivele ALSUES sunt liberalizarea și facilitarea comerțului și a investițiilor. Asemenea chestiuni se încadrează în mod clar în politica comercială comună.

136.

Mai mult, dispozițiile care enumeră definițiile general aplicabile au un caracter pur accesoriu. Dispozițiile menționate nu sunt de natură să modifice repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește celelalte dispoziții din ALSUES.

137.

Prin urmare, concluzionăm că respectivul capitol unu ține în întregime de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 TFUE.

138.

În opinia Comisiei, capitolele doi-șase țin în totalitate de politica comercială comună.

139.

Comisia susține că toate dispozițiile din capitolul doi se referă în mod specific la comerțul internațional cu mărfuri, întrucât ele urmăresc să liberalizeze comerțul cu mărfuri între părți și să aibă un efect direct și imediat asupra comerțului respectiv. Aceasta este situația atât în cazul dispozițiilor din capitolul menționat privind tarifele, la care face referire articolul 207 alineatul (1) TFUE, cât și în cazul dispozițiilor netarifare, care reproduc, încorporează prin trimitere sau dezvoltă dispozițiile existente din GATT 1994 și din alte acorduri multilaterale privind comerțul cu mărfuri (și astfel, după cum a considerat Curtea în Avizul 1/94, se încadrează în mod automat în politica comercială comună).

140.

Comisia prezintă argumente similare referitoare la capitolul trei [articolul 207 alineatul (1) TFUE reglementează „măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții”], la capitolul patru (întrucât facilitează comerțul cu mărfuri prin furnizarea unui cadru pentru prevenirea, identificarea și eliminarea barierelor inutile în calea comerțului, care intră în domeniul de aplicare al Acordului BTC) și la capitolul cinci (având în vedere că urmărește să reducă la minimum efectele negative ale măsurilor SPS privind comerțul). Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 (denumit în continuare „Acordul antidumping”), Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii (denumit în continuare „Acordul SMC”), Acordul privind măsurile de salvgardare, Acordul BTC și Acordul SPS fac parte, toate, din acordurile multilaterale privind comerțul cu mărfuri, care, în conformitate cu Avizul 1/94, intră sub incidența politicii comerciale comune.

141.

În sfârșit, capitolul șase se referă de asemenea în mod specific la comerțul internațional, întrucât urmărește să faciliteze comerțul cu mărfuri și să asigure controale vamale eficiente. Comisia adaugă că cele mai multe dintre dispozițiile din capitolul respectiv corespund dispozițiilor mai detaliate cu același obiect din Acordul OMC privind facilitarea comerțului, care de acum a fost introdus în anexa 1A la acordul menționat ( 100 ). Potrivit Comisiei, nici statele membre, nici celelalte instituții nu contestă competența exclusivă a Uniunii Europene în ceea ce privește acest nou acord OMC.

142.

Parlamentul este de acord în esență cu poziția Comisiei.

143.

Deși Consiliul și aproape toate statele membre nu au prezentat niciun argument specific legat de capitolele doi-șase, potrivit unui stat membru, competența exclusivă a Uniunii Europene nu acoperă cooperarea vamală prevăzută la articolul 6.1.1 a doua teză din ALSUES. Articolul 206 TFUE face referire doar la înființarea unei uniuni vamale în conformitate cu articolele 28-32 TFUE. Prin urmare, el nu vizează articolul 33 TFUE, care prevede un temei juridic pentru adoptarea de „[…] măsuri în vederea consolidării cooperării vamale între statele membre și între acestea și Comisie”. În plus, rezultă din articolul 6 litera (g) TFUE, după cum confirmă articolul 197 alineatul (2) TFUE (dispoziția unică a titlului XXIV privind „Cooperarea administrativă”), că, în cazul cooperării administrative, Uniunea Europeană este competentă doar să sprijine, să coordoneze sau să completeze acțiunea statelor membre.

144.

Capitolele doi-șase acoperă diferite aspecte ale reglementării comerțului cu mărfuri. Chestiunile la care se referă capitolele respective și tipul de obligații prevăzute de acestea corespund într‑o anumită măsură anumitor acorduri OMC referitoare la comerțul cu mărfuri.

145.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, politica comercială comună includea deja comerțul cu mărfuri. În Avizul 1/94, Curtea a concluzionat că (ceea ce era pe atunci) Comunitatea Europeană avea, în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, competență exclusivă pentru încheierea „acordurilor multilaterale privind comerțul cu mărfuri”, altfel spus, a acordurilor incluse în anexa 1A la Acordul OMC (denumite în continuare „acordurile din anexa 1A”) ( 101 ). Această anexă cuprinde GATT 1994, dar și alte 12 acorduri. Curtea a concluzionat că toate acordurile din anexa 1A intră sub incidența politicii comerciale comune, fără a examina fiecare acord în parte ( 102 ). Prin urmare, toate au fost considerate ca fiind legate în mod specific de comerțul internațional prin faptul că urmăreau în esență să promoveze, să faciliteze sau să reglementeze schimburile comerciale și aveau efecte directe și imediate asupra comerțului. Cele mai multe acorduri din anexa 1A la Acordul OMC cuprind obligații care privesc, printre altele, accesul pe piață, tratamentul național și alte forme de reglementare internă, transparența, căile de atac judiciare și administrative, precum și stabilirea unui echilibru între obiectivele comerciale și cele necomerciale. Domeniul de aplicare al unora dintre aceste acorduri este definit în funcție de tipul de mărfuri (de exemplu, Acordul privind agricultura și Acordul privind produsele textile și confecțiile), altele se aplică anumitor tipuri de instrumentele comerciale (de exemplu, Acordul BTC, Acordul privind măsurile de investiții legate de comerț, Acordul antidumping, Acordul SMC și Acordul privind măsurile de salvgardare), unor măsuri comerciale care au un anumit obiectiv (de exemplu, Acordul SPS) sau anumitor etape ale procesului de import sau de export [de exemplu, Acordul privind aplicarea articolului VII din Acordul general pentru tarife și comerț din 1994 (denumit în continuare „Acordul privind valoarea în vamă”), Acordul privind controalele înainte de expediere, Acordul privind regulile de origine și Acordul privind procedurile în materie de licențe de import].

146.

Prin urmare, reiese cu claritate din Avizul 1/94 că Uniunea Europeană beneficiază de competență exclusivă în ceea ce privește chestiunile reglementate de acordurile respective și obligațiile asumate prin acestea ( 103 ). Poziția menționată rămâne aceeași după Tratatul de la Lisabona, care nu a modificat prezentarea politicii comerciale comune în măsura în care aceasta se referă la comerțul cu mărfuri.

147.

Considerăm în acest context că, fără îndoială, capitolele doi-cinci privesc în mod specific comerțul cu mărfuri. Obiectul lor corespunde în esență chestiunilor reglementate de anumite acorduri din anexa 1A la Acordul OMC care țin de competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune. Astfel, capitolul doi se referă la obiectul articolelor I, II și XI din GATT 1994, care cuprind obligațiile esențiale legate de accesul pe piață în cazul comerțului cu mărfuri. Chestiunile reglementate în capitolul trei corespund dispozițiilor din GATT 1994 privind antidumpingul, subvențiile și garanțiile și acordurilor corespunzătoare mai specifice (Acordul antidumping, Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii și Acordul privind garanțiile) din anexa 1A la Acordul OMC. Capitolele patru și cinci se referă la barierele netarifare vizate de regulile de la articolul III din GATT 1994 („tratamentul național”) și de regulile mai specifice care se găsesc în Acordul BTC și în Acordul SPS, incluse de asemenea în anexa 1A la Acordul OMC.

148.

Aceste chestiuni privesc procesul referitor la transportul mărfurilor peste granițe, la acordarea liberului de vamă și la vămuirea acestora, precum și tratamentul lor în cadrul unei piețe. Ele sunt legate astfel în mod specific de comerțul internațional.

149.

În plus, normele care urmăresc să faciliteze procesul menționat (esențial pentru importul și exportul de mărfuri) și să facă procesul în cauză și normele care reglementează tratamentul mărfurilor respective în cadrul unei piețe mai transparente, mai previzibile, mai eficace și mai eficiente din punctul de vedere al costurilor promovează, facilitează sau reglementează schimburile comerciale și au efecte directe și imediate asupra comerțului ( 104 ).

150.

Această concluzie este valabilă și în cazul cooperării vamale prevăzute în capitolul șase și al dispozițiilor suplimentare în materie vamală care se găsesc în Clauza interpretativă 3, precum și al normelor din Clauza interpretativă 4 cu privire la recunoașterea reciprocă a programelor referitoare la operatorii economici autorizați (ambele clauze interpretative se referă la capitolul șase).

151.

Capitolul șase se referă la procedurile vamale, la determinarea valorii în vamă și la facilitarea comerțului (reglementate parțial de GATT 1994), la Acordul privind valoarea în vamă și la recentul Acord OMC privind facilitarea comerțului. Formele de cooperare prevăzute în capitolul șase corespund într‑o anumită măsură celor aplicabile în domeniul vamal în temeiul GATT 1994 și al Acordului privind valoarea în vamă. Aceste din urmă acorduri prevăd totodată, pe lângă dispozițiile generale referitoare la publicare ( 105 ), consultări asupra chestiunilor care țin de administrarea sistemului de determinare a valorii în vamă ( 106 ). Mai mult, la un nivel mai general, GATT 1994 și acordurile din anexa 1A prevăd multe forme de cooperare similare care au ca obiect diferite chestiuni legate de comerțul cu mărfuri ( 107 ). Asemenea dispoziții nu au împiedicat Curtea să concluzioneze, în Avizul 1/94, că acordurile respective intră în totalitate sub incidența politicii comerciale comune ( 108 ).

152.

Nu putem fi de acord cu argumentul formal bazat pe o distincție, în ceea ce privește comerțul cu mărfuri în cadrul pieței interne, între dispozițiile tratatului care reglementează uniunea vamală (articolele 30-32 TFUE) și, respectiv, cooperarea vamală (articolul 33 TFUE). Este adevărat că articolul 206 TFUE, care stabilește obiectivele uniunii vamale, face trimitere doar la articolele 28-32 TFUE. Motivul este însă că ele sunt dispoziții care instituie uniunea vamală. Nu acesta este scopul unei dispoziții precum articolul 33 TFUE, care oferă un temei juridic pentru adoptarea de reglementări în vederea consolidării cooperării vamale în interiorul Uniunii Europene. Prin urmare, nu se poate trage în mod judicios nicio concluzie referitoare la domeniul de aplicare al politicii comerciale comune pe baza faptului că articolul 206 TFUE nu face trimitere în mod expres la articolul 33 TFUE. Nici articolul 6 litera (g) și nici articolul 197 TFUE nu au efect asupra domeniului de aplicare al politicii în cauză. Dispozițiile menționate reglementează în termeni generali cooperarea administrativă dintre statele membre și dintre acestea și Uniunea Europeană. În consecință, ele nu aduc atingere competenței exclusive a Uniunii Europene de a include în politica comercială comună măsuri care urmăresc îmbunătățirea cooperării administrative cu țările terțe în cazul chestiunilor care țin de politica respectivă.

153.

În sfârșit, analiza noastră referitoare la capitolele doi-șase se aplică și Protocolului nr. 1 privind definiția noțiunii „produse originare” și metodele de cooperare administrativă. Protocolul menționat are ca obiect regulile de origine. Este clar că el este legat în mod specific de comerțul internațional cu mărfuri.

154.

Prin urmare, concluzionăm că respectivele capitole doi-șase țin în întregime de competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune, în temeiul articolului 207 TFUE.

155.

Vom aborda acum dispozițiile capitolului opt. Întrucât capitolul șapte (Bariere netarifare în calea comerțului și a investițiilor în producerea de energie regenerabilă) și capitolul treisprezece (Comerț și dezvoltare durabilă) ridică probleme similare legate de domeniul de aplicare al politicii comerciale comune și de relația dintre obiectivele comerciale și cele necomerciale ( 109 ), vom analiza mai târziu capitolul șapte împreună cu capitolul treisprezece.

156.

Comisia arată că secțiunea A stabilește obiectivele și domeniul de aplicare ale capitolului opt din ALSUES. Secțiunile B-D din capitolul respectiv țin de competența exclusivă a Uniunii Europene întrucât domeniul lor de aplicare corespunde celui al angajamentelor privind prima, a doua, a treia și a patra modalitate de prestare a serviciilor prevăzute de GATS, care este acoperit de articolul 207 alineatul (1) TFUE. În conformitate cu articolul I:2 literele (a)-(d) din GATS, aceste patru modalități constau în furnizarea unui serviciu: (a) de pe teritoriul unei țări membre (OMC) către teritoriul oricărei alte țări membre (OMC) (denumită în continuare „prima modalitate” sau „prestare transfrontalieră”); (b) pe teritoriul unei țări membre (OMC) către un consumator al oricărei alte țări membre (OMC) (denumită în continuare „a doua modalitate” sau „consum în străinătate”); (c) de un furnizor de servicii al unei țări membre (OMC), prin prezența comercială pe teritoriul oricărei alte țări membre (OMC) (denumită în continuare „a treia modalitate” sau „prezență comercială”) și (d) de un furnizor de servicii al unei țări membre (OMC) prin prezența unor persoane fizice dintr‑o țară membră (OMC) pe teritoriul oricărei alte țări membre (OMC) (denumită în continuare „a patra modalitate” sau „prezența unor persoane fizice”).

157.

Comisia susține că în cazul fiecărei subsecțiuni a secțiunii E din capitolul opt („Cadrul de reglementare”) există o legătură suficient de strânsă cu comerțul internațional.

158.

În ceea ce privește dispozițiile de aplicare generală (subsecțiunea 1), Comisia se întemeiază pe o comparație cu dispozițiile din GATS și cu o serie de instrumente fără caracter obligatoriu adoptate de diferite organisme ale OMC. Comisia adaugă că articolul 8.16 din ALSUES, privind recunoașterea reciprocă a calificărilor, ține de politica comercială comună întrucât facilitează accesul pe piață al prestatorilor de servicii străini, iar Curtea a confirmat faptul că asemenea obligații din GATS fac parte din politica comercială comună. Articolul 8.17 din ALSUES, privind transparența, prevede obligații care sunt uzuale în acordurile comerciale internaționale și sunt similare cu cele care rezultă din articolele III:1 și III:4 din GATS. Incertitudinile legate de măsurile aplicabile care reglementează acțiunile comerciale ar putea determina prestatorii de servicii să renunțe la accesul pe piețele străine.

159.

În materie de reglementare internă (subsecțiunea 2), Comisia susține în esență că subsecțiunea respectivă impune condiții care garantează că cerințele și procedurile privind obținerea de autorizații și de calificări nu afectează comerțul internațional. Scopul lor este similar cu cel al articolului VI:4 din GATS, care urmărește să garanteze că asemenea criterii și proceduri, chiar dacă nu sunt discriminatorii, nu constituie bariere inutile în calea comerțului cu servicii. În plus, obligația prevăzută la articolul 8.19.3 din ALSUES, referitoare la menținerea sau la instituirea unor instanțe judiciare, arbitrale sau administrative sau a unor proceduri care să asigure controlul deciziilor, este similară cu cea de la articolul VI:2 litera (a) din GATS.

160.

Mai mult, dispozițiile speciale privind serviciile informatice, serviciile poștale, serviciile de telecomunicații și serviciile financiare (subsecțiunile 3, 4, 5 și 6), dintre care unele reafirmă angajamentele asumate prin GATS sau se bazează pe acestea, țin de asemenea de competența Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

161.

Secțiunea F conține în principal declarații de intenție. Singura obligație materială (de la articolul 8.58 din ALSUES) interzice impunerea unor taxe vamale, ceea ce constituie o chestiune care se încadrează în mod clar în politica comercială comună.

162.

Parlamentul și Consiliul nu au prezentat argumente specifice legate de dispozițiile din capitolul opt care nu se referă la transporturi ( 111 ).

163.

Statele membre se concentrează în special pe dispoziții specifice precum cele care reglementează serviciile financiare și recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale.

164.

Mai multe state membre susțin că subsecțiunea 6, privind serviciile financiare, nu se încadrează în totalitate în politica comercială comună a Uniunii Europene. Directiva 2014/65/UE privind piețele instrumentelor financiare (denumită în continuare „Directiva MiFiD II”) ( 112 ), care trebuie să intre în vigoare în ianuarie 2017, armonizează doar anumite aspecte ale prestării de servicii financiare și de servicii în materie de investiții de către resortisanții țărilor terțe.

165.

Nici normele care reglementează recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale nu se încadrează în politica comercială comună. În primul rând, contrar argumentului Comisiei, simplul fapt că o chestiune are un impact asupra relațiilor comerciale externe sau este guvernată de legislația economică internațională nu este suficient pentru ca ea să intre sub incidența politicii comerciale comune. În al doilea rând, Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale ( 113 ) nu aduce atingere competenței exclusive a statelor membre în ceea ce privește recunoașterea calificărilor profesionale obținute în afara teritoriului Uniunii Europene. De asemenea, în domeniul transportului maritim, normele comune adoptate, în special prin Directiva 96/50/CE a Consiliului (privind condițiile de obținere a brevetelor naționale de comandant de navă) și prin Directiva 2008/106/CE (privind nivelul minim de formare a navigatorilor) ( 114 ), prevăd doar norme minime care nu pot fi afectate de articolul 8.16 din ALSUES. În al treilea rând, Comisia nu ține cont de faptul că GATS (în special articolul VII:1) nu impune țărilor membre OMC recunoașterea calificărilor profesionale ale țărilor terțe sau încheierea unor acorduri internaționale în această privință.

166.

În plus, modul în care trebuie să fie realizată liberalizarea în temeiul ALSUES, în special în domeniul stabilirii, va afecta sau ar putea afecta serviciile de sănătate și sociale, în cazul cărora statele membre rămân competente. Acest fapt este incompatibil cu articolul 207 alineatul (6) TFUE. Comisia susține totodată în mod eronat că dispozițiile referitoare la comerțul electronic conțin doar declarații de intenție.

167.

În sfârșit, Comisia nu poate să invoce articolul 216 TFUE pentru a justifica existența competenței partajate în domenii care nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene. Comisia nu a arătat necesitatea încheierii ALSUES în vederea realizării unuia dintre obiectivele menționate în tratate.

168.

Comisia abordează separat obligațiile prevăzute în capitolul opt care se referă în mod specific la transporturi (în Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene din anexa 8‑A și în subsecțiunea 7 a secțiunii E, privind serviciile de transport maritim internațional).

169.

Comisia arată că, deși o parte foarte importantă a schimburilor comerciale dintre Singapore și Uniunea Europeană în cinci sectoare ale transporturilor vizate de ALSUES (aerian, feroviar, rutier, pe căile navigabile interioare și maritim) au loc în a treia modalitate (stabilire), dispozițiile referitoare la stabilirea prestatorilor de servicii de transport nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (5) TFUE. Motivul este că stabilirea în cazul serviciilor de transport nu intră sub incidența titlului VI din partea a treia din TFUE [coroborat cu articolul 58 alineatul (1) TFUE], la care face trimitere articolul 207 alineatul (5), iar nicio normă din tratate nu exclude aplicarea dispozițiilor privind libertatea de stabilire în domeniul transporturilor. Comisia realizează aici o analogie cu distincția dintre, pe de o parte, libera prestare a serviciilor de transport prevăzută de dreptul derivat adoptat în conformitate cu partea a treia titlul VI TFUE, care se limitează la prima, la a doua și la a patra modalitate, și, pe de altă parte, libertatea de stabilire prevăzută la articolul 49 și următoarele TFUE.

170.

Comisia susține că, în cazul angajamentelor din ALSUES care se încadrează în excepția de la articolul 207 alineatul (5) TFUE, competența exclusivă a Uniunii Europene decurge din al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Acțiunea externă a statelor membre ar risca să afecteze normele comune adoptate în domeniul serviciilor de transport, care este în mare parte reglementat prin norme comune. În situația în care Curtea nu va fi de acord și va aprecia că este necesară analizarea angajamentelor pentru fiecare sector al transporturilor în mod individual, cel puțin angajamentele din ALSUES cu privire la transportul maritim internațional, la transportul feroviar și la transportul rutier, precum și la anumite servicii auxiliare țin de competența exclusivă a Uniunii Europene.

171.

În legătură cu serviciile de transport aerian, Comisia arată că, în cazul serviciilor de reparație și de întreținere a aeronavelor pe durata cărora aeronava este retrasă din exploatare, în cazul vânzării și al comercializării serviciilor de transport aerian și în cazul sistemelor informatizate de rezervare (care intră sub incidența secțiunilor B și C), competența exclusivă a Uniunii Europene se întemeiază parțial pe articolul 207 alineatul (1) TFUE și parțial pe primul și pe al doilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE. În ceea ce privește serviciile de reparație și de întreținere a aeronavelor, articolul 12 din Regulamentul (CE) nr. 216/2008 ( 115 ) are în vedere încheierea unui acord de către Uniunea Europeană [primul motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE]. Referitor la vânzarea și la comercializarea serviciilor de transport aerian, Comisia susține că acestea nu implică în sine transportul de pasageri sau de mărfuri, în consecință, se încadrează în politica comercială comună. Serviciile privind sistemele informatizate de rezervare sunt reglementate pe larg de norme comune, în special de Regulamentul (CE) nr. 80/2009 ( 116 ), și, prin urmare, țin de competența exclusivă a Uniunii Europene potrivit celui de al treilea motiv prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

172.

Din cauza poziției geografice a Uniunii Europene și a Republicii Singapore, relevanța practică pe care o prezintă prima, a doua și a patra modalitate este limitată.

173.

Astfel, în cazul specific al transporturilor pe căile navigabile interioare, nu există în practică nicio exercitare a competenței externe prin intermediul ALSUES.

174.

În ceea ce privește transportul feroviar, Uniunea Europeană nu a acceptat angajamente legate de prima și de a patra modalitate, asumându‑și angajamente complete doar cu privire la a doua modalitate. Acestea sunt, în orice caz, accesorii în raport cu angajamentele asumate prin ALSUES în domeniul transporturilor sau al politicii comerciale comune. În cazul prestării de servicii de transport feroviar de către o filială a unei societăți din Singapore stabilită într‑un stat membru către un alt stat membru (a treia modalitate), Directiva 2012/34/UE autorizează prestarea gratuită de servicii în interiorul Uniunii de către operatori stabiliți într‑un stat membru, fără a prevedea cerințe referitoare la cetățenia deținătorilor filialei ( 117 ). Prin urmare, această chestiune este reglementată prin norme comune.

175.

În cazul transportului rutier, Uniunea Europeană a acceptat angajamente limitate pentru transportul de pasageri și de mărfuri. Nu au fost asumate angajamente referitoare la prima modalitate. În schimb, Uniunea Europeană și‑a asumat un angajament complet (fără rezerve) privind a doua modalitate și un angajament cu rezerve privind a patra modalitate. La fel ca în cazul transportului feroviar, angajamentele asumate prezintă o relevanță practică limitată. În orice caz, angajamentul specific referitor la a doua modalitate este accesoriu în raport cu celelalte angajamente din cadrul ALSUES. În ceea ce privește prestarea de asemenea servicii de către o filială a unei societăți din Singapore stabilită într‑un stat membru către un alt stat membru (a treia modalitate), Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 ( 118 ) și Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 ( 119 ) coroborate cu Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 ( 120 ) prevăd norme comune referitoare la condițiile pentru stabilirea operatorilor de transport rutier în Uniunea Europeană. Întrucât aceste regulamente se aplică indiferent de cetățenia deținătorilor filialei, prestarea transfrontalieră de servicii de transport rutier de către societăți stabilite în Uniunea Europeană este reglementată în mare parte prin norme comune. Uniunea Europeană deține astfel competență externă exclusivă corespunzătoare în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE. În sfârșit, în ceea ce privește a patra modalitate în legătură cu transportul rutier, Comisia invocă aceleași argumente ca în cazul transportului maritim ( 121 ). În practică, o societate de transport rutier din Singapore ar putea să trimită personal‑cheie (cel mai probabil persoane transferate în cadrul aceleiași companii ( 122 )) către unitatea creată într‑un stat membru. În situația menționată, Directiva 2014/66/UE reglementează intrarea și șederea acestor resortisanți ai unor țări terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii ( 123 ). În orice caz, aceste angajamentele sunt accesorii în raport cu angajamentele Uniunii Europene referitoare la prestarea serviciilor de transport rutier în a treia modalitate (pentru care Uniunea Europeană are competență exclusivă ( 124 )).

176.

În legătură cu transportul maritim, Comisia susține că normele comune se găsesc în Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului ( 125 ), care guvernează cel puțin o parte importantă a prestărilor de servicii de transport maritim între statele membre și țările terțe. El guvernează și tratamentul resortisanților țărilor terțe (și anume al anumitor companii maritime care sunt stabilite în țări terțe). Spre deosebire de reglementările aplicabile transportului aerian, Regulamentul nr. 4055/86 se aplică anumitor companii maritime din țări terțe ( 126 ). Regulamentul în cauză nici nu este limitat la transportul maritim din interiorul Uniunii. Mai mult, el se aplică prestării (transfrontaliere) de servicii de transport maritim de către filialele societăților din Singapore stabilite într‑un stat membru din statul membru respectiv către un alt stat membru.

177.

În ceea ce privește a patra modalitate, Comisia susține că în practică o societate de transport maritim din Singapore va trimite personal‑cheie (cel mai probabil persoane transferate în cadrul aceleiași companii) către unitatea creată într‑un stat membru. În situația menționată, Directiva 2014/66/UE guvernează condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii. În orice caz, angajamentul referitor la a patra modalitate constituie accesoriul necesar al angajamentului referitor la a treia modalitate, în cazul căruia Uniunea Europeană deține competență exclusivă ( 127 ).

178.

Comisia adaugă că serviciile portuare, care sunt supuse articolului 8.56.6 din ALSUES (inclus în subsecțiunea 7), nu au fost liberalizate pentru prestatorii străini de astfel de servicii. Motivul este că Uniunea Europeană nu a acceptat angajamente în Lista sa. Articolul 8.56.6 din ALSUES se limitează doar să detalieze în continuare obligația legată de tratamentul național în cazul transportului maritim internațional, în măsura în care acesta este liberalizat.

179.

În ceea ce privește serviciile auxiliare transportului maritim, transportului pe căile navigabile interioare, transportului feroviar și transportului rutier, Comisia susține că unele dintre serviciile menționate nu sunt servicii de transport. Astfel, ele se încadrează în politica comercială comună a Uniunii Europene. Tocmai aceasta este situația în cazul serviciilor de vămuire. În legătură cu întreținerea și cu reparația echipamentului pentru transportul maritim, pentru transportul pe căile navigabile interioare, pentru transportul feroviar și pentru transportul rutier, Comisia susține că serviciile respective sunt acoperite de angajamentele Uniunii Europene în materie de servicii comerciale. Prin urmare, ele se încadrează în politica comercială comună.

180.

În cazul în care Curtea va considera că anumite dispoziții din ALSUES referitoare la serviciile de transport nu țin de competențele exclusive ale Uniunii Europene, Comisia susține că aceste dispoziții intră sub incidența competențelor partajate ale Uniunii Europene întrucât, în conformitate cu al doilea motiv prevăzut la articolul 216 alineatul (1) TFUE, angajamentele internaționale în cauză sunt necesare pentru realizarea unui obiectiv al tratatelor. Comisia face referire în special la obiectivul privind stabilirea de norme comune aplicabile serviciilor de transport între Uniunea Europeană și țările terțe menționat la articolul 91 alineatul (1) TFUE.

181.

Parlamentul susține că anumite servicii (precum stocarea și depozitarea, expedierea de mărfuri, împingerea și remorcarea) sunt auxiliare serviciilor de transport maritim și, prin urmare, trebuie să fie tratate în același mod ca serviciile respective. Parlamentul mai arată că angajamentele referitoare la a patra modalitate (prezența temporară a persoanelor fizice) sunt necesare pentru asigurarea unui drept efectiv de stabilire. Astfel, este necesar ca regimul juridic al prestării de servicii în a patra modalitate să îl urmeze pe cel al celei de a treia modalități și, în consecință, el trebuie să fie de asemenea în afara domeniului de aplicare al excepției stabilite la articolul 207 alineatul (5) TFUE. În cazul în care serviciile prestate în a patra modalitate vor fi analizate însă în mod autonom, angajamentele corespunzătoare intră totuși sub incidența articolului 207 alineatul (1) TFUE întrucât prezența temporară a persoanelor fizice este reglementată de dispozițiile din tratat privind intrarea și șederea resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre, iar nu de dispozițiile referitoare la politica în domeniul transporturilor din partea a treia titlul VI TFUE. În legătură cu transportul maritim, Parlamentul a adăugat că, în urma adoptării Regulamentului nr. 4055/86, Uniunea Europeană deține competență exclusivă în privința acordurilor de împărțire a încărcăturilor.

182.

Consiliul și multe state membre susțin că nu există un temei pentru excluderea stabilirii în materie de transporturi din domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (5) TFUE. Nici dispozițiile titlului VI privind transporturile, nici jurisprudența nu sugerează că stabilirea în materie de transporturi este în totalitate în afara domeniului de aplicare al acestor dispoziții. Articolul 58 alineatul (1) TFUE nu susține interpretarea articolului 207 alineatul (5) TFUE care a fost adoptată de Comisie. Deși este adevărat că nu există nicio dispoziție similară referitoare la dreptul de stabilire, o asemenea dispoziție nu există nici în cazul liberei circulații a lucrătorilor și al liberei circulații a capitalurilor. Interpretarea Comisiei ar limita titlul privind transporturile la chestiunile legate de libera prestare a serviciilor. În orice caz, articolul 58 alineatul (1) TFUE nu se află în titlul privind transporturile. Ar fi incompatibil cu structura tratatelor ca o dispoziție care reduce în mod semnificativ domeniul de aplicare al titlului privind transporturile să nu figureze în însuși titlul în cauză. Consiliul și multe state membre menționează exemple de acte legislative ale Uniunii Europene care sunt întemeiate pe articolul 91 alineatul (1) sau pe articolul 100 alineatul (2) TFUE și care reglementează libertatea de stabilire sau libera circulație a lucrătorilor în domeniul transporturilor ( 128 ).

183.

Consiliul susține că întinderea chestiunilor legate de transport vizate de ALSUES este mult mai largă decât sugerează Comisia. Consiliul și multe state membre au adăugat că relevanța practică a unei dispoziții din ALSUES (în special în ceea ce privește căile navigabile interioare, căile ferate și drumurile) nu afectează repartizarea competențelor externe. Nici întinderea unei chestiuni nu devine mai limitată în urma rezervelor asumate de Uniunea Europeană în beneficiul unor state membre individuale ( 129 ) (de exemplu în cazul serviciilor de închiriere sau de leasing fără operatori legate de nave, aeronave sau alte echipamente de transport de pe Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene sau în cazul întreținerii și al reparației navelor, a echipamentelor de transport feroviar, a autovehiculelor, a motocicletelor, a snowmobilelor și a echipamentelor pentru transportul rutier, precum și în cazul întreținerii și al reparației aeronavelor și a părților acestora de pe lista menționată).

184.

Potrivit Consiliului, Comisia nu a dovedit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE pentru toate dispozițiile în materie de transporturi din capitolul opt. Astfel, printre domeniile care nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene se află: (i) serviciile auxiliare transportului rutier, feroviar și pe căile navigabile interioare, precum și multe dintre serviciile auxiliare serviciilor de transport maritim; (ii) serviciile de transport maritim cu nave care arborează pavilionul unei țări terțe, serviciile de transport maritim prestate în a treia modalitate și serviciile de transport maritim prestate în a patra modalitate în cazul vânzătorilor de servicii pentru întreprinderi și al persoanelor aflate în vizită de afaceri în scopuri de stabilire; (iii) serviciile de transport pe căile navigabile interioare; (iv) serviciile de transport feroviar prestate în a doua modalitate și întreținerea și reparația echipamentelor de transport feroviar urban și suburban; (v) serviciile de transport rutier prestate în a doua modalitate și cele prestate în a patra modalitate în cazul vânzătorilor de servicii pentru întreprinderi și al persoanelor aflate în vizită de afaceri în scopuri de stabilire și (vi) recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale. Chiar dacă Curtea ar fi de acord cu interpretarea restrictivă a articolului 207 alineatul (5) TFUE adoptată de Comisie, anumite părți ale capitolului opt nu ar ține în niciun caz de competența exclusivă a Uniunii Europene.

185.

