1. 

Prezenta cauză se înscrie în contextul ofertei de contracte de credit de consum încheiate în monede străine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o practică relativ curentă în anumite state membre ale Uniunii Europene și care, prima facie, poate fi considerată atractivă de împrumutați datorită ratei dobânzii, inferioară celei aplicate în general, s‑a dovedit problematică, în urma crizei financiare internaționale de la sfârșitul anilor 2000, pentru numeroși particulari din cauza deprecierii puternice a anumitor monede în raport cu moneda străină vizată (în special francul elvețian). Acești particulari au fost obligați să ramburseze sume lunare, exprimate în moneda națională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le achite dacă ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă la momentul deblocării împrumutului. Inconvenientele observate au fost atât de mari încât, prin ricoșeu, sectorul bancar al anumitor state membre a fost considerabil afectat de acestea ( 2 ).

2. 

Cu toate acestea, întrebările adresate în speță de Kúria (Ungaria) nu se referă în mod direct la compatibilitatea acestei practici ( 3 ) cu dreptul Uniunii și nici la problema dacă dispozițiile contractelor de credit de consum, numai pentru că sunt încheiate în altă monedă decât moneda națională, pot sau trebuie să fie declarate abuzive, ci la aspectul dacă și în ce măsură clauzele contractuale care determină cursul aplicabil acordării și, respectiv, rambursării împrumutului sunt printre acelea exceptate, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE ( 4 ), de la aprecierea eventualului lor caracter abuziv întrucât, în primul rând, se raportează la obiectul și/sau la raportul calitate/preț al serviciilor sau al bunurilor furnizate și, în al doilea rând, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe de asemenea cu privire la consecințele pe care, dacă este cazul, în special în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională trebuie să le deducă în privința unor clauze contractuale pe care este solicitată să le califice ca fiind abuzive.

3. 

Deși întrebările adresate au, în mare parte, un caracter inedit, întrucât urmăresc obținerea unor precizări cu privire la conținutul noțiunilor vizate în clauza așa‑zisă de excludere care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, răspunsul care va fi dat va trebui în mod necesar să se înscrie în prelungirea preceptelor jurisprudenței în materia protecției consumatorilor. În acest sens, considerăm că în speță trebuie să fie găsit un punct de echilibru între, pe de o parte, obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de Directiva 93/13 și, pe de altă parte, posibilitatea, exprimată la articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată, de a menține, într‑o anumită măsură, principiile autonomiei de voință și libertății contractuale. Trebuie, mai important, să se țină cont de necesitatea, având în vedere natura eminamente cazuistică a sistemului instituit prin această directivă, de a lăsa instanței naționale sarcina de a determina dacă clauzele contractuale în legătură cu care trebuie să se pronunțe sunt printre cele al căror caracter abuziv poate fi apreciat de aceasta.

4.

Al doisprezecelea și al nouăsprezecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, [...] directiv[a] nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile [T]ratatului [CEE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din [...] directivă;

[...]

întrucât, în sensul [...] directive[i], aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze [...]”

5.

Articolul 3 din această directivă prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

[...]

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

6.

Articolul 4 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

7.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din aceeași directivă:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8.

Punctul 1 literele (j) și (l) din anexa la Directiva 93/13, referitoare la clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3), include „clauzele care au ca obiect sau ca efect: [...] (j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract; [...] (l) [...] acordarea posibilității [...] unui furnizor de servicii să crească prețul acestora fără să îi acorde cumpărătorului [...] dreptul corespondent de a anula contractul, în cazul în care prețul final este prea ridicat în comparație cu prețul convenit la încheierea contractului”.

9.

Punctul 2 din anexa menționată indică la litera (b) că „[l]itera (j) nu aduce atingere clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator sau datorate acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără notificare, în cazul în care există un motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să aibă obligația de a informa cealaltă parte contractantă sau celelalte părți contractante în această privință cu prima ocazie și ca acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul de îndată”, iar la litera (d) că „[l]itera (l) nu aduce atingere clauzelor de indexare a prețurilor, în cazurile în care acestea sunt conforme cu legea, cu condiția ca metoda în conformitate cu care variază prețurile să fie descrisă în mod explicit”.

10.

Articolul 209 din Codul civil maghiar, în versiunea aplicabilă la încheierea contractului de împrumut în discuție în cauza principală, prevedea:

„1.   O clauză contractuală generală sau o clauză din cadrul unui contract încheiat cu consumatorii care nu a fost negociată în mod individual este abuzivă în cazul în care stabilește în mod unilateral și nejustificat, cu încălcarea cerințelor care decurg din principiul bunei‑credințe și din principiul echității, drepturile și obligațiile părților izvorâte din contract într‑un mod care îl dezavantajează pe cocontractantul părții care a impus respectiva clauză contractuală.

2.   Pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele existente la data încheierii contractului și care au determinat încheierea sa, precum și natura prestației convenite și raportul clauzei respective cu alte clauze ale contractului sau cu alte contracte.

[...]

4.   Prevederile privind clauzele contractuale abuzive nu se aplică nici în cazul clauzelor contractuale care definesc obiectul principal al contractului, nici celor care determină echilibrul dintre prestație și contraprestație.

[...]”

11.

Începând de la 22 mai 2009, alineatele (4) și (5) ale articolului 209 din Codul civil maghiar au fost modificate după cum urmează:

„4.   O clauză contractuală generală sau o clauză contractuală care nu a fost negociată individual dintr‑un contract încheiat cu un consumator este de asemenea abuzivă pentru singurul motiv că nu este redactată în mod clar sau inteligibil.