Consiliul și multe state membre susțin și că Comisia nu poate să grupeze împreună toate chestiunile legate de transporturi în ALSUES ca și când ar fi vorba despre un „domeniu” relevant unic în vederea aplicării celui de al treilea motiv prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Consiliul susține că unele servicii auxiliare sunt atât de distincte încât formează un domeniu aparte. În sensul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, „domeniile” relevante trebuie să fie definite în funcție de diferitele moduri de transport și nu sunt reglementate în mare parte de norme comune.

186.

Astfel, în cazul transportului maritim, dispozițiile relevante din ALSUES cuprind obligații care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 4055/86. Prin urmare, regulamentul respectiv are un domeniu de aplicare mai restrâns. În plus, spre deosebire de ALSUES, Regulamentul nr. 4055/86 nu se aplică tuturor tipurilor de servicii. El nu vizează serviciile portuare (auxiliare) sau alte servicii auxiliare transportului maritim, ci doar transportul de persoane și de mărfuri.

187.

Atunci când este aplicabil regulamentul menționat, trebuie să se facă distincție între acordurile de împărțire a încărcăturilor, care sunt reglementate în mare parte la articolul 3 din Regulamentul nr. 4055/86, și toate celelalte limitări ale liberei circulații a serviciilor în sectorul transportului maritim, care nu sunt acoperite în mare parte de regulamentul în cauză.

188.

În materie de transport pe căile navigabile interioare, Comisia nu a identificat norme comune cărora li s‑ar putea aduce atingere prin dispozițiile din ALSUES. Competența exclusivă pe baza celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu poate fi stabilită în acest domeniu în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 3921/91 al Consiliului ( 130 ) sau al Regulamentului (CE) nr. 1356/96 al Consiliului ( 131 ).

189.

În ceea ce privește transportul feroviar, angajamentele referitoare la a treia modalitate din cadrul ALSUES ar putea să aducă atingere Directivei 2012/34 privind instituirea spațiului feroviar unic european. Această directivă nu conține însă norme care să vizeze a doua modalitate.

190.

În legătură cu transportul rutier, Comisia nu a indicat norme comune referitoare la a doua modalitate. Mai mult, în cazul celei de a patra modalități, Directiva 2014/66 nu se aplică unei întreprinderi din Singapore care nu s‑a stabilit încă într‑un stat membru. Norme comune există doar cu privire la a treia modalitate. Ele se găsesc în special în Regulamentul nr. 1071/2009, în Regulamentul nr. 1072/2009 și în Regulamentul nr. 1073/2009, care nu impun o condiție legată de cetățenie sau naționalitate pentru prestarea serviciilor de transport.

191.

Pentru transportul aerian, Uniunea Europeană deține, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) TFUE, competență externă exclusivă în privința serviciilor în domeniul sistemelor informatizate de rezervare în temeiul Regulamentului nr. 80/2009. Poziția Comisiei este însă eronată în ceea ce privește serviciile de reparație și de întreținere a aeronavelor (în cazul presupusului temei pentru încheierea unui acord internațional de la articolul 12 din Regulamentul nr. 216/2008) și vânzarea și comercializarea serviciilor de transport aerian [care, în opinia Comisiei, nu intră sub incidența excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE]. Astfel de servicii sunt legate în mod indisolubil de transporturi și sunt chiar esențiale pentru prestarea serviciilor de transport.

192.

În ceea ce privește modalitățile de prestare a serviciilor de transport (iar nu modurile de transport), nu există norme comune referitoare la prestarea serviciilor de transport în a treia modalitate (stabilire). Iar adoptarea unor asemenea norme nu este planificată în viitorul apropiat. A patra modalitate nu este reglementată în totalitate de norme comune, în special de Directiva 2014/66. Această directivă se aplică în special transferurilor în cadrul aceleiași companii de resortisanți ai țărilor terțe precum managerii, specialiștii sau angajații stagiari, dar nu și de alți membri ai personalului‑cheie. Mai mult, dispozițiile sale referitoare la condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor mai favorabile (a) din dreptul Uniunii, inclusiv acordurile bilaterale și multilaterale, și (b) din acordurile bilaterale și multilaterale încheiate între unul sau mai multe state membre și una sau mai multe țări terțe ( 132 ). Asemenea dispoziții favorabile se găsesc în ALSUES, în special la articolul 8.14 coroborat cu articolul 8.13. Deși Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă implicită pentru șederea de scurtă durată (în urma adoptării Regulamentului nr. 810/2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize ( 133 )), statele membre rămân competente pentru vizele de lungă ședere, cu excepția anumitor situații care sunt reglementate de norme comune (de exemplu în cazul unui transfer în cadrul aceleiași companii).

193.

În plus, spre deosebire de Comisie, statele membre susțin că a patra modalitate este o modalitate distinctă de prestare a serviciilor. A patra modalitate nu poate fi considerată ca fiind accesoriul necesar al stabilirii (a treia modalitate), care implică adesea angajarea de personal local.

194.

În sfârșit, recunoașterea competenței externe exclusive a Uniunii Europene în privința dispozițiilor din capitolul opt referitoare la prezența temporară a persoanelor fizice ar conduce la o armonizare și ar încălca astfel atât repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre care rezultă din Protocolul nr. 21, cât și articolul 207 alineatul (6) TFUE.

195.

În Avizul 1/94, Curtea a considerat că, în cazul comerțului cu servicii – altele decât transporturile – reglementate de GATS, doar prestările transfrontaliere care nu implică deplasarea unor persoane („prima modalitate”) pot fi asimilate comerțului cu mărfuri și, prin urmare, se încadrează în politica comercială comună ( 134 ). În schimb, a doua, a treia și a patra modalitate (și anume consumul în străinătate, prezența comercială și, respectiv, prezența persoanelor fizice) implică deplasarea unor persoane și privesc tratamentul resortisanților unor țări terțe la trecerea frontierelor externe ale statelor membre. Prin urmare, aceste modalități rămân în afara politicii comerciale comune ( 135 ).

196.

Tratatul de la Nisa a lărgit apoi domeniul de aplicare al politicii comerciale comune astfel încât să includă în special negocierea și încheierea de acorduri referitoare la comerțul cu servicii, în măsura în care acordurile respective nu intrau deja sub incidența politicii comerciale comune ( 136 ). Nu a fost făcută nicio distincție în funcție de modalitatea de prestare. Totuși, competența menționată a făcut obiectul unui ansamblu complex de norme la articolul 133 alineatele (5) și (6) CE. O excepție prevedea că acordurile referitoare la comerțul cu servicii în anumite domenii (sectoarele cultural, audiovizual, al serviciilor educaționale, social și al sănătății umane) rămâneau în sfera competențelor partajate ale Comunității Europene (de atunci) și ale statelor membre ( 137 ). Curtea a apreciat în Avizul 1/08 că, sub rezerva acestor excepții, Comunitatea a dobândit competența exclusivă pentru a încheia în special acorduri internaționale referitoare la comerțul cu servicii a căror prestare are loc în a doua și în a patra modalitate ( 138 ). Ea a decis astfel fără a analiza în detaliu tipul de obligații asumate pentru fiecare dintre modalitățile respective.

197.

În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 207 alineatul (1) TFUE acoperă în prezent comerțul cu servicii în cele patru modalități reglementate la articolul I:2 alineatele (a)-(d) din GATS, din moment ce distincția dintre comerțul cu mărfuri și cel cu servicii a fost înlăturată. Articolul 207 TFUE nu mai conține nicio derogare sectorială de la competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul în cauză, deși excepția generală în materie de transporturi se aplică în continuare ( 139 ). Astfel, politica comercială comună acoperă acum întregul GATS în măsura în care acordul respectiv se aplică altor servicii decât transporturile.

198.

Care este poziția în privința articolului 8 din ALSUES?

199.

Pentru a stabili competența Uniunii Europene în privința capitolului opt și natura acestei competențe, este necesar să facem distincție între părțile capitolului respectiv care se încadrează în politica comercială comună (articolul 207 TFUE) și cele care este posibil să țină de competența Uniunii Europene pe un alt temei. Motivul este că articolul 207 alineatul (5) TFUE exclude în mod expres serviciile de transport din domeniul de aplicare al politicii comerciale comune.

200.

Prin urmare, vom începe prin a analiza dacă, în măsura în care nu se aplică serviciilor de transport, capitolul opt ține de competența exclusivă a Uniunii Europene pentru politica comercială comună. Vom analiza apoi separat competența Uniunii Europene cu privire la dispozițiile din capitolul opt aplicabile serviciilor de transport. În acest context, este necesar să ținem cont de dispozițiile care reglementează în mod expres aspectul dacă acest capitol se aplică sau nu se aplică unor asemenea servicii, de dispozițiile speciale care reglementează serviciile maritime internaționale și de angajamentele din Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene. Lista respectivă cuprinde liste separate pentru prestarea transfrontalieră de servicii, stabilirea și personalul‑cheie, stagiarii absolvenți și vânzătorii de servicii pentru întreprinderi. Listele separate menționate conțin angajamente specifice pentru (sub)sectoarele privind transportul (în special transportul maritim, transportul pe căile navigabile interioare, transportul feroviar, transportul rutier, transportul prin conducte al altor produse decât combustibilul) și pentru serviciile auxiliare diferitor moduri de transport în cauză.

201.

Secțiunile B-D din capitolul opt (prestarea transfrontalieră, consumul în străinătate ( 140 ), stabilirea și prezența temporară a persoanelor fizice aflate în vizită de afaceri) se aplică prestărilor de servicii care corespund primei și celei de a patra modalități prevăzute de GATS. Prin urmare, normele referitoare la aceste modalități de prestare intră în principiu în domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (1) TFUE. Același lucru este valabil în cazul obligațiilor orizontale din secțiunea E („Cadrul de reglementare”), subsecțiunile 1 („Dispozițiile de aplicare generală”) și 2 („Reglementarea internă”), și în cazul obligațiilor sectoriale din subsecțiunile 3 („Servicii informatice”), 4 („Servicii poștale”), 5 („Servicii de telecomunicații”) și 6 („Servicii financiare”). De asemenea, secțiunea F privind „Comerțul electronic” urmărește în esență sporirea oportunităților comerciale care ar putea rezulta din utilizarea și din dezvoltarea comerțului electronic. Secțiunea G stabilește condițiile în care părțile pot să adopte măsuri care în mod normal ar fi incompatibile cu capitolul opt și prevede reexaminarea capitolului respectiv. Astfel, secțiunile menționate au efecte directe și imediate asupra comerțului și, în consecință, se încadrează în politica comercială comună a Uniunii Europene.

202.

O chestiune separată este aceea dacă Secțiunea C („Stabilirea” – altfel spus, prestarea de servicii în a treia modalitate) se referă și la investițiile străine directe. Comisia admite că secțiunea C din capitolul opt se poate aplica, în conformitate cu articolul 8.8 litera (d) din ALSUES, formelor de stabilire create pentru desfășurarea unei activități economice care nu implică (în mod exclusiv) prestarea de servicii. Prin urmare, este posibil ca aceste forme de stabilire să nu intre în sfera noțiunii „comerț cu servicii” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE. Comisia susține însă că, atunci când stabilirea îndeplinește condițiile pentru calificarea sa ca „investiție străină directă”, ea se încadrează totuși în politica comercială comună a Uniunii Europene. Vom analiza acest argument la punctul 326 de mai jos.

203.

În continuare, după cum am arătat ( 141 ), comerțul cu servicii prestate în a patra modalitate (prezența temporară a persoanelor fizice) intră sub incidența politicii comerciale comune, sub singura rezervă a excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE. Pe acest temei, respingem argumentele invocate de anumite state membre în legătură cu Protocolul nr. 21 și cu Protocolul nr. 22. Protocoalele respective nu pot avea niciun efect asupra problemei temeiului juridic corect pentru adoptarea unei decizii a Consiliului în vederea încheierii unui acord internațional. Temeiul juridic al unei măsuri determină protocoalele care trebuie să se aplice, iar nu invers ( 142 ). Ambele protocoale acoperă partea a treia titlul V TFUE („Spațiul de libertate, securitate și justiție”). Nu există nimic care să sugereze că titlul în cauză ar putea să facă parte din temeiul juridic al deciziei de încheiere a ALSUES. Aceasta este situația în special având în vedere articolul 8.1.4 din ALSUES și faptul că a patra modalitate (astfel cum este reglementată de ALSUES) se referă la prezența temporară a persoanelor fizice aflate în vizită de afaceri.

204.

În mod similar, nu putem fi de acord cu argumentul invocat de unele state membre în legătură cu serviciile financiare. Potrivit acestui argument, este necesar ca Uniunea Europeană să fi adoptat dispoziții de drept derivat pentru ca un domeniu să intre în sfera de competență exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune. Am arătat deja că nici articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE, nici articolul 207 alineatul (1) TFUE nu condiționează competența Uniunii Europene de adoptarea prealabilă a unor norme armonizate sau a altor norme referitoare la relațiile comerciale dintre Uniunea Europeană și țările terțe ( 143 ). În acest context, nu este necesar să explorăm domeniul de aplicare al Directivei MiFiD II, la care s‑a făcut referire în cadrul ședinței.

205.

Nu avem nici convingerea că politica comercială comună nu acoperă articolul 8.16 din ALSUES, privind recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale. O asemenea recunoaștere reciprocă este de natură să aibă efecte directe asupra liberalizării comerțului cu servicii, în special în cazul celei de a treia și al celei de a patra modalități, întrucât facilitează deplasarea persoanelor în vederea prestării de servicii. Mai mult, articolul 8.16 din ALSUES nu armonizează cerințele în materie de calificare sau de experiență profesională și nici nu impune, nici nu interzice părților să prevadă astfel de cerințe. Dimpotrivă, el urmărește să încurajeze părțile să adopte o recomandare (și eventual să negocieze un acord) privind recunoașterea reciprocă a cerințelor legate de calificare sau de experiență profesională. Prin urmare, funcția sa este similară cu cea a articolului VII din GATS.

206.

În sfârșit, după cum am arătat deja ( 144 ), domeniul de aplicare al politicii comerciale comune, care este o politică autonomă, nu poate să depindă de adoptarea prealabilă a unor dispoziții de drept derivat al Uniunii care să reglementeze piața internă sau a fortiori de domeniul de aplicare sau de conținutul dispozițiilor respective. Pentru acest motiv, Directiva 2005/36 nu poate modifica repartizarea competențelor care rezultă din articolul 3 alineatul (1) litera (e) și din articolul 207 alineatul (1) TFUE.

207.

Astfel, concluzia noastră este că, sub rezerva excepției referitoare la transporturi de la articolul 207 alineatul (5) TFUE, secțiunile B-G din capitolul opt intră în domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (1) TFUE. Rezultă că secțiunea A, care stabilește obiectivele și domeniul de aplicare ale capitolului menționat, se încadrează de asemenea în politica comercială comună (sub rezerva aceleiași excepții).

208.

Normele privind transporturile nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene în conformitate cu articolul 207 alineatul (5) TFUE. Prin urmare, în măsura în care capitolul opt este aplicabil serviciilor de transport, este necesar să analizăm dacă Uniunea Europeană deține totuși competență exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE ( 145 ).

209.

Din observațiile depuse în prezenta procedură reiese că domeniul de aplicare precis al excluderii prevăzute la articolul 207 alineatul (5) TFUE rămâne incert. Articolul 207 alineatul (5) TFUE acoperă stabilirea în sectorul transporturilor? Iar serviciile care pot fi prestate doar în legătură cu sectorul transporturilor sunt vizate de asemenea de excepția în cauză? Vom aborda fiecare întrebare pe rând.

210.

În ceea ce privește prima întrebare, nu interpretăm articolul 207 alineatul (5) TFUE în același mod precum Comisia.

211.

Articolul 207 alineatul (5) TFUE scoate „acordurile internaționale în domeniul transporturilor” în afara politicii comerciale comune. Deși dispoziția respectivă prevede că asemenea acorduri sunt reglementate, printre altele, în partea a treia titlul VI TFUE, trimiterea menționată privește efectele excepției, iar nu domeniul de aplicare al acesteia din urmă. Argumentele Consiliului și ale statelor membre în contextul transporturilor s‑au axat în esență pe chestiuni legate de stabilire (a treia modalitate).

212.

Întrucât articolul 207 alineatul (5) TFUE nu face distincție între modalitățile serviciilor, nu vedem niciun temei pentru a considera că excepția pe care o conține nu se aplică serviciilor prestate în a treia modalitate. Această poziție este confirmată (cel puțin implicit) de Avizul 1/08, în care Curtea a considerat că aspectul care ține de transporturi al acordurilor în cauză, care vizează de asemenea a treia modalitate, intră în sfera politicii în domeniul transporturilor. Astfel, Curtea nu a făcut distincție între diferitele moduri de prestare atunci când a aplicat (ceea ce este în prezent) articolul 207 alineatul (5) TFUE ( 146 ).

213.

În orice caz, stabilirea nu este exclusă din domeniul de aplicare al părții a treia titlul VI TFUE, privind „Transporturile”. Titlul respectiv se aplică în cazul tuturor modalităților de prestare în măsura în care sunt vizate serviciile de transport. Astfel, de exemplu, stabilirea ar putea fi guvernată de reglementări adoptate în temeiul articolului 91 alineatul (1) litera (b) TFUE care prevăd condițiile în care transportatorii nerezidenți pot să presteze servicii de transport pe teritoriul unui stat membru.

214.

Este adevărat că articolul 58 alineatul (1) TFUE (inclus în titlul IV capitolul trei, privind serviciile) prevede că libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de partea a treia titlul VI TFUE și că nu există o dispoziție similară în titlul IV capitolul doi privind dreptul de stabilire. Curtea a apreciat că articolul 58 alineatul (1) TFUE este inclus în capitolul 3 („Serviciile”) din Titlul IV din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene întrucât transportul este în esență un serviciu. Întrucât era necesar să existe un sistem special pentru transporturi, ținând cont de aspectele specifice ale acestei ramuri de activitate economică ( 147 ), serviciile de transport sunt tratate separat și se prevede în mod expres că ele sunt reglementate de titlul VI din partea a treia din TFUE, iar nu de dispozițiile tratatului menționat referitoare la libera prestare a serviciilor ( 148 ).

215.

Lipsa unei dispoziții similare articolului 58 alineatul (1) TFUE din titlul IV capitolul doi privind dreptul de stabilire nu înseamnă însă că stabilirea ca atare este exclusă din domeniul de aplicare al titlului VI din partea a treia din TFUE. Aceasta înseamnă pur și simplu că stabilirea în sectorul transporturilor nu este exclusă din domeniul de aplicare al capitolului doi din titlul IV. Curtea a considerat în esență că respectivul capitol se aplică direct transporturilor, cel puțin în măsura în care nu sunt aplicabile norme mai specifice adoptate în temeiul titlului VI din partea a treia ( 149 ).

216.

Vom trece acum la întrebarea dacă serviciile prestate în legătură cu sectorul transporturilor intră sub incidența excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE. Răspunsul la această întrebare implică adoptarea unui punct de vedere privind aspectul dacă gradul de legătură dintre serviciu și transport trebuie să atingă un anumit prag pentru a atrage aplicarea excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE. Mai precis, se ridică problema dacă servicii precum manipularea încărcăturilor, vămuirea, agențiile maritime, închirierea de nave cu echipaj și vânzarea și comercializarea serviciilor de transport aerian se încadrează în politica comercială comună sau în politica comună în domeniul transporturilor.

217.

În opinia noastră, expresia „acorduri internaționale în domeniul transporturilor” acoperă acordurile (sau părți ale acestora) care nu se aplică doar serviciilor de transport ca atare (și anume serviciului de transport aerian, rutier, feroviar, maritim sau pe căile navigabile interioare de persoane sau mărfuri), ci și serviciilor care sunt legate intrinsec și indisolubil de astfel de servicii, altfel spus, serviciilor care sunt atât legate în mod specific de serviciile de transport, cât și condiționate de acestea ( 150 ).

218.

Pentru coerența acțiunii externe în materie de transporturi este necesar ca serviciul de transport în sine și serviciul auxiliar acestuia să facă parte din aceeași politică comună. Coerența politicii Uniunii Europene în domeniul serviciilor de transport ca atare și liberalizarea corespunzătoare a serviciilor respective ar putea fi afectate de lipsa unei politici adecvate cu privire la serviciile care sunt intrinsec legate de transporturi și care fac posibilă în practică prestarea unor asemenea servicii. Astfel, de exemplu, transportarea încărcăturilor în containere cu navele este inutilă dacă nu sunt disponibile servicii pentru descărcarea containerelor de pe navă, în așa fel încât conținutul lor să poată să fie transportat mai departe, iar în final să fie livrat beneficiarilor. Prin urmare, măsurile de liberalizare a accesului la porturi al cargourilor ar putea fi compromise dacă, de exemplu, serviciile de manipulare a încărcăturilor ar face în continuare obiectul unor măsuri protecționiste. Același lucru este valabil, de pildă, în cazul întreținerii și al reparației echipamentelor de transport, cu privire la care se poate presupune că necesită cunoștințe practice și dotări tehnice specifice modului de transport în cauză și că sunt necesare pentru asigurarea eficienței transporturilor. În mod similar, sistemele informatizate de rezervare sunt sisteme computerizate în care sunt adunate și puse la dispoziția publicului datele pentru rezervarea și în final pentru cumpărarea serviciilor de transport (în special). Aspectul că asemenea sisteme pot fi utilizate și pentru rezervarea și cumpărarea serviciilor de cazare pentru turiști nu schimbă faptul că motivul principal pentru care există astfel de sisteme este vinderea serviciilor de transport. Această interpretare este coroborată de Avizul 1/08, în care Curtea a considerat că „anumite servicii de transport aerian” incluse în lista aflată în discuție în procedura respectivă includ „serviciile de reparație și de întreținere a aeronavelor, vânzarea și comercializarea serviciilor de transporturi sau serviciile de sisteme informatizate de rezervare” ( 151 ).

219.

Pe de altă parte, serviciile care nu sunt legate în mod intrinsec și indisolubil de serviciile de transport, precum serviciile de vămuire, nu intră sub incidența excepției de la articolul 207 alineatul (5) TFUE. Astfel de servicii sunt prestate întrucât mărfurile sunt importate sau exportate. Aceasta implică, desigur, deplasarea mărfurilor peste granițe prin utilizarea diferitor moduri de transport. Nevoia de asemenea servicii apare însă independent de modurile de transport utilizate.

220.

În cazul chestiunilor care intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute la articolul 207 alineatul (5) TFUE și astfel în domeniul transporturilor, competențele sunt în principiu partajate între Uniunea Europeană și statele membre ( 152 ). Comisia susține însă că Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă pe baza primului sau a celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în funcție de serviciul de transport în cauză.

221.

Comisia susține că articolul 12 din Regulamentul nr. 216/2008 are în vedere încheierea unui acord de către Uniunea Europeană. Prin urmare, Uniunea Europeană deține competența exclusivă pentru încheierea unui acord în măsura în care acesta privește serviciul de întreținere și de reparație a aeronavelor.

222.

Nu suntem de acord.

223.

Regulamentul nr. 216/2008 instituie o Agenție Europeană de Siguranță a Aviației și creează un cadru amplu și adecvat pentru definirea și aplicarea unor cerințe tehnice și proceduri administrative comune în domeniul aviației civile și pentru siguranța aeronavelor provenind din țări terțe care utilizează aeroporturi ale Uniunii ( 153 ). El se aplică, printre altele, întreținerii și operării produselor aeronautice (și, prin urmare, inclusiv aeronavelor ( 154 )), pieselor aeronautice și echipamentelor aeronautice ( 155 ).

224.

Potrivit articolului 12, Uniunea Europeană trebuie să încheie acorduri de recunoaștere cu țări terțe având ca obiect utilizarea certificatelor emise de autoritățile aeronautice ale țărilor în cauză care confirmă respectarea cerințelor legate de siguranța aviației civile. Dispoziția menționată, coroborată cu al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, oferă un temei pentru încheierea de către Uniunea Europeană, fără statele membre, a unor acorduri internaționale cu țări terțe privind recunoașterea unor asemenea certificate. Totuși, ea nu creează o competență externă exclusivă a Uniunii pentru încheierea acordurilor internaționale care urmăresc liberalizarea comerțului cu servicii de întreținere și de reparație a aeronavelor. Altfel spus, faptul că legiuitorul Uniunii a decis că statele membre nu pot să încheie acorduri internaționale proprii referitoare la un anumit aspect al unei politici nu înseamnă că primul motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE poate fi atunci utilizat pentru a pretinde o competență externă exclusivă în privința întregii politici sau în privința altor aspecte ale acesteia.

225.

Primul pas pentru aplicarea articolului 3 alineatul (2) TFUE implică definirea domeniului vizat ( 156 ). Pozițiile părților sunt divergente cu privire la stabilirea domeniului relevant pentru analizarea aspectului dacă Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru ALSUES în măsura în care este aplicabil serviciilor de transport.

226.

Prin neasumarea niciunui angajament sau prin asumarea doar a unor angajamente foarte limitate pentru unele dintre modalitățile de prestare în cazul anumitor moduri de transport în capitolul opt, Uniunea Europeană a ales să își exercite competența într‑un mod special. În astfel de împrejurări, trebuie să se găsească în tratate un temei juridic pentru exercitarea acestei competențe externe. De exemplu, rezultă din Lista angajamentelor specifice anexată la capitolul opt că Uniunea Europeană nu își asumă angajamente în ceea ce privește prima modalitate în cazul serviciilor de transport ( 157 ). Ea a ales astfel să nu accepte obligații. Aceasta presupune ca Uniunea Europeană să aibă competența pentru efectuarea unei asemenea alegeri. Competența respectivă necesită un temei juridic din tratate. Același raționament este valabil în cazul angajamentelor care ar putea să aibă o relevanță practică limitată (de exemplu din cauza distanței geografice dintre Uniunea Europeană și Singapore). Atunci când este exercitată o competență, se aplică normele relevante din tratat privind repartizarea competențelor externe între Uniunea Europeană și statele membre. Prin urmare, suntem de acord cu Consiliul, potrivit căruia repartizarea respectivă nu poate fi diferită în funcție de poziția geografică a țărilor terțe cu care Uniunea Europeană încheie un anumit acord internațional.

227.

În schimb, alegerile făcute în exercitarea competențelor, precum și efectele practice ale alegerilor în cauză pot avea un impact asupra aspectului dacă acordul internațional aduce atingere normelor comune sau modifică domeniul lor de aplicare. Ultima etapă în analiza AETR necesită, după cum am arătat, tocmai examinarea consecințelor angajamentelor internaționale asupra dreptului derivat al Uniunii în domeniul corespunzător ( 158 ).

228.

Angajamentele orizontale din capitolul opt și atât angajamentele orizontale, cât și cele sectoriale din Lista angajamentelor specifice anexată la capitolul menționat indică faptul că ALSUES liberalizează comerțul cu servicii de transport între Uniunea Europeană și Singapore pe baza modului de transport relevant. Astfel, deși angajamentele orizontale se aplică în principiu tuturor serviciilor de transport (în afară de o mare parte a serviciilor de transport aerian), sunt aplicabile principii specifice în cazul liberalizării transportului maritim internațional. În plus, Lista angajamentelor specifice (apendicele 8‑A‑1) privind prima modalitate (prestarea transfrontalieră) face distincție la poziția 11 („Servicii de transport”) între angajamentele privind transportul maritim (secțiunea 11.A), transportul pe căile navigabile interioare (secțiunea 11.B), transportul feroviar (secțiunea 11.C), transportului rutier (secțiunea 11.D) și transportul prin conducte al altor produse decât combustibilul (secțiunea 11.E). Angajamentele specifice sunt enumerate la poziția 12 („Servicii auxiliare transportului”) pentru servicii auxiliare care corespund fiecăruia dintre aceste tipuri de transport. Aceeași distincție apare în apendicele 8‑A‑2 cu privire la a treia modalitate (stabilirea) și în apendicele 8‑A‑3 cu privire la a patra modalitate (personal‑cheie, stagiari absolvenți și vânzători de servicii pentru întreprinderi) ( 159 ). Gradul de angajament depinde de aspectul dacă lista utilizează termenul „niciun angajament” (care înseamnă că nu a fost asumat niciun angajament, pentru toate serviciile respective sau pentru unele dintre ele) sau „nicio restricție” (care înseamnă că au fost asumate angajamente complete) sau specifică termenii unui anumit angajament (de exemplu se poate aplica în continuare o condiție legată de cetățenie sau naționalitate).

229.

Aspectul menționat este în concordanță cu faptul că, după cum reiese din dreptul derivat al Uniunii privind punerea în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor ( 160 ), fiecare mod de transport (aerian, rutier, feroviar, maritim, pe căile navigabile interioare) ( 161 ) are caracteristici care îi sunt în mare măsură specifice și care necesită deci adoptarea unor norme specifice, inclusiv în vederea liberalizării lor.

230.

Rezultă că domeniile relevante pentru al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE în cazul de față corespund prestării de servicii de transport prin fiecare mod de transport, și anume transport aerian, transport rutier, transport feroviar, transport maritim și transport pe căile navigabile interioare ( 162 ). Fiecare domeniu include servicii care sunt legate în mod intrinsec de serviciile de transport în cauză. Serviciile respective nu pot fi legate simultan în mod intrinsec de un mod de transport și constituie un domeniu separat în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE (întrucât ele sunt distincte de alte servicii).

231.

Vom analiza acum chestiunea dacă domeniile menționate sunt „reglementate în mare parte” de norme comune, înainte de a examina impactul pe care l‑ar avea încheierea ALSUES asupra acestor norme.

232.

În ceea ce privește transportul maritim, respingem argumentul potrivit căruia faptul că Regulamentul nr. 4055/86 nu are ca obiect (în principal) prestarea de servicii de transport maritim internațional din țări terțe către Uniunea Europeană este suficient pentru excluderea competenței externe exclusive pe baza celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

233.

Este adevărat că Regulamentul nr. 4055/86 se aplică „serviciilor de transport maritim intracomunitar” (definite ca „transportul maritim de pasageri sau mărfuri între un port al unui stat membru și un port sau o instalație offshore a unui alt stat membru”) și „traficului cu țări terțe” (definit ca „transportul maritim de pasageri sau mărfuri între un port al unui stat membru și un port sau o instalație offshore a unei țări terțe”) ( 163 ). Întrucât urmărește în esență să pună în aplicare normele din tratate privind libera prestare a serviciilor și jurisprudența referitoare la acestea ( 164 ), regulamentul menționat se aplică doar fie (i) resortisanților Uniunii stabiliți într‑un stat membru, altul decât cel al destinatarului serviciilor [articolul 1 alineatul (1)], fie (ii) resortisanților statelor membre stabiliți în afara Uniunii Europene și companiilor maritime stabilite în afara Uniunii Europene, dar controlate de resortisanți ai Uniunii, în cazul în care navele lor sunt înmatriculate în respectivul stat membru în conformitate cu legislația acestuia [articolul 1 alineatul (2)] ( 165 ). Astfel, spre deosebire de ALSUES, Regulamentul nr. 4055/86 nu urmărește eliminarea restricțiilor legate de prestarea serviciilor de transport maritim internațional atunci când serviciile respective sunt prestate de resortisanți ai unor țări terțe sau de companii maritime stabilite în afara Uniunii Europene și controlate de resortisanți ai unor țări terțe ori atunci când navele sunt înmatriculate într‑o țară terță, cu excepția situației în care serviciile sunt prestate de resortisanți ai Uniunii care sunt stabiliți într‑un alt stat membru decât cel al destinatarului serviciilor ( 166 ).

234.

Aspectul dacă Regulamentul nr. 4055/86 se aplică sau nu se aplică în situațiile care implică un element străin Uniunii (iar astfel o dimensiune externă) nu este însă relevant pentru efectuarea unei analize AETR. Un angajament internațional este perfect capabil să afecteze sau să modifice domeniul de aplicare al normelor comune care reglementează doar situații „din interiorul Uniunii”. Avizul 1/03 ilustrează acest fapt ( 167 ). Noua Convenție de la Lugano, care a făcut obiectul cererii de emitere a acestui aviz, urmărea să extindă în țări terțe normele comune privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 168 ). Deși aceste norme comune nu erau destinate să reglementeze competența judiciară a instanțelor din țări terțe și recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de instanțele menționate, Curtea a concluzionat că noua Convenție de la Lugano ar afecta aplicarea uniformă și coerentă a sistemului instituit prin Regulamentul nr. 44/2001 ( 169 ).

235.

Regulamentul nr. 4055/86 reglementează în mare parte domeniul serviciilor de transport maritim?

236.

În cazul transportului maritim, Uniunea Europeană acceptă în temeiul capitolului opt, pe lângă obligațiile orizontale prevăzute în capitolul respectiv, angajamente complete privind prima și a doua modalitate, anumite angajamente privind a treia modalitate și angajamente limitate privind a patra modalitate ( 170 ). În ceea ce privește serviciile auxiliare transportului maritim, angajamentele privind prima și a treia modalitate depind de statul membru în cauză și de tipul de servicii auxiliare și au fost asumate angajamente complete privind a doua modalitate. Câteva state membre și‑au asumat angajamente limitate privind a patra modalitate.

237.

Există cu siguranță o suprapunere între Regulamentul nr. 4055/86 și capitolul opt din ALSUES. Scopul acestui regulament este, în conformitate cu articolul 58 alineatul (1) TFUE, aplicarea normelor din tratat care reglementează libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor maritime între statele membre ( 171 ). În consecință, el interzice aplicarea oricărei legislații naționale al cărei efect este acela că face prestarea serviciilor între statele membre mai dificilă decât prestarea serviciilor pur interne în cadrul unui stat membru, cu excepția situației în care legislația respectivă este justificată prin motive imperioase de interes public, iar măsurile adoptate în contextul respectiv sunt necesare și proporționale ( 172 ). La fel ca ALSUES, Regulamentul nr. 4055/86 urmărește astfel liberalizarea prestării transfrontaliere de servicii de transport maritim (altfel spus, prestarea serviciilor menționate în prima și în a doua modalitate). Mai mult, atât ALSUES, cât și regulamentul în cauză conțin norme speciale privind măsurile de împărțire a încărcăturilor cuprinse în acordurile bilaterale încheiate cu țări terțe ( 173 ).

238.

Prezența acestor norme în Regulamentul nr. 4055/86 este însă insuficientă pentru a conduce la concluzia că liberalizarea serviciilor de transport maritim este reglementată în mare parte de norme comune.

239.

În primul rând, Regulamentul nr. 4055/86 are în vedere doar comerțul transfrontalier cu servicii maritime (prima și a doua modalitate). El nu liberalizează prestarea de servicii în a treia modalitate, și anume stabilirea. Motivul ar putea fi acela că transportul maritim (la fel ca alte moduri de transport) este deja reglementat în cadrul Uniunii Europene de normele din tratat referitoare la libertatea de stabilire de la articolele 49-55 TFUE. Dispozițiile respective nu conțin o excludere comparabilă cu cea prevăzută la articolul 58 TFUE în cazul serviciilor ( 174 ). Astfel, a treia modalitate de prestare a serviciilor de transport maritim este supusă normelor din tratat privind libertatea de stabilire. Totuși, după cum vom arăta în contextul investițiilor de portofoliu, dispozițiile din tratat nu pot să fie considerate, în opinia noastră, ca fiind „norme comune” în sensul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE ( 175 ). Mai mult, deși articolul 50 alineatul (1) TFUE oferă un temei juridic pentru adoptarea unor norme comune în vederea „realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată”, niciuna dintre părțile la prezenta procedură nu a sugerat că dispoziția menționată a fost utilizată în sectorul transportului maritim ( 176 ).

240.

În al doilea rând, în ceea ce privește a patra modalitate, este corectă susținerea Comisiei potrivit căreia normele comune sunt prevăzute în Directiva 2014/66. Directiva în cauză se aplică însă în mod specific în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii în calitate de cadre de conducere, specialiști sau angajați stagiari ( 177 ). După cum reiese din articolul 8.13.2 din ALSUES, secțiunea D din capitolul opt are un domeniu de aplicare mult mai larg, care include nu doar transferurile de personal în cadrul aceleiași companii, ci și alte forme de „prezență temporară a persoanelor fizice în scopuri profesionale”. Astfel, articolul 8.13.2 litera (a) al doilea paragraf din ALSUES precizează că personalul‑cheie” include, pe lângă „persoanele transferate temporar de societatea lor”, „persoanele aflate în vizită de afaceri în scopuri de stabilire”. De asemenea, secțiunea menționată se aplică „vânzătorilor de servicii pentru întreprinderi”, definiți ca fiind „orice persoană fizică care reprezintă un prestator de servicii al unei părți care dorește să intre temporar pe teritoriul celeilalte părți în scopul de a negocia vânzarea de servicii sau încheierea de contracte de vânzare de servicii pentru prestatorul de servicii respectiv”. Din nou, prestarea de servicii în cauză nu implică un „transfer în cadrul aceleiași companii” al forței de muncă.

241.

Astfel, concluzionăm că domeniul liberalizării serviciilor de transport maritim nu este deja reglementat în mare parte de norme comune și că, prin urmare, nu poate fi stabilită competența externă exclusivă în privința acestui domeniu în sensul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

242.

Admitem însă faptul că Uniunea Europeană deține o competență partajată pentru încheierea unui acord internațional care urmărește liberalizarea serviciilor de transport maritim.

243.

În opinia noastră, dispozițiile din ALSUES privind serviciile de transport maritim pot fi considerate ca fiind necesare pentru realizarea obiectivelor din partea a treia titlul VI TFUE, referitoare la politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor [al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE]. Politica comună în domeniul transporturilor necesită, printre altele, adoptarea unor norme comune aplicabile transporturilor internaționale, efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre [articolul 91 alineatul (1) litera (a) TFUE]. Acestea includ transporturile feroviare, rutiere și pe căi navigabile interioare (articolul 100 TFUE). Un corolar necesar este competența pentru încheierea unor acorduri internaționale în vederea obținerii unor angajamente reciproce din partea țărilor terțe din care provin transportul sau care constituie destinația sa. În consecință, considerăm că Uniunea Europeană și statele membre au o competență partajată în privința acestor dispoziții, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (g) TFUE („transporturile”) și al celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE coroborate cu articolul 91 și cu articolul 100 alineatul (2) TFUE.

244.

Vom aborda acum transportul pe căile navigabile interioare. Pe lângă obligațiile orizontale prevăzute în capitolul opt, Uniunea Europeană își asumă în capitolul respectiv angajamente limitate privind prima și a doua modalitate, precum și cea de a treia modalitate (în funcție de statul membru în cauză). Nu sunt asumate angajamente legate de a patra modalitate. În cazul serviciilor auxiliare transportului pe căile navigabile interioare (precum serviciile de manipulare a încărcăturilor sau serviciile de stocare și de depozitare), angajamentele asumate în ceea ce privește prima, a doua și a treia modalitate depind de statul membru în cauză și de tipul de servicii auxiliare.

245.

Am arătat deja motivele pentru care nu suntem de acord cu argumentul Comisiei potrivit căruia, din cauza relevanței practice limitate a anumitor servicii, Uniunea Europeană nu își asumă în esență niciun angajament și în practică nu exercită competențe prin intermediul ALSUES ( 178 ). În plus, Comisia nu a prezentat niciun element în sensul că sunt îndeplinite condițiile celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE. În aceste împrejurări, nu este necesar să explorăm în continuare posibila aplicare a articolului 3 alineatul (2) TFUE în cazul dispozițiilor capitolului opt în măsura în care ele se aplică transportului pe căile navigabile interioare. Uniunea Europeană nu deține competență externă exclusivă pentru asemenea transporturi în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

246.

Totuși, la fel ca în cazul transportului maritim ( 179 ), dispozițiile din ALSUES referitoare la transportul pe căile navigabile interioare pot fi considerate ca fiind necesare pentru realizarea obiectivelor din partea a treia titlul VI TFUE [al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE] și, prin urmare, țin, pentru aceleași motive, de competența partajată a Uniunii Europene și a statelor membre în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (g) și al celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE coroborate cu articolul 91 și cu articolul 100 alineatul (1) TFUE.

247.

În ceea ce privește transportul aerian, în afară de obligațiile orizontale prevăzute în capitolul opt, Uniunea Europeană își asumă angajamente complete privind prima și a doua modalitate, deși aceste angajamente sunt limitate (i) la serviciile de reparație și de întreținere a aeronavelor pe durata cărora o aeronavă este retrasă din exploatare, (ii) la vânzarea și la comercializarea serviciilor de transport aerian și (iii) la serviciile privind sistemele informatizate de rezervare. Mai mult, Uniunea Europeană își asumă anumite angajamente privind a treia modalitate și angajamente limitate privind a patra modalitate (se poate aplica o condiție referitoare la cetățenie sau naționalitate) în cazul serviciilor de transport aerian internațional.

248.

Am respins deja argumentul Comisiei referitor la competența exclusivă a Uniunii în privința serviciilor de reparație și de întreținere a aeronavelor în temeiul primului motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE ( 180 ).

249.

Rezultă că aspectul dacă Uniunea Europeană deține competență exclusivă pentru transportul aerian depinde de aspectul dacă sunt îndeplinite condițiile celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

250.

În opinia noastră, Comisia nu a dovedit că aceasta este situația. Argumentele sale legate de serviciile de reparație și de întreținere a aeronavelor se limitează la primul motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Poziția sa referitoare la vânzarea și la comercializarea serviciilor de transport aerian este că ele se încadrează în politica comercială comună. Singurul tip de servicii de transport aerian pentru care Comisia a prezentat o analiză de tipul celei din Hotărârea AETR sunt serviciile privind sistemele informatizate de rezervare. Toate părțile sunt de acord că Regulamentul nr. 80/2009 prevede norme comune aplicabile oricărui sistem informatizat de rezervare în măsura în care el conține produse de transport aerian oferite pentru utilizare sau utilizate în Uniune. În plus, Curtea a confirmat că, prin efectul regulamentului care a precedat Regulamentul nr. 80/2009 [Regulamentul (CEE) nr. 2299/89 al Consiliului ( 181 )], Uniunea Europeană a dobândit competență exclusivă pentru încheierea acordurilor internaționale referitoare la sistemele informatizate de rezervare oferite pentru utilizare sau utilizate pe teritoriul său ( 182 ). Acest fapt nu este însă suficient în sine pentru a concluziona că prestarea de servicii de transport aerian este un domeniu reglementat în mare parte de norme comune. Prin urmare, Uniunea Europeană nu deține competență externă exclusivă în privința acestui domeniu.

251.

Dispozițiile din ALSUES privind serviciile de transport aerian pot fi considerate totuși ca fiind necesare pentru realizarea obiectivelor din partea a treia titlul VI TFUE [al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE], pentru motive care sunt similare celor care sunt valabile în cazul transportului maritim și al transportului pe căile navigabile interioare ( 183 ). În consecință, Uniunea Europeană și statele membre au o competență partajată în privința acestor dispoziții în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (g) TFUE și al celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE coroborate cu articolul 91 și cu articolul 100 alineatul (2) TFUE.

252.

Trecând acum la transportul feroviar, în afară de obligațiile orizontale prevăzute în capitolul opt, Uniunea Europeană nu a acceptat angajamente privind prima modalitate și angajamente complete privind a doua modalitate. Au fost asumate angajamente complete pentru majoritatea statelor membre în cazul celei de a treia modalități, deși statele membre pot să supună utilizarea domeniului public unor monopoluri publice sau unor drepturi exclusive acordate operatorilor privați. Nu există rezerve aplicabile în privința celei de a patra modalități ( 184 ). În cazul serviciilor auxiliare transportului feroviar, angajamentele privind prima și a treia modalitate depind de statul membru în cauză și de tipul de serviciu auxiliar. Au fost acceptate angajamente complete privind a doua modalitate.

253.

Nu suntem de acord cu argumentul Comisiei potrivit căruia Avizul 1/94 și Hotărârea Portugalia/Consiliul, C‑268/94 ( 185 ), cuprind elemente care permit să se concluzioneze că angajamentele din ALSUES care au ca obiect prestarea de servicii de transport feroviar în a doua modalitate au „un domeniu de aplicare extrem de limitat” și, prin urmare, sunt accesorii în raport cu angajamentele în domeniul politicii comerciale comune (pentru care Uniunea Europeană deține competență exclusivă). În partea relevantă a Avizului 1/94, Curtea face distincție între un acord internațional „de tipul TRIPS și cu același domeniu de aplicare”, care nu poate fi considerat ca fiind sub incidența politicii comerciale comune, și acordurile comerciale care se referă la drepturile de proprietate intelectuală în mod pur întâmplător ( 186 ). În consecință, această parte a Avizului 1/94 privește domeniul de aplicare al acordurilor care au drept temei juridic (actualul) articol 207 alineatul (1) TFUE. Nu este relevant momentul în care, ca în prezenta procedură, se solicită Curții să verifice dacă Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE pentru un domeniu (în cazul de față, transportul feroviar) care nu intră în sfera politicii comerciale comune. Același raționament se aplică în cazul Hotărârii Portugalia/Consiliul ( 187 ).

254.

Vom analiza acum aspectul dacă Directiva 2012/34 reglementează în mare parte domeniul serviciilor de transport feroviar în Uniunea Europeană.

255.

Directiva 2012/34, care se aplică utilizării infrastructurii feroviare pentru servicii de transport feroviar intern și internațional ( 188 ), urmărește să supună sectorul feroviar principiului libertății de a presta servicii, ținând cont de caracteristicile specifice ale sectorului respectiv ( 189 ). În consecință, Directiva 2012/34 reglementează accesul unei întreprinderi feroviare la infrastructurile feroviare ale tuturor statelor membre (inclusiv ale unui alt stat membru decât cel în care este stabilită întreprinderea în cauză), pentru a opera fie servicii de transport feroviar de mărfuri, fie un serviciu de transport internațional de călători ( 190 ). Prin urmare, ea reglementează prestarea de servicii de transport feroviar transfrontalier (prima și a doua modalitate) în Uniunea Europeană. În plus, directiva prevede norme materiale și procedurale privind condițiile în care o întreprindere feroviară poate obține o licență care să îi permită să presteze servicii de transport feroviar în Uniunea Europeană, inclusiv de pe teritoriul unui stat membru către teritoriul unui alt stat membru. Condițiile respective se referă în special la buna reputație, la capacitatea financiară și la competența profesională a întreprinderii ( 191 ). Prin urmare, Directiva 2012/34 conține norme detaliate privind accesul pe piață prin stabilire (a treia modalitate).

256.

În aceste împrejurări, considerăm că Directiva 2012/34 reglementează în mare parte domeniul transportului feroviar.

257.

În opinia noastră, și normele relevante din ALSUES ar modifica domeniul de aplicare al normelor comune prevăzute de directivă. De exemplu, dispozițiile privind stabilirea (capitolul opt secțiunea C) se aplică „măsurilor adoptate sau menținute de părți care afectează stabilirea în ansamblul activităților economice” ( 192 ). Dispozițiile menționate includ protecția împotriva tratamentului discriminatoriu. Astfel, o întreprindere de transport feroviar din Singapore care urmărește obținerea accesului pe piața Uniunii prin stabilirea unei prezențe comerciale acolo trebuie să aibă acces pe piață în mod nediscriminatoriu, sub rezerva limitelor stabilite în Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene ( 193 ). După stabilirea sa într‑un stat membru, această întreprindere nu trebuie să fie tratată mai puțin favorabil decât întreprinderile similare ale statului membru respectiv ( 194 ). Efectul dispozițiilor menționate privind accesul pe piață și tratamentul național este astfel acela că oferă întreprinderilor de transport feroviar din Singapore accesul la spațiul feroviar unic european instituit prin Directiva 2012/34. De exemplu, o întreprindere de transport feroviar din Singapore ar avea dreptul în principiu să obțină o licență în aceleași condiții ca întreprinderile feroviare „interne” ( 195 ). Sub rezerva restricției orizontale privind serviciile publice din Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene referitoare la stabilire ( 196 ), întreprinderea respectivă ar avea totodată un drept de acces la infrastructura feroviară din statele membre ( 197 ) și dreptul de a nu fi tratată mai puțin favorabil decât o întreprindere feroviară internă în ceea ce privește alocarea capacităților ( 198 ). Altfel spus, ALSUES ar modifica domeniul de aplicare al Directivei 2012/34.

258.

Întrucât ALSUES ar avea un asemenea efect asupra normelor comune existente referitoare la accesul pe piața serviciilor de transport feroviar a Uniunii Europene, aceasta din urmă a dobândit competență externă exclusivă în domeniul transportului feroviar. Concluzia menționată nu poate fi pusă sub semnul întrebării de faptul că, în ceea ce privește prestarea de servicii de transport feroviar în a patra modalitate, Directiva 2014/66 are o acoperire mai limitată decât dispozițiile relevante din ALSUES. Al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu impune ca domeniile vizate de angajamentele internaționale și cele reglementate de normele Uniunii să coincidă în totalitate ( 199 ).

259.

Prin urmare, considerăm că Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă privind dispozițiile din ALSUES referitoare la serviciile de transport feroviar, în temeiul articolului 91 și al articolului 100 alineatul (1) TFUE coroborate cu al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE și cu al treilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

260.

În cazul transportului rutier, în afară de obligațiile orizontale care rezultă din capitolul opt, Uniunea Europeană nu a acceptat angajamente privind prima modalitate și angajamente complete privind a doua modalitate. Angajamentele privind a treia modalitate sunt supuse mai multor rezerve în anumite state membre, în funcție de tipul de transport (transport de călători sau transport de mărfuri). În ceea ce privește a patra modalitate, câteva state membre au formulat rezerve (sub forma unor condiții legate de cetățenie sau naționalitate și de reședință). În cazul serviciilor auxiliare transportului rutier, angajamentele privind prima și a treia modalitate depind de statul membru în cauză și de tipul de serviciu auxiliar avut în vedere. Au fost acceptate angajamente complete privind a doua modalitate. Trei state membre au formulat rezerve cu privire la a patra modalitate (sub forma unei condiții legate de cetățenie sau naționalitate).

261.

Comisia susține că angajamentele privind a doua modalitate referitoare la serviciile de transport rutier au o relevanță practică limitată. Nu suntem de acord cu acest argument pentru motivele deja prezentate ( 200 ).

262.

Regulamentul nr. 1071/2009 reglementează totuși în mare parte domeniul serviciilor de transport rutier?

263.

Regulamentul nr. 1071/2009 prevede norme extinse privind accesul la ocupația de operator de transport rutier și exercitarea respectivei ocupații atât în cadrul transportului rutier de persoane, cât și în cadrul transportului rutier de marfă ( 201 ). El stabilește cerințele pentru exercitarea ocupației respective, și anume un sediu real și stabil pe teritoriul unui stat membru, o bună reputație, capacitatea financiară adecvată și competența profesională necesară ( 202 ). Mai mult, Regulamentul nr. 1071/2009 impune fiecărui stat membru să desemneze una sau mai multe autorități competente pentru a acorda întreprinderilor autorizații de exercitare a ocupației de operator de transport rutier dacă ele respectă cerințele menționate ( 203 ). Normele respective sunt completate de normele sectoriale din Regulamentul nr. 1072/2009 cu privire la accesul la piața transportului rutier de mărfuri ( 204 ) și din Regulamentul nr. 1073/2009 referitoare la accesul la piața serviciilor de transport cu autocarul și autobuzul ( 205 ). Aceste ultime două regulamente impun întreprinderii în cauză să obțină o licență comunitară înainte de a se angaja în astfel de activități ( 206 ).

264.

În acest context, Regulamentul nr. 1071/2009, Regulamentul nr. 1072/2009 și Regulamentul nr. 1073/2009 reglementează prestarea transfrontalieră de servicii de transport rutier (prima și a doua modalitate), precum și accesul pe piața serviciilor de transport rutier prin intermediul stabilirii (a treia modalitate). De asemenea, Regulamentul nr. 1072/2009 conține norme referitoare la atestatul de conducător auto și reglementează astfel prezența temporară a persoanelor fizice pe teritoriul statelor membre pentru prestarea de servicii de transport rutier de mărfuri (a patra modalitate) ( 207 ). Deși Directiva 2014/66 are o acoperire mai limitată decât angajamentele din ALSUES privind a patra modalitate, considerăm că normele comune existente reglementează în mare parte domeniul transportului rutier.

265.

Mai mult, considerăm că domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1071/2009, al Regulamentului nr. 1072/2009 și al Regulamentului nr. 1073/2009 ar fi modificate de angajamente internaționale precum cele din cadrul ALSUES. Raționamentul nostru este în esență similar celui referitor la transportul feroviar ( 208 ).

266.

În special, dispozițiile privind stabilirea (capitolul opt secțiunea C) se aplică „măsurilor adoptate sau menținute de părți care afectează stabilirea în ansamblul activităților economice” ( 209 ). Dispozițiile menționate includ protecția împotriva tratamentului discriminatoriu. Astfel, un operator de transport rutier din Singapore care urmărește obținerea accesului pe piața Uniunii prin stabilirea unei prezențe comerciale acolo trebuie să aibă acces pe piață în mod nediscriminatoriu, sub rezerva limitelor stabilite în Lista angajamentelor specifice a Uniunii Europene ( 210 ). După stabilirea sa într‑un stat membru, acest operator ar avea dreptul să nu fie tratat mai puțin favorabil decât operatorii similari ai statului membru respectiv ( 211 ). Efectul acestor dispoziții referitoare la accesul pe piață și la tratamentul național este astfel primirea de către operatorii de transport rutier din Singapore a accesului nediscriminatoriu pe piața Uniunii prin înlăturarea obstacolelor în calea stabilirii lor efective acolo. În urma încheierii ALSUES, operatorul respectiv trebuie să primească accesul la piața menționată în aceleași condiții (de exemplu, referitoare la capacitatea financiară și la competența profesională ( 212 )) ca și cele aplicabile operatorilor interni. Altfel spus, ALSUES ar modifica domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1071/2009, al Regulamentului nr. 1072/2009 și al Regulamentului nr. 1073/2009.

267.

Întrucât ALSUES ar avea un asemenea efect asupra normelor comune existente privind accesul pe piața serviciilor de transport rutier a Uniunii Europene, aceasta din urmă a dobândit competență externă exclusivă în domeniul transportului rutier. În consecință, Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă privind dispozițiile din ALSUES referitoare la serviciile de transport rutier, în temeiul articolului 91 și al articolului 100 alineatul (1) TFUE coroborate cu al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE și cu al treilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

268.

Având în vedere considerațiile precedente, concluzionăm că Uniunea Europeană deține o competență externă partajată cu statele membre pentru asumarea angajamentelor cuprinse în capitolul opt din ALSUES în măsura în care acesta privește transportul aerian, transportul maritim și transportul pe căile navigabile interioare, inclusiv serviciile legate intrinsec de serviciile de transport respective, și competență externă exclusivă în temeiul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE pentru asumarea angajamentelor prevăzute în capitolul opt din ALSUES în măsura în care el privește transportul feroviar și transportul rutier (și serviciile legate intrinsec de serviciile de transport în cauză). Uniunea Europeană are competență externă exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (e) și al articolului 207 alineatul (1) TFUE în cazul tuturor celorlalte servicii reglementate în capitolul menționat.

269.

În continuare, vom analiza capitolul nouă secțiunea A din ALSUES. Vom aborda secțiunea B din acest capitol împreună cu capitolele treisprezece, cincisprezece și șaisprezece din ALSUES ( 213 ).

270.

Potrivit Comisiei, capitolul nouă secțiunea A din ALSUES, care se referă în mod special la investițiile internaționale și nu se aplică investițiilor din cadrul Uniunii, ține de competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune în măsura în care se aplică investițiilor străine directe. Invocând criteriul aplicat în situații care privesc comerțul cu servicii și cu mărfuri, precum și aspecte ale proprietății intelectuale, Comisia susține că un acord intră în domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (1) TFUE dacă vizează în mod specific investițiile internaționale în sensul că este destinat în esență să promoveze, să faciliteze sau să reglementeze investițiile internaționale și are efecte directe și imediate asupra acestor investiții.

271.

Făcând distincție între investițiile de portofoliu (sau alte investiții indirecte) și investițiile străine directe (care se încadrează, ambele, în definiția de la articolul 9.1 din ALSUES), Comisia propune transpunerea definiției date de Curte „investițiilor directe” în contextul liberei circulații a capitalurilor și a plăților în cazul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

272.

Potrivit Comisiei, politica comercială comună acoperă atât normele care reglementează accesul inițial al investițiilor pe piața statului‑gazdă, cât și protecția care trebuie să fie acordată unei investiții după ce a fost admisă pe piață (denumită în continuare „protecția ulterioară admiterii”). Aceasta din urmă include, de exemplu, protecția împotriva discriminării, a tratamentului incorect și inechitabil și a exproprierii fără despăgubire. Comisia afirmă că, făcând referire la „investițiile străine directe”, articolul 206 și articolul 207 alineatul (1) TFUE nu fac distincție între accesul pe piață și protecția ulterioară admiterii. Mai mult, excluderea protecției ulterioare admiterii a investițiilor străine directe din politica comercială comună ar fi contrară și obiectivelor prevăzute la articolul 206 TFUE. În special, obiectivul privind „eliminarea treptată a restricțiilor în calea […] investițiilor externe directe” face referire la înlăturarea restricțiilor generate atât de obstacolele în calea admiterii inițiale a unei investiții, cât și de cele care afectează funcționarea și exploatarea sa ulterioară. În acest context, Comisia invocă o analogie cu competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul comerțului cu mărfuri și servicii, care nu este, nici ea, limitată la accesul pe piață.

273.

Comisia adaugă că politica comercială comună acoperă deja standardele GATS aplicabile în ceea ce privește tratamentul ulterior admiterii în cazul celei de a treia modalități de prestare a serviciilor (și anume prin prezență comercială ( 215 )). Standarde similare se găsesc în capitolul opt din ALSUES. Ar fi ilogic să concluzionăm că Uniunea Europeană nu deține competență exclusivă în domeniul standardelor prevăzute în capitolul nouă, dar are competență exclusivă în domeniul standardelor similare incluse în capitolul opt din ALSUES sau în GATS.

274.

Comisia consideră că articolul 345 TFUE nu limitează competența exclusivă a Uniunii Europene în privința capitolului nouă în măsura în care capitolul respectiv privește exproprierea. Articolul 9.6 din ALSUES supune exercitarea dreptului de expropriere unor condiții care sunt similare celor impuse la articolele 49 și 63 TFUE. Dispoziția menționată nu aduce atingere normelor care reglementează regimul proprietății în fiecare stat membru: ea nici nu interzice unui stat membru să exproprieze, nici nu impune ca un stat membru să exproprieze active deținute de investitorii din Singapore.

275.

Comisia respinge și argumentul potrivit căruia prima parte a articolului 207 alineatul (6) TFUE exclude clauzele referitoare la expropriere din domeniul de aplicare al politicii comerciale comune întrucât nu există o politică a Uniunii care să fie comparabilă în cadrul pieței interne. Acest argument nu recunoaște distincția dintre competențele externe exclusive exprese și competențele externe exclusive implicite. Nici a doua parte a articolului 207 alineatul (6) TFUE nu modifică poziția Comisiei: articolul 345 TFUE ca atare nu exclude armonizarea drepturilor de proprietate. În orice caz, articolul 9.6 din ALSUES nu armonizează dispozițiile actelor cu putere de lege sau ale normelor administrative ale statelor membre în sensul articolului 207 alineatul (6) TFUE.

276.

Comisia admite că, în măsura în care se aplică investițiilor de portofoliu, capitolul nouă nu se încadrează în politica comercială comună. Ea susține că Uniunea Europeană deține totuși competența exclusivă întrucât investițiile de portofoliu constituie o circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 TFUE, iar standardele de tratament prevăzute de capitolul nouă sunt cel puțin reglementate în mare parte de normele comune prevăzute în dispoziția respectivă din tratat. Mai precis, standardele esențiale privind tratamentul național, tratamentul corect și echitabil și protecția împotriva exproprierii sunt acoperite de interdicția de la articolul 63 alineatul (1) TFUE. Deși articolul 63 alineatul (1) TFUE face obiectul excepției prevăzute la articolul 64 alineatul (1) TFUE, restricțiile „exceptate” de această din urmă dispoziție (altfel spus, restricțiile existente a căror menținere este permisă) nu includ restricțiile legate de investițiile de portofoliu. Prin urmare, condițiile celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE sunt îndeplinite.

277.

Comisia susține că interpretarea pe care a dat‑o noțiunii „norme comune” din al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în sensul că acoperă dispozițiile din tratate, precum și normele din dreptul derivat, respectă rațiunea care a stat la baza jurisprudenței AETR. Rațiunea respectivă este protecția unității pieței comune, aplicarea uniformă a dreptului Uniunii și necesitatea de a asigura aplicarea uniformă și coerentă a normelor Uniunii și funcționarea corespunzătoare a sistemului instituit de acestea ( 216 ). Comisia arată totodată că normele din tratat privind libera circulație a capitalurilor sunt unice întrucât au o dimensiune externă. Mai mult, sub rezerva excepției de la articolul 64 alineatul (1) TFUE, articolul 63 alineatul (1) TFUE în sine realizează liberalizarea totală a circulației capitalurilor între Uniunea Europeană și țările terțe. Astfel, nu este necesară adoptarea unor dispoziții de drept derivat pentru extinderea liberei circulații a capitalurilor asupra circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe sau pentru realizarea liberalizării totale. Faptul că, cu excepția Hotărârii Pringle ( 217 ), cele mai multe hotărâri care se referă la aplicarea principiului AETR implică norme comune cuprinse în dreptul derivat se explică prin aceea că tratatele se limitează adesea la stabilirea obiectivelor de politică și la conferirea competențelor de reglementare în favoarea instituțiilor. În sfârșit, cu excepția cazului în care Uniunea Europeană are competență exclusivă, nu este posibilă asigurarea aplicării uniforme și coerente a normelor comune de la articolul 63 alineatul (1) TFUE.

278.

În situația în care Curtea va decide că Uniunea Europeană nu are competență exclusivă în privința investițiilor de portofoliu în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE coroborat cu articolul 63 alineatul (1) TFUE, Comisia susține că Uniunea Europeană deține totuși o competență partajată. Poziția sa se întemeiază pe articolul 216 alineatul (1) TFUE, care permite Uniunii Europene să încheie acorduri internaționale cu țări terțe în cazul în care această încheiere este „[…] necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate […]”. În prezenta cauză, obiectivul este realizarea liberei circulații a capitalurilor, inclusiv a investițiilor de portofoliu, între Uniunea Europeană și țări terțe. Liberalizarea circulației capitalurilor din afara Uniunii nu poate fi efectivă decât în cazul în care țările terțe elimină propriile restricții legate de circulația capitalurilor între Uniunea Europeană și teritoriile lor. Pentru ca ele să procedeze astfel, este necesară de regulă încheierea unor acorduri internaționale, bazate pe reciprocitate, cu țările respective. Comisia insistă că ea nu susține faptul că, întrucât capitolul nouă este necesar pentru a permite Uniunii Europene să își exercite competențele externe, Uniunea Europeană deține competență exclusivă.

279.

Parlamentul a prezentat de asemenea argumente în favoarea competenței exclusive a Uniunii în ceea ce privește capitolul nouă secțiunea A din ALSUES. În special, el susține că Uniunea Europeană deține competență exclusivă privind investițiile de portofoliu întrucât, pe de o parte, reglementarea investițiilor de portofoliu în capitolul nouă are un caracter accesoriu în raport cu scopul principal sau dominant al capitolului menționat (asigurarea protecției investițiilor străine directe) și, pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) TFUE se poate aplica și atunci când dreptul primar al Uniunii ar putea fi afectat. Parlamentul a adoptat în mod specific poziția Comisiei potrivit căreia interzicerea exproprierii prin articolul 9.6 din ALSUES nu constituie nici o atingere adusă diferitor regimuri de proprietate ale statelor membre și metodelor de înregistrare și de structurare a raporturilor de proprietate potrivit diferitor tradiții juridice, nici o armonizare a legislațiilor statelor membre.

280.

Consiliul admite că, din punct de vedere economic, schimburile comerciale și investițiile străine directe sunt interconectate și că unele aspecte ale tratamentului investițiilor străine directe sunt legate de aspecte standard ale politicii comerciale comune (și anume accesul pe piață, de exemplu accesul unui investitor străin la licențele de import sau de export). El susține însă că reglementarea investițiilor străine directe nu urmărește în mod necesar obiective comerciale. Potrivit Consiliului, elaborarea normelor referitoare la permiterea, la tratamentul și la protecția investițiilor străine directe constituie un domeniu independent al relațiilor economice internaționale care nu se încadrează automat în politica comercială. Consiliul face distincție între: (i) permiterea investițiilor străine directe [altfel spus, accesul pe piață: decizia dacă un investitor direct poate să investească într‑un stat‑gazdă și care sunt restricțiile sau condițiile aplicabile (dacă este cazul)], (ii) circulația capitalurilor în cazul investițiilor străine directe (chiar dacă un investitor poate să strângă fonduri și în statul‑gazdă și, prin urmare, investițiile străine directe nu implică întotdeauna în mod necesar o circulație transfrontalieră a capitalurilor) și (iii) tratamentul investițiilor.