5.   Prevederile privind clauzele contractuale abuzive nu se aplică nici în cazul clauzelor contractuale care definesc obiectul principal al contractului, nici celor care determină echilibrul dintre prestație și contraprestație, cu condiția ca aceste clauze să fie redactate în mod clar și inteligibil.”

12.

Potrivit articolului 237 din același cod:

„1.   În cazul nevalidității unui contract se impune revenirea la situația anterioară încheierii lui.

2.   Dacă nu este posibilă revenirea la situația anterioară încheierii contractului, instanța poate declara aplicabil contractul pentru perioada care a trecut până la pronunțarea hotărârii. Se poate declara valabil un contract nevalid dacă se poate elimina cauza de nevaliditate, în special în contractele de împrumut cu dobândă, când există o disproporție între prestațiile părților, prin eliminarea avantajului disproporționat. În aceste ipoteze, dacă este cazul, trebuie să se dispună restituirea prestației rămase fără contraprestație.”

13.

Articolul 239 din Codul civil maghiar prevede:

„1.   În cazul nevalidității parțiale a contractului, acesta este nevalid în totalitate numai dacă nu poate fi executat în absența părții afectate de nevaliditate. De la această normă se poate deroga prin dispoziții legale.

2.   În cazul nevalidității parțiale a unui contract încheiat cu un consumator, contractul va fi anulat numai dacă nu poate fi executat în absența părții afectate de nevaliditate.”

14.

Potrivit articolului 239/A alineatul (1) din acest cod:

„Părțile pot solicita instanței declararea nevalidității contractului sau a unora dintre clauzele acestuia (nevaliditate parțială) chiar dacă nu solicită și aplicarea consecințelor legate de nevaliditatea menționată.”

15.

La 29 mai 2008, domnul Kásler și doamna Káslerné Rábai (denumiți în continuare „reclamanții din litigiul principal”) au încheiat cu OTP Jelzálogbank Zrt (denumită în continuare „pârâta din litigiul principal”) un contract denumit „împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr‑o ipotecă”.

16.

Potrivit punctului I/1 din contract, pârâta din litigiul principal a acordat reclamanților din litigiul principal un împrumut în sumă de 14400000 HUF, precizându‑se că „determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Conform punctului I din contract, reclamanții din litigiul principal au luat act că „ulterior deblocării fondurilor, cuantumul împrumutului, dobânzile aferente și cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de întârziere și celelalte cheltuieli se stabilesc în valută”. Pe baza cursului de schimb la cumpărarea francilor elvețieni aplicat de pârâta din litigiul principal la deblocarea fondurilor, echivalentul în franci elvețieni (CHF) al sumei în HUF menționate a fost stabilit la 94240,84 CHF. Reclamanții din litigiul principal aveau obligația de a rambursa această sumă în 25 de ani, fiecare rată lunară fiind scadentă în a patra zi a fiecărei luni.

17.

Potrivit punctului II din contract, acest împrumut a fost acordat la o rata a dobânzii nominală de 5,2 % la care se adaugă cheltuielile de administrare de ordinul a 2,04 %, ceea ce implica o dobândă anuală efectivă (DAE) de 7,43 % la data încheierii acestui contract.

18.

În sfârșit, potrivit punctului III/2 din contract, „împrumutătorul stabilește valoarea în HUF a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței”.

19.

Reclamanții din litigiul principal au introdus o acțiune împotriva pârâtei din litigiul principal invocând caracterul abuziv al punctului III/2 din contract. Ei au susținut că această clauză, întrucât permitea băncii să calculeze ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vânzare al valutei aplicat de ea însăși, îi conferea un avantaj unilateral și nejustificat în sensul articolului 209 din Codul civil maghiar.

20.

Prima instanță a admis această acțiune. Ulterior, hotărârea a fost confirmată în apel. În hotărârea sa, instanța de apel a considerat, printre altele, că, în cadrul unei operațiuni de împrumut precum cea în discuție în litigiul principal, banca nu pune la dispoziția clientului monedă străină și nu îi furnizează, în plus, niciun serviciu financiar referitor la cumpărarea sau la vânzarea de valută, astfel încât banca nu poate aplica un curs de schimb în scopul rambursării împrumutului care este diferit de cel utilizat la deblocarea sa. Această instanță a apreciat de asemenea că clauza în litigiu nu este clară și inteligibilă întrucât nu permite să se înțeleagă justificarea pentru diferența de mod de calcul al împrumutului după cum este vorba despre deblocarea sau despre rambursarea sa.

21.

Pârâta din litigiul principal a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel.

22.

Ea a susținut, printre altele, că clauza în litigiu, întrucât îi permite să perceapă un venit reprezentând contrapartida datorată a împrumutului în monedă străină de care beneficiază împrumutații și servește la acoperirea cheltuielilor legate de operațiunile instituției de credit pe piață în vederea cumpărării de valută, intră în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolul 209 alineatul (4) din Codul civil maghiar, astfel încât nu este necesară efectuarea unei examinări a caracterului său abuziv în temeiul articolului 209 alineatul (1) din codul menționat.

23.

Reclamanții din litigiul principal au susținut, în schimb, că se impune o astfel de examinare. Ei au arătat, printre altele, că banca nu poate invoca împotriva lor particularitățile funcționării băncilor și nu le poate imputa cheltuieli care ar rezulta astfel pentru bancă. Din moment ce consimțământul împrumutaților se referea la deblocarea unei sume în HUF, ar fi inadmisibil să se confunde veniturile băncii și împrumutul acordat. Clauza în litigiu nu ar fi, pe de altă parte, clară.

24.

În acest context, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări:

25.

Pârâta din litigiul principal, guvernele maghiar, ceh, german, grec, italian și austriac, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. La ședința din 5 decembrie 2013, au participat pârâta din litigiul principal, guvernele maghiar și german, precum și Comisia.