281.

Potrivit Consiliului, capitolul nouă este un capitol de sine stătător care abordează doar protecția investițiilor și utilizează o definiție foarte largă, bazată pe active, a investițiilor. Acest capitol nu face referire nici la permiterea, nici la promovarea investițiilor. Normele privind permiterea investițiilor se găsesc în capitolul opt din ALSUES.

282.

Consiliul admite că Uniunea Europeană are competență exclusivă în privința investițiilor străine directe care au legătură cu politica comercială comună, dar propune o interpretare mai restrânsă a domeniului de aplicare al articolului 207 alineatul (1) TFUE decât cea susținută de Comisie și de Parlamentul European. În acest sens, Consiliul consideră că nu este necesară o decizie a Curții referitoare la limitele precise ale competenței în privința investițiilor străine directe în cazul ALSUES. În esență, potrivit Consiliului, Comisia nu a demonstrat că toate standardele menționate în secțiunea A fac referire la dispoziții care țin de competența exclusivă a Uniunii Europene în privința investițiilor străine directe sau în privința oricărui alt tip de investiții reglementate în capitolul nouă.

283.

În ceea ce privește clauza privind tratamentul național de la articolul 9.3 din ALSUES, Consiliul se axează pe situațiile, prevăzute la articolul 9.3.3, în care părțile pot să renunțe la obligația legată de tratamentul național. Consiliul susține că Uniunea Europeană nu poate deține competență exclusivă pentru semnarea și încheierea ALSUES în măsura în care acesta vizează măsurile adoptate de statele membre în exercitarea responsabilităților lor în domeniul siguranței naționale. Uniunea Europeană nu are nici competență exclusivă în ceea ce privește protecția patrimoniului național, nici competență legislativă pentru adoptarea măsurilor în materie de impozitare directă.

284.

În legătură cu clauza referitoare la tratamentul corect și echitabil și clauza referitoare la protecția și securitatea deplină de la articolul 9.4 din ALSUES, Consiliul susține că nu a fost dovedit de către Comisie faptul că Uniunea Europeană deține competență exclusivă pentru oricare dintre acestea.

285.

În ceea ce privește regimul de despăgubire pentru prejudiciile aduse investițiilor (reglementat în capitolul nouă) prevăzut de articolul 9.5 din ALSUES, Consiliul arată că Uniunea Europeană nu deține nicio competență în privința părții din dispoziția respectivă care se referă la forțele armate ale statelor membre. De asemenea, este incert dacă Uniunea Europeană poate să semneze și să încheie singură un acord în care se reglementează consecințele pe care le presupune un război sau un alt conflict armat, o revoluție, o stare de urgență la nivel național, o revoltă, o insurecție sau o situație de dezordine pe teritoriul statelor membre.

286.

Referitor la dispozițiile în materie de expropriere cuprinse la articolul 9.6 din ALSUES, Consiliul afirmă că jurisprudența Curții nu susține argumentul potrivit căruia toate măsurile legate de expropriere din ALSUES țin în totalitate de competența exclusivă a Uniunii Europene. Având în vedere articolul 345 TFUE, Uniunea Europeană nu poate avea competență exclusivă pentru semnarea și încheierea ALSUES în ceea ce privește articolul 9.6.

287.

Consiliul mai susține și că Comisia nu a susținut și, cu atât mai puțin, nu a dovedit că anumite chestiuni reglementate la articolul 9.7.2 din ALSUES, în special infracțiunile, securitatea socială, sistemele publice de pensii sau sistemele obligatorii de economisire și impozitarea, țin de competența exclusivă a Uniunii Europene.

288.

Consiliul nu este de acord cu invocarea de către Comisie a celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE pentru a pretinde o competență exclusivă a Uniunii Europene cu privire la investițiile de portofoliu.

289.

În primul rând, deși investițiile de portofoliu pot să implice o circulație a capitalurilor, acest tip de investiții nu poate fi echivalat cu libera circulație a capitalurilor prevăzută în tratate. Articolul 63 alineatul (1) TFUE nu reglementează protejarea investițiilor. El nu face nici referire la investițiile de portofoliu sau la investițiile directe ca atare. Articolul 63 alineatul (1) TFUE se aplică doar în măsura în care există o circulație a capitalurilor. Nu întotdeauna aceasta este situația în cazul investițiilor străine directe și al investițiilor de portofoliu. Consiliul subliniază în continuare importanța garantării faptului că operatorii din țările terțe nu eludează restricțiile permise privind libertatea de stabilire [justificate în temeiul articolului 65 alineatul (2) TFUE] invocând în mod direct articolul 63 TFUE. Curtea a făcut distincție între libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor prin adoptarea unei abordări bazate pe centrul de greutate, care presupune identificarea aspectului concret al unei situații care este afectat în principal de presupusa restricție.

290.

În al doilea rând, nicio dispoziție din tratate nu conferă Uniunii Europene o competență specială pentru a decide în legătură cu investițiile de portofoliu sau (a fortiori) cu protecția investițiilor de portofoliu. Prin urmare, din perspectiva articolului 4 alineatul (1) și a articolului 5 alineatul (2) TFUE, statele membre au dreptul să decidă în acest domeniu.

291.

În al treilea rând, în cazul în care Curtea va considera totuși că investițiile de portofoliu constituie o circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE și că dispoziția respectivă conferă Uniunii Europene o competență specifică pentru a decide în legătură cu protejarea tipului de investiții în cauză, Consiliul susține că Uniunea Europeană nu a adoptat nicio reglementare în temeiul articolului 63 alineatul (1) TFUE cu privire la protecția investițiilor de portofoliu. Consiliul admite că există dispoziții de drept derivat care se referă, de exemplu, la admiterea valorilor mobiliare pe bursele de valori și pe piețele instrumentelor financiare. Deși aceste norme implică aspecte ale investițiilor de portofoliu, niciuna nu a fost adoptată prin utilizarea temeiurilor juridice legate de libera circulație a capitalurilor.

292.

În al patrulea rând, nu poate exista oricum o competență externă exclusivă implicită a Uniunii în privința investițiilor de portofoliu întrucât articolul 63 alineatul (1) TFUE nu este o „normă comună” în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Chiar presupunând că există reglementări în dreptul primar care realizează liberalizarea completă a circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe, Consiliul susține că noua interpretare a Comisiei privind noțiunea „norme comune” de la articolul 3 alineatul (2) TFUE este eronată. Din jurisprudența Curții reiese că Uniunea Europeană trebuie să fi exercitat competența internă prin adoptarea unor dispoziții de drept derivat. Această cerință este intrinsecă noțiunii de competență implicită. Comisia invocă în mod eronat Hotărârea Pringle și Avizul 1/92 ( 218 ). În Hotărârea Pringle ( 219 ), Curtea a statuat că Tratatul privind Mecanismul european de stabilitate (denumit în continuare „MES”) se află în întregime în afara sferei de competență exclusivă a Uniunii Europene care a fost invocată în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (c) TFUE. Nu a fost necesară analizarea în continuare de către Curte a chestiunii dacă se poate considera totuși că Tratatul MES aduce atingere „normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora” în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE. În orice caz, este clar că obiectivul utilizat în Hotărârea Pringle era legat de exercitarea de către Uniunea Europeană a competențelor care i‑au fost conferite în mod expres. Consiliul admite că, în Avizul 1/92 ( 220 ), Curtea a făcut referire la dispozițiile din tratat privind concurența. Situațiile la care Curtea a făcut referire în avizul respectiv subliniază însă faptul că este necesară exercitarea competențelor interne înainte de a apărea o competență implicită pentru încheierea unui acord internațional sau că existența unei asemenea competențe implicite este legată de o competență care este conferită în mod expres de tratate.

293.

În cazul în care Curtea va admite că articolul 63 alineatul (1) TFUE poate să constituie o „normă comună”, Consiliul susține că nu a fost dovedit de Comisie modul în care domeniul investițiilor de portofoliu a fost reglementat în mare parte de presupusele „norme comune”. Comisia nu a dovedit nici că, în măsura în care se referă la protecția investițiilor de portofoliu, capitolul nouă ar afecta astfel de norme comune sau ar modifica domeniul de aplicare a acestora.

294.

Consiliul și‑a exprimat preocuparea și în legătură cu raționamentul care stă la baza argumentului alternativ al Comisiei potrivit căruia există o competență partajată în privința investițiilor de portofoliu în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE. Necesitatea atingerii unui anumit obiectiv prevăzut de tratat impune să se facă dovada că Uniunii Europene i‑au fost conferite competențe la nivel intern pentru atingerea obiectivului în cauză. Acest fapt se opune invocării de către Comisie a articolului 216 alineatul (1) TFUE cu privire la investițiile de portofoliu. În cazul în care Curtea va considera că Uniunea Europeană deține competența necesară pentru a reglementa protecția investițiilor de portofoliu, Consiliul subliniază că Comisia nu susține că Uniunea Europeană ar putea să își exercite respectiva competență internă doar prin încheierea unui acord internațional și că exercitarea competențelor interne și externe legate de protecția investițiilor de portofoliu străine trebuie să fie, așadar, concomitentă. Mai mult, în cazul în care poziția Comisiei ar fi corectă, nu ar fi necesară încheierea unui acord internațional. Articolul 63 alineatul (1) TFUE ar realiza el însuși liberalizarea completă a circulației capitalurilor între Uniunea Europeană și țările terțe.

295.

Consiliul este de acord că Uniunea Europeană și statele membre dețin competențe partajate în privința capitolului nouă. Totuși, întrucât competența pentru protecția investițiilor de portofoliu nu este conferită Uniunii Europene, nu este posibilă exercitarea de către aceasta din urmă a competenței menționate fără participarea statelor membre. În subsidiar, Consiliul susține că, în cazul constatării de către Curte a faptului că Uniunea Europeană are o competență partajată în privința investițiilor de portofoliu, aspectul dacă respectiva competență trebuie să fie exercitată prin încheierea ALSUES rămâne o decizie politică.

296.

Cele mai multe dintre statele membre interveniente au adoptat o poziție în legătură cu secțiunea A. Argumentele prezentate de acestea corespund în linii mari cu diferitele aspecte ale poziției Consiliului.

297.

Astfel, ele susțin că sensul noțiunii „investiții directe” de la articolul 64 TFUE și cel al noțiunii „investiții străine directe” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE trebuie să fie același. În această privință, este relevantă jurisprudența referitoare la domeniul de aplicare al articolului 64 TFUE, precum și definiția investițiilor directe (și a investițiilor de portofoliu) din Regulamentul (CE) nr. 184/2005 ( 221 ) și din Directiva 88/361 ( 222 ).

298.

Competența exclusivă a Uniunii Europene în privința investițiilor străine directe este limitată la eliminarea restricțiilor care vizează acest tip de investiții. În măsura în care ALSUES garantează și alte forme de protecție, asemenea norme nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Aceasta este situația în cazul dispozițiilor care au ca obiect promovarea și protecția investițiilor străine directe (precum cele privind exproprierea, forțele armate, impozitarea directă, dreptul penal și procedura penală).

299.

Articolul 9.6 din ALSUES (exproprierea) prevede principii generale potrivit cărora părțile trebuie să aplice legile lor în domeniul proprietății. Astfel de chestiuni țin de competența statelor membre care trebuie să fie exercitată în conformitate cu dreptul Uniunii. Articolul 345 TFUE impune o limită care îngrădește exercitarea de către Uniunea Europeană a competențelor sale prevăzute în tratate.

300.

Rezultă din articolul 207 alineatul (6) TFUE că Uniunea Europeană nu poate exercita o competență exclusivă în vederea negocierii și a încheierii unui acord comercial internațional în domenii în care nu deține o competență legislativă pentru adoptarea de reglementări interne. Dispoziția menționată se opune totodată deținerii de către Uniunea Europeană a unei competențe exclusive, în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE, pentru alte investiții decât investițiile străine directe.

301.

Noua interpretare pe care a dat‑o Comisia articolului 3 alineatul (2) TFUE ar presupune ca Uniunea Europeană să aibă, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) și cu articolul 63 TFUE, competență exclusivă în privința investițiilor de portofoliu. Ea ar implica de asemenea posibilitatea ca orice acord care este de natură să restricționeze investițiile, indiferent dacă se încadrează sau nu se încadrează în politica comercială comună, să intre în sfera competenței exclusive implicite a Uniunii Europene. Din tratate reiese însă cu claritate că există competență exclusivă (expresă) doar în privința investițiilor străine directe. Normele comune în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE sunt norme de drept derivat, iar nu de drept primar. Existența competenței interne nu este suficientă. Contextul elaborării articolului 3 alineatul (2) TFUE confirmă această interpretare. În orice caz, articolul 63 TFUE nu este un temei juridic pentru exercitarea competenței. Temeiul juridic pentru competența de a acționa se găsește la articolul 64 alineatul (2) TFUE și este supus unor limitări.

302.

În plus, condițiile de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu sunt îndeplinite. Domeniul de aplicare al capitolului nouă secțiunea A este mult mai larg decât cel al articolului 63 TFUE. Exproprierea nu este o limitare a liberei circulații a capitalurilor prevăzută de tratate. În măsura în care se aplică articolul 63 TFUE, aceasta ar garanta doar aplicarea principiului nediscriminării. Nu au fost adoptate norme comune referitoare la expropriere.

303.

Uniunea Europeană nu poate ca, prin exprimarea acordului său în privința articolului 9.10.1 din ALSUES, să decidă singură în legătură cu încetarea acordurilor încheiate de statele membre cu Singapore. Această dispoziție nu respectă principiul general, formulat la articolul 59 alineatul (1) litera (a) din Convenția de la Viena din 1969, potrivit căruia doar părțile pot să pună capăt acordurilor internaționale dintre ele. Comisia nu a invocat nici un temei din dreptul internațional în favoarea poziției sale. În plus, chiar Uniunea Europeană a recunoscut, în Regulamentul (UE) nr. 1219/2012 ( 223 ), că acordurile bilaterale ale statelor membre semnate înainte de 1 decembrie 2009 pot să rămână în vigoare sau să intre în vigoare, în conformitate cu regulamentul respectiv.

304.

În sfârșit, nu există niciunul dintre motivele prevăzute la articolul 216 TFUE. Prin urmare, Uniunea Europeană nu deține o competență partajată în cazul investițiilor de portofoliu.

305.

Există două moduri în care Uniunea Europeană poate să dețină competență exclusivă pentru normele materiale care reglementează investițiile din capitolul nouă secțiunea A. Aceste norme se încadrează în politica comercială comună, astfel cum este ea prezentată la articolul 207 alineatul (1) TFUE? În cazul unui răspuns negativ, ele fac parte totuși dintr‑un domeniu în cadrul căruia există norme comune (care reglementează domeniul respectiv în totalitate sau în mare parte) cărora li s‑ar putea aduce atingere sau al căror domeniu de aplicare ar putea fi modificat în eventualitatea încheierii ALSUES [al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE]? Vom aborda pe rând posibilitățile menționate.

306.

O problemă suplimentară distinctă se ridică în ceea ce privește capitolul nouă în măsura în care articolul 9.10.1 din ALSUES prevede că, în urma intrării în vigoare a ALSUES, anumite acorduri bilaterale în domeniul investițiilor încheiate între statele membre și Singapore (enumerate în anexa la capitolul nouă) vor înceta să existe. Vom analiza această problemă în mod separat ( 224 ).

307.

Capitolul nouă definește investițiile și investitorii pe care îi vizează. Spre deosebire de tratate, în cuprinsul său nu se face distincție între investițiile străine directe și alte tipuri de investiții ( 225 ). Nici ALSUES, nici tratatele nu fac referire la „investițiile de portofoliu”.

308.

Cererea Comisiei oferă Curții ocazia de a interpreta pentru prima dată noțiunea „investiții străine directe” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE și de a decide în ce măsură „politica comercială comună” acoperă reglementarea „investițiilor străine directe”. Tipul de investiții menționat era deja inclus la articolul III‑315 alineatul (1) din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa ( 226 ). Conținutul dispoziției respective era identic cu cel al articolului 207 alineatul (1) TFUE ( 227 ).

309.

În virtutea articolului 207 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE, Uniunea Europeană are competență exclusivă în privința investițiilor străine directe. Această competență se aplică împreună cu competența în alte domenii care se încadrează în politica comercială comună (precum serviciile), dar care ar putea să fie legate și de investiții (precum investițiile în sectorul serviciilor) ( 228 ).

310.

Tratatele nu definesc noțiunea „investiții străine directe”. Totuși, o serie de dispoziții din tratate, din protocoale și din declarații ( 229 ) utilizează termenul „investiții”.

311.

La nivel general, înțelegem termenul „investiție” în sensul de plasare a banilor sau a altui activ economic într‑o activitate comercială în vederea obținerii unui profit.

312.

Articolul 207 alineatul (1) TFUE face referire la un anumit tip de investiții, și anume investițiile care sunt atât „străine”, cât și „directe”.

313.

O investiție străină este o investiție realizată de o persoană fizică sau juridică din Uniune într‑o țară terță sau de o persoană fizică sau juridică dintr‑o țară terță în Uniunea Europeană. Investițiile străine directe sunt astfel investiții directe care implică un element din afara Uniunii.

314.

Termenul „investiții directe” apare și în alte dispoziții din tratat, în special la articolul 64 alineatele (1) și (2) TFUE, care este inclus în capitolul patru („Capitalurile și plățile”) din titlul IV („Libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”). Sub rezerva articolului 64 alineatele (1) și (2) TFUE, articolul 63 TFUE interzice orice restricții privind circulația capitalurilor și plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Această interdicție are un domeniu de aplicare larg. Ea vizează, de exemplu, restricțiile privind circulația capitalurilor care descurajează nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru sau care descurajează rezidenții statului membru respectiv să investească în alte state ( 230 ).

315.

Domeniul de aplicare al articolului 64 alineatul (1) TFUE este definit prin referire la categoriile de mișcări de capitaluri care pot face obiectul unor restricții ( 231 ). El circumscrie interdicția de la articolul 63 TFUE cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe la cazul în care acestea implică investiții directe (inclusiv investițiile imobiliare), stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Articolul 64 alineatul (2) TFUE oferă un temei juridic pentru adoptarea de către Parlament a unor măsuri referitoare la formele de circulație a capitalurilor menționate. În condițiile prevăzute la articolul 64 alineatul (3) TFUE, Consiliul poate adopta și măsuri care reprezintă „un regres” în dreptul Uniunii în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe.

316.

Oricare ar fi domeniul de aplicare exact al articolelor 63 și 64 TFUE, considerăm că dispozițiile respective se aplică în mod clar circulației capitalurilor și a plăților având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe care implică investiții directe, inclusiv investiții străine directe. Prin urmare, ambele dispoziții menționate și jurisprudența care le interpretează sunt relevante pentru definirea sferei noțiunii „investiții străine directe” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE.

317.

Pentru interpretarea termenului „investiții directe” de la articolul 64 alineatul (1) TFUE, Curtea s‑a întemeiat pe definiția termenului respectiv din Directiva 88/361 a Consiliului pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratatul CEE ( 232 ). Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede că mișcările de capital se clasifică în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I (Curtea recunoscând valoarea indicativă a acestuia ( 233 )).

318.

Nomenclatorul din anexa I enumeră ca fiind „investiții directe”: „1. [î]nființarea și extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparținând doar persoanei care deține capitalul și achiziționarea completă a întreprinderilor existente; 2. [p]articiparea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menținerii unor legături economice durabile; 3. [c]redite pe termen lung în vederea formării sau menținerii unor legături economice durabile și 4. [r]einvestirea profiturilor în vederea menținerii unor legături economice durabile”. Această parte din anexă face referire și la notele explicative care definesc anumiți termeni doar în sensul nomenclatorului și al Directivei 88/361. Notele respective definesc „investițiile directe” ca fiind „[i]nvestiții de toate tipurile efectuate de către persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare, care servesc la stabilirea sau menținerea unor legături directe și de durată între persoana care furnizează capitalul și antreprenorul sau întreprinderea cărora le‑a fost pus la dispoziție capitalul, în vederea desfășurării unei activități economice”. Ele adaugă apoi că „[p]rin urmare, acest concept trebuie înțeles în sensul cel mai larg”.

319.

În acest context, Curtea a considerat că noțiunea „investiții directe” acoperă „investițiile pe care le efectuează persoanele fizice sau juridice și care ajută la crearea sau la menținerea unor relații durabile și directe între cel care oferă fondurile și întreprinderea căreia îi sunt destinate aceste fonduri în vederea exercitării unei activități economice” ( 234 ). În Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, Curtea a statuat că, în principiu, face parte din domeniul de aplicare al articolului 63 TFUE circulația capitalurilor care implică o stabilire sau investiții directe și a apreciat că aceste din urmă noțiuni „se referă la o formă de participații la o întreprindere prin deținerea de acțiuni care conferă posibilitatea de a participa efectiv la administrarea și la controlul acesteia” ( 235 ). În Hotărârea Haribo, Curtea a aplicat criteriul menționat, concluzionând că o participație nu face parte din domeniul de aplicare al articolului 64 alineatul (1) TFUE (prin urmare, în mod implicit, că ea nu a fost o investiție directă) atunci când nu privește decât participațiile de sub 10 % din capitalul social al unei societăți ( 236 ).

320.

Jurisprudența menționată pare să recurgă la definiții utilizate în altă parte. De exemplu, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (denumită în continuare „OCDE”) definește „investițiile directe” ca fiind „[…] o categorie de investiții transfrontaliere efectuate de un rezident într‑o economie […] având ca obiect stabilirea unui interes de durată [care există atunci când investitorul direct deține cel puțin 10 % din drepturile de vot ale întreprinderii de investiții directe] într‑o întreprindere […] care este rezidentă într‑o altă economie decât cea a investitorului direct”. Investitorul direct este interesat de „[…] o relație strategică pe termen lung cu întreprinderea de investiții directe în vederea asigurării unui nivel semnificativ de influență al investitorului direct în administrarea întreprinderii de investiții directe” ( 237 ). Fondul Monetar Internațional (denumit în continuare „FMI”) definește investițiile directe ca fiind „[…] categoria de investiții internaționale care reflectă obiectivul unei entități rezidente într‑o economie de a obține un interes de durată într‑o întreprindere rezidentă în altă economie”. Potrivit FMI, „interesul de durată implică existența unei relații pe termen lung între investitorul direct și întreprindere, precum și un nivel semnificativ de influență al investitorului direct în administrarea întreprinderii” ( 238 ). Conferința Organizației Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (denumită în continuare „UNCTAD”) face trimitere la definițiile utilizate de OCDE și FMI.

321.

Jurisprudența referitoare la domeniul de aplicare al articolului 63 TFUE este utilă și pentru a înțelege ce este exclus din definiția „investițiilor directe”. Astfel, Curtea a făcut distincție între acest tip de investiții și „investițiile de portofoliu”, și anume „dobândirea de titluri pe piața de capital efectuată numai cu intenția de a realiza un plasament financiar, fără a exista intenția de a influența administrarea și controlul întreprinderii” ( 239 ). Interpretarea respectivă corespunde și definițiilor investițiilor de portofoliu utilizate în alte părți ( 240 ).

322.

În acest context, interpretăm termenul „investiții străine directe” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE în sensul că desemnează investițiile efectuate de persoane fizice sau juridice ale unei țări terțe în Uniunea Europeană și investițiile efectuate de persoane fizice sau juridice din Uniune într‑o țară terță care servesc la stabilirea sau la menținerea unor legături directe și de durată, sub forma participării efective la administrarea și la controlul societății, între persoanele care efectuează investiția și societatea în care se efectuează investiția în vederea desfășurării unei activități economice. Aplicând definiția respectivă, considerăm că deținerea de către investitorul direct a cel puțin 10 % din drepturile de vot în cadrul întreprinderii de investiții directe poate oferi o orientare în materie de probațiune, dar nu este în niciun caz un criteriu determinant.

323.

Părțile nu sunt de acord cu privire la formele de reglementare a „investițiilor străine directe” care se încadrează în politica comercială comună a Uniunii Europene. Ele nu contestă că politica în cauză acoperă accesul pe piață (altfel spus, condițiile de intrare și de stabilire) și promovarea investițiilor. Astfel, o dispoziție precum articolul 9.7 din ALSUES („Transferul”), care impune părților să permită realizarea tuturor transferurilor legate de o investiție în monedă liber convertibilă fără restricții sau întârzieri și se aplică, așadar, accesului pe piață, se încadrează în politica comercială comună.

324.

Politica comercială comună acoperă și protecția investitorilor (și a investițiilor lor) după obținerea accesului pe piața străină?

325.

În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.

326.

Este clar că politica comercială comună acoperă, cel puțin într‑o anumită măsură, protecția anumitor investiții străine. Motivul este că politica respectivă acoperă comerțul cu servicii, înțeles în sensul celor patru modalități de prestare a serviciilor reglementate de GATS ( 241 ). GATS prevede obligații care privesc, printre altele, accesul pe piață, tratamentul național, principiul națiunii celei mai favorizate și reglementarea internă, în special cu privire la prestarea unui serviciu de către un prestator de servicii al unui membru, prin prezența comercială pe teritoriul oricărui alt membru (așa‑numita a treia modalitate de prestare a serviciilor, care corespunde în general „stabilirii”) ( 242 ). În sensul acordului menționat, prezență comercială înseamnă „orice tip de entitate comercială sau profesională, stabilită inclusiv prin (i) constituirea, achiziția sau menținerea unei persoane juridice sau (ii) crearea sau menținerea unei sucursale sau reprezentanțe pe teritoriul unei părți în scopul prestării unui serviciu” ( 243 ). Atunci când investiția străină directă servește la stabilirea unei prezențe comerciale în scopul prestării unui serviciu, ea intră în sfera comerțului cu servicii și, prin urmare, se încadrează în politica comercială comună. Ținând cont de tipurile de obligații asumate prin GATS și de concluzia Curții din Avizul 1/08 ( 244 ), este clar de asemenea că politica comercială comună acoperă accesul pe piață și tratamentul care trebuie să fie acordat după stabilirea unei prezențe comerciale. În consecință, cel puțin o anumită formă de protecție a investițiilor străine directe ulterioară admiterii lor este acoperită de politica comercială comună în măsura în care ea include comerțul cu servicii.

327.

În plus, aspectul dacă politica comercială comună acoperă reglementările care protejează, prin aplicarea principiului tratamentului național, măsurile în materie de investiții legate de comerțul cu mărfuri a fost deja clarificat. Curtea a apreciat că Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea Acordului privind măsurile de investiții legate de comerț (denumit în continuare „Acordul TRIMS”) ( 245 ), care se aplică măsurilor în materie de investiții legate de comerțul cu mărfuri ( 246 ) și prevede, printre altele, o obligație referitoare la tratamentul național ( 247 ).

328.

De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, un act al Uniunii intră în domeniul politicii comerciale comune „[…] dacă privește în mod special schimburile internaționale prin aceea că este destinat, în esență, promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective și are efecte directe și imediate asupra acestora” ( 248 ). Prin urmare, același criteriu trebuie să fie aplicat în cazul investițiilor străine directe. Astfel, măsurile Uniunii care urmăresc în esență să promoveze, să faciliteze sau să reglementeze investițiile străine directe și care au efecte directe și imediate asupra investițiilor străine directe și asupra investitorilor se încadrează în politica comercială comună a Uniunii.

329.

Adăugăm că acest context special în care apare expresia „investiții străine directe” la articolul 206 și articolul 207 alineatul (1) TFUE corespunde celui în care a fost utilizată aceeași expresie în proiectele de articole referitoare la acțiunea externă din Tratatul constituțional propus de Prezidiul Convenției. În legătură cu (cele care vor deveni) articolul 206 și articolul 207 alineatul (1) TFUE, Prezidiul a observat că a fost adăugată o referire la investițiile străine directe „[…] recunoscându‑se astfel faptul că fluxurile financiare completează comerțul cu mărfuri și reprezintă astăzi o parte importantă a schimburilor comerciale” ( 249 ). Aceasta sugerează că investițiile și schimburile comerciale sunt componente esențiale ale unei politici comerciale comune eficiente și unificate. Într‑o economie tot mai globalizată, trebuie să presupunem că atât deciziile referitoare la piețele de export și import, cât și cele privind locul producerii depind atât de comerț, cât și de politicile și de reglementările în domeniul investițiilor.

330.

Prin urmare, politica comercială comună cuprinde, pe lângă măsurile care permit și îmbunătățesc intrarea unei investiții străine directe în țara‑gazdă, măsurile care protejează asemenea investiții în măsura în care disponibilitatea acestei protecții are un efect direct și imediat asupra deciziei de efectuare a investiției străine directe și asupra beneficiilor obținute în urma efectuării sale.

331.

Această interpretare a articolului 207 TFUE permite Uniunii Europene să realizeze obiectivele politicii comerciale comune. În conformitate cu articolul 206 TFUE, urmărind această politică, Uniunea trebuie să contribuie, printre altele, la „[…] eliminarea treptată a restricțiilor în calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe […]”. În opinia noastră, prevederea respectivă nu poate fi interpretată în sensul că politica comercială comună se limitează la eliminarea restricțiilor privind accesul pe piață al investițiilor străine directe. Obiectivul eliminării treptate a restricțiilor nu se limitează la aspectul dacă mărfurile sau serviciile pot avea acces pe o piață sau dacă o investiție străină directă poate intra pe o piață. Măsurile la frontieră și limitările referitoare la intrare sunt doar un tip de restricție. Multe alte tipuri de măsuri (sau lipsa acestora) pot de asemenea să împiedice, să facă mai costisitoare sau să facă în alt mod mai împovărătoare introducerea pe piață a unui produs sau a unui serviciu ori efectuarea unei investiții prin care să poată fi obținut un profit. Asemenea restricții ar putea fi generate, de exemplu, de tratamentul discriminatoriu, de lipsa de securitate, de previzibilitate și de transparență în reglementarea comerțului internațional și a investițiilor străine directe ( 250 ) sau de existența unor practici comerciale neloiale.

332.

În concordanță cu interpretarea menționată, Curtea a admis că dispozițiile privind comerțul cu mărfuri și servicii (cu excepția transportului) prevăzute în GATT 1994 și în GATS se încadrează în politica comercială comună ( 251 ). Acordurile în cauză nu se limitează la norme privind accesul pe piață. Alte tipuri de norme, referitoare în special la instrumentele interne, sunt necesare de asemenea întrucât, în caz contrar, beneficiile accesului pe piață ar putea deveni insignifiante, printre altele în urma unor măsuri interne discriminatorii.

333.

În opinia noastră, același raționament trebuie să se aplice în cazul reglementării investițiilor străine directe. În fond, eficacitatea normelor care permit acest tip de investiții ar putea fi compromisă în totalitate dacă, după efectuarea investiției, investitorul rămâne fără nicio protecție, de exemplu, împotriva tratamentului discriminatoriu (a se vedea articolul 9.3 din ALSUES, privind „Tratamentul național”, coroborat cu Clauza interpretativă 5 și cu articolul 9.5.1 din ALSUES, privind „Compensația pentru pierderi”), împotriva exproprierii (a se vedea articolul 9.6 din ALSUES, privind „Exproprierea”) sau împotriva restricțiilor legate de transferuri (a se vedea articolul 9.7 din ALSUES, privind „Transferul”). De exemplu, dacă a fost permis accesul pe piață al unei investiții, dar activitatea economică în care a fost făcută investiția este apoi supusă exproprierii fără despăgubire, rezultatul pentru investitor ar putea fi mai rău decât dacă accesul i‑ar fi fost refuzat pur și simplu. Același lucru este valabil atunci când un investitor suferă prejudicii în statul‑gazdă în urma rechiziționării sau a distrugerii în mod inutil a investiției sale de forțele armate sau de autoritățile statului în cauză (a se vedea articolul 9.5.2 din ALSUES, privind „Compensația pentru pierderi”).

334.

În mod similar, dacă investitorii nu primesc un tratament corect și echitabil în ceea ce privește investițiile lor din cauza lipsei de acces la procedurile judiciare sau din cauza unei încălcări fundamentale a procedurii corespunzătoare ori întrucât statul‑gazdă acționează cu rea‑credință, aceasta poate să descurajeze decizia de a efectua o investiție în statul respectiv și de a obține beneficii în urma sa (a se vedea articolul 9.4 din ALSUES, privind „Tratamentul normal”). Aceeași consecință poate rezulta din lipsa de protecție a securității fizice a investitorilor și a investițiilor (a se vedea din nou articolul 9.4 din ALSUES, privind „Tratamentul normal”).