26.

Înainte de a aborda pe rând întrebările adresate, trebuie furnizate în prealabil câteva elemente privind sensul (ratio legis) și domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

27.

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 constituie fără îndoială o expresie a posibilității de a ține cont de autonomia de voință și de libertatea contractuală a părților, care reprezintă corolarul economiei de piață.

28.

Această dispoziție leagă aplicarea normei de excepție, care exclude anumite clauze contractuale de la examinarea caracterului lor abuziv, de îndeplinirea cumulativă a două condiții: în primul rând, clauzele respective trebuie să privească „obiectul [principal al] contractului” sau „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în al doilea rând, clauzele trebuie să fie „exprimate în mod clar și inteligibil”.

29.

Astfel cum reiese din lucrările care au precedat adoptarea Directivei 93/13 ( 6 ), textul directivei adoptate în final în scopul luptei împotriva clauzelor abuzive s‑a dovedit a fi mult mai puțin ambițios decât prima propunere a Comisiei ( 7 ), întrucât a trebuit să fie găsit un compromis între, pe de o parte, obiectivul protecției consumatorilor și al apropierii legislațiilor statelor membre în materia clauzelor abuzive și, pe de altă parte, principiile autonomiei de voință și libertății contractuale care sunt bine ancorate în tradițiile juridice ale majorității statelor membre în domeniul dreptului contractelor.

30.

În esență, ni se pare că acest compromis se manifestă în principal în două moduri.

31.

În primul rând, contrar celor ce reieșeau din propunerea Comisiei de întocmire a unei liste exhaustive a clauzelor care trebuiau să fie considerate în mod automat abuzive, lista clauzelor care figurează în anexa la Directiva 93/13 nu are decât un caracter indicativ.

32.

În al doilea rând, trebuie să se observe în mod special că nu sunt vizate de această directivă, pe de o parte, decât clauzele care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale (articolul 3 din Directiva 93/13) și, pe de altă parte, alte clauze cu excepția celor care se referă la definirea obiectului principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului și al prestației [articolul 4 alineatul (2)].

33.

În ceea ce privește dispoziția care corespunde alineatului (2) al articolului 4 din Directiva 93/13, reiese cu claritate din Poziția comună adoptată la 22 septembrie 1992 că a fost adăugată pentru a exclude „tot ce rezultă direct din libertatea contractuală a părților”. Cu alte cuvinte, a fost exprimată dorința ca nucleul raportului contractual (essentialia negotii), începând din momentul în care a fost definit în termeni clari și inteligibili, să nu fie afectat.

34.

Or, inserarea unei astfel de dispoziții ar putea părea paradoxală din mai multe motive.

35.

Mai întâi, pare surprinzător că Directiva 93/13, care urmărește, în primul rând, să protejeze consumatorul, exclude în același timp ca dispozițiile nenegociate care se situează tocmai în „nucleul” contractului să poată face obiectul unei aprecieri a caracterului lor abuziv ( 8 ). Aceasta explică cu siguranță faptul că anumite state membre au ales să extindă nivelul de protecție conferit de Directiva 93/13 nepreluând limitarea care decurge din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 în actele de transpunere ( 9 ).

36.

În continuare, deși putem aprecia dorința, clar exprimată în timpul lucrărilor care au precedat adoptarea Directivei 93/13, de a acorda un anumit loc autonomiei de voință și libertății contractuale, ne putem pune întrebări cu privire la ratio legis a acestei dispoziții. Din moment ce, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, nu sunt, în orice caz, vizate clauzele contractuale care au fost negociate individual, articolul 4 alineatul (2) din această directivă intervine într‑un domeniu în care libertatea contractuală nu a fost pe deplin exprimată.

37.

Acest paradox a fost, în parte, clarificat de Curte în Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, citată anterior, care a adus precizări notabile asupra funcției pe care o îndeplinește articolul 4 alineatul (2) în sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13.

38.

Amintind, mai întâi, că Directiva 93/13 nu a realizat decât o armonizare minimă și parțială a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, recunoscând în același timp statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat decât cel pe care îl prevede, Curtea a statuat în continuare că dispoziția menționată nu urmărea definirea domeniului de aplicare material al Directivei 93/13, ci numai stabilirea modalităților și a întinderii controlului de fond al clauzelor contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator. În sfârșit, negând orice caracter imperativ al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a concluzionat că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din directiva menționată trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Astfel, autorizând posibilitatea unui control jurisdicțional complet al caracterului abuziv al clauzelor precum cele vizate la articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată ale unui contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, reglementarea națională permite să i se asigure acestuia din urmă, conform articolului 8 din această directivă, un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel stabilit prin aceasta ( 10 ).

39.

Ansamblul acestor elemente ar trebui, în continuarea a ceea ce Curtea a statuat deja și astfel cum vom arăta în continuarea expunerii, să conducă la definirea conceptelor cuprinse în articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 pe baza unor criterii autonome ( 11 ) distincte de abordările reținute eventual la nivel național.

40.

Aceasta implică, în primul rând, că criteriile care permit definirea obiectului sau a raportului calitate/preț al bunului sau al serviciului furnizat trebuie să fie clar definite, fără a aduce atingere puterii de apreciere de care dispune instanța națională sesizată.

41.

În al doilea rând, cerința de „claritate și de lizibilitate” prevăzută de Directiva 93/13 trebuie să țină cont de faptul că consumatorul, deși atent în mod rezonabil și avizat, se află într‑o poziție de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii cu care trebuie să încheie contracte. Claritatea și lizibilitatea nu trebuie să se limiteze la aspecte pur formale sau lingvistice, ci trebuie să țină cont de asimetria de informație care caracterizează raportul consumator/vânzător sau furnizor.