335.

Nu vedem niciun motiv pentru a adopta un punct de vedere contrar, întrucât dispozițiile care prevăd derogări de la tratamentul normal, precum articolul 9.3.3 din ALSUES, fac referire la obiective a căror realizare este posibil să țină de competența statelor membre. Funcția unor asemenea dispoziții este aceea de a prevedea condițiile în care părțile pot să adopte sau să pună în aplicare măsuri care sunt altfel incompatibile cu tratamentul normal respectiv în vederea realizării unor obiective legitime, precum protecția securității publice sau menținerea ordinii publice. Acestea sunt măsuri care intră în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune a Uniunii Europene având în vedere relația lor specifică cu investițiile străine directe. Astfel, condițiile în care astfel de măsuri pot fi aplicate în mod excepțional intră de asemenea sub incidența politicii menționate.

336.

Prin urmare, concluzionăm că politica comercială comună include și reglementarea protecției investițiilor străine directe în măsura în care disponibilitatea acestei protecții are un efect direct și imediat asupra deciziei de efectuare a investiției străine directe și asupra beneficiilor obținute în urma efectuării sale.

337.

Aceasta înseamnă că secțiunea A din capitolul nouă din ALSUES ține de competența exclusivă a Uniunii în măsura în care dispozițiile din secțiunea în cauză privesc liberalizarea și protecția investițiilor străine directe în sensul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

338.

Mai multe state membre obiectează însă că politica comercială comună nu poate să includă norme de protecție împotriva exproprierii investițiilor străine directe. Ele susțin că, în conformitate cu articolul 345 TFUE, chestiunea respectivă ține de competența statelor membre. Potrivit dispoziției menționate, tratatele nu trebuie să aducă atingere în niciun fel normelor din statele membre care reglementează regimul proprietății. În cazul interpretării sale prin coroborarea cu articolul 207 alineatul (6) TFUE, aceasta înseamnă (după cum susțin statele în cauză) că politica comercială comună nu acoperă exproprierea investițiilor străine directe.

339.

Nu interpretăm articolul 207 alineatul (6) și articolul 345 TFUE în acest mod.

340.

Articolul 345 TFUE exprimă principiul potrivit căruia tratatele sunt neutre în ceea ce privește regimul proprietății din statele membre: tratatele nu exclud, în principiu, nici naționalizarea întreprinderilor, nici privatizarea lor ( 252 ). Curtea a statuat însă că articolul 345 TFUE „[…] nu are drept efect sustragerea regimurilor de proprietate existente în statele membre de sub incidența normelor fundamentale ale [TFUE], și anume în special a celor privind nediscriminarea, libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor” ( 253 ). În opinia noastră, rezultă că, deși statele membre pot într‑adevăr să își aleagă regimul proprietății, consecințele care decurg din alegerea lor și condițiile în care este deținută proprietatea nu sunt înlăturate din domeniul de aplicare al normelor relevante ale Uniunii. Altfel spus, articolul 345 TFUE nu poate fi interpretat în sensul că statele membre pot să reglementeze proprietatea „cu excluderea oricărei decizii a Uniunii în materie” ( 254 ).

341.

În cazul în care Uniunea Europeană ar încheia un acord internațional (indiferent de temeiul juridic utilizat în acest scop) care să priveze statele membre de dreptul de expropriere, ar fi încălcat astfel în mod efectiv dreptul garantat la articolul 345 TFUE. Situația este însă diferită atunci când Uniunea Europeană convine cu o țară terță că nicio parte la acord nu poate să naționalizeze sau să exproprieze investițiile efectuate de investitorii celeilalte părți decât în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții. Un astfel de acord nu încalcă prerogativa statelor membre (și anume competența exclusivă) de a alege regimul proprietății. El limitează doar împrejurările în care ele pot alege să naționalizeze sau să exproprieze investițiile. În măsura în care un asemenea acord vizează și investițiile străine directe, articolul 345 TFUE nu limitează competența exclusivă deținută de Uniunea Europeană în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE de a conveni cu o țară terță ca exercitarea dreptului respectiv să fie supusă unor condiții. Iar un astfel de acord nici nu armonizează în cadrul Uniunii Europene condițiile exproprierii.

342.

Prin urmare, considerăm că articolul 345 TFUE coroborat cu articolul 207 alineatul (6) TFUE nu restricționează exercitarea de către Uniunea Europeană a competențelor exclusive deținute în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE ( 255 ).

343.

În consecință, concluzionăm că secțiunea A din capitolul nouă („Protecția investițiilor”), în măsura în care se aplică investițiilor străine directe, ține în întregime de competența exclusivă deținută de Uniunea Europeană în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

344.

În sfârșit, adăugăm că, deși „investițiile străine directe” sunt acum în mod clar o chestiune care se încadrează în politica comercială comună, anumite părți ale capitolului nouă din ALSUES ar putea să se încadreze în politica menționată în virtutea altor aspecte ale articolului 207 alineatul (1) TFUE. Am făcut deja referire la interacțiunea dintre comerțul cu servicii și investiții ( 256 ). În mod similar, aspectele comerciale ale legislației în materie de proprietate intelectuală și investițiile pot să interacționeze în măsura în care, potrivit ALSUES, drepturile de proprietate intelectuală și fondul comercial sunt o formă de investiție acoperită de capitolul în cauză ( 257 ).

345.

Pentru scopul prezentei proceduri este suficient însă că conținutul capitolului nouă privește cel puțin unul dintre domeniile vizate la articolul 207 alineatul (1) TFUE și se încadrează astfel în politica comercială comună.

346.

Toate părțile sunt de acord că articolul 207 alineatul (1) TFUE nu vizează ca atare alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe. Părțile au utilizat în mare parte termenul „investiții de portofoliu” pentru a descrie investițiile menționate.

347.

Cu excepția situației în care (unele părți din) normele ALSUES care reglementează celelalte tipuri de investiții sunt acoperite de angajamentele privind serviciile ( 258 ), temeiul juridic al deciziei Uniunii Europene referitoare la asemenea investiții și al competenței exclusive a acesteia trebuie să fie căutat, așadar, în altă parte.

348.

Nu se sugerează că Uniunea Europeană trebuie să aibă competență exclusivă în vederea încheierii ALSUES pentru a putea să își exercite competența internă. Prin urmare, al doilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu se aplică.

349.

Părțile nu sunt însă de acord cu privire la aspectul dacă Uniunea Europeană poate să invoce competența exclusivă în privința capitolului nouă secțiunea A pe baza celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în măsura în care el privește alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe.

350.

Nu putem fi de acord cu interpretarea largă dată de Comisie articolului 3 alineatul (2) TFUE, potrivit căreia noțiunea „norme comune” include dispozițiile tratatelor.

351.

Este adevărat că textul articolului 3 alineatul (2) TFUE în sine nu oferă orientări decisive. Deși TFUE utilizează noțiunea „norme comune” în special în legătură cu adoptarea unor acte de drept derivat al Uniunii ( 259 ), titlul VII din partea a treia din TFUE este denumit „Norme comune privind concurența, impozitarea și apropierea legislațiilor”. Astfel, acest tratat califică dispozițiile pe care le conține ca fiind „norme comune”.

352.

Totuși, al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE trebuie să fie interpretat din perspectiva Hotărârii AETR și a jurisprudenței ulterioare care a aplicat principiul AETR ( 260 ). În acest context, este clar că interpretarea largă a Comisiei privind „normele comune” nu poate fi acceptată.

353.

Articolul 3 alineatul (2) TFUE prevede și alte situații în care Uniunea Europeană are competența de a încheia un acord internațional atunci când ea nu beneficiază de competență exclusivă expresă în temeiul articolului 3 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, competența respectivă trebuie să se bazeze pe un alt temei decât tratatele însele. În cazul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, acest alt temei este impactul pe care acordurile internaționale încheiate de statele membre ar putea să îl aibă asupra „normelor comune”, și anume normele adoptate de Uniunea Europeană în exercitarea competenței sale interne (în cadrul unei politici comune) în anumite domenii. Astfel, după cum a precizat Curtea în Avizul 2/92, doar exercitarea unei competențe interne (spre deosebire de simpla existență a acesteia) poate genera o competență externă exclusivă (implicită) ( 261 ). În Avizul 1/94, Curtea a subliniat că „[…] competența externă exclusivă a [Uniunii Europene] nu rezultă ipso facto din competența sa de a stabili norme pe plan intern” ( 262 ).

354.

Argumentul Comisiei ar însemna ca articolul 3 alineatul (2) TFUE să recunoască dreptul Uniunii Europene de a încheia un acord care aduce atingere tratatelor sau modifică domeniul lor de aplicare. Funcția principală a articolului 3 alineatul (2) TFUE este însă, după cum reiese cu claritate din formularea sa, conturarea competenței externe a Uniunii. Scopul său nu poate fi acela de a permite Uniunii Europene să „aducă atingere” normelor din dreptul primar al Uniunii sau să „modifice domeniul de aplicare al acestora” prin încheierea unui acord internațional ( 263 ). Dreptul primar poate fi modificat doar prin revizuirea tratatelor în conformitate cu articolul 48 TUE ( 264 ). Contrar argumentelor Comisiei, riscul de a se aduce atingere dreptului primar al Uniunii nu poate atrage competența externă exclusivă în sensul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE ( 265 ). Articolul 3 alineatul (2) TFUE nu poate fi interpretat nici în sensul că Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă pentru simplul fapt că are competența de a adopta norme la nivel intern ( 266 ).

355.

Comisia s‑a întemeiat în acest caz pe Hotărârea Pringle, în care Curtea a analizat dacă Tratatul privind MES (încheiat cu statele membre care folosesc moneda euro) a afectat competența Uniunii Europene de a acorda, în temeiul articolului 122 alineatul (2) TFUE, asistență financiară ad‑hoc unui stat membru care se confruntă sau riscă să se confrunte cu dificultăți grave în urma unor dezastre naturale sau a unor împrejurări excepționale aflate în afara controlului său. Curtea a statuat acolo că instituirea MES nu aduce atingere competenței Uniunii de a acorda, în temeiul articolului 122 alineatul (2) TFUE, o asistență financiară punctuală unui stat membru atunci când s‑a constatat că acesta se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave din cauza unor catastrofe naturale sau a unor evenimente excepționale situate în afara controlului său. Curtea a adăugat însă că, din moment ce nici articolul 122 alineatul (2) TFUE și nici o altă dispoziție din TUE și TFUE nu conferă o competență specifică Uniunii pentru instituirea unui mecanism de stabilitate permanent precum MES, statele membre, având în vedere articolul 4 alineatul (1) TUE și articolul 5 alineatul (2) TUE, sunt abilitate să acționeze în acest domeniu ( 267 ). Atunci când a verificat dacă articolul 3 alineatul (2) TFUE se opune încheierii Tratatului privind MES de către statele care folosesc moneda euro, Curtea a analizat atât Regulamentul (UE) nr. 407/2010 al Consiliului ( 268 ), cât și dispozițiile din tratat care împuternicesc Uniunea Europeană să adopte acte de drept derivat. Curtea a concluzionat că articolul 3 alineatul (2) TFUE nu se opune încheierii Tratatului privind MES de un grup de state membre.

356.

După prezentarea scopului principal al articolului 3 alineatul (2) TFUE, Curtea a statuat în Hotărârea Pringle că „rezultă și din [articolul 3 alineatul (2) TFUE] că este interzis statelor membre să încheie între ele un acord care ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora” ( 269 ). Această afirmație exprimă pur și simplu principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național, care se aplică atât în cazul dreptului primar, cât și în cazul dreptului derivat al Uniunii. Partea respectivă a raționamentului Curții din Hotărârea Pringle nu susține teza potrivit căreia competența exclusivă a Uniunii de a încheia un acord internațional în temeiul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE poate rezulta din „normele comune” prevăzute de dreptul primar al Uniunii.

357.

Argumentul Comisiei ar implica de asemenea posibilitatea stabilirii unei competențe externe exclusive a Uniunii în temeiul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE chiar și atunci când competența internă aferentă dispoziției din tratat pe care se bazează nu a fost exercitată. Dacă această poziție ar fi corectă, distincția dintre al doilea motiv, care acoperă în mod special situația în care o competență internă nu a fost exercitată, și al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE ar dispărea parțial.

358.

În plus, dacă al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE ar fi interpretat în sensul că deținerea competenței exclusive este o consecință necesară a faptului că un acord internațional ar putea aduce atingere dispozițiilor din tratate sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora, simpla existență a unei dispoziții a tratatelor ar fi suficientă pentru a concluziona că Uniunea Europeană are o asemenea competență. Dacă aceasta ar fi situația, de ce autorii tratatului nu au confirmat pur și simplu existența acestei competențe externe exclusive în mod expres?

359.

Prin urmare, considerăm că noțiunea „norme comune” de la al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu poate fi interpretată în sensul că include „dispozițiile din tratate”.

360.

Toate părțile sunt de acord că nu există dispoziții de drept derivat al Uniunii în temeiul articolului 63 alineatul (1) și al articolului 64 alineatul (2) TFUE referitoare la alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe.

361.

În consecință, concluzionăm că, în lipsa unor norme comune, condițiile celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE nu sunt îndeplinite. Rezultă că Uniunea Europeană nu are competență exclusivă pe temeiul respectiv. Comisia nu a susținut nici că deține o astfel de competență pe un alt temei.

362.

Uniunea Europeană are o competență partajată cu statele membre?

363.

Comisia susține, în subsidiar, că există o competență partajată pentru încheierea de către Uniunea Europeană a unui acord internațional privind alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe, în temeiul celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

364.

În cadrul ședinței, Curtea a întrebat atât Consiliul, cât și Comisia pe ce temei deține Uniunea Europeană competența internă în privința altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe. Consiliul a afirmat că nu există un temei juridic în tratate pentru adoptarea unor dispoziții de drept derivat care să reglementeze alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe care ar putea fi considerate ca fiind norme comune în sensul celui de al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE. Acesta a admis însă că anumite aspecte ale altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe ar putea să facă obiectul unor acte legislative adoptate în temeiul dispozițiilor tratatelor (altele decât articolele 63 și 64 TFUE) care reglementează piața internă. Comisia a răspuns că, având în vedere interdicția cuprinsă deja în articolul 63 alineatul (1) TFUE, tratatele (în mod evident) nu au prevăzut un temei juridic pentru adoptarea unor dispoziții de drept derivat în vederea realizării liberalizării (care diferă de armonizare) a circulației capitalurilor, inclusiv a investițiilor de portofoliu. Totuși, atât articolul 114, cât și articolul 352 TFUE au oferit un temei pentru eliminarea restricțiilor privind investițiile de portofoliu. Astfel, întrucât ALSUES nu vizează armonizarea, articolul 114 TFUE nu ar fi un temei juridic corespunzător. Comisia a susținut că, în orice caz, nu este necesară identificarea unui temei juridic pentru exercitarea competenței interne înainte ca Uniunea să se poată prevala de articolul 216 alineatul (1) TFUE.

365.

În opinia noastră, al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE este relevant doar dacă Uniunea Europeană deține competența internă. În acest sens, o chestiune trebuie să intre în domeniul de aplicare al legislației Uniunii, iar astfel să țină de competența sa ( 270 ). Nu este necesar ca Uniunea Europeană să aibă competența de a adopta dispoziții de drept derivat.

366.

Considerăm că toate condițiile pentru aplicarea celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE sunt îndeplinite în cazul de față.

367.

Potrivit articolului 63 TFUE, Uniunea Europeană are în mod clar competență în materie de liberalizare și de protecție a altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe în măsura în care asemenea investiții constituie o circulație a capitalurilor între statele membre și între statele membre și țările terțe. Deși tratatele nu definesc „circulația capitalurilor”, Curtea a interpretat acest termen pe baza nomenclatorului (neexhaustiv) anexat la Directiva 88/361 ( 271 ). Circulația capitalurilor este clasificată în funcție de natura economică a activelor și a pasivelor care fac obiectul său. Definiția este foarte largă. Astfel, circulația capitalurilor acoperă, printre altele, bunurile imobiliare, valorile mobiliare, alte instrumente ale pieței monetare, titlurile emise de organisme de plasament colectiv, conturile curente și conturile de depozit deschise la instituții financiare, creditele legate de tranzacțiile comerciale sau de prestarea de servicii, împrumuturile și creditele financiare, cauțiunile, alte garanții, drepturile de gaj, transferurile având ca obiect executarea contractelor de asigurare, circulația capitalurilor personale, importul și exportul fizic de active financiare, brevetele, desenele, mărcile și invențiile.

368.

Alte forme de reglementare a acestor tipuri de investiții s‑ar putea întemeia pe articolul 114 TFUE în măsura în care ele apropie legislațiile care guvernează instituirea și funcționarea pieței interne. Competențe suplimentare ar putea fi derivate de asemenea din articolul 352 TFUE.

369.

Aspectul pieței interne legat de libera circulație a capitalurilor are atât o componentă internă, cât și una externă. Un acord care, precum ALSUES, urmărește realizarea liberalizării reciproce între Uniunea Europeană și o țară terță se încadrează în politica respectivă. Întrucât asemenea angajamente reciproce nu pot fi obținute fără consimțământul țării terțe în cauză, este posibil să fie necesară, în sensul articolului 216 alineatul (1) TFUE, încheierea unui acord internațional în vederea realizării obiectivului menționat.

370.

Prin urmare, concluzionăm că secțiunea A din capitolul nouă, în măsura în care se aplică altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe, ține de competența partajată a Uniunii Europene și a statelor membre, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (a) TFUE și cu primul motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 63 TFUE.

371.

O problemă separată este dacă Uniunea Europeană are competența să își dea acordul pentru articolul 9.10.1 din capitolul nouă secțiunea A din ALSUES. Această dispoziție prevede că, în urma intrării în vigoare a ALSUES, acordurile bilaterale în materie de investiții dintre statele membre și Singapore enumerate în anexa 9‑D ( 272 ) vor înceta să existe. Acordurile respective vor fi anulate și înlocuite de ALSUES. Nota 19 privind dispoziția în cauză ( 273 ) precizează că, „pentru mai multă siguranță, acordurile menționate se consideră că au luat sfârșit în sensul articolului 59 alineatul (1) litera (a) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor”.

372.

În cererea sa, Comisia susține că articolul 9.10 („Raportul cu alte acorduri”), împreună cu articolul 9.8 („Subrogarea”) și cu articolul 9.9 („Încetarea”) depind în mod clar de alte dispoziții materiale privind investițiile din capitolul 9 secțiunea A și, prin urmare, sunt accesorii în raport cu acestea. În cadrul ședinței, Comisia a susținut că, atunci când Uniunea Europeană încheie un acord internațional într‑un domeniu care ține de competența sa (cel puțin în cazul în care competența respectivă este exclusivă), Uniunea Europeană este succesoarea statelor membre în ceea ce privește acordurile lor bilaterale cu țările terțe și, în consecință, poate să acționeze în numele statelor membre, inclusiv prin denunțarea unor asemenea acorduri bilaterale.

373.

Consiliul și un număr semnificativ de state membre au susținut că Uniunea Europeană nu poate, acționând singură, să convină cu o țară terță încetarea și înlocuirea acordurilor internaționale pe care această țară le‑a încheiat cu statele membre și la care Uniunea Europeană nu este parte.

374.

În opinia noastră, este necesar să se statueze în mod definitiv asupra chestiunii menționate doar în cazul în care Curtea constată că Uniunea Europeană deține competență exclusivă în privința tuturor celorlalte părți ale ALSUES. În cazul în care Curtea decide că Uniunea Europeană are o competență partajată cu statele membre și, prin urmare, ALSUES trebuie să fie încheiat atât de Uniunea Europeană, cât și de statele membre, statele membre (vizate) ar putea decide ele însele, prin exprimarea consimțământului lor de a‑și asuma obligațiile din ALSUES, dacă denunță sau nu denunță acordurile lor existente cu Singapore.

375.

Pentru motivele prezentate deja, considerăm că Uniunea Europeană nu are competență exclusivă în privința capitolului nouă secțiunea A în întregul său (sau, din această cauză, pentru întregul ALSUES) ( 274 ).

376.

Pentru a avea o imagine completă, vom analiza totuși pe scurt dacă Uniunea Europeană, fără să fie parte la acordurile încheiate între statele membre și Singapore care sunt incluse în anexa 9‑D, poate conveni cu Singapore încetarea acordurilor respective fără consimțământul statelor membre.

377.

Aceasta este o întrebare inedită ( 275 ).

378.

Atunci când Uniunea Europeană dobândește competență exclusivă (internă sau externă) într‑un anumit domeniu, ea decide într‑un domeniu în care statele membre erau anterior competente. Chestiunea dacă Uniunea Europeană decide sau nu decide să revoce decizii din trecut ale statelor membre depinde de modul în care ea își exercită competența menționată și de aspectul dacă se creează astfel o anumită incompatibilitate cu acțiunea anterioară a statului membru. Condițiile în care Uniunea Europeană își poate exercita competențele interne depind de dreptul Uniunii. În orice caz, orice decizie a Uniunii trebuie să fie în concordanță cu dreptul internațional ( 276 ).

379.

Atunci când Uniunea Europeană își asumă competențe exercitate anterior de statele membre într‑un domeniu reglementat de un acord internațional, dispozițiile acordului în cauză devin, din perspectiva dreptului Uniunii, obligatorii pentru Uniunea Europeană ( 277 ). Aceasta a fost poziția Curții, în ceea ce privește GATT 1947 [la care erau parte toate statele membre (de la momentul respectiv), dar nu și Uniunea Europeană], în Hotărârea International Fruit Company ( 278 ). Efectul obligatoriu al GATT 1947 a fost o condiție pentru stabilirea aspectului dacă acesta afecta validitatea dreptului derivat al CEE. Curtea nu a analizat (și nici nu era necesar să o facă) modul în care constatarea menționată afecta obligațiile care revin statelor membre în temeiul GATT 1947 sau calitatea lor de părți contractante la acordul în cauză. În opinia noastră, Hotărârea International Fruit Company sugerează că, din perspectiva dreptului Uniunii, Uniunea Europeană a devenit competentă în mod exclusiv pentru chestiunile reglementate de GATT 1947 și, din perspectiva dreptului internațional, Uniunea Europeană a înlocuit statele membre, fiind partea responsabilă pentru respectarea obligațiilor asumate de acestea prin GATT 1947.

380.

Hotărârea International Fruit Company nu a abordat însă chestiunea dacă, atunci când Uniunea Europeană își asumă competențele exercitate anterior de statele membre într‑un domeniul care intră în sfera competențelor exclusive ale Uniunii Europene, aceste competențe includ dreptul de a denunța acordurile existente încheiate de statele membre cu țări terțe. Astfel, statele membre au continuat să fie părți contractante la GATT 1947, care se aplică în continuare, în virtutea dreptului Uniunii, atât statelor membre respective, cât și CEE.

381.

De asemenea, Curtea a statuat că, în principiu, aplicarea tratatelor Uniunii nu poate afecta obligația statelor membre de a respecta drepturile obținute de țări terțe în temeiul unui acord anterior și de a‑și îndeplini obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia ( 279 ). Astfel, chiar dacă tratatele transferă în întregime competența în privința unui anumit domeniu Uniunii Europene, statele membre trebuie să își execute în continuare obligațiile care le revin potrivit acordurilor internaționale încheiate cu țări terțe. Poziția menționată este în concordanță cu principiul consacrat din dreptul internațional potrivit căruia dreptul intern nu poate să justifice neexecutarea unui acord internațional sau să afecteze validitatea acordului în cauză ( 280 ). Aceasta înseamnă totodată că modificările aduse tratatelor nu pot avea drept efect înlocuirea statelor membre de către Uniunea Europeană în acordurile încheiate anterior de statele respective cu țări terțe. Prin urmare, o țară terță continuă să fie obligată să respecte un acord cu statul membru în cauză și, în principiu, este necesară executarea integrală a acordului de către ambele părți, în conformitate cu principiul pacta sunt servanda ( 281 ).

382.

Statele membre sunt însă obligate să își îndeplinească obligațiile care le revin în temeiul acordurilor respective într‑un mod care să fie în concordanță cu dreptul Uniunii și cu exercitarea de către Uniunea Europeană a noilor sale competențe exclusive dobândite. Atunci când nu este posibil să procedeze astfel fără a încălca dreptul Uniunii, statele membre trebuie să adopte deciziile necesare pentru a asigura compatibilitatea acestor acorduri cu dreptul Uniunii. Obligația menționată rezultă atât din supremația dreptului Uniunii, cât și din obligația de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE.

383.

Articolul 351 TFUE, care privește relația dintre convențiile încheiate de statele membre până la 1 ianuarie 1958 (sau înainte de aderarea unui anumit stat membru) între unul sau mai multe state membre și unul sau mai multe state terțe, pe de o parte, și dispozițiile din tratate, pe de altă parte, confirmă raționamentul prezentat.

384.

Articolul 351 primul paragraf TFUE are drept obiectiv „[…] să precizeze, în conformitate cu principiile dreptului internațional, că aplicarea tratatului nu afectează angajamentul statului membru în cauză de a respecta drepturile statelor terțe care rezultă dintr‑o convenție anterioară și de a‑și îndeplini obligațiile […]” ( 282 ).

385.

Al doilea paragraf al dispoziției menționate prevede că, în măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatele, statul sau statele membre în cauză trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. Mijloacele respective ar putea să le impună denunțarea convenției. Atunci când nu există incompatibilitate între acordul anterior și tratate, nu există nicio obligație de a adopta măsuri corective.

386.

Articolul 351 TFUE se aplică relației dintre acordurile bilaterale încheiate între Singapore și diferite state membre individuale înainte de aderarea lor la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Lituania, Polonia, Republica Slovacă și Slovenia: și anume unele dintre acordurile enumerate în anexa 9‑D) ( 283 ), pe de o parte, și tratate, pe de altă parte. Totuși, articolul 351 alineatul (1) TFUE nu reglementează ca atare relația dintre această primă categorie de acorduri și acordurile încheiate ulterior de Singapore și de Uniunea Europeană. El nu este relevant nici pentru acordurile încheiate de alte state membre.

387.

Astfel, în loc de a veni în sprijinul argumentelor Comisiei, articolul 351 TFUE confirmă în mod clar faptul că un stat membru rămâne parte la acordurile internaționale încheiate anterior și că îi revine responsabilitatea de a elimina orice incompatibilități între aceste acorduri și tratate. Articolul 351 TFUE se aplică indiferent dacă Uniunea Europeană deține competențe exclusive sau partajate în privința domeniului vizat de acordurile respective.

388.

Nu există nicio dispoziție în tratate care să enumere obligațiile statelor membre care încheie acorduri internaționale cu țări terțe (sau cu organizații internaționale) după aderarea lor la Uniunea Europeană. Obligațiile lor rezultă atât din supremația dreptului Uniunii, cât și din obligația de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE. Așadar, tratatele afectează dreptul statelor membre de a încheia asemenea acorduri după aderarea lor la Uniunea Europeană. Ele pot să procedeze astfel doar în domeniile care țin de competența lor și cu condiția să respecte dreptul Uniunii.

389.

Dacă repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre se modifică ulterior, iar Uniunea Europeană dobândește competențe suplimentare cu caracter exclusiv, nu vedem niciun motiv pentru care normele prevăzute la articolul 351 TFUE să nu se mai aplice. Statele membre trebuie să adopte însă măsurile necesare pentru a se asigura că acordurile existente în domeniul respectiv, care sunt acum obligatorii și pentru Uniunea Europeană ( 284 ), sunt în concordanță cu noua repartizare a competențelor și cu orice decizie luată ulterior de Uniunea Europeană în exercitarea competențelor sale.

390.

Considerăm că această concluzie este totodată în deplină concordanță cu dreptul internațional.

391.

Uniunea Europeană și Singapore fac trimitere în mod expres, în nota 19 ( 285 ) privind articolul 9.10.1 din ALSUES, la articolul 59 din Convenția de la Viena din 1969. Dispoziția respectivă este obligatorie, în virtutea dreptului tratatelor, pentru toate statele membre și pentru Singapore. Uniunea Europeană însăși nu are și nu poate avea obligații în temeiul Convenției de la Viena din 1969 întrucât nu este un stat. Curtea s‑a întemeiat însă pe această dispoziție în vederea soluționării problemelor legate de acordurile succesive ( 286 ).

392.

Articolul 59 din Convenția de la Viena din 1969 reglementează abrogarea, implicită, a unui tratat între părți care rezultă din încheierea de către toate părțile respective a unui acord ulterior. Potrivit dispoziției în cauză, „(1) Un tratat este socotit a fi luat sfârșit dacă toate părțile la acest tratat încheie ulterior un tratat asupra aceleiași materii și: a) dacă rezultă din tratatul posterior sau dacă este stabilit în alt fel că, potrivit intenției părților, materia trebuie să fie guvernată de acest tratat […]”. Comisia a tras de aici concluzia că Uniunea Europeană trebuie să fie considerată acum ca fiind parte la acordurile bilaterale anterioare.

393.

Articolul 59 nu se abate în niciun fel de la principiul de bază potrivit căruia, pentru încetarea unui tratat (ca și pentru încheierea sa), este necesar consimțământul părților la tratatul în cauză ( 287 ). El servește în principal ca normă conflictuală pentru stabilirea tratatului aplicabil atunci când există acorduri succesive și toate părțile la acordul anterior sunt părți la acordul ulterior, dar acordul anterior nu este denunțat ( 288 ). Atunci când Uniunea Europeană decide să își exercite noile competențe dobândite și încheie un acord cu o țară terță, această țară terță este obligată să respecte noul acord, precum și orice alte acorduri pe care le‑a încheiat anterior cu statele membre și care au același obiect. În mod evident, aceasta poate genera insecuritate juridică pentru țara terță. Dacă se aplică articolul 59 din Convenția de la Viena din 1969, conflictul menționat este soluționat în favoarea acordului ulterior dintre Uniunea Europeană și țara terță. În situația în care el nu este aplicabil, țara terță trebuie în principiu să respecte ambele acorduri.

394.

Articolul 59 din Convenția de la Viena din 1969 se aplică însă doar dacă se admite că, din perspectiva dreptului internațional, Uniunea Europeană este succesoarea statelor membre individuale în ceea ce privește acordurile bilaterale enumerate în anexa 9‑D. El nu oferă orientări generale privind succesiunea în cazul tratatelor. Convenția de la Viena din 1969 nu reglementează problemele care apar, în legătură cu un tratat, în urma unei succesiuni de state ( 289 ). Nici Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate ( 290 ) nu pare să abordeze situația specială aflată în discuție [adăugăm că, deși convenția menționată a intrat în vigoare, doar câteva state membre se află printre semnatari (care sunt în număr limitat)].

395.

În cadrul ședinței, Comisia a făcut referire la o practică pe care a definit‑o ca fiind „recunoscută” și „acceptată de un număr mare de țări terțe”. Totuși, puținele exemple prezentate privesc, toate, modul de acțiune al Uniunii Europene înseși. Comisia nu a oferit niciun element legat de aspectul dacă alte state consideră că o asemenea practică este echivalentă cu o normă de drept internațional.

396.

În acest context, nu putem găsi niciun temei în dreptul internațional (în forma sa actuală) pentru a concluziona că Uniunea Europeană poate să devină în mod automat succesoarea statelor membre în cadrul unui acord internațional încheiat de acestea, la care ea nu este parte, iar apoi să denunțe acordul respectiv. O astfel de normă ar constitui o excepție de la regula fundamentală a consimțământului în elaborarea legislației internaționale. Acceptarea poziției Comisiei ar însemna că, în urma modificărilor din dreptul Uniunii și (eventual) a exercitării de către Uniunea Europeană a competențelor sale externe, un stat membru ar putea înceta să fie parte la un acord internațional, deși el este un stat care a consimțit să fie legat prin acordul în cauză și în privința căruia acest acord este în vigoare ( 291 ). Drepturile și obligațiile statelor membre care rezultă din acest acord ar înceta și, dacă Uniunea Europeană ar decide să își exercite noile competențe, ele ar fi înlocuite de drepturi și de obligații convenite de Uniunea Europeană cu țara terță fără ca statul membru să își fi exprimat consimțământul în legătură cu modificările (fundamentale) menționate.

397.