42.

În lumina tuturor acestor considerații vom examina întrebările adresate de instanța de trimitere.

43.

Prin intermediul primei sale întrebări preliminare, Kúria solicită, în esență, să se stabilească dacă caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la diferența dintre cursurile de schimb aplicabile deblocării și, respectiv, rambursării împrumutului, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi examinat cu privire la fond sau dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 se opune, întrucât o astfel de clauză se raportează la definirea obiectului principal al contractului sau a raportului calitate/preț al prestației.

44.

Mai global, Curtea este invitată să determine dacă fiecare element al contraprestației care trebuie plătită în numerar de debitor constituie o clauză care definește „obiectul [principal al] contractului” sau dacă, în afară de prestația de credit, numai plata de dobânzi face parte din obiectul principal al contractului (primul aspect). În ipoteza în care această ultimă afirmație ar fi exactă, se pune de asemenea problema de a se stabili dacă obligația de plată care decurge din diferența dintre cursurile de schimb trebuie sau nu trebuie să fie considerată o parte din „remunerație”, conform articolului 4 alineatul (2) a doua ipoteză din Directiva 93/13 (al doilea aspect).

45.

Amintim că, în Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, citată anterior, Curtea a arătat deja că prin articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 erau vizate „prestațiile esențiale ale contractelor” încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator ( 12 ). În schimb, Curtea nu a trebuit să stabilească dacă clauza în litigiu privea prestații esențiale.

46.

În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că, în definitiv, revine numai instanțelor naționale sarcina de a defini ceea ce intră în sfera prestațiilor esențiale ale unui anumit contract. Această apreciere implică indubitabil o examinare exhaustivă a contractului în cauză, precum și a ansamblului împrejurărilor de fapt și de drept care au însoțit încheierea contractului menționat ( 13 ).

47.

Cu toate acestea, Curtea poate, în cadrul exercitării competenței de interpretare a dreptului Uniunii care îi este conferită prin articolul 267 TFUE, să deducă criterii generale pentru definirea noțiunilor cuprinse în Directiva 93/13 ( 14 ).

48.

Aceasta se impune în speță cu atât mai mult cu cât par să se degaje în materie mai multe tendințe, în special în raport cu încheierea de contracte de credit. Potrivit unei prime tendințe, urmată în special de Supreme Court (Regatul Unit) ( 15 ), nu ar fi necesar să se facă diferența între elementele esențiale ale prețului („core terms”) și cheltuielile susceptibile de a fi datorate în prezența anumitor condiții („incidental terms”) și, prin urmare, ar îndeplini criteriile excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 toate obligațiile de plată referitoare la prestație. În schimb, instanțele germane, precum și doctrina germană majoritară par a reține o abordare mult mai restrictivă în această privință ( 16 ).

49.

În opinia noastră, pentru a determina ceea ce constituie obiectul principal al unui contract, revine instanței sarcina de a decide, în fiecare caz, prestația sau prestațiile esențiale care trebuie considerate în mod obiectiv esențiale în economia generală a contractului. Această apreciere, care nu poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a parametrilor care definesc un anumit contract în raport cu dreptul național, ci trebuie să țină cont de specificitățile care rezultă chiar din conținutul contractului.

50.

Pe de altă parte, rezultă că obiectul principal al unui contract presupune în general mai multe aspecte indisociabile și că un astfel de contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat.

51.

Pentru a ne ilustra susținerea, facem referire la un contract de vânzare a unui autovehicul. Obiectul principal al contractului nu este reprezentat de un vehicul oarecare, ci trebuie de asemenea să fie definit ca vizând un vehicul de o anumită marcă, care dispune de anumite caracteristici tehnice și care răspunde anumitor criterii estetice.

52.

În materia contractului de prestări de servicii, este posibil să se facă referire la exemplul unui contract de călătorie încheiat între un consumator și o agenție de turism. Deși în mod abstract, în raport cu dreptul național aplicabil și cu practica, se poate estima că fac parte, fără îndoială, din nucleul contractului nu numai prestațiile de transport, ci și prestațiile de cazare convenite, totuși nu se poate concluziona că unul dintre aceste aspecte prevalează sau are un caracter secundar în raport cu celălalt. Aceste două aspecte fac parte cu siguranță din obiectul principal al contractului în cauză.

53.

Astfel, pentru a concluziona că o clauză a unui contract nu face parte din obiectul principal al acestuia, instanța națională care trebuie să se pronunțe va trebui să determine în fiecare caz dacă această clauză participă în mod obiectiv, într‑un fel sau altul, la definirea pe plan juridic sau comercial a caracteristicilor esențiale ale acestuia. În acest sens, revine, așadar, instanței sarcina să determine dacă clauza menționată face parte în mod intrinsec dintre prestațiile care definesc contractul, în măsura în care, în lipsa unei astfel de clauze, contractul își pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale sau chiar nu poate continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.

54.

În speță, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se furnizeze elementele necesare pentru definirea a ceea ce poate constitui „prestații esențiale ale unui contract de credit”.

55.

În continuarea celor menționate anterior, trebuie să fie luate în considerare nu numai elementele preluate din dreptul național aplicabil, ci și cele proprii conținutului contractului în cauză.

56.

Contractul de credit de consum se poate defini global ca fiind o convenție în temeiul căreia împrumutătorul pune la dispoziția împrumutatului o anumită sumă de bani, pe care acesta trebuie să o restituie, plătind dobânda în cazul unui împrumut cu dobândă.

57.

Această definiție corespunde în mare parte celei reținute la nivelul dreptului Uniunii, cu titlu de exemplu, în Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit ( 17 ), dar și celei consacrate în dreptul național relevant, în speță dreptul maghiar. Astfel, potrivit articolului 523 alineatul (1) din Codul civil maghiar, printr‑un contract de credit, instituția financiară se obligă să pună o anumită sumă de bani la dispoziția debitorului, care se obligă să ramburseze cuantumul împrumutului în conformitate cu contractul. Articolul 523 alineatul (2) din Codul civil maghiar menționează în mod specific, cu titlu de contraprestație, numai plata dobânzilor.

58.

Dacă rata dobânzii nominale se înscrie în însăși esența unui contract de credit, ce se poate spune despre un mecanism care permite împrumutătorului să calculeze ratele lunare pe baza cursului de schimb al unei monede străine?

59.

Cu siguranță, putem susține ideea că noțiunea de clauză care definește „obiectul [principal al] contractului” trebuie concepută în mod foarte restrâns și că, prin urmare, în ceea ce privește un contract de credit, nu se poate considera că fiecare element al contraprestației care trebuie plătită în numerar de debitor în aranjamentul în cauză este inclus în obiectul principal al contractului. Astfel, s‑ar putea avea în vedere operarea unei distincții între dispozițiile contractuale referitoare la determinarea ratei dobânzii, care se raportează la obiectul principal, și dispozițiile care privesc, având în vedere mecanismul împrumutului în cauză, cheltuieli secundare sau accesorii.

60.

Totuși, deși această considerație generală este greu de contestat în ceea ce privește un contract de credit în sens larg, suntem departe de a fi convinși că ea este valabilă în toate cazurile și în special în ceea ce privește un contract de credit definit ca „împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr‑o ipotecă”.

61.

Dacă reținem ideea că noțiunea de obiect principal al contractului trebuie să acopere tot ceea ce părțile, având în vedere termenii clari ai contractului, au definit ca atare, în măsura în care ea corespunde tuturor obligațiilor esențiale care trebuie luate în considerare cu titlu de contraprestație pentru prestația sau prestațiile furnizate ( 18 ), ni se pare delicat să limităm obiectul principal al contractului la prevederile referitoare la determinarea ratei dobânzii nominale.

62.

În ceea ce privește un împrumut exprimat în monedă străină, clauza care determină cursurile de schimb aplicabile intră, după toate probabilitățile, în sfera obiectului principal al contractului, întrucât constituie, potrivit aparențelor, unul dintre parametrii esențiali ai acestuia, în măsura în care, în lipsa clauzei menționate, executarea contractului este compromisă ( 19 ). În opinia noastră, ea se distinge în mod clar de mecanismul de modificare a cheltuielilor de mandat în discuție în cauza Invitel ( 20 ) sau de clauza privind dobânzile de întârziere menționată în Hotărârea Banco Español de Credito, citată anterior.

63.

Astfel, mecanismul de împrumut în monedă străină se bazează pe mai multe aspecte, care sunt, în principiu, indisociabile. În primul rând, împrumutul, deși deblocat și rambursat în mod concret în moneda națională, este, în orice caz, exprimat în monedă străină. În al doilea rând, rata dobânzii aplicabilă, care se referă la cuantumul împrumutului exprimat în monedă străină, este în general mai mică decât cea aplicabilă împrumutului exprimat în monedă locală. În al treilea rând, plata ratelor lunare ale împrumutului este efectuată în monedă națională, în funcție de cursul de schimb aplicabil la momentul plăților ( 21 ).

64.

Această interpretare nu infirmă ideea potrivit căreia, având în vedere imperativul protecției consumatorilor, instanța națională trebuie, în măsura posibilului, să privilegieze o noțiune relativ restrânsă, și anume ce constituie obiectul principal al contractului. Abordarea care trebuie reținută în definirea noțiunii de obiect principal al contractului, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie să conducă la excluderea dispozițiilor care au caracter secundar sau rezidual în economia contractului, iar nu a celor care privesc o prestație sau prestații esențiale care îl caracterizează.

65.

Rezultă din ansamblul acestor considerații că nu se poate exclude că, în ceea ce privește un contract de împrumut precum cel vizat în cauza principală, clauza care determină cursul de schimb aplicabil, întrucât constituie unul dintre pilonii unui contract exprimat în monedă străină, se înscrie în obiectul principal al contractului.

66.

În ipoteza în care Curtea nu ar înțelege să achieseze la această ultimă concluzie, trebuie să se determine dacă obligația de plată care decurge din diferența dintre cursul la cumpărare și cursul la vânzare ale monedei poate fi considerat un element referitor la raportul calitate/preț al serviciului furnizat.

67.

În speță, s‑ar putea, la o analiză superficială, să se estimeze că practica în discuție privește în mod necesar un element al prețului, astfel încât nu ar putea fi supusă unui control de fond, conform articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, decât în cazul în care redactarea clauzei în discuție nu ar fi nici clară, nici inteligibilă.

68.

Nu trebuie totuși să se piardă din vedere că nu sunt vizate toate elementele prețului, ci numai caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte. Astfel cum reiese din raportul Comisiei privind aplicarea Directivei 93/13 ( 22 ), clauzele care prevăd modul de calcul sau modalitățile de modificare a prețului sunt supuse în întregime controlului directivei menționate.

69.

A doua ipoteză de excludere enunțată la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 vizează, după părerea noastră, cazurile, extrem de rare în mod concret, având în vedere lipsa unui barem ( 23 ), în care poate fi stabilit un raport aproape matematic între calitatea prestației furnizate și remunerația pentru aceasta.

70.

În ceea ce privește clauzele contractuale ale unui contract de împrumut încheiat în monedă străină, care prevede că, în momentul deblocării împrumutului, se aplică cursul la cumpărare al valutei, în timp ce, la momentul rambursării împrumutului menționat, se aplică cursul la vânzare, problematica se prezintă după cum urmează.