În sfârșit, observăm că Uniunea Europeană a adoptat acte de drept derivat (Regulamentul nr. 1219/2012) care instituie dispoziții tranzitorii pentru acordurile bilaterale în materie de investiții dintre statele membre și țări terțe. Regulamentul respectiv prevede însă în mod expres că el nu aduce atingere repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre potrivit TFUE ( 292 ). El pleacă de la premisa că Uniunea Europeană are competență exclusivă în privința tuturor chestiunilor reglementate de acordurile bilaterale anterioare în cauză și oferă un temei în dreptul Uniunii pe baza căruia statele membre să acționeze în privința acordurilor existente și (eventual) a celor noi. Dar acest regulament nu are în vedere faptul că Uniunea Europeană însăși poate (împreună cu țara terță care este parte la acordul bilateral) să denunțe acordurile anterioare respective.

398.

Prin urmare, concluzionăm că statele membre dețin competența exclusivă pentru denunțarea acordurilor bilaterale în materie de investiții pe care le‑au încheiat anterior cu țări terțe. Astfel, Uniunea Europeană nu este competentă și își dea acordul în privința articolului 9.10 din ALSUES.

399.

Potrivit Comisiei, Curtea a admis deja, în cauza C‑360/93 ( 294 ), că, în principiu, politica comercială comună include încheierea acordurilor privind deschiderea reciprocă a piețelor achizițiilor publice de mărfuri și de servicii transfrontaliere. Întrucât alte modalități de prestare a serviciilor sunt incluse acum în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune, același argument se aplică prin analogie acestor alte modalități de prestare. La un nivel mai general, Comisia susține că acordurile internaționale care reglementează accesul mărfurilor și al serviciilor din țările terțe pe piețele achizițiilor publice din Uniunea Europeană, pe de o parte, și al mărfurilor și al serviciilor din Uniune pe piețele achizițiilor publice din țările terțe, pe de altă parte, se referă în mod specific la schimburile comerciale internaționale și au astfel efecte directe și imediate asupra comerțului internațional. Comisia a adăugat că Protocolul (recent) de modificare a Acordului OMC privind achizițiile publice a fost încheiat de Uniunea Europeană acționând pe baza competenței sale exclusive în privința politicii comerciale comune.

400.

Celelalte părți nu au prezentat argumente specifice referitoare la capitolul zece.

401.

Spre deosebire de Comisie, nu considerăm că hotărârea în cauza C‑360/93 ( 295 ) este relevantă pentru a decide dacă respectivul capitol zece se încadrează în politica comercială comună. În cauza menționată, Curtea a anulat două decizii ale Consiliului, și anume (i) de încheiere a unui acord între ceea ce este astăzi Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii cu privire la achizițiile publice și (ii) de extindere a beneficiului dispozițiilor unei directive a Consiliului privind achizițiile publice asupra Statelor Unite ale Americii ( 296 ). Curtea a statuat că articolul 113 CE este un temei juridic necorespunzător pentru deciziile menționate întrucât la momentul respectiv doar prestarea transfrontalieră de servicii se încadra în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune. Ambele decizii acopereau însă și alte modalități de prestare a serviciilor (prezența comercială sau prezența unor persoane fizice pe teritoriul celeilalte părți contractante) ( 297 ). Prin urmare, Curtea nu a adoptat o poziție în legătură cu aspectul dacă achizițiile publice ca atare se încadrează în politica comercială comună.

402.

Suntem însă de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia obiectivul capitolului zece este în principal facilitarea deschiderii reciproce a piețelor achizițiilor publice ale Uniunii Europene și ale Republicii Singapore, în limitele referitoare la accesul pe piață pentru fiecare parte prevăzute în Lista angajamentelor. Capitolul menționat urmărește de asemenea intensificarea concurenței în cazul achizițiilor publice de mărfuri, servicii și lucrări de construcții, precum și garantarea transparenței și a corectitudinii procedurale în domeniul respectiv. Și realizează acest lucru prin extinderea angajamentelor deja asumate de ambele părți în temeiul Acordului OMC privind achizițiile publice (versiunea revizuită) ( 298 ). Astfel, părți importante ale capitolului în cauză corespund (cuvânt cu cuvânt) acestui acord OMC.

403.

Concluzia potrivit căreia comerțul cu mărfuri și servicii – și, prin urmare, normele referitoare la accesul pe piață al unor asemenea mărfuri și servicii, precum și reglementările interne care le vizează – intră în sfera politicii comerciale comune nu este afectată de faptul că aceste mărfuri și servicii sunt achiziționate de autoritățile publice, iar nu de entități private.

404.

Totuși, potrivit capitolului zece, se aplică și anumite angajamente specifice sectorului transporturilor. Anexa 10.E, partea a doua („Angajamentele Uniunii”), care stabilește serviciile pentru care Uniunea acceptă angajamente, confirmă în mod expres faptul că diferite forme de servicii de transport sunt acoperite de capitolul menționat. În plus, nota 2 privind partea în cauză a anexei precizează că angajamentele Uniunii în materie de servicii sunt supuse limitărilor și condițiilor din angajamentele Uniunii Europene cuprinse în capitolul opt.

405.

În măsura în care capitolul zece se aplică serviciilor de transport și serviciilor legate în mod intrinsec de asemenea servicii, rezultă din articolul 207 alineatul (5) TFUE că competența Uniunii Europene în privința capitolului menționat nu se poate întemeia pe politica comercială comună ( 299 ).

406.

Comisia nu a arătat pe care alt temei ar putea Uniunea să dețină competență exclusivă în privința capitolului zece.

407.

În opinia noastră, Uniunea Europeană are o competență partajată în privința capitolului respectiv în măsura în care el se aplică serviciilor de transport și serviciilor legate în mod intrinsec de asemenea servicii. Capitolul zece asigură realizarea achizițiilor publice pe care le vizează în conformitate cu principiile egalității de tratament, nediscriminării și transparenței, iar astfel garantează deschiderea către concurență a achizițiilor publice din Uniunea Europeană și din Singapore ( 300 ). Capitolul menționat contribuie, așadar, la instituirea sau la asigurarea funcționării pieței interne, care, după cum precizează Protocolul nr. 27 privind piața internă și concurența, „include un sistem care garantează că nu este denaturată concurența” ( 301 ). În acest sens, capitolul zece poate fi considerat ca fiind necesar pentru realizarea obiectivului privind instituirea pieței interne prevăzut la articolul 26 alineatul (1) TFUE, în sensul celui de al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE ( 302 ). Această competență externă este însă partajată între Uniunea Europeană și statele membre, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (a) TFUE.

408.

Prin urmare, concluzionăm că dispozițiile capitolului zece referitoare la achizițiile publice țin de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE, mai puțin în cazul în care ele se aplică achizițiilor publice de servicii de transport și de servicii legate în mod intrinsec de asemenea servicii. În măsura în care ele se aplică acestor din urmă categorii de servicii, dispozițiile capitolului zece țin de competența partajată a Uniunii Europene.

409.

Potrivit Comisiei, capitolul unsprezece intră în totalitate în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune întrucât privește aspecte comerciale ale proprietății intelectuale în sensul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, Uniunea Europeană deține, în temeiul articolului 3 alineatul (1) TFUE, competență exclusivă cu privire la capitolul respectiv.

410.

Comisia își întemeiază poziția pe Hotărârea Daiichi ( 304 ), în care Curtea a statuat că doar acele norme adoptate de Uniunea Europeană în domeniul proprietății intelectuale „care prezintă o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale sunt susceptibile să fie incluse în noțiunea «aspecte comerciale ale proprietății intelectuale»” ( 305 ), dar că Acordul TRIPS în întregul său este vizat de noțiunea respectivă ( 306 ). Același lucru este valabil în cazul acordurilor internaționale referitoare la proprietatea intelectuală încheiate în afara OMC care prezintă o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale. Comisia se întemeiază aici pe Hotărârea Regione autonoma Friuli‑Venezia Giulia și ERSA ( 307 ).

411.

În primul rând, Comisia susține că majoritatea dispozițiilor din capitolul unsprezece se întemeiază pe Acordul TRIPS. În al doilea rând, articolul 11.2.1 precizează că acest capitol „urmărește să completeze drepturile și obligațiile care revin părților în conformitate cu Acordul TRIPS și cu alte tratate internaționale privind proprietatea intelectuală la care ambele sunt părți”. În al treilea rând, capitolul unsprezece face parte dintr‑un acord comercial mai larg între Uniunea Europeană și Singapore, astfel cum se arată la articolul 11.1.1. Din obiectivele prezentate acolo reiese că stabilirea unor standarde comune pentru protecția proprietății intelectuale nu este, ca atare, un scop al ALSUES. Acest acord are mai degrabă ca scop reducerea denaturărilor comerțului și creșterea accesului pe piață al produselor protejate prin drepturi de proprietate intelectuală. Mai mult, la fel ca Acordul TRIPS, capitolul unsprezece este supus dispozițiilor privind soluționarea diferendelor din capitolele cincisprezece și șaisprezece din ALSUES. Prin urmare, încălcarea obligațiilor din capitolul unsprezece poate atrage aplicarea unor sancțiuni comerciale.

412.

În ceea ce privește trimiterile din capitolul unsprezece la alte acorduri internaționale referitoare la proprietatea intelectuală, Comisia susține că utilizarea acestei tehnici (obișnuite) de redactare este rezonabilă și justificată, având în vedere că obiectivul general este eliminarea treptată a obstacolelor în calea comerțului și a investițiilor internaționale. În plus, majoritatea trimiterilor sunt doar supletive sau sub formă de „angajamente de depunere a tuturor eforturilor”, care nu produc efecte juridice de natură să aducă atingere competenței Uniunii Europene în privința capitolului unsprezece.

413.

Poziția Parlamentului referitoare la capitolul unsprezece corespunde celei adoptate de Comisie. Acesta adaugă că nu există în capitolul unsprezece nicio trimitere la articolul 61 din Acordul TRIPS (care privește procedurile penale și sancțiunile) ( 308 ).

414.

Niciunul dintre argumentele Consiliului nu se referă în mod specific la capitolul unsprezece.

415.

Multe state membre susțin că Uniunea Europeană nu deține competență exclusivă în privința capitolului unsprezece, care nu are o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale și, prin urmare, nu se poate încadra în noțiunea „aspecte comerciale ale proprietății intelectuale”. Hotărârea Daiichi ( 309 ) privește în esență articolul 27 din Acordul TRIPS, iar nu acordul respectiv în întregul său. Prin urmare, articolul 207 TFUE nu poate fi interpretat în sensul că ar conferi Uniunii Europene competență exclusivă pentru încheierea acordurilor care acoperă toate dispozițiile din Acordul TRIPS. În cazul în care, contrar acestei afirmații, hotărârea Curții privește toate dispozițiile din Acordul TRIPS, raționamentul Curții s‑a bazat în concret pe caracteristici ale reglementărilor OMC care lipsesc în cazul ALSUES. Chiar dacă interpretăm Hotărârea Daiichi ( 310 ) în sens larg, hotărârea respectivă nu se poate extinde asupra unor chestiuni care nu sunt reglementate în mod direct de Acordul TRIPS.

416.

Capitolul unsprezece din ALSUES și Acordul TRIPS nu se suprapun în totalitate. În orice caz, simplul fapt că o chestiune este reglementată de Acordul OMC (din care Acordul TRIPS face parte integrantă) nu înseamnă că și respectiva chestiune intră în mod necesar în sfera politicii comerciale comune. Articolul 207 alineatul (1) TFUE nu trebuie să fie interpretat în sensul că ar presupune că toate acordurile internaționale referitoare la drepturile de proprietate intelectuală s‑ar încadra în prezent în politica comercială comună.

417.

Capitolul unsprezece include atât anumite dispoziții din Acordul TRIPS, cât și dispoziții din alte acorduri în domeniul proprietății intelectuale (negociate în afara contextului OMC) pentru care Uniunea Europeană nu poate deține competență exclusivă. Spre deosebire de Acordul TRIPS, aceste acorduri (în principal acorduri internaționale administrate de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale) nu au fost încheiate ca parte a unor acorduri comerciale. Ele nu pot fi calificate nici ca fiind acorduri comerciale în sensul Hotărârii Regione autonoma Friuli‑Venezia Giulia și ERSA ( 311 ). Orice legătură între acordurile respective și comerțul internațional este doar indirectă. Uniunea Europeană nu poate contracta angajamente internaționale care privesc doar statele membre. Uniunea Europeană nu poate nici impune statelor membre să aplice acordurile internaționale pe care le‑au încheiat.

418.

În plus, dispozițiile privind aplicarea drepturilor protejate, precum articolele 42-50 din Acordul TRIPS (și anume dispozițiile cuprinse în secțiunea 2 din partea III, referitoare la „Proceduri și măsuri corective civile și administrative”), nu fac parte din politica comercială comună. Aceste dispoziții au ca obiect organizarea judiciară și procedura civilă. Ele nu au o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale.

419.

Uniunea Europeană nu poate deține competență exclusivă și din cauză că în capitolul unsprezece a fost inclus articolul 61 din Acordul TRIPS, care privește sancțiunile penale. Chestiunile în materie penală nu fac parte din aspectele comerciale ale proprietății intelectuale.

420.

Uniunea Europeană nu este competentă nici să accepte obligațiile prevăzute la articolul 11.4 din ALSUES în măsura în care dispoziția menționată include în acord Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice ( 312 ), Tratatul OMPI privind drepturile de autor ( 313 ) și Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele ( 314 ), care se aplică drepturilor morale. Uniunea Europeană nu are competență în privința drepturilor morale și nici nu a existat o armonizare în acest domeniu.

421.

Articolul 11.2 (care face trimitere la Acordul TRIPS și la Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale ( 315 )) și articolul 11.29 din ALSUES (care invocă Tratatul privind cooperarea în materie de brevete ( 316 ) și impune părților ca, după caz, să depună toate eforturile rezonabile pentru a respecta articolele 1-16 din Tratatul privind dreptul brevetelor ( 317 )) vor avea efecte în materie de brevete, care intră în sfera competenței partajate (a se vedea în special articolul 118 TFUE și Regulamentele nr. 1257/2012 și nr. 1260/2012) ( 318 ). Protecția brevetelor este o chestiune care face obiectul unei cooperări consolidate între statele membre (cu excepția Spaniei, a Italiei și a Croației). O asemenea chestiune nu poate să țină de competența exclusivă: noțiunea de cooperare consolidată este incompatibilă cu noțiunea de competență exclusivă. Potrivit de asemenea unui alt stat membru, Comisia nu a explicat cum ar putea Uniunea Europeană să respecte articolul 11.29 din ALSUES ( 319 ) dacă ea ar fi singurul semnatar al acestuia. Chestiunile reglementate de Tratatul privind cooperarea în materie de brevete și de Tratatul privind dreptul brevetelor sunt distincte de aspectele materiale referitoare la brevete vizate de Acordul TRIPS.

422.

Nici articolul 11.35 (privind soiurile de plante) nu se încadrează în politica comercială comună. Convenția internațională privind protecția noilor soiuri de plante nu este legată în mod specific de schimburile comerciale internaționale. Convenția menționată prevede o formă sui generis de protecție a proprietății intelectuale. Temeiul juridic al deciziei Consiliului de încheiere a convenției respective a fost articolul 43 TFUE, care se referă la agricultură.

423.

În sfârșit, trebuie să existe o anumită uniformitate între competența internă și competența externă. Or, întrucât anumite chestiuni reglementate în capitolul unsprezece nu sunt armonizate, Uniunea Europeană nu deține competență exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

424.

În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 207 alineatul (1) TFUE prevede acum că politica comercială comună trebuie să se întemeieze pe principii uniforme, inclusiv în ceea ce privește „aspectele comerciale ale proprietății intelectuale”. Punctul de plecare pentru interpretarea expresiei menționate este Hotărârea Daiichi ( 320 ).

425.

În hotărârea respectivă, Curtea a început prin a observa că, întrucât dreptul primar al Uniunii a evoluat semnificativ, jurisprudența sa din trecut privind Acordul TRIPS, inclusiv Avizul 1/94 ( 321 ), nu mai este relevantă pentru stabilirea măsurii în care Acordul TRIPS se încadrează în politica comercială comună.

426.

În primul rând, Curtea a constatat că, deși Acordul TRIPS nu privește modalitățile operațiunilor de comerț internațional apreciate ca atare, el face parte din regimul OMC și constituie unul dintre acordurile multilaterale principale pe care se întemeiază regimul amintit ( 322 ).

427.

În al doilea rând, Curtea a statuat că această specificitate a legăturii dintre Acordul TRIPS și schimburile internaționale este ilustrată de faptul că, potrivit normelor care reglementează mecanismul OMC de soluționare a litigiilor, un membru poate utiliza suspendarea concesiilor în mod încrucișat între acordul respectiv și celelalte acorduri multilaterale principale din care este compus Acordul de instituire a OMC ( 323 ). În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe articolul 22 alineatul (3) din Memorandumul de înțelegere privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor. Dispoziția respectivă stabilește concesiunile și celelalte obligații care pot fi suspendate.

428.

În al treilea rând, Curtea a considerat că nu este posibil ca autorii tratatului să nu fi știut, atunci când au inserat expresia „aspecte comerciale ale proprietății intelectuale” la articolul 207 alineatul (1) TFUE, că termenii utilizați corespund aproape literal cu însuși titlul Acordului TRIPS ( 324 ).

429.

În al patrulea rând, Curtea a subliniat că Acordul TRIPS are ca prim obiectiv consolidarea și armonizarea protecției proprietății intelectuale la scară mondială. Astfel, preambulul său precizează că obiectivul acestui acord este să reducă distorsiunile comerțului internațional prin asigurarea, pe teritoriul fiecăruia dintre membrii OMC, a unei protecții eficiente și suficiente a drepturilor de proprietate intelectuală ( 325 ). Contextul normelor materiale este liberalizarea comerțului, iar nu armonizarea legislațiilor statelor membre.

430.

Prin urmare, considerăm că în Hotărârea Daiichi Curtea a statuat că Acordul TRIPS ține în întregime de politica comercială comună. Analiza sa nu s‑a limitat la articolul 27 din Acordul TRIPS.

431.

Acestea fiind spuse, nu avem convingerea că raționamentul din Hotărârea Daiichi poate și trebuie să fie transpus ca atare în cazul examinării ALSUES.

432.

Faptul că terminologia utilizată la articolul 207 alineatul (1) TFUE („aspectele comerciale ale proprietății intelectuale”) corespunde titlului Acordului TRIPS („aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală”) pare să fie specific acordului OMC în cauză.

433.

Includerea unor dispoziții privind proprietatea intelectuală într‑un anumit acord comercial ar putea indica o anumită legătură între aceste dispoziții și comerțul internațional. Politica comercială comună ar putea să includă însă și dispoziții în materie de proprietate intelectuală sau acorduri negociate și încheiate într‑un context fără caracter comercial ( 326 ). Dacă simpla includere a unei chestiuni într‑un asemenea acord ar fi însă suficientă pentru intrarea sa în sfera politicii comerciale comune, ar exista un risc mare ca statele membre să își piardă unele competențe pe care le au ( 327 ).

434.

Domeniul de aplicare al politicii comerciale comune nu trebuie să fie definit nici în funcție de tipul de măsuri corective prevăzute de normele privind soluționarea diferendelor ( 328 ).

435.

În opinia noastră, ceea ce contează în sensul articolului 207 alineatul (1) TFUE este dacă un acord care conține dispoziții referitoare la protecția proprietății intelectuale privește în mod specific schimburile comerciale internaționale. Aspectul menționat trebuie să fie stabilit analizând dacă acordul este destinat în esență promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective (mai degrabă decât armonizării legislațiilor statelor membre) ( 329 ), dacă are efecte directe și imediate asupra acestora și dacă obiectivul său este reducerea denaturărilor comerțului internațional prin garantarea faptului că, pe teritoriul fiecărei părți, interesele economice legate de monopolurile create de drepturile de proprietate intelectuală sunt protejate în mod eficient și corespunzător. Aceasta este esența Hotărârii Daiichi.

436.

Suntem de acord aici cu avocatul general Wahl că, prin natura lor, drepturile de proprietate intelectuală au în mare parte legătură cu schimburile comerciale, prin faptul că ele sunt în esență drepturi exclusive care creează monopoluri de natură să limiteze libera circulație a mărfurilor și a serviciilor ( 330 ). Într‑o economie de piață, relevanța principală a acestor drepturi constă în valoarea lor economică. Atunci când exercitarea lor este esențială pentru exploatarea comercială a proprietății intelectuale protejate pe o piață transfrontalieră, asemenea drepturi țin de „aspectele comerciale ale proprietății intelectuale” ( 331 ). Din această perspectivă, interesele legate de protecția drepturilor respective devin în esență interese comerciale.

437.

Aceasta nu înseamnă că toate formele de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală au întotdeauna și în mod necesar legătură cu comerțul internațional. De exemplu, Curtea a calificat obiectul specific al drepturilor care protejează operele literare și artistice ca fiind atât asigurarea protecției drepturilor morale, cât și a celor economice ale titularilor de drepturi ( 332 ). Drepturile morale completează drepturile economice prin faptul că oferă autorului „dreptul să pretindă calitatea de autor al lucrării și să formuleze obiecții față de orice denaturare, mutilare sau altă modificare sau alte măsuri derogatorii legate de această lucrare care ar prejudicia onoarea sau reputația sa” ( 333 ). Ele urmăresc protejarea relației autorului cu lucrarea sa. Relația menționată este în esență independentă de drepturile economice pe care autorul le poate deține asupra lucrării respective. Aceasta înseamnă totodată că, atunci când un acord precum ALSUES reglementează crearea și protecția drepturilor morale, temeiul juridic pentru încheierea acordului în cauză nu poate fi doar articolul 207 alineatul (1) TFUE. Dispozițiile referitoare la astfel de drepturi nu sunt accesorii în raport cu cele care vizează drepturile economice. Orice altă concluzie ar echivala cu eliminarea expresiei „aspectele comerciale” de la articolul 207 alineatul (1) TFUE, astfel încât atât aspectele comerciale, cât și cele necomerciale ale proprietății intelectuale să se încadreze în politica comercială comună.

438.

Un anumit număr de state membre solicită Curții să limiteze concluzia sa din Hotărârea Daiichi prin excluderea anumitor dispoziții din Acordul TRIPS, precum articolele 42-50 și articolul 61 din acordul respectiv, din domeniul de aplicare al politicii comerciale comune. Ele susțin că dispozițiile în cauză se referă la organizarea judiciară, la procedurile civile și la chestiunile în materie penală. Ar rezulta de aici că, întrucât aceste dispoziții fac totuși parte din ALSUES, Uniunea Europeană nu are competență exclusivă în privința capitolului unsprezece.

439.

Argumentul menționat, dacă este corect, ar implica necesitatea ca fiecare dispoziție în parte a unui acord internațional să îndeplinească respectiva condiție referitoare la existența unei legături specifice cu schimburile comerciale internaționale pentru a fi inclusă în politica comercială comună. Însă, luarea deciziei privind aspectul dacă Uniunea Europeană deține competență exclusivă și deci identificarea temeiului juridic corespunzător pentru acțiunea aflată în discuție trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, inclusiv finalitatea și conținutul acțiunii ( 334 ). Temeiul juridic al unei decizii de a încheia un acord internațional nu este suma temeiurilor juridice ale fiecărei dispoziții în parte din acordul respectiv. Astfel, de exemplu, în cauza C‑137/12 ( 335 ), faptul că acordul internațional aflat acolo în discuție conține dispoziții referitoare la măsurile de sechestru și de confiscare nu a modificat concluzia Curții potrivit căreia acordul se încadrează în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune. Aceste dispoziții „[…] urmăresc la modul general să garanteze eficiența protecției juridice a serviciilor bazate pe acces condiționat pe teritoriul tuturor părților menționate” și, în consecință, „[…] contribuie la obiectivul principal al deciziei atacate coroborate cu convenția […]” ( 336 ).

440.

În sfârșit, nu considerăm că Uniunea Europeană are competență exclusivă în domeniul politicii comerciale comune doar atunci când deține competențe corespunzătoare pe piața internă și a exercitat competențele interne respective (având ca rezultat armonizarea). Aceasta ar implica interpretarea articolului 3 alineatul (1) litera (e) și a articolului 207 alineatul (1) TFUE în sensul existenței unui tip de condiționalitate bazată pe Hotărârea AETR. Politica comercială comună are însă atât o componentă internă, cât și una externă. Exercitarea competenței Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune nu depinde de aspectul dacă Uniunea Europeană deține competență internă pe un alt temei și a exercitat competența respectivă. Potrivit articolului 3 alineatul (1) TFUE, competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul acestei politici nu depinde de condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE ( 337 ).

441.

În opinia noastră, capitolul unsprezece reglementează atât aspectele comerciale, cât și cele necomerciale ale proprietății intelectuale.

442.

Din examinarea articolelor 11.1.1 și 11.1.2 din ALSUES reiese că protecția corespunzătoare și efectivă a drepturilor de proprietate intelectuală este văzută ca un instrument pentru creșterea beneficiilor schimburilor comerciale și ale investițiilor. În acest scop, capitolul unsprezece stabilește în esență standarde minime pentru reglementarea internă a proprietății intelectuale și a obligațiilor legate de punerea în aplicare eficientă a standardelor respective.

443.

Astfel, capitolul unsprezece definește întinderea protecției pentru fiecare drept de proprietate intelectuală vizat, prevede termenul de protecție și mijloacele de obținere a acesteia, precizează formele de cooperare și stabilește un ansamblu de obligații destinate să asigure un nivel de protecție corespunzător pentru drepturile vizate în capitolul menționat și punerea în aplicare a acestei protecții prin intermediul unor mijloace adecvate. Făcând aceasta, capitolul unsprezece se întemeiază în parte pe tehnica (utilizată și în Acordul TRIPS ( 338 )) includerii standardelor materiale privind proprietatea intelectuală care se găsesc în acordurile internaționale încheiate în afara cadrului ALSUES.

444.

În opinia noastră, faptul că respectivul capitol unsprezece încorporează prin trimitere la acestea părți din Acordul TRIPS, precum și din alte acorduri internaționale încheiate în afara cadrului OMC ulterior intrării în vigoare a Acordului TRIPS și din decizii ale OMC, în locul preluării literale a formulării textelor în cauză ( 339 ), nu poate afecta repartizarea competențelor. În orice caz, sursa drepturilor și a obligațiilor părților la ALSUES este chiar ALSUES. Astfel, observăm că faptul că autorii Acordului TRIPS au utilizat procedeul încorporării prin trimitere nu a împiedicat Curtea să concluzioneze în Hotărârea Daiichi că Uniunea Europeană este competentă să încheie acordul respectiv.

445.

Prin urmare, spre deosebire de Comisie, nu facem distincție între dispozițiile din capitolul unsprezece care încorporează alte acorduri internaționale (sau părți din acestea) și cele care fac trimitere la asemenea acorduri fără a face dispozițiile lor obligatorii în cadrul ALSUES. Competența deținută de Uniunea Europeană în temeiul articolului 207 TFUE constă în definirea și în punerea în aplicare a politicii comerciale comune. Uniunea Europeană poate să facă aceasta prin intermediul negocierii și al încheierii de acorduri internaționale. Obiectivele politicii comerciale comune și ale acțiunii externe în general pot fi realizate prin multe mijloace, dintre care nu toate generează în mod necesar obligații juridice. După cum a arătat Curtea în cauza C‑660/13, în contextul unui memorandum de înțelegere, „o decizie privind semnarea unui acord fără caracter obligatoriu […] face parte dintre actele de definire a politicilor Uniunii […]” ( 340 ).

446.

În opinia noastră, concluziile la care a ajuns Curtea în Hotărârea Daiichi ( 341 ) sunt valabile și în cazul capitolului unsprezece în măsura în care include conținutul Acordului TRIPS în ceea ce privește drepturile de proprietate intelectuală reglementate în capitolul menționat (și anume drepturile de autor și drepturi conexe, brevetele, mărcile comerciale, desenele; configurațiile de circuite integrate, indicațiile geografice și protecția informațiilor nedivulgate).

447.

În principiu, nu vedem niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul celorlalte dispoziții privind nivelul minim de protecție a proprietății intelectuale în condițiile în care ele se referă la protecția și la punerea în aplicare efectivă a intereselor economice generate de un drept de proprietate intelectuală. Politica urmărită utilizează standarde minime de protecție a intereselor economice aferente proprietății intelectuale în vederea promovării investițiilor, a reducerii obstacolelor în calea comerțului, a facilitării schimburilor comerciale internaționale și a garantării unei anumite egalități a condițiilor de concurență. Toate acestea fac parte dintr‑o politică comercială.

448.

Deși protecția soiurilor de plante nu este reglementată de Acordul TRIPS, considerăm că această subsecțiune a capitolului unsprezece (articolul 11.35 din ALSUES, care reafirmă obligațiile care revin părților în temeiul Convenției internaționale privind protecția noilor soiuri de plante ( 342 )) trebuie să fie analizată în același mod. Motivul este că drepturile privind soiurile de plante sunt drepturi economice: drepturile amelioratorului de a autoriza pentru un soi protejat, printre altele, producerea sau reproducerea, condiționarea în scopul înmulțirii, oferirea spre vânzare, vânzarea sau altă formă de comercializare, exportul, importul și depozitarea ( 343 ).

449.

Putem înțelege obiecțiile împotriva competenței exclusive a Uniunii Europene în ceea ce privește articolul 61 din Acordul TRIPS. Totuși, în opinia noastră, capitolul unsprezece nu încorporează în mod efectiv articolul 61 din Acordul TRIPS. Textul capitolului unsprezece nu face trimitere în mod expres la această dispoziție. El nu conține nici o secțiune referitoare la măsurile penale. Acolo unde capitolul respectiv încorporează Acordul TRIPS cu privire la anumite drepturi de proprietate intelectuală, înțelegem această trimitere încrucișată în sensul că vizează „Normele referitoare la existența, domeniul de aplicare și exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală” din partea II a Acordului TRIPS, mai degrabă decât dispozițiile privind „Respectarea drepturilor de proprietate intelectuală” cuprinse în partea III a Acordului TRIPS. Astfel, capitolul unsprezece conține propria secțiune separată privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (în conformitate cu dreptul civil).

450.

Dispozițiile privind transparența, protecția efectivă a drepturilor garantate și respectarea obligațiilor fac parte integrantă din politica comercială comună a Uniunii Europene. Pentru acest motiv, considerăm că părțile din capitolul unsprezece referitoare la respectarea potrivit dreptului civil a drepturilor de proprietate intelectuală și a măsurilor la frontieră intră de asemenea în sfera politicii comerciale comune ( 344 ). Același lucru este valabil în cazul unor dispoziții precum articolul 11.52, care prevede forme de cooperare internațională ( 345 ).

451.

Capitolul unsprezece din ALSUES pare să reglementeze însă și aspecte fără caracter comercial ale proprietății intelectuale.

452.

Spre deosebire de Acordul TRIPS ( 346 ), articolul 11.4 din ALSUES (privind protecția acordată drepturilor de autor și drepturilor conexe) include toate drepturile și obligațiile prevăzute în Convenția de la Berna. El include, așadar, articolul 6 bis din convenția menționată, care protejează drepturile morale. Articolul 6 bis însuși distinge drepturile morale de drepturile economice ale unui autor.

453.

De asemenea, articolul 11.4 încorporează în ALSUES în mod integral Tratatul OMPI privind drepturile de autor și Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele. Articolul 3 din cel dintâi impune părților contractante să aplice dispozițiile articolelor 2-6 din Convenția de la Berna în ceea ce privește protecția prevăzută în Tratatul OMPI privind drepturile de autor. Articolul 5 alineatul (1) din cel din urmă identifică anumite drepturi morale pe care le deține un interpret.

454.

Am subliniat deja rolul distinct și important jucat de drepturile morale ( 347 ). Acest rol este recunoscut cu claritate în ALSUES. Asemenea drepturi sunt însă în egală măsură vădit necomerciale. Prin urmare, concluzionăm că, în măsura în care capitolul unsprezece se aplică aspectelor necomerciale ale proprietății intelectuale, competența Uniunii Europene pentru încheierea părților respective din capitolul în cauză nu se poate întemeia pe articolul 207 alineatul (1) TFUE.

455.

Comisia nu a încercat să susțină că Uniunea Europeană deține totuși competență externă exclusivă în temeiul unuia dintre motivele de la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

456.

Întrucât drepturile morale sunt independente de drepturile de proprietate intelectuală (și se aplică împreună cu acestea) ( 348 ), considerăm că dispozițiile de tipul celor cuprinse în capitolul unsprezece din ALSUES, în măsura în care ele se aplică aspectelor necomerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, pot fi considerate ca fiind necesare pentru realizarea obiectivelor legate de piața internă. Faptul că este posibil ca drepturile morale să nu fie (încă) armonizate nu afectează concluzia menționată ( 349 ). În consecință, aceste aspecte ale capitolului unsprezece din ALSUES țin de competența partajată a Uniunii Europene și a statelor membre, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (a), cu articolul 26 alineatul (1) și cu al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

457.