71.

În cazul în care, astfel cum pare a fi situația în cauza principală, banca nu pune la dispoziția clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu constituie decât un etalon de valoare, atunci se va putea considera că această diferență dintre prețul de cumpărare și prețul de vânzare ale monedei străine nu este o contraprestație adecvată și că poate fi examinat caracterul abuziv al clauzei contractuale corespunzătoare. În schimb, dacă se dovedește că există un raport direct între, pe de o parte, diferența care există între cursul la cumpărare și la vânzare și, pe de altă parte, calitatea prestației furnizate, ceea ce pare că trebuie exclus având în vedere caracterul fluctuant al acestei diferențe, prevederile referitoare la această diferență nu pot fi supuse aprecierii caracterului lor abuziv.

72.

Ținând seama de ansamblul acestor considerații, propunem Curții să răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat în monedă străină, dar deblocat în realitate în monedă națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în monedă națională, clauza contractuală care determină cursul de schimb, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi considerată că face parte din obiectul principal al contractului atunci când reiese cu claritate din acesta că respectiva clauză constituie un parametru esențial al său. În schimb, diferența dintre cursul la vânzare și cursul la cumpărare ale valutei nu poate fi considerată o remunerație al cărei caracter adecvat serviciului nu poate fi examinat pentru aprecierea caracterului său abuziv.

73.

Răspunsul la această a doua întrebare, care se referă la cerința clarității și a inteligibilității prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu are sens decât dacă s‑ar impune să se considere că trebuie să se răspundă afirmativ la prima întrebare. Astfel, după cum am menționat anterior, nu se poate exclude că, în ceea ce privește un contract de împrumut exprimat în monedă străină, clauzele care determină cursul de schimb aplicabil rambursării și deblocării împrumutului se raportează în mod precis la obiectul principal al contractului.

74.

În primul rând, înainte chiar de a aborda fondul întrebării adresate, Curtea trebuie să determine dacă cerința redactării clare și inteligibile se impune chiar și în ipoteza în care cerința menționată nu a fost preluată în dispozițiile naționale.

75.

Instanța de trimitere a subliniat astfel că pârâta a susținut că era imposibil ca instanța sesizată cu litigiul să examineze dacă clauzele în litigiu erau redactate în mod clar și inteligibil, întrucât, la data încheierii contractului de credit în cauză, articolul 209 alineatul (4) din Codul civil maghiar nu preluase această cerință.

76.

În această privință, ni se pare că reiese destul de clar din jurisprudența consacrată a Curții cu privire la obligația de interpretare conformă, care se impune în egală măsură instanțelor naționale într‑un litigiu de tip orizontal ( 24 ), că este necesar ca instanța națională care trebuie să interpreteze dreptul său național să o facă în măsura posibilului în lumina textului și a finalității Directivei 93/13 pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta ( 25 ).

77.

Această obligație de interpretare conformă se impune cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește cerința clarității și a inteligibilității prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat importanța sa statuând că, în scopul garantării obiectivelor de protecție a consumatorilor urmărite de Directiva 93/13, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil ( 26 ).

78.

Rezultă că instanța națională sesizată cu litigiul este, așadar, în măsură (și chiar obligată) să verifice dacă clauzele în discuție îndeplineau cerința transparenței prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, independent de aspectul dacă această cerință fusese preluată explicit în dreptul național aplicabil la data încheierii contractului de împrumut în litigiu.

79.

În al doilea rând, se pune problema de a se stabili dacă cerința potrivit căreia clauzele privind obiectul principal sau raportul calitate/preț al prestației trebuie să fie „clare și inteligibile”, pentru a putea fi excluse de la aprecierea caracterului lor abuziv, nu vizează decât aspectul formal și lingvistic al clauzei sau dacă, în mod mai extins, se referă și la consecințele economice pe care le implică aplicarea clauzei contractuale în litigiu sau raportul său cu alte clauze.

80.

Or, în continuarea celor expuse deja, deși protecția consumatorului, în calitate de parte vulnerabilă, impune în mod necesar o interpretare clară și obiectivă a noțiunilor de obiect principal și de preț cuprinse în articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, ea impune în același timp ca cerința transparenței să fie înțeleasă în mod extensiv. Astfel cum a subliniat Comisia, având în vedere situația de inferioritate în care se află consumatorul față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește nivelul de informare, el poate avea dificultăți în evaluarea corectă a consecințelor anumitor clauze contractuale, în pofida faptului că au fost redactate clar din punct de vedere lingvistic.

81.

În consecință, examinarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze nu ar trebui să se limiteze la aspectul pur redacțional al acesteia. Caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie apreciat pe baza aspectului dacă garantează consumatorului că dispune de informațiile cu ajutorul cărora va fi în măsură să aprecieze avantajele și inconvenientele încheierii unui anumit contract și riscurile pe care și le asumă prin acea operațiune. Consumatorul trebuie nu numai să înțeleagă conținutul unei clauze, ci și obligațiile și drepturile aferente acesteia ( 27 ).

82.

În fond, ni se pare că această interpretare își găsește un sprijin solid în jurisprudența cea mai recentă a Curții.

83.

Astfel, în Hotărârea RWE Vertrieb ( 28 ), care privea în special interpretarea articolului 5 din Directiva 93/13, care impune vânzătorilor sau furnizorilor să redacteze clauzele contractuale propuse consumatorilor „într‑un limbaj clar și inteligibil”, Curtea a precizat că era de competența instanței de trimitere, în funcție de ansamblul împrejurărilor speței, să se asigure că acel consumator era în măsură să prevadă cheltuielile pe care putea să le aibă de suportat.

84.

Deși, cu siguranță, această jurisprudență privește interpretarea articolului 5 din Directiva 93/13, ni se pare cu atât mai mult valabilă în ceea ce privește cerința transparenței prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, această ultimă dispoziție având ca efect important excluderea anumitor prevederi contractuale de la aprecierea caracterului abuziv. Astfel, trebuie să nu se reducă excesiv cerințele referitoare la claritatea și la inteligibilitatea clauzei respective, care condiționează realizarea unui control de fond și pe care trebuie să le constate instanța națională competentă având în vedere ansamblul împrejurărilor speței.

85.

Pentru a reveni la cauza principală și fără a vrea să ne antepronunțăm în privința examinării pe care instanța națională va avea sarcina să o efectueze, rezultă din informațiile furnizate de instanța de trimitere că, din punct de vedere pur lingvistic, prevederile contractuale referitoare la cursul de schimb aplicabil deblocării și, respectiv, rambursării împrumutului par a fi fost clar enunțate. Punctul I/1 din contractul în litigiu prevede că „determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Pe de altă parte, potrivit punctului III/2 din același contract, „împrumutătorul stabilește valoarea în HUF a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței”.

86.

Dar, oricât de clare sunt aceste prevederi, pot apărea îndoieli cu privire la inteligibilitatea lor. Astfel, putem să ne punem întrebări cu privire la evaluarea de către consumatorul respectiv a consecințelor economice exacte ale clauzei contractului de credit care se referă la prețul de cumpărare al valutei (iar nu la prețul de vânzare al valutei) asupra sumelor pe care va fi, în definitiv, obligat să le plătească.

87.

Dacă, contrar celor sugerate de Comisie, consumatorul ar fi, în foarte mare măsură, capabil să evalueze riscul asumat cu privire la nivelul datoriei sale exprimat în monedă națională în caz de creștere a cursului monedei străine de referință, contractul de împrumut pe care l‑a semnat fiind redactat tocmai în această monedă străină, în schimb, este departe de a fi evident că consumatorul a fost în măsură să înțeleagă, în lipsa oricărei explicații în această privință, care să figureze în contract sau să fi intervenit cu ocazia încheierii acestuia, motivele care pot justifica faptul că ratele lunare trebuiau calculate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei străine, în timp ce la deblocarea împrumutului a fost utilizat cursul de schimb la cumpărare al acesteia.

88.

Așadar, câți consumatori, deși atenți și avizați în mod rezonabil, sunt în măsură să înțeleagă amploarea diferenței care există între prețul de vânzare al valutei și prețul ei de cumpărare? Spre deosebire de ceea ce se observă în general pe piața valorilor mobiliare, cumpărarea și vânzarea de valută funcționează în pereche („cross”) și se efectuează în funcție de o altă monedă. Prin urmare, nu există un singur curs de schimb care contează („spot”), ci două ( 29 ). Diferența dintre prețul de cumpărare și prețul de vânzare ale unei valute („spread”), care este în mare măsură tributar numărului și calității intervenienților pe o anumită piață, se poate dovedi considerabilă. Aceste ultime informații, în general cunoscute bine de vânzătorii sau de furnizorii din sectorul bancar și financiar și din mediile interesate, nu sunt, în schimb, în mod necesar cunoscute de consumatorul mediu ( 30 ).

89.

Va reveni totuși instanței naționale sarcina de a verifica dacă, ținând seama de informațiile oferite de vânzători sau de furnizori anterior încheierii contractului, acesta era în măsură să evalueze consecințele exacte ale referirii la prețul de cumpărare (iar nu la prețul de vânzare).

90.

În speță, va reveni instanței sesizate sarcina de a determina, în lumina elementelor obiective prezentate cu ocazia încheierii contractului în litigiu, dacă consumatorul era în măsură să înțeleagă că, în plus, pe de o parte, față de dobânzi și, pe de altă parte, față de riscurile care decurg în mod necesar din variabilitatea cursului de schimb între moneda națională (în care efectua rambursarea împrumutului) și moneda străină de referință, s‑a expus, în necunoștință de cauză, unei obligații financiare suplimentare care decurge din diferența care există între prețul de vânzare al monedei străine și prețul de cumpărare al aceleiași valute.

91.

Ținând seama de aceste considerații și în măsura în care la prima întrebare trebuie să se răspundă afirmativ, propunem să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că revine instanței sesizate sarcina de a examina caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de acesta atunci când ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, pe baza unei interpretări conforme a dreptului național aplicabil la data încheierii contractului în cauză. Examinarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale trebuie să țină cont de toate împrejurările din speță, în special de informațiile aduse la cunoștința consumatorului la încheierea contractului, și trebuie să vizeze, în plus față de aspectul strict formal și lingvistic, evaluarea exactă a consecințelor economice ale clauzelor menționate și raporturile care pot exista între ele.

92.

Din decizia de trimitere reiese că instanța sesizată în apel, concluzionând în sensul caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la calculul ratelor lunare prin aplicarea diferenței dintre cursul la cumpărarea și cursul la vânzarea monedei străine de referință, a decis, în temeiul articolului 237 alineatul (2) din Codul civil maghiar ( 31 ), că se impune modificarea contractului de împrumut în discuție în cauza principală, impunând calcularea ratelor lunare ale rambursării împrumutului pe baza cursului la cumpărare aplicat de bancă.

93.

Or, modificarea operată de instanța de apel ridică problema dacă nu este contrară soluției cuprinse în Hotărârea Banco Español de Credito, citată anterior.

94.