Potrivit Comisiei, capitolul doisprezece vizează în esență să promoveze și să faciliteze comerțul cu mărfuri și cu servicii între Uniunea Europeană și Singapore. Scopul acestui capitol este interzicerea practicilor anticoncurențiale cu elemente transnaționale, care sunt de natură să împiedice accesul efectiv pe piață sau să reducă beneficiile economice ale liberalizării schimburilor comerciale a cărei realizare este urmărită de ALSUES. În plus, capitolul doisprezece nu are drept rezultat armonizarea și face referire în mod expres la relația dintre conduita anticoncurențială și comerțul internațional. Prin urmare, el are efecte directe și imediate asupra schimburilor comerciale și ține în totalitate de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Comisia face referire totodată la mai multe acorduri ale OMC care includ elemente ale politicii în domeniul concurenței.

458.

Celelalte părți nu au prezentat argumente specifice referitoare la capitolul doisprezece.

459.

Suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia legătura dintre comerțul internațional și politica în domeniul concurenței reiese deja din anumite dispoziții cuprinse în acordurile OMC ( 351 ). Dar nu a fost încă adoptată nicio politică globală a OMC cu privire la concurență și la schimburile comerciale ( 352 ).

460.

În schimb, articolul 12 din ALSUES urmărește să reglementeze în mod cuprinzător efectele negative asupra comerțului dintre Uniunea Europeană și Singapore care ar putea fi generate de conduita și de practicile anticoncurențiale publice sau private. Astfel, el impune fiecărei părți să mențină și să pună în aplicare pe teritoriul său o legislație cuprinzătoare care să reglementeze acordurile între întreprinderi, abuzurile de poziție dominantă și concentrările între întreprinderi care determină o reducere importantă a concurenței sau care împiedică semnificativ concurența, în cazul în care afectează schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană și Singapore ( 353 ). Aceste tipuri de conduită anticoncurențială sunt considerate ca fiind de natură să aducă atingere beneficiilor liberalizării comerțului a cărei realizare este urmărită de ALSUES, fie prin faptul că fac să fie inoperante normele privind accesul pe piață, fie prin reducerea beneficiilor economice pe care întreprinderile unei părți pot spera să le obțină prin comercializarea mărfurilor sau a serviciilor lor pe teritoriul celeilalte părți ( 354 ).

461.

Capitolul doisprezece are de asemenea o legătură directă cu reglementarea comerțului în măsura în care urmărește să limiteze denaturările concurenței care rezultă din posibilitatea fiecărei părți de a stabili sau de a menține întreprinderi publice sau de a acorda întreprinderilor drepturi speciale sau exclusive ( 355 ) și reglementează subvențiile interzise și alte subvenții ( 356 ).

462.

Articolul 12.7.2 din ALSUES ilustrează această relație dintre capitolul doisprezece și comerțul internațional. Dispoziția respectivă, care încorporează și articolul 3 din Acordul SMC (privind subvențiile interzise) ( 357 ), interzice acordarea anumitor categorii de subvenții, „cu excepția situației în care partea care acordă subvenția a dovedit la cererea celeilalte părți că subvenția în cauză nu afectează schimburile comerciale ale celeilalte părți și nici nu este probabil să aibă acest efect în viitor” ( 358 ). În mod similar, articolul 12.8.1 din ALSUES impune părților „să depună toate eforturile” pentru remedierea denaturărilor concurenței cauzate de alte subvenții concrete legate de comerțul cu mărfuri și servicii „în măsura în care ele afectează sau este probabil să afecteze schimburile comerciale ale oricărei părți” și să împiedice asemenea denaturări.

463.

Faptul că respectivul capitol doisprezece are drept rezultat un anumit grad de armonizare a normelor în domeniul concurenței nu înseamnă că obiectivul său este apropierea legislațiilor statelor membre în domeniul în cauză pentru a îmbunătăți funcționarea pieței interne. Dimpotrivă, capitolul doisprezece extinde unele dintre normele și principiile esențiale ale legislației Uniunii în materie de concurență asupra Republicii Singapore în vederea reglementării comerțului cu mărfuri și servicii cu această țară terță ( 359 ). Printre normele menționate se află articolele 101 și 102 TFUE, care reglementează acordurile sau practicile concertate între întreprinderi și abuzurile lor de poziție dominantă deținută pe o piață, împreună cu Regulamentul nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi ( 360 ). În mod similar, dispozițiile ALSUES reflectă articolul 106 TFUE (care privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora statele membre le acordă drepturi speciale sau exclusive și întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general) și articolele 107-109 TFUE (care urmăresc evitarea denaturărilor concurenței generate de ajutoarele de stat).

464.

Este adevărat că în capitolul doisprezece există și dispoziții referitoare la cooperarea și coordonarea în aplicarea legii, la protecția secretelor de afaceri și a altor informații confidențiale, la consultarea între părți în materie de concurență și la excluderea aplicării capitolului cincisprezece („Soluționarea diferendelor”) și a capitolului șaisprezece („Medierea”) în cazul chestiunilor vizate în capitolul doisprezece (în afară de articolul 12.7 din ALSUES, care reglementează subvențiile interzise). Toate aceste dispoziții sunt accesorii în raport cu obligațiile materiale principale prevăzute în capitolul doisprezece. Prin urmare, ele nu afectează concluzia noastră potrivit căreia capitolul doisprezece are drept scop promovarea, facilitarea și reglementarea comerțului și, așadar, are efecte directe și imediate asupra comerțului cu mărfuri și servicii.

465.

În ceea ce privește dispozițiile privind transparența în domeniul subvențiilor legate de comerțul cu mărfuri și de prestarea de servicii (articolul 12.9 din ALSUES), facem trimitere la analiza noastră referitoare la capitolul paisprezece și la dispozițiile în materie de transparență din alte capitole ( 361 ).

466.

Prin urmare, concluzionăm că respectivul capitol doisprezece ține în întregime de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

467.

Comisia susține că Uniunea Europeană are competență exclusivă în privința capitolului șapte, în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE. Pe de o parte, capitolul menționat impune înlăturarea sau reducerea barierelor în calea comerțului (atât a barierelor tarifare, cât și a celor necomerciale) și a investițiilor, precum și o convergență legislativă în vederea facilitării schimburilor comerciale. Pe de altă parte, acesta are legături și cu investițiile străine directe: el împiedică părțile să impună formarea de parteneriate cu societăți locale.

468.

Parlamentul și Consiliul nu au prezentat argumente specifice referitoare la capitolul șapte.

469.

Unele state membre susțin că obiectivul capitolului șapte este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin promovarea producției de energie regenerabilă și că, prin urmare, el ține de politica în domeniul mediului (articolul 191 TFUE), iar nu de politica comercială comună.

470.

Comisia susține că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) și cu articolul 207 alineatul (1) TFUE, capitolul treisprezece ține în întregime de competența exclusivă a Uniunii Europene. Competența în domeniul politicii comerciale comune nu se limitează la adoptarea de instrumente care au efecte doar asupra aspectelor tradiționale ale comerțului exterior. Discrepanțele dintre nivelurile de protecție a mediului și a muncii ale statelor pot avea efecte directe și imediate asupra comerțului internațional și a investițiilor. Standardele de protecție mai scăzute ale uneia dintre părți pot intensifica schimburile comerciale și investițiile pe teritoriul său. Pe de altă parte, standardele în domeniul mediului și al muncii pot deveni bariere deghizate în calea comerțului. După cum rezultă printre altele din articolul 13.1.1 din ALSUES, acest din urmă tratat urmărește dezvoltarea și promovarea comerțului internațional astfel încât să contribuie la dezvoltarea durabilă, care cuprinde dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului.

471.

Potrivit Comisiei, capitolul treisprezece nu are drept scop crearea unor noi obligații materiale privind protecția muncii și a mediului, ci doar reafirmă anumite angajamente internaționale existente. Obiectivul său este să garanteze că nu sunt compromise condițiile pentru comerț și investiții din cauza nivelurilor diferite de protecție.

472.

Comisia nu vede niciun conflict între capitolul treisprezece, pe de o parte, și articolul 3 alineatul (5) TUE și articolul 21 alineatul (2) TFUE, pe de altă parte. Articolul 3 alineatul (5) TUE impune Uniunii Europene să includă preocupări legate de „dezvoltarea durabilă a planetei” și „comerțul liber și echitabil” în politica comercială comună. Articolul 21 alineatul (2) TFUE include de asemenea câteva obiective referitoare la dezvoltarea durabilă.

473.

În legătură cu anumite dispoziții din capitolul treisprezece, Comisia susține în special că faptul că articolul 13.3.3 din ALSUES conține un angajament de punere în aplicare efectivă a anumitor principii privind drepturile fundamentale la locul de muncă nu justifică o concluzie în sensul că statele membre trebuie să participe la încheierea ALSUES. Dispoziția respectivă nu prevede modul concret în care Singapore și statele membre trebuie să asigure punerea în aplicare efectivă a convențiilor Organizației Internaționale a Muncii (denumită în continuare „OIM”) pe care le‑au ratificat. În plus, articolul 13.6.2 și articolul 13.8 litera (a) din ALSUES reafirmă doar angajamente deja asumate. Alte dispoziții [precum articolul 13.8 literele (b)-(d)] au drept scop evitarea efectelor de denaturare a comerțului internațional și, prin urmare, sunt legate în mod indisolubil de comerțul internațional.

474.

Parlamentul este de acord în esență cu poziția Comisiei.

475.

Consiliul și mai multe state membre consideră că, deși capitolul treisprezece are legătură cu comerțul, el reglementează totodată aspecte necomerciale ale protecției muncii și a mediului și ale pescuitului, urmărind promovarea protecției muncii și a mediului, precum și conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul. În consecință, aceste dispoziții ale capitolului treisprezece nu se pot întemeia pe articolul 207 TFUE. De asemenea, Consiliul susține că articolul 13.3.3 și articolul 13.3.4 din ALSUES presupun o armonizare minimă a legislațiilor statelor membre în domenii în care ea este exclusă de tratate. Dacă dispozițiile respective ar intra în sfera politicii comerciale comune, ele ar fi incompatibile cu articolul 207 alineatul (6) TFUE.

476.

În plus, potrivit Consiliului și mai multor state membre, capitolul treisprezece este în mod clar distinct de restul acordului. Acest fapt este evidențiat în special de sistemul specific de soluționare a diferendelor aplicabil capitolului menționat ( 364 ).

477.

În sfârșit, Consiliul consideră că competența exclusivă a Uniunii Europene de a accepta angajamentele privind comerțul cu produse din pește de la articolul 13.8 din ALSUES rezultă din articolul 3 alineatul (1) litera (d) TFUE (conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul), iar nu din articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE (politica comercială comună). Scopul principal al articolului 13.8 este să asigure conservarea și gestionarea stocurilor de pește în mod durabil, iar nu să faciliteze, să reglementeze sau să guverneze comerțul.

478.

Politica comercială comună trebuie să fie realizată ținând seama de principiile și de obiectivele acțiunii externe a Uniunii Europene ( 365 ), care include elaborarea unor „măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile” ( 366 ). Prin urmare, suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia nivelurile de protecție a mediului dovedesc existența unor legături cu comerțul internațional. Discrepanțele semnificative pot să denatureze concurența și comerțul; standardele scăzute de pe o piață pot să genereze avantaje concurențiale pentru întreprinderile interne și astfel să atragă investiții străine, în dezavantajul piețelor cu standarde mai înalte. În schimb, standardele de protecție a mediului pot fi utilizate pentru realizarea unor obiective protecționiste ( 367 ). Pentru aceste motive, promovarea dezvoltării durabile este printre obiectivele prezentate în preambulul Acordului OMC ( 368 ). Un raționament similar poate fi aplicat în cazul relației dintre protecția muncii și comerțul internațional.

479.

Faptul că politica comercială comună poate urmări și obiective necomerciale nu înseamnă însă că în mod automat capitolele șapte și treisprezece intră în domeniul de aplicare al articolului 207 alineatul (1) TFUE.

480.

Curtea a oferit deja unele orientări privind modul în care trebuie să se facă distincție între actele care țin de politica comercială comună (prin faptul că ele sunt destinate în esență promovării, facilitării sau reglementării schimburilor comerciale și au astfel efecte directe și imediate asupra acestora) ( 369 ) și actele referitoare la politicile Uniunii Europene în materie de mediu sau în domeniul social.

481.

Astfel, Curtea a admis că actele Uniunii care urmăresc și obiective care nu sunt pur economice (de exemplu, obiective sociale, de mediu sau umanitare) pot să intre în sfera politicii comerciale comune ( 370 ). În fiecare situație însă, acordurile internaționale aflate în discuție au implicat instrumente ale politicii comerciale: acorduri comerciale privind stocarea în Avizul 1/78; acordarea de preferințe tarifare în cauza 45/86; importul (condiționat) de produse agricole în cauza 62/88 și cerințe în materie de etichetare (adică bariere tehnice în calea comerțului) în cauza C‑281/01. Toate acestea sunt instrumente care au efecte directe și imediate asupra comerțului cu produsele sau serviciile în cauză.

482.

În schimb, acordurile internaționale care nu au o legătură specifică cu schimburile comerciale nu intră în sfera politicii comerciale comune, chiar dacă au o legătură indirectă cu aceasta. Astfel, în Avizul 2/00, Curtea a ținut cont de faptul că normele privind deplasările transfrontaliere ale organismelor vii modificate cuprinse în Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea, anexat la Convenția privind diversitatea biologică, nu se limitează la circulația în scopuri comerciale. Prin urmare, s‑a concluzionat că scopul sau elementul principal al protocolului menționat este protecția mediului, iar nu politica comercială comună ( 371 ). De asemenea, Curtea a confirmat în cauza C‑411/06 ( 372 ) faptul că Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri ( 373 ) nu are ca scop definirea caracteristicilor pe care trebuie să le aibă deșeurile pentru a circula în mod liber pe piața internă sau în cadrul schimburilor comerciale cu țările terțe, ci, mai general, instituirea unui sistem armonizat de proceduri prin intermediul cărora să poată fi limitată circulația deșeurilor în scopul asigurării protecției mediului ( 374 ). În consecință, regulamentul respectiv s‑a întemeiat în mod valid pe dispozițiile din tratat referitoare la protecția mediului.

483.

În acest context vom analiza dacă respectivele capitole șapte și treisprezece în întregul lor se încadrează în politica comercială comună.

484.

Capitolul șapte din ALSUES urmărește protejarea mediului (și, implicit, a sănătății umane) prin „promovarea, dezvoltarea și creșterea producției de energie din surse regenerabile și durabile nefosile”, iar astfel reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră ( 375 ). Domeniul său de aplicare este însă limitat la măsurile care „pot afecta comerțul și investițiile dintre părți” legate de generarea de energie verde ( 376 ). Chestiunea dacă Uniunea Europeană deține competență exclusivă în privința capitolului menționat în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE depinde de aspectul dacă el urmărește în esență promovarea, facilitarea sau reglementarea comerțului și are deci efecte directe și imediate asupra acestuia ( 377 ).

485.

În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.

486.

Dispozițiile din capitolul șapte au ca obiect principal reglementarea instrumentelor de politică comercială și eliminarea barierelor în calea comerțului și a investițiilor. Astfel, articolul 7.4 se referă la înlăturarea barierelor în calea comerțului și a investițiilor de natură să afecteze generarea de energie verde, de exemplu prin interzicerea „cerințelor privind contextul local” și formarea obligatorie de parteneriate cu societățile locale ( 378 ). De asemenea, articolul 7.5 din ALSUES urmărește înlăturarea barierelor tehnice în calea comerțului cu produse pentru generarea de energie verde. Este recunoscut faptul că angajamentele internaționale care au drept scop garantarea faptului că reglementările și standardele tehnice, precum și procedurile de evaluare a conformității nu creează obstacole inutile în calea comerțului internațional intră în sfera politicii comerciale comune ( 379 ). Articolele 7.6 și 7.7 din ALSUES (care privesc excepțiile și, respectiv, punerea în aplicare și cooperarea) sunt accesorii în raport cu alte angajamente care rezultă din capitolul șapte și, în consecință, nu sunt decisive pentru a se stabili dacă acest capitol se încadrează în politica comercială comună.

487.

Prin urmare, capitolul șapte urmărește să reglementeze și să faciliteze comerțul legat de generarea de energie verde, iar astfel are efecte directe și imediate asupra acestuia. Acest capitol ține astfel în întregime de competența exclusivă a Uniunii Europene în temeiul articolului 207 alineatul (1) TFUE.

488.

Concluzia menționată nu este pusă sub semnul întrebării de argumentul unui stat membru potrivit căruia capitolul șapte este de natură să aducă atingere dreptului fiecărui stat membru, în temeiul articolului 194 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE, de a stabili condițiile de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie și structurii generale a aprovizionării sale cu energie. După cum rezultă din formularea sa, scopul unic al articolului 194 alineatul (2) TFUE este clarificarea întinderii competenței Uniunii Europene de a adopta acte legislative în scopul punerii în aplicare a unei politici în domeniul energiei. În consecință, acesta nu poate limita domeniul de aplicare autonom al politicii comerciale comune, astfel cum ea este reglementată la articolul 207 alineatul (1) TFUE.

489.

Unele dispoziții din capitolul treisprezece au în mod vădit o legătură directă și imediată cu reglementarea comerțului. Astfel, articolul 13.6.4 din ALSUES abordează în mod expres problema restricțiilor mascate privind comerțul care pot rezulta din măsuri de punere în aplicare a acordurilor multilaterale în domeniul mediului. Totodată, scopul articolului 13.12 din ALSUES este în esență acela de a împiedica părțile să afecteze comerțul sau investițiile prin renunțarea sau derogarea în alt mod de la legislația lor în materie de mediu și de muncă sau prin neaplicarea efectivă a legislației respective. Alte exemple sunt articolul 13.11.1 din ALSUES, care urmărește în mod specific facilitarea și promovarea comerțului și a investițiilor în bunuri și servicii ecologice, și articolul 13.11.2, prin care părțile convin să acorde o atenție specială facilitării eliminării obstacolelor în calea comerțului sau a investițiilor privind bunurile și serviciile ecologice.

490.

Totuși, în pofida intenției declarate a părților de a nu armoniza standardele în materie de muncă sau de mediu (articolul 13.1.4 din ALSUES), un număr semnificativ de dispoziții din capitolul treisprezece nici nu impun o formă de condiționalitate în domeniul comerțului (permițând adoptarea de către cealaltă parte a unor sancțiuni comerciale în caz de nerespectare sau condiționând un anumit beneficiu comercial de respectarea standardelor în materie de muncă și de mediu), nici nu reglementează în alt mod utilizarea instrumentelor de politică comercială ca un mijloc de promovare a dezvoltării durabile.

491.

Astfel, articolele 13.3.1, 13.3.3, 13.4, 13.6.2 și 13.6.3 din ALSUES urmăresc în esență atingerea în Uniunea Europeană și în Singapore a unor standarde minime de protecție în materie de muncă și, respectiv, de mediu, în mod independent de posibilele lor efecte asupra comerțului. Prin urmare, este clar că aceste dispoziții rămân în afara politicii comerciale comune. Spre deosebire de clauzele privind „elementele esențiale” care se găsesc în anumite acorduri comerciale internaționale ( 380 ), care impun obligația de a respecta principiile democratice și drepturile omului, încălcarea standardelor în materie de muncă și de mediu la care fac trimitere dispozițiile respective din ALSUES nu oferă celeilalte părți dreptul de a suspenda beneficiile comerciale care rezultă din ALSUES. Articolele 13.16 și 13.17 din ALSUES nu autorizează o parte să suspende concesiile comerciale acordate celeilalte părți dacă aceasta din urmă nu respectă angajamentele din capitolul treisprezece ( 381 ). În plus, spre deosebire de regimul special de încurajare a dezvoltării durabile și a bunei guvernări în cadrul așa‑numitului sistem SPG+ ( 382 ), dispozițiile respective nu urmăresc nici să acorde Republicii Singapore concesii comerciale cu condiția ca aceasta să respecte standardele menționate.

492.

Articolul 13.8 din ALSUES privește „Comerțul cu produsele din pește”. Admitem că obligația de la articolul 13.8 litera (b) de a introduce și de a pune în aplicare măsuri eficiente pentru combaterea pescuitului ilegal, nedeclarat și nereglementat poate să conducă, printre altele, la adoptarea unor instrumente de politică comercială sau să includă unele măsuri destinate să elimine utilizarea unor asemenea instrumente (precum subvențiile care contribuie la pescuitul excesiv și la supracapacitate și care sunt legate de pescuitului ilegal, nedeclarat și nereglementat). Dispoziția în cauză menționează totodată exemple de astfel de măsuri.

493.

În schimb, celelalte puncte de la articolul 13.8 din ALSUES urmăresc în esență să contribuie la conservarea și la gestionarea durabilă a stocurilor de pește de către părți. De exemplu, articolul 13.8 litera (a) din ALSUES impune părților, în termeni generali, să respecte măsurile de conservare pe termen lung și exploatarea durabilă a stocurilor de pește astfel cum sunt definite în instrumentele internaționale ratificate de acestea și să garanteze principiile Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură și ale instrumentelor relevante ale ONU referitoare la chestiunile menționate. Respectarea standardelor respective nu este o condiție prealabilă pentru obținerea unor beneficii comerciale. Nici încălcarea acestor angajamente nu poate atrage suspendarea concesiilor comerciale prevăzute în ALSUES ( 383 ). Și nici articolul 13.8 literele (c) și (d) din ALSUES nu are legături directe și imediate cu comerțul internațional. Prin urmare, el nu se încadrează în politica comercială comună.

494.

Care sunt implicațiile în ceea ce privește problema competenței?

495.

În opinia noastră, articolul 3 alineatul (5) și articolul 21 TUE, precum și articolele 9 și 11 TFUE, la care face trimitere Comisia, nu sunt relevante pentru soluționarea problemei competenței. Scopul dispozițiilor menționate este de a impune Uniunii Europene să contribuie la realizarea anumitor obiective prin politicile și activitățile sale. Ele nu pot să afecteze domeniul de aplicare al politicii comerciale comune reglementate la articolul 207 alineatul (1) TFUE. Pentru același motiv, este indiferent dacă, după cum susține Comisia, drepturile fundamentale la care face referire articolul 13.3.3 din ALSUES sunt compatibile cu standardele universale în materie de muncă astfel cum sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Această susținere vizează compatibilitatea materială a ALSUES cu drepturile fundamentale. Ea nu poate modifica întinderea competenței Uniunii Europene ( 384 ).

496.

Nu suntem de acord nici cu argumentul Comisiei în sensul că, în esență, articolele 13.3.3 și 13.6.2 din ALSUES nu sunt „suficient de prescriptive” pentru a fi luate în considerare la examinarea repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în privința capitolului treisprezece. Comisia invocă aici cauza C‑377/12 ( 385 ), în care Curtea a statuat că dispozițiile Acordului‑cadru de parteneriat și cooperare între Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și Republica Filipine, pe de altă parte ( 386 ), referitoare la readmisie, la transporturi și la mediu nu „conțin obligații de o asemenea importanță încât să se poată considera că constituie obiective distincte de cele ale cooperării pentru dezvoltare, care să nu fie nici secundare, nici indirecte în raport cu acestea din urmă” ( 387 ). Întrucât migrația, transporturile și mediul fac parte integrantă din politica de dezvoltare a Uniunii Europene, a impune ca un acord de cooperare pentru dezvoltare care include domeniile respective să fie întemeiat pe alte părți din tratate decât dispoziția referitoare la politica de dezvoltare ar fi în practică de natură să golească de substanță competența și procedura prevăzute de această dispoziție ( 388 ). În schimb, nici drepturile fundamentale privind domeniul muncii, nici standardele de protecție a mediului nu fac parte integrantă din politica comercială comună. Prin urmare, cauza C‑377/12 nu este utilă pentru examinarea capitolului treisprezece din ALSUES.

497.

În opinia noastră, capitolul treisprezece are patru componente. Prima componentă include dispozițiile care se încadrează în politica comercială comună. A doua și a treia componentă includ dispozițiile privind standardele de protecție a muncii și, respectiv, standardele de protecție a mediului. A patra componentă se referă la conservarea durabilă și la gestionarea stocurilor de pește.

498.

Niciuna dintre aceste componente nu poate fi considerată ca fiind doar un accesoriu necesar pentru asigurarea eficacității celorlalte componente ale ALSUES sau ale capitolului treisprezece și nici ca având un domeniu de aplicare extrem de limitat. În special nu putem fi de acord cu argumentul Comisiei potrivit căruia articolul 13.6.2 din ALSUES (care impune punerea în aplicare efectivă a acordurilor de mediu multilaterale la care sunt parte Uniunea Europeană și Singapore) nu implică nicio obligație internațională nouă pentru părți. Este adevărat că această dispoziție face trimitere doar la angajamentele multilaterale preexistente ale părților în domeniul protecției mediului. Totuși, efectul său este de a încorpora angajamentele respective în ALSUES și, prin urmare, de a le face aplicabile în relațiile dintre Uniunea Europeană și Singapore în temeiul ALSUES. Astfel, articolul 13.6.2 creează în mod vădit o nouă obligație pentru părți, a cărei executare poate fi solicitată în conformitate cu ALSUES.

499.

Rezultă că decizia Uniunii Europene de a accepta angajamentele aferente fiecăreia dintre cele patru componente trebuie să se bazeze pe un temei juridic distinct.

500.

În privința primei componente, competența exclusivă a Uniunii Europene rezultă din articolul 3 alineatul (1) litera (e) și din articolul 207 alineatul (1) TFUE. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (d) TFUE și cu articolul 43 alineatul (2) TFUE ( 389 ), a patra componentă ține de competența exclusivă a Uniunii Europene asupra conservării resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul.

501.

În schimb, a doua și a treia componentă țin în principiu de competența partajată a Uniunii Europene.

502.

Dispozițiile referitoare la standardele de protecție a muncii (a doua componentă) pot fi considerate ca fiind necesare pentru realizarea obiectivelor de politică socială menționate la articolul 151 TFUE și legate în special de cele enumerate la articolul 153 alineatul (1) literele (a), (b) și (c) TFUE (îmbunătățirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor, condițiile de muncă și securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor). Prin urmare, Uniunea Europeană are o competență partajată în privința acestei componente, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (b), cu articolul 151 și cu articolul 153 alineatul (1) TFUE și cu al doilea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE.

503.

În privința dispozițiilor referitoare la standardele de protecție a mediului (a treia componentă), este suficient să observăm că Uniunea Europeană este competentă, în temeiul articolului 191 alineatul (1) TFUE, să adopte o politică de mediu care să contribuie la conservarea, la protecția și la îmbunătățirea calității mediului. Competența externă a Uniunii Europene de a aplica politici de mediu, care rezultă atât din articolul 191 alineatul (4) TFUE ( 390 ), cât și din primul motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE, este partajată cu statele membre în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (e) TFUE.

504.

Comisia nu a susținut că Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă în privința celei de a doua și a celei de a treia componente în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Prin urmare, nu revine Curții să analizeze dacă al treilea motiv din dispoziția respectivă ar putea eventual să se aplice acestor componente ( 391 ).

505.

Potrivit Comisiei, capitolul paisprezece ține de competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale comune întrucât (i) obiectivul acestui capitol este facilitarea comerțului și a investițiilor, (ii) dispozițiile sale se aplică doar în privința măsurilor legate de chestiuni care sunt vizate de alte capitole din ALSUES și (iii) dispozițiile sale urmăresc să clarifice și să îmbunătățească dispozițiile existente din acordurile OMC, în special articolul X din GATT 1994. În plus, dispozițiile menționate reflectă de asemenea considerații de bază privind procesul echitabil care fac parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii.

506.

Nici Parlamentul, nici Consiliul nu au prezentat argumente specifice referitoare la capitolul paisprezece.

507.

Puține state membre au adoptat o poziție în privința acestuia. Argumentele invocate sunt acelea că, pe de o parte, capitolul paisprezece privește exercitarea activității administrației naționale, recurgerea la proceduri administrative și la protecția judiciară împotriva măsurilor administrative și că, pe de altă parte, argumentul Comisiei presupune ca Uniunea Europeană să aibă competență exclusivă pentru toate celelalte părți ale ALSUES. Însă, în măsura în care capitolul paisprezece urmărește să confere efecte altor părți din ALSUES pentru care competența Uniunii Europene nu este exclusivă, el nu poate ține de competența exclusivă a acesteia. Dispozițiile capitolului paisprezece în sine nu au o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale. În sfârșit, chestiunile legate de justiție de la articolele 14.5 și 14.6 din ALSUES nu țin nici de competențele exclusive, nici de cele partajate ale Uniunii Europene: ele nu intră în domeniul de aplicare al articolului 81 alineatul (2) TFUE (privind cooperarea judiciară în materie civilă).

508.

Capitolul paisprezece stabilește obligații referitoare la transparență, la consultări și la o mai bună administrare aplicabile în ceea ce privește actele cu putere de lege, actele administrative, deciziile judiciare, procedurile și deciziile administrative care pot avea un impact asupra oricărei chestiuni vizate de ALSUES (așa‑numitele „măsuri de aplicabilitate generală”) ( 394 ). Acest capitol a fost inclus în acord în special având în vedere impactul cadrului de reglementare asupra comerțului și investițiilor între părți ( 395 ). Obligațiile din capitolul paisprezece se aplică împreună cu obligații similare, având obiective asemănătoare, care se găsesc în alte capitole din ALSUES ( 396 ).

509.

Așadar, capitolul paisprezece se aplică orizontal tuturor capitolelor din ALSUES și doar în ceea ce privește chestiunile reglementate de capitolele respective. Prin urmare, considerăm că scopul principal care stă la baza capitolului paisprezece nu este reglementarea procedurilor administrative și a protecției judiciare ca atare. Obligațiile din capitolul menționat devin incidente doar atunci când măsurile de aplicabilitate generală au un impact asupra chestiunilor vizate de ALSUES. Ele au drept obiectiv și funcție să facă reglementarea chestiunilor materiale vizate de ALSUES eficientă și operațională și să permită executarea acestora ( 397 ). Dispozițiile capitolului paisprezece (și dispozițiile mai concrete cu același obiect din alte capitole) nu se aplică în mod independent. Ele sunt accesorii prin natura lor. Totodată însă, ele sunt esențiale pentru buna funcționare a ALSUES.

510.

În plus, transparența, consultările și administrarea măsurilor de aplicabilitate generală referitoare la chestiuni care se încadrează în politica comercială comună sunt esențiale pentru reducerea sau evitarea obstacolelor în calea comerțului. Astfel, lipsa de transparență, de corectitudine și de securitate juridică poate să constituie în sine un obstacol în calea comerțului ( 398 ). În cazul în care comercianții și investitorii nu beneficiază de un tratament echitabil și nu există garanții prin care să se asigure faptul că acești comercianți și investitori, precum și guvernele, ajung să cunoască și să se adapteze la măsurile de aplicabilitate generală legate de comerț și investiții, beneficiile liberalizării comerțului care rezultă din normele materiale din ALSUES ar putea fi pierdute. În plus, condițiile de concurență ar putea fi afectate dacă măsurile menționate nu sunt aplicate în mod efectiv sau, în lipsa unor garanții suficiente, dacă anumite tranzacții nu pot să producă efecte în practică. Comercianții ar putea abandona comerțul sau investițiile ori tranzacțiile lor ar putea să fie întârziate sau să devină mai costisitoare.

511.

În acest context, considerăm că politica comercială comună acoperă normele și deciziile privind publicarea, administrarea și controlul administrativ și judiciar al măsurilor de aplicabilitate generală care au un impact asupra chestiunilor vizate de ALSUES care sunt legate în mod specific de comerțul internațional sau de investiții. Deși obligațiile în această privință nu sunt aplicabile în cazul conținutului material al măsurilor menționate, ele sunt, ca și obligațiile materiale, esențiale pentru realizarea obiectivului privind promovarea și facilitarea comerțului și a investițiilor și au efecte directe și imediate asupra comerțului.

512.

În opinia noastră, obligațiile în cauză îndeplinesc o funcție similară în contextul politicilor externe, altele decât politica comercială comună, care sunt relevante pentru chestiunile reglementate de ALSUES. La încheierea cu țări terțe a unor acorduri referitoare la alte chestiuni care țin de competența partajată sau exclusivă a Uniunii Europene (precum transporturile, protecția mediului sau promovarea investițiilor de portofoliu), Uniunea Europeană trebuie să dețină inclusiv competența de a decide cu privire la dispozițiile care urmăresc asigurarea efectivității angajamentelor asumate de aceasta. Astfel, de exemplu, angajamentele materiale referitoare la protecția mediului ar putea fi compromise dacă o țară terță ar refuza resortisanților Uniunii accesul la controlul judiciar al unor măsuri de mediu de aplicabilitate generală atunci când un asemenea control judiciar este disponibil pentru propriii resortisanți în împrejurări comparabile.

513.

Prin urmare, considerăm că repartizarea competențelor în privința dispozițiilor privind transparența și controlul administrativ și judiciar al măsurilor de aplicabilitate generală (din capitolul paisprezece sau din alte capitole) trebuie să fie făcută în funcție de repartizarea competențelor materiale.

514.

Comisia susține că Uniunea Europeană are competență exclusivă cu privire la toate dispozițiile SDIS din capitolul nouă secțiunea B. Competența respectivă decurge în mod necesar din competența referitoare la dispozițiile materiale ale acordului care sunt aplicate și interpretate atunci când mecanismul de soluționare a diferendelor este activat. Aceasta înseamnă totodată că, în principiu, doar Uniunea Europeană este răspunzătoare, din perspectiva dreptului internațional, pentru orice încălcare a dispozițiilor în cauză. Uniunea Europeană poate să decidă, în virtutea dreptului Uniunii, să împartă răspunderea financiară legată de mecanismul SDIS între Uniunea Europeană și statele membre și să împuternicească statele membre să acționeze ca pârâte (și, prin urmare, dacă este cazul, să își asume răspunderea financiară) atunci când ele sunt răspunzătoare pentru tratamentul contestat, cu excepția situației în care tratamentul menționat este impus de dreptul Uniunii. Tocmai acesta este scopul Regulamentului (UE) nr. 912/2014 ( 401 ), care se aplică tuturor acordurilor la care Uniunea Europeană este parte și care prevăd un mecanism SDIS. Normele privind repartizarea cuprinse în regulamentul respectiv ar fi aplicabile atunci când Uniunea Europeană stabilește, în conformitate cu articolul 9.15.2 din ALSUES, pârâtul dintr‑un litigiu între un investitor și stat.

515.

Comisia nu a prezentat argumente specifice în legătură cu articolul 13.16 (consultări la nivel guvernamental) și cu articolul 13.17 (grupul de experți) din ALSUES.

516.

În ceea ce privește capitolul cincisprezece („Soluționarea diferendelor”) și capitolul șaisprezece („Medierea”), Comisia susține că aceste capitole sunt necesare pentru asigurarea punerii în aplicare efective a drepturilor și a obligațiilor din ALSUES și a alinierii la practicile internaționale consacrate. Întrucât Uniunea Europeană are competență exclusivă în privința părților din ALSUES în cazul cărora sunt aplicabile capitolele cincisprezece și șaisprezece, ea deține competență exclusivă și în privința capitolelor respective.

517.

Parlamentul este de acord în esență cu poziția Comisiei.

518.

Consiliul susține că, întrucât Uniunea Europeană nu are competența de a legifera în legătură cu protecția diplomatică (articolul 9.28 din ALSUES), ea nu poate în niciun caz să dețină competență exclusivă pentru semnarea și încheierea ALSUES. Fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (1) TFUE, luarea deciziei de a oferi sau de a nu oferi protecție diplomatică într‑o anumită situație revine statelor membre. În subsidiar, Consiliul susține că competența Uniunii Europene referitoare la articolul 9.28 din ALSUES este limitată la litigiile care implică investiții străine directe.

519.

Consiliul nu a prezentat argumente specifice în legătură cu capitolele cincisprezece și șaisprezece.

520.

Deși cele mai multe dintre statele membre care au depus observații scrise au abordat (pe larg) secțiunea B din capitolul nouă, observațiile lor referitoare la capitolele cincisprezece și șaisprezece sunt mult mai limitate. În cadrul ședinței, unele state membre s‑au concentrat pe prevederile articolului 9.28 din ALSUES (care privește protecția diplomatică).

521.

În legătură cu secțiunea B din capitolul nouă, ele susțin în primul rând că, întrucât Uniunea Europeană nu are competență exclusivă în privința altor tipuri de investiții decât investițiile străine directe, ea nu poate deține competență exclusivă în cazul secțiunii respective, care se aplică atât investițiilor străine directe, cât și altor tipuri de investiții. În plus, întrucât ALSUES prevede un mecanism de soluționare a diferendelor în cadrul căruia statele membre pot fi desemnate ca pârâte, este posibil ca dreptul constituțional al anumitor state membre să impună acestora să participe la încheierea acordului în cauză.

522.

Consiliul și statele membre nu au prezentat argumente specifice referitoare la articolele 13.16 și 13.17 din ALSUES, limitându‑se să invoce articolul 13.17 în susținerea poziției lor privind competența Uniunii Europene în privința dispozițiilor materiale din capitolul treisprezece.

523.

În opinia noastră, repartizarea competențelor în domeniul mecanismelor de soluționare a diferendelor referitoare la interpretarea și aplicarea diferitor dispoziții din ALSUES este accesorie în raport cu repartizarea competențelor materiale. Acest lucru este valabil atât pentru capitolul cincisprezece, cât și pentru capitolul șaisprezece, care se aplică în mod orizontal, precum și pentru capitolele care prevăd forme speciale de soluționare a diferendelor (precum secțiunea B din capitolul nouă, privind investițiile, și capitolul treisprezece, privind comerțul și dezvoltarea durabilă).

524.

Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre este reglementată doar de tratate. Normele de drept interne, chiar și de natură constituțională, nu pot modifica repartizarea menționată ( 402 ).

525.

Rezultă din Avizul 1/91, din Avizul 1/09 și din Avizul 2/13 că, atunci când Uniunea Europeană deține competență în privința dispozițiilor materiale ale unui acord internațional, ea are competență și în cazul mecanismelor de soluționare a diferendelor, care urmăresc aplicarea efectivă a dispozițiilor în cauză. Asemenea mecanisme doar ajută la realizarea obiectivelor principale ale acordului și sunt astfel accesorii în raport cu normele (materiale) la care se referă ( 403 ).

526.

Această concluzie este valabilă atât pentru mecanismul orizontal de soluționare a diferendelor din capitolul cincisprezece, cât și pentru mecanismele de soluționare a diferendelor în funcție de obiect prevăzute în capitolul nouă secțiunea B și în capitolul treisprezece ( 404 ). Spre deosebire de unele state membre, considerăm că aspectul că mecanismul SDIS oferă investitorului unei părți dreptul de a iniția procedura de arbitraj împotriva celeilalte părți nu are în sine nicio influență asupra repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. Această caracteristică reflectă faptul că părțile au decis să opteze pentru tipul respectiv de soluționare a diferendelor cu privire la investiții în locul unei soluționări interstatale a acestora (sau pentru ambele). Prin urmare, ea se referă la modul în care este exercitată competența externă, iar nu la existența și la natura competenței externe în cauză.

527.

Același raționament este valabil în cazul mecanismelor de mediere cum sunt cele prevăzute în anexa 9‑E (în mod specific în materia diferendelor dintre investitor și stat) și în capitolul șaisprezece. Ele urmăresc de asemenea să asigure aplicarea efectivă a dispozițiilor din ALSUES pe care le vizează.

528.

Concluzia noastră nu este afectată de argumentul (invocat de un stat membru) potrivit căruia, deși articolul 9.16 din ALSUES prevede o procedură de arbitraj sub auspiciile Centrului internațional pentru soluționarea diferendelor legate de investiții (ICSID), Uniunea Europeană nu poate deveni parte la Convenția pentru soluționarea diferendelor privind investițiile dintre state și resortisanții altor state, semnată la 18 martie 1965. Este adevărat că doar statele pot deveni părți la convenția respectivă ( 405 ). Curtea a statuat însă deja că un obstacol din dreptul național în calea capacității Uniunii Europene de a încheia un acord internațional nu influențează întinderea competenței externe a Uniunii Europene, care trebuie să fie analizată doar în funcție de dreptul Uniunii. Un asemenea obstacol nu împiedică Uniunea Europeană să își exercite competența externă prin intermediul statelor membre acționând împreună în interesul său ( 406 ). În orice caz, arbitrajul ICSID este doar unul dintre mecanismele de soluționare a diferendelor menționate la articolul 9.16 din ALSUES.

529.

Întrucât mecanismele de soluționare a diferendelor și mecanismele de mediere au un caracter accesoriu, repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre pentru asemenea mecanisme este în mod necesar aceeași ca în cazul dispozițiilor la care se referă. Altfel spus, mecanismele respective în sine nu pot să modifice repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre.

530.

Prin urmare, considerăm că nu este convingător argumentul potrivit căruia, întrucât statele membre ar putea fi pârâte într‑un litigiu privind investițiile, fiind posibil astfel să suporte sarcinile financiare impuse de decizia prin care este soluționat un asemenea litigiu ( 407 ), Uniunea Europeană nu poate avea competență exclusivă să își dea acordul pentru capitolul nouă secțiunea B din ALSUES.

531.

Mai mult, normele privind împărțirea răspunderii financiare între Uniunea Europeană și statele membre astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul nr. 912/2014 nu afectează repartizarea competențelor prevăzută de tratate. În partea introductivă a articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 912/2014 se prevede în mod expres că regulamentul respectiv se aplică „[f]ără a aduce atingere repartizării competențelor stabilite de TFUE” ( 408 ) și că acest regulament în sine trebuie să respecte normele din tratate în materie de competență ( 409 ).

532.

În orice caz, Curtea a statuat deja că, în ceea ce privește repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre pentru încheierea unui acord internațional, este puțin important faptul că obligațiile și sarcinile financiare inerente executării acordului revin în mod direct statelor membre ( 410 ). Acțiunea internă sau externă a Uniunii în sfera competențelor sale nu implică în mod necesar transferul către instituțiile Uniunii al obligațiilor și sarcinilor financiare pe care le poate implica o asemenea acțiune; aceste norme sunt destinate doar să înlocuiască acțiunea unilaterală a statelor membre cu o acțiune comună bazată pe principii uniforme în numele întregii Uniuni Europene ( 411 ).

533.

În opinia noastră, raționamentul menționat se aplică a fortiori sarcinilor financiare impuse unui stat membru în urma adoptării de către un tribunal arbitral a unei hotărâri finale în sensul că statul membru respectiv a aplicat măsuri incompatibile cu normele din ALSUES privind protecția investițiilor.

534.

Pentru a avea o imagine completă, trebuie să adăugăm că, în Avizul 1/78, Curtea a statuat în esență că, atunci când un acord internațional prevede un mecanism financiar care constituie „un element esențial” al acordului, acest fapt în sine poate justifica participarea statelor membre la încheierea sa, în măsura în care sarcinile financiare ulterioare sunt suportate în mod direct din bugetele statelor membre ( 412 ). Considerăm că acest raționament nu se aplică sarcinilor financiare care pot să revină statelor membre pe baza mecanismului SDIS din cadrul ALSUES. Astfel de sarcini financiare, în cazul apariției lor, ar rezulta din executarea necorespunzătoare de către un stat membru a obligațiilor din ALSUES. Prin urmare, ele nu pot fi comparate cu cele analizate de Curte în Avizul 1/78.

535.

În consecință, concluzionăm că Uniunea Europeană este competentă să își dea acordul pentru mecanismele de soluționare a diferendelor și de mediere prevăzute în capitolul nouă secțiunea B și în capitolele treisprezece, cincisprezece și șaisprezece din ALSUES. Dat fiind că anumite dispoziții din ALSUES cărora li se aplică respectivele capitole țin de competența partajată a Uniunii Europene, competența în cauză este partajată între Uniunea Europeană și statele membre. În măsura în care Uniunea Europeană deține competență exclusivă în privința anumitor dispoziții din ALSUES, ea poate, singură, să își dea acordul pentru capitolul nouă secțiunea B, articolele 13.16 și 13.17, precum și pentru capitolele cincisprezece și șaisprezece din ALSUES.

536.

Subliniem faptul că această concluzie a noastră privește numai competența. Nu am analizat și nu exprimăm nicio opinie asupra compatibilității concrete a secțiunii B din capitolul nouă cu normele materiale din tratate. Această chestiune este în afara obiectului cererii de emitere a unui aviz formulate de Comisie ( 413 ).

537.

În sfârșit, considerăm că nu este convingător argumentul potrivit căruia Uniunea Europeană nu poate avea competență exclusivă în privința secțiunii B din capitolul nouă din cauza articolului 9.28 din ALSUES. Obiecția principală împotriva dispoziției în cauză este aceea că Uniunea Europeană nu este competentă în privința protecției diplomatice.

538.

Întrucât acest aspect prezintă o relevanță esențială doar în cazul în care Curtea ar statua că Uniunea Europeană deține competență exclusivă în privința tuturor celorlalte părți din ALSUES, vom presupune, în scopul analizei care urmează, că aceasta este situația.

539.

Protecția diplomatică are în vedere procedurile prin care statul a cărui cetățenie sau naționalitate o are persoana vătămată invocă răspunderea altui stat pentru vătămarea cauzată unuia dintre resortisanții săi prin acțiunea sau omisiunea ilicită a acestuia din urmă, astfel încât să asigurare protecția resortisantului său și să obțină despăgubirea acestuia ( 414 ). Or, după cum a arătat Curtea Permanentă de Justiție Internațională, „prin preluarea cauzei unuia dintre cetățenii săi și prin recurgerea în numele acestuia la demersuri diplomatice sau la proceduri judiciare internaționale, un stat își afirmă în realitate propriile drepturi – dreptul său de a asigura în privința unuia dintre cetățenii săi respectarea normelor dreptului internațional” ( 415 ). Potrivit unei norme din dreptul internațional cutumiar, înainte ca un stat să acorde protecție diplomatică resortisanților săi care au suferit o vătămare, aceștia trebuie să fi epuizat mai întâi căile de atac interne ( 416 ).

540.

Particularii au obținut treptat mai multe drepturi individuale în temeiul dreptului internațional, inclusiv dreptul de invocare a clauzelor de protecție împotriva propriului stat și statelor‑gazdă, astfel încât în prezent protecția diplomatică există în paralel cu mijloacele care permit particularilor să își valorifice propriile drepturi în mod direct (precum mecanismele SDIS) ( 417 ). Potrivit Comisiei de drept internațional, „procedurile de soluționare a diferendelor prevăzute de acordurile bilaterale în domeniul investițiilor și de ICSID oferă avantaje mai mari investitorilor străini decât sistemul de protecție diplomatică al dreptului internațional cutumiar, întrucât ele oferă acestora un acces direct la arbitrajul internațional, evită incertitudinea politică inerentă marjei mari de apreciere care este specifică protecției diplomatice și nu necesită îndeplinirea condițiilor pentru obținerea protecției diplomatice” ( 418 ).

541.

Comisia a confirmat faptul că articolul 9.28 din ALSUES se bazează pe Convenția ICSID ( 419 ).

542.

În opinia noastră, articolul 9.28 din ALSUES privește relația dintre, pe de o parte, competența tribunalelor arbitrale în sensul secțiunii B din capitolul nouă (denumite în continuare „tribunale arbitrale în sensul capitolului nouă din ALSUES”) și, pe de altă parte, alte instanțe (naționale sau internaționale), incidența altor proceduri pentru invocarea răspunderii celeilalte părți (articolul 9.28.1) și competența comisiilor de arbitraj în sensul capitolului cincisprezece din ALSUES (denumite în continuare „comisii de arbitraj în sensul capitolului cincisprezece”) (articolul 9.28.2). Atunci când o parte și un investitor al altei părți au convenit să recurgă la arbitraj pentru soluționarea diferendului în temeiul secțiunii B din capitolul nouă, competența pentru soluționarea acestui diferend nu poate, în principiu, să fie atribuită altei instanțe nici ca urmare a protecției diplomatice, nici prin introducerea unei acțiuni la nivel internațional. Există două excepții: în primul rând, atunci când partea nu a acceptat sau nu a respectat hotărârea adoptată de un tribunal arbitral în sensul capitolului nouă din ALSUES (articolul 9.28.1) și, în al doilea rând, atunci când o comisie de arbitraj în sensul capitolului cincisprezece are competența de a soluționa un litigiu referitor la o măsură cu aplicabilitate generală (articolul 9.28.2).

543.

Considerăm că, atunci când mecanismele de soluționare a diferendelor au ca obiect interpretarea și aplicarea dispozițiilor unui acord internațional care ține de competența exclusivă a Uniunii Europene, aceasta din urmă poate să decidă și asupra clauzelor care limitează incidența, exclusivă, a mecanismelor respective.

544.

În sfârșit, potrivit articolului 23 al doilea paragraf TFUE, autoritățile diplomatice și consulare ale unui stat membru pot fi obligate, în anumite împrejurări, să ofere protecție resortisanților altui stat membru la fel ca propriilor cetățeni. Astfel, dreptul Uniunii lărgește categoria persoanelor care pot beneficia de protecție diplomatică din partea unui stat membru. În mod normal, statele membre sunt competente să decidă în privința protecției diplomatice. Această competență trebuie să fie însă exercitată în conformitate cu competența conferită de tratate Uniunii Europene de a accepta incidența mecanismelor de soluționare a diferendelor referitoare la dispozițiile unui acord internațional care ține (în această ipoteză) de competența sa exclusivă.

545.

Comisia susține că scopul capitolului șaptesprezece este stabilirea unui cadru instituțional și procedural pentru asigurarea eficacității ALSUES. Întrucât dispozițiile din capitolul șaptesprezece sunt, așadar, accesorii celorlalte dispoziții din tratatul respectiv, Uniunea Europeană deține competență exclusivă și în privința capitolului menționat. Această concluzie este valabilă și în cazul dispozițiilor care stabilesc excepțiile privind impozitarea (articolul 17.6), circulația capitalurilor și a conturilor curente (articolul 17.7), fondurile suverane de investiții (articolul 17.8), măsurile de salvgardare legate de balanța de plăți (articolul 17.9), securitatea (articolul 17.10) și divulgarea informațiilor (articolul 17.11).

546.

Nici Parlamentul, nici Consiliul nu au adoptat o poziție în privința capitolului șaptesprezece.

547.

Un singur stat membru a menționat capitolul în cauză, susținând că nu a fost prezentat de către Comisie niciun argument din care să rezulte că articolul 17.6 din ALSUES se referă în mod special la comerțul internațional și că, în orice caz, dispoziția respectivă depășește competențele atribuite Uniunii Europene de tratate în materie fiscală.

548.

Dispozițiile capitolului șaptesprezece din ALSUES care au o natură pur procedurală sau instituțională sunt dispoziții uzuale în acordurile (comerciale) internaționale. Aceste dispoziții instituie organisme cu sarcini specifice prevăzute de acord și stabilesc modul lor de funcționare (articolele 17.1, 17.2 și 17.3), reglementează relația dintre acord și alte angajamente internaționale ale părților (articolele 17.3 și 17.17) și prevăd norme privind modificarea (articolul 17.5), intrarea în vigoare (articolul 17.12), durata (articolul 17.13), îndeplinirea obligațiilor (articolul 17.14), efectul acordului în ordinile juridice ale părților (articolul 17.15), acoperirea și versiunile autentice ale acordului (articolele 17.16 și 17.20), aderările viitoare la Uniunea Europeană și domeniul de aplicare teritorială a acordului (articolele 17.18 și 17.19). Întrucât aceste dispoziții au un caracter pur accesoriu, ele nu sunt de natură să modifice repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește celelalte dispoziții din ALSUES.

549.

Celelalte dispoziții din capitolul șaptesprezece au un caracter mai material.

550.

Scopul articolului 17.6 din ALSUES („Impozitarea”) (coroborat cu Clauza interpretativă 1) este clarificarea măsurii în care ALSUES se aplică măsurilor fiscale și menținerea atât a competenței Republicii Singapore, cât și a competenței Uniunii Europene sau a statelor membre de aplicare a politicilor lor fiscale. În consecință, această dispoziție este accesorie în raport cu restul dispozițiilor din ALSUES; ea nu este o componentă distinctă.

551.

Același lucru este valabil în cazul articolului 17.9 din ALSUES („Restricții pentru salvgardarea balanței de plăți”). Dispoziția respectivă permite fiecărei părți, în cazul în care se confruntă cu dificultăți legate de balanța de plăți și cu dificultăți financiare externe grave, să limiteze beneficiile conferite de ALSUES privind comerțul cu mărfuri și servicii, stabilirea, precum și plățile și transferurile aferente investiților. Astfel, ea este relevantă doar în raport cu alte dispoziții din ALSUES, de la care derogă. Prin urmare, dispoziția menționată nu este o componentă distinctă a acordului în cauză. La fel, articolul 17.10 („Excepțiile privind securitatea”) și articolul 17.11 („Divulgarea informațiilor”) sunt ambele pur accesorii în raport cu celelalte dispoziții din ALSUES.

552.

În sfârșit, articolul 17.7 („Circulația capitalurilor și a conturilor curente”) și articolul 17.8 („Fondurile suverane de investiții”) cuprind norme care sunt autonome în raport cu celelalte dispoziții din ALSUES. Aceste dispoziții au însă un domeniu de aplicare foarte limitat și, prin urmare, nu pot fi considerate ca fiind o componentă distinctă a ALSUES.

553.

În consecință, concluzionăm că dispozițiile din capitolul șaptesprezece din ALSUES fie sunt pur accesorii în raport cu celelalte dispoziții ale acordului respectiv, fie au un domeniu de aplicare foarte limitat și, pentru aceste motive, ele nu pot modifica repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre în ceea ce privește diferitele componente ale ALSUES.

554.

Rezultă din toate cele de mai sus că, pentru analizarea repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, ALSUES trebuie să fie divizat în mai multe părți distincte. Aceste părți sunt următoarele: dispozițiile care se încadrează în politica comercială comună; dispozițiile care liberalizează serviciile de transport între Uniunea Europeană și Singapore și, prin urmare, intră sub incidența politicii în domeniul transporturilor; dispozițiile care reglementează alte tipuri de investiții decât investițiile străine directe și care sunt supuse normelor referitoare la libera circulație a capitalurilor; dispozițiile care guvernează aspectele necomerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală și care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor legate de piața internă; dispozițiile privind convergența standardelor fundamentale în domeniul muncii și al mediului între Uniunea Europeană și Singapore și care astfel intră în sfera politicii sociale și, respectiv, a politicii de protecție a mediului, și dispozițiile privind conservarea resurselor biologice ale mării, care țin de politica în domeniul pescuitului.

555.

Niciuna dintre părțile respective nu poate fi identificată ca fiind componenta principală sau predominantă a ALSUES sau ca fiind „doar accesorie” ori ca având un „domeniu de aplicare extrem de limitat”.

556.

Întrucât nu toate părțile în cauză țin de competențele externe exclusive ale Uniunii Europene, ALSUES nu poate să fie încheiat, în baza competențelor exclusive ale acesteia din urmă, fără participarea statelor membre.

557.

Punctul nostru de vedere detaliat asupra repartizării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre cu privire la diferitele părți ale ALSUES este prezentat în cele ce urmează.

558.

Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) și cu articolul 207 alineatul (1) TFUE, în cazul părților din ALSUES care cuprind dispozițiile aflate sub incidența politicii comerciale comune. Aceste dispoziții se referă la:

559.

De asemenea, Uniunea Europeană are competență externă exclusivă, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (d) și cu articolul 43 alineatul (2) TFUE, în privința părților din ALSUES legate de conservarea resurselor biologice ale mării [articolul 13.8 literele (a), (c) și (d) din ALSUES].

560.

În plus, Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă, în temeiul articolului 91 și al articolului 100 alineatul (1) TFUE coroborate cu al treilea motiv de la articolul 3 alineatul (2) TFUE și cu al patrulea motiv de la articolul 216 alineatul (1) TFUE, în privința dispozițiilor din ALSUES referitoare la comerțul cu servicii de transport feroviar și rutier (capitolul opt din ALSUES).

561.

În sfârșit, Uniunea Europeană are competență externă exclusivă și în cazul chestiunilor reglementate de secțiunea B din capitolul nouă, articolele 13.16 și 13.17, precum și de capitolele paisprezece-șaptesprezece din ALSUES în măsura în care aceste dispoziții se aplică părților din ALSUES pentru care Uniunea Europeană deține o competență externă exclusivă (fiind astfel accesorii acestora din urmă).

562.

Competența externă a Uniunii Europene este partajată cu statele membre în privința următoarelor componente ale ALSUES:

563.

În sfârșit, Uniunea Europeană nu are competență externă pentru a accepta să fie legată de articolul 9.10.1 din ALSUES (capitolul nouă secțiunea A), care prevede încetarea acordurilor bilaterale încheiate între anumite state membre și Singapore. Competența respectivă aparține exclusiv statelor membre în cauză.

564.

Rezultă din aceste concluzii că, în forma sa actuală, ALSUES poate fi încheiat doar de Uniunea Europeană și de statele membre acționând în comun.

565.

Un proces de ratificare care implică toate statele membre împreună cu Uniunea Europeană este în mod necesar susceptibil să fie atât împovărător, cât și complex. De asemenea, el poate implica riscul ca rezultatul unor negocieri îndelungate să fie blocat de câteva state membre sau chiar de un singur stat membru. Aceasta ar putea aduce atingere eficienței acțiunii externe a Uniunii și ar putea să aibă consecințe negative asupra relațiilor Uniunii Europene cu țara terță (țările terțe) în cauză.

566.

Necesitatea unei unități și a unei rapidități a acțiunii externe, precum și dificultățile susceptibile să apară în cazul unei participări comune a Uniunii Europene și a statelor membre la încheierea și punerea în aplicare a unui acord internațional nu sunt însă de natură să modifice sensul răspunsului care trebuie dat la întrebarea legată de competența pentru încheierea sa. Răspunsul la întrebarea menționată trebuie să fie dat exclusiv pe baza tratatelor ( 421 ). Rezultă că preocupările de ordin practic legate de negocierea și de încheierea ALSUES și de punerea sa în aplicare nu pot elimina divergențele identificate în prezentele concluzii între gama largă de chestiuni reglementate de acordul respectiv și domeniul de aplicare al politicii comerciale comune, astfel cum aceasta reiese din Tratatul de la Lisabona. Altfel spus, faptul că nu există o suprapunere completă între ceea ce trebuie considerat ca fiind „politică comercială” sau „politică investițională” în relațiile internaționale (și, prin urmare, este acoperit de un acord precum ALSUES) și ceea ce constituie politica comercială comună din perspectiva dreptului Uniunii nu este relevant pentru stabilirea aspectului dacă Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea unui asemenea acord.

567.

Desigur că divizarea ALSUES în mai multe acorduri, în funcție de competența sau de competențele implicate, ar putea fi o opțiune. Aceasta este însă o decizie politică și ea implică (în special) acordul țării terțe în cauză.

568.

Curtea a statuat că, atunci când se negociază și se încheie un acord care necesită atât participarea Uniunii Europene, cât și a statelor membre, atât Uniunea Europeană, cât și statele membre trebuie să acționeze în cadrul competențelor de care dispun și cu respectarea competențelor oricărei alte părți contractante ( 422 ). Este adevărat că, în principiu, fiecare parte (inclusiv statele membre) trebuie să aleagă – în situația actuală – între acceptarea sau respingerea întregului acord. Această alegere trebuie să fie efectuată însă în conformitate cu normele din tratat privind repartizarea competențelor. Dacă un stat membru ar refuza să încheie un acord internațional pentru motive legate de aspecte ale acordului respectiv în cazul cărora Uniunea Europeană deține competență externă exclusivă, statul membru în cauză ar încălca normele din tratat menționate.

569.

În sfârșit, Curtea a statuat în repetate rânduri că, atunci când materia unui acord intră în parte în competența Uniunii Europene și în parte în competența statelor membre, trebuie să se asigure o strânsă cooperare între acestea din urmă și instituțiile Uniunii, atât în procesul de negociere și de încheiere a angajamentelor asumate, cât și cu ocazia executării acestora. Această obligație decurge din cerința existenței unei unități de reprezentare internațională a Uniunii Europene ( 423 ), precum și din principiul cooperării loiale formulat la articolul 4 alineatul (3) TUE. Pentru motivele arătate în prezentele concluzii, obligația de cooperare menționată este deplin aplicabilă în cazul negocierii, al încheierii și al punerii în aplicare a ALSUES.

570.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la cererea de emitere a unui aviz formulată de Comisie după cum urmează:

1.

Considerentele (1) și (2) ale ALSUES se referă la Acordul de parteneriat și cooperare între Uniunea Europeană și Singapore. Considerentele (2) și (5) precizează că aceleași părți doresc să își consolideze în continuare relațiile și să ridice nivelul de trai, să promoveze creșterea economică și stabilitatea, să creeze noi perspective de locuri de muncă și să îmbunătățească bunăstarea generală, iar în acest scop își reafirmă angajamentul de a promova schimburile comerciale și de a liberaliza investițiile. Considerentul (4) consemnează faptul că părțile sunt totodată hotărâte să își consolideze relațiile economice, comerciale și investiționale în concordanță cu obiectivul dezvoltării durabile și să promoveze schimburile comerciale și investițiile într‑un mod care să țină cont de nivelurile ridicate de protecție a mediului și a muncii, de standardele relevante recunoscute pe plan internațional și de acordurile la care acestea sunt părți. Părțile recunosc în continuare, în considerentul (8), importanța transparenței în comerțul internațional în beneficiul tuturor părților interesate. Considerentul (9) menționează că părțile urmăresc instituirea unor norme clare și reciproc avantajoase care să reglementeze schimburile comerciale și investițiile lor și să reducă sau să elimine obstacolele în calea schimburilor comerciale și a investițiilor între ele. Considerentul (10) arată că părțile sunt decise să contribuie la dezvoltarea și la extinderea armonioasă a comerțului internațional prin înlăturarea obstacolelor în calea comerțului prin intermediul ALSUES și să evite crearea de noi bariere în calea comerțului și a investițiilor între părți de natură să reducă avantajele care decurg din ALSUES. În considerentul (11), părțile precizează că se bazează pe drepturile și obligațiile reciproce care decurg din Acordul OMC, precum și din alte acorduri bilaterale, regionale și multilaterale la care ele sunt părți contractante.

2.

Capitolul unu („Obiective și definiții generale”) prevede că, prin intermediul ALSUES, părțile instituie o zonă de liber schimb în conformitate cu articolul XXIV din GATT 1994 și cu articolul V din GATS (articolul 1.1). Articolul 1.2 definește obiectivele ALSUES ca fiind liberalizarea și facilitarea comerțului și a investițiilor între părți.

3.

Capitolul doi („Tratamentul național și accesul pe piață al mărfurilor”) se aplică comerțului cu mărfuri dintre părți (articolul 2.2). Obiectivul prevăzut la articolul 2.1 este liberalizarea progresivă și reciprocă a comerțului cu mărfuri pe o perioadă de tranziție începând de la intrarea în vigoare a acordului, în concordanță cu dispozițiile sale și în conformitate cu articolul XXIV din GATT 1994. Articolul 2.3 stabilește obligația de a acorda tratament național mărfurilor celeilalte părți, în conformitate cu articolul III din GATT 1994 (care este astfel încorporat în ALSUES). Capitolul doi acoperă clasificarea mărfurilor (articolul 2.5), impune reducerea sau eliminarea taxelor vamale la import (articolul 2.6) și interzice menținerea sau instituirea taxelor vamale și a taxelor la export (articolul 2.7). Acesta stabilește apoi obligații privind măsurile netarifare, în special restricțiile la import și la export (articolul 2.9), redevențele și formalitățile legate de import și de export (articolul 2.10), procedurile de acordare a licențelor de import și de export (articolul 2.11), întreprinderile comerciale de stat (articolul 2.12) și eliminarea măsurilor netarifare sectoriale prevăzute în anexa 2‑B și în anexa 2‑C (articolul 2.13). Articolul 2.14 stabilește o clauză privind excepțiile generale și face trimitere în special la articolul XX din GATT 1994 (care prevede clauza privind excepțiile generale din acordul respectiv). Articolul 2.15 instituie un Comitet pentru comerțul cu mărfuri, ale cărui responsabilități principale sunt monitorizarea punerii în aplicare, promovarea comerțului cu mărfuri dintre părți în ceea ce privește aspectele menționate în capitolul respectiv și în anexele la acesta, precum și examinarea măsurilor tarifare și netarifare aplicate comerțului cu mărfuri dintre părți.