Ne amintim că în această cauză Curtea trebuia să se pronunțe asupra aspectului dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opune reglementării unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive dintr‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze contractul menționat revizuind conținutul acestei clauze.

95.

Curtea a răspuns afirmativ, întemeindu‑se pe modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și, mai global, pe finalitatea și pe economia generală ale Directivei 93/13. În acest context, Curtea a subliniat, printre altele, că posibilitatea de a revizui conținutul clauzelor abuzive ar putea aduce atingere realizării unui obiectiv pe termen lung, prevăzut la articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau a furnizorilor prin faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori. Ca urmare a acestui fapt, în cazul în care instanței naționale i‑ar fi acordată o astfel de posibilitate, aceasta nu ar fi în măsură să garanteze, prin ea însăși, o protecție a consumatorului la fel de eficace precum cea care rezultă din neaplicarea clauzelor abuzive ( 32 ).

96.

În această privință, pare important de subliniat că orientarea formulată de Curte urmărea restabilirea unui echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților într‑o ipoteză în care contractul în litigiu putea, în principiu, să continue să existe „fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic” (punctul 65 din hotărâre).

97.

Astfel, interdicția ca judecătorul să revizuiască conținutul unei clauze pe care o califică drept abuzivă în loc să dispună pur și simplu neaplicarea ei se referă la ipoteza în care suprimarea clauzei în litigiu, care are un caracter accesoriu în economia contractului, nu compromite existența contractului menționat și nu se dovedește cauzatoare de prejudicii pentru consumator.

98.

Această ipoteză se distinge de cea vizată în cauza principală, în care suprimarea clauzei contractuale calificate drept abuzivă implică o imposibilitate de continuare a executării contractului, ceea ce, în definitiv, determină consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator. Astfel, suprimarea clauzelor referitoare la cursul de schimb aplicabil ar determina imposibilitatea executării contractului de credit. Pe de altă parte, consumatorul ar trebui după toate probabilitățile să ramburseze imediat suma din împrumut pe care o mai datorează băncii. Întrucât consumatorul nu dispune, în principiu, de capacitatea de rambursare imediată, s‑ar confrunta cu posibilitatea executării ipotecii imobiliare.

99.

Astfel, extinderea orientării formulate de Curte la posibilitatea instanței naționale de a înlocui clauza abuzivă nevalidă cu dispoziții naționale cu caracter supletiv nu ni se pare în acest caz nici necesară, nici oportună.

100.

Considerăm că nimic nu ar trebui, în principiu, să se opună ca instanța națională, în temeiul principiilor de drept al contractelor, să elimine caracterul abuziv al unei clauze înlocuind‑o cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Astfel, înlocuirea printr‑o astfel de dispoziție, care prin ea însăși nu conține clauze abuzive ( 33 ), permițând atingerea rezultatului că contractul poate continua să existe în pofida suprimării clauzei în litigiu și să fie obligatoriu pentru părți, ni se pare a se înscrie printre obiectivele articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.

101.

Obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în cadrul Directivei 93/13 constă în restabilirea echilibrului între părți, menținând în același timp, în principiu, validitatea contractului în întregime, iar nu în anularea tuturor contractelor care conțin clauze abuzive ( 34 ).

102.

În schimb, dacă o astfel de înlocuire nu ar fi permisă, iar instanța ar fi obligată să anuleze contractul, caracterul descurajator al sancțiunii nulității ar risca să fie compromis. Astfel, o asemenea anulare va avea în mod normal consecința că întreaga sumă din împrumut pe care o mai datorează va deveni scadentă, ceea ce este de natură a exceda capacitățile financiare ale consumatorului și, prin urmare, să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe vânzătorul sau pe furnizorul împrumutător care, față de această consecință, ar putea să nu fie interesat să evite inserarea de astfel de clauze în contractele sale.

103.

În aceste condiții, o „validare” a contractului prin înlocuirea cu o dispoziție cu caracter supletiv, dacă este posibilă în temeiul dreptului național aplicabil, ceea ce incumbă instanței de trimitere să verifice, apare ca fiind necesară pentru restabilirea unui echilibru real între părți și pentru asigurarea astfel a protecției consumatorului împotriva clauzelor abuzive, obiectiv principal al Directivei 93/13, menținând efectul util al mecanismului de protecție instituit prin această directivă.

104.

Conștienți că Curtea nu a fost sesizată în mod direct și exact cu această întrebare, care de altfel nu a fost discutată de părți ( 35 ), ni se pare important să subliniem că această competență de înlocuire nu ar trebui să fie nelimitată: intervenția instanței trebuie, în măsura posibilului, să vizeze numai restabilirea unei anumite egalități între vânzători sau furnizori și consumatorii cu care încheie contracte ( 36 ).

105.

Ea nu trebuie să conducă la crearea unei bulversări a echilibrului contractual printr‑o intervenție a autorității statului ulterioară încheierii contractului. Astfel, este binecunoscut că un contract rămâne, în principiu, reglementat de legea în vigoare în ziua în care este încheiat și că orice intervenție a unui terț, inclusiv a statului în funcția sa legislativă, trebuie să fie realizată cu prudență, întrucât poate fi de natură să compromită libertatea contractuală și libera concurență care constituie corolarul acesteia ( 37 ).

106.

Propunem să se răspundă la a treia întrebare că, deși, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională nu poate remedia lipsa validității în raport cu consumatorul a unei clauze contractuale abuzive utilizate, nimic nu se opune ca instanța națională să aplice o dispoziție de drept național cu caracter supletiv care să poată înlocui clauza contractuală lipsită de validitate, în măsura în care, în temeiul normelor de drept național, contractul poate continua să existe în drept după suprimarea clauzei abuzive.

107.

În lumina analizei care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Kúria după cum urmează: