ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)
4 martie 2011(*)
„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 2003/88/CE − Organizarea timpului de lucru – Noțiunea «timp de lucru» – Noțiunea «timp de lucru maxim săptămânal» – Pădurar care, potrivit contractului său de muncă și contractului colectiv aplicabil, are un program de lucru flexibil de opt ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână − Reglementare națională potrivit căreia pădurarul poartă răspunderea pentru orice prejudiciu produs în cadrul cantonului silvic aflat în gestiunea sa − Calificare − Efect al orelor suplimentare asupra remunerației și a indemnizațiilor persoanei în cauză”
În cauza C‑258/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Dâmbovița (România), prin decizia din 14 aprilie 2010, primită de Curte la 25 mai 2010, în procedura
Nicușor Grigore
împotriva
Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva – Direcția silvică București,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, domnul A. Ó Caoimh (raportor) și doamna P. Lindh, judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 2 punctul 1 și a articolului 6 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Grigore, pădurar, pe de o parte, și angajatorul acestuia, Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția silvică București (denumită în continuare „Romsilva”), pe de altă parte, cu privire la interpretarea noțiunii „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88, în ceea ce privește serviciile de pază și administrare pe care le‑a efectuat domnul Grigore în cantoanele silvice aflate în gestiunea sa, precum și la remunerația datorată pentru aceste servicii.
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
3 Potrivit considerentului (1) al Directivei 2003/88, prin aceasta se realizează, din motive de claritate, codificarea dispozițiilor Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000 (JO L 195, p. 41).
4 În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din Directiva 2003/88, aceasta stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru și se aplică perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal.
5 Articolul 2 din Directiva 2003/88, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 1-5:
„În sensul prezentei directive:
1. prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale;
2. prin «perioadă de repaus» se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru;
[…]
4. prin «lucrător de noapte» se înțelege:
(a) pe de o parte, orice lucrător care, pe timpul nopții, muncește cel puțin trei ore din timpul de lucru zilnic normal;
(b) de altă parte, orice lucrător care poate realiza noaptea o anumită parte din timpul său de lucru anual […];
5. prin «muncă în schimburi» se înțelege orice mod de organizare a lucrului în echipă, în conformitate cu care lucrătorii se succed la aceleași posturi de lucru în conformitate cu un anumit ritm, inclusiv prin rotație, și care poate fi de tip continuu sau discontinuu, impunând lucrătorilor necesitatea de a realiza o muncă la ore diferite într‑o perioadă dată de zile sau săptămâni.”
6 Directiva 2003/88 prevede, la articolele 3-5, măsurile pe care statele membre trebuie să le adopte pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus zilnic, de pauze și, respectiv, de o perioadă minimă de repaus săptămânal.
7 Potrivit articolului 6 din aceeași directivă, intitulat „Timpul de lucru maxim săptămânal”:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor:
(a) timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali;
(b) timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore.”
8 Articolul 8 primul paragraf litera (a) din Directiva 2003/88 prevede:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca:
(a) timpul normal de lucru al lucrătorilor de noapte să nu depășească în medie opt ore pe parcursul unei perioade de 24 de ore.”
9 Articolul 16 din Directiva 2003/88 are următorul cuprins:
„Statele membre pot prevedea:
[…]
(b) pentru aplicarea articolului 6 (timpul maxim de lucru săptămânal), o perioadă de referință care să nu depășească patru luni.
[…]”
10 În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din directiva menționată, ținând cont de principiile generale de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor, statele membre pot deroga, între altele, de la articolele 6 și 16 din directivă atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși.
11 În temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2003/88, statele membre au opțiunea de a nu aplica articolul 6, cu condiția să respecte principiile generale de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor și să îndeplinească o serie de condiții cumulative enunțate în cadrul dispoziției în cauză.
Reglementarea națională
Codul muncii
12 Potrivit articolului 108 din Codul muncii (denumit în continuare „Codul muncii”), cu modificările ulterioare, timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, ale contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.
13 Pentru salariații angajați cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este, potrivit articolului 109 alineatul (1) din Codul muncii, de opt ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
14 Articolul 110 din Codul muncii prevede:
„(1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de opt ore pe zi timp de cinci zile, cu două zile de repaus.
(2) În funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.”
15 Potrivit articolului 111 alineatul (1) din Codul muncii, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. În conformitate cu alineatul (2) al aceluiași articol, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi, prin excepție, prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 3 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
16 Articolul 115 din Codul muncii este formulat după cum urmează:
„(1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută în contractele colective de muncă aplicabile la nivelul angajatorului sau, în absența acestora, în regulamentele interne.
(2) Programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncă.
(3) Durata zilnică a timpului de muncă este împărțită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se află simultan la locul de muncă și o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul își alege orele de sosire și de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.
(4) Programul individualizat de muncă poate funcționa numai cu respectarea dispozițiilor art. 109 și 111 [din codul menționat].”
17 Potrivit articolului 117 alineatele (1) și (2) din Codul muncii, orele de lucru efectuate în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la articolul 109 din același cod, sunt considerate ore de lucru suplimentare. Nu pot fi efectuate ore de lucru suplimentare fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.
18 Articolul 118 din Codul muncii prevede că, la solicitarea angajatorului, salariații pot efectua ore de lucru suplimentare, cu respectarea prevederilor articolelor 111 sau 112 din codul menționat, după caz.
Legea nr. 22/1969
19 Potrivit articolului 23 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice (denumită în continuare „Legea nr. 22/1969”), cu modificările ulterioare, încălcarea dispozițiilor legale cu privire la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială, disciplinară, administrativă, penală sau civilă, după caz.
20 În temeiul articolului 24 din Legea nr. 22/1969, angajații răspund material, potrivit Codului muncii și prevederilor legii menționate, pentru pagubele cauzate în gestiune prin fapte ce nu constituie infracțiuni.
Hotărârea Guvernului nr. 997/1999
21 Articolul 8 din Hotărârea Guvernului nr. 997/1999 pentru aprobarea Regulamentului privind constituirea, organizarea și funcționarea structurilor silvice proprii (Monitorul Oficial al României, partea I nr. 597 din 8 decembrie 1999) prevede la alineatul (3):
„După semnarea procesului‑verbal, pădurarul poartă răspunderea pentru modul cum își desfășoară activitatea de pază și gospodărire a patrimoniului forestier din cantonul silvic pe care îl conduce.”
Regulamentul privind paza fondului forestier
22 Articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul pentru paza fondului forestier, a fondurilor de vânătoare și a fondurilor de pescuit din apele de munte, anexă la Ordinul ministrului silviculturii nr. 15/1988 (denumit în continuare „Regulamentul privind paza”), prevede că paza fondului forestier, a fondurilor de vânătoare și a fondurilor de pescuit din apele de munte se realizează de către pădurarii silvici sau de vânătoare, pentru suprafața ce li s‑a încredințat.
23 În conformitate cu articolul 7 din regulamentul menționat, paza pădurilor, a vânatului și a peștelui din apele de munte dintr‑un canton se execută și se asigură de pădurari printr‑o supraveghere permanentă.
24 Articolul 22 din Regulamentul privind paza prevede:
„Pădurarii răspund material, în condițiile prevăzute de Codul muncii, pentru arborii tăiați, scoși din rădăcini, distruși, degradați ilegal sau sustrași, pe care nu‑i justifică prin procese‑verbale de constatare a contravențiilor și infracțiunilor. De asemenea, pădurarul răspunde material, contravențional, disciplinar sau penal, după caz, pentru orice faptă ilegală săvârșită împotriva fondului forestier, dacă pentru recuperarea pagubelor produse a încheiat acte în privința cărora s‑a constatat ulterior, de organele de justiție sau procuratură, că sunt neîntemeiate. Înainte de începerea controlului, pădurarul va da o declarație în care precizează prejudiciile cunoscute în canton, după care cel ce efectuează controlul încheie condica de serviciu a acestuia.”
25 O nouă versiune a Regulamentului privind paza a intrat în vigoare la 24 ianuarie 2010 (Monitorul Oficial al României, partea I nr. 721 din 26 octombrie 2009), ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 1076/2009.
Contractul colectiv de muncă al Romsilva
26 Articolul 110 din Contractul colectiv de muncă de la nivelul Romsilva, încheiat la 2 iunie 2006 și reînnoit la 4 iunie 2007 (denumit în continuare „contractul colectiv”), prevede:
„Pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. […]
Pentru personalul de teren (pădurari, agenți de teren, șefi de districte, brigadieri silvici) și pentru personalul cu funcții de conducere programul de lucru este flexibil […], dar se va încadra în durata normală a timpului de muncă prevăzută de legislația în vigoare.”
27 Articolul 179 din contractul colectiv prevede:
„În vederea asigurării unor condiții de muncă și viață mai bune pentru personalul angajat, unitatea va asigura, pentru unele categorii de salariați, următoarele facilități:
[…]
c) [membrii] personalul[ui] silvic din structura [Romsilva], care locuiesc cu familia în imobile aparținând acestor subunități, primesc spre folosință, în mod gratuit, spații de locuit în incinta sediilor de cantoane [sau de] districte silvice sau a imobilelor aparținând pepinierelor, păstrăvăriilor sau fazaneriilor etc. aflate în administrarea unității. […]
În cazul în care în zona de activitate nu există sedii de cantoane sau districte, iar personalul utilizează în acest scop locuința personală, acesta are dreptul la o indemnizație echivalentă cu cea stabilită potrivit legii pentru o cameră.”
Acțiunea principală și întrebările preliminare
28 Domnul Grigore a fost angajat de Romsilva în calitate de pădurar între 1 martie 2006 și 19 septembrie 2008. Acestuia i‑a fost încredințat inițial Cantonul silvic nr. 12 Valea Mocanului și, începând cu luna august 2006, și Cantonul silvic nr. 13 Valea Mocanului Buftea.
29 Din decizia de trimitere și din observațiile prezentate Curții rezultă că, potrivit contractului colectiv, programul de lucru al pădurarilor este flexibil, în limitele prevăzute de legislația națională în vigoare. Potrivit contractului său de muncă, domnul Grigore avea un program de lucru flexibil de opt ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Remunerația sa era calculată și plătită pe baza acestui program de lucru.
30 În speță, conform fișei postului incluse în contractul menționat, domnul Grigore, singurul care răspundea de Cantonul nr. 12 Valea Mocanului, trebuia să asigure paza cantoanelor silvice aflate în gestiunea sa.
31 Decizia de trimitere nu specifică dacă domnul Grigore beneficia de o locuință de serviciu situată în incinta cantoanelor respective. Potrivit observațiilor transmise Curții de guvernul român, Cantonul nr. 12 Valea Mocanului nu dispune de o locuință care să poată fi pusă la dispoziția pădurarului, iar reclamantul din acțiunea principală nu a folosit posibilitatea oferită de contractul colectiv de a locui în sediul administrativ de care dispune Cantonul nr. 13 Valea Mocanului Buftea.
32 Prin acțiunea introdusă la 27 octombrie 2008 la instanța de trimitere, domnul Grigore a solicitat obligarea Romsilva, printre altele, la plata, pe de o parte, a sporurilor salariale pentru efectuarea de ore suplimentare, pentru orele de lucru efectuate sâmbăta și duminica, precum și pentru efectuarea de ore de noapte și, pe de altă parte, a unei indemnizații pentru închirierea unei locuințe.
33 Reclamantul din acțiunea principală consideră că noțiunea „timp de lucru” care figurează la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 include perioada în cursul căreia pădurarul are obligația, legală și contractuală, să asigure în mod permanent paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa. Potrivit acestuia, prin obligarea pădurarului să asigure paza neîntreruptă a unui astfel de canton se încalcă prevederile articolelor 2 și 6 din directiva menționată.
34 În schimb, Romsilva susține că un pădurar precum reclamantul din acțiunea principală beneficiază de un program flexibil și își poate, așadar, îndeplini atribuțiile pe parcursul unei zile fără a depăși însumat opt ore de lucru și fără a fi ținut să respecte un program fix între ora 8 și ora 16, important fiind să își îndeplinească sarcinile de serviciu.
35 Instanța de trimitere constată că, în temeiul reglementării naționale aplicabile, un pădurar trebuie să își îndeplinească atribuțiile 24 de ore din 24, șapte zile din șapte, fără a primi altă remunerație decât cea aferentă unui program de lucru de opt ore pe zi, și aceasta în condițiile în care răspunderea sa este angajată în mod permanent și continuu.
36 Considerând că, în aceste condiții, soluționarea litigiului cu care este sesizat necesită interpretarea Directivei 2003/88, Tribunalul Dâmbovița a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Perioada în care un pădurar cu un program de opt ore pe zi, conform contractului individual de muncă, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se săvârșesc pagubele, reprezintă «timp de muncă» în sensul dispozițiilor articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 […]?
2) Răspunsul la întrebarea 1 ar fi diferit în situația în care pădurarul locuiește în locuința de serviciu aflată în incinta cantonului silvic din gestiunea sa?
3) Sunt încălcate dispozițiile articolului 6 din Directiva 2003/88 […], articol intitulat «Timpul de lucru maxim săptămânal», în situația în care, deși prin contractul individual de muncă se prevede un timp de muncă de maximum opt ore pe zi, 40 ore pe săptămână, în realitate, în temeiul obligației legale, pădurarul asigură, în mod permanent, paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa?
4) În situația unui răspuns afirmativ la întrebarea 1), angajatorul este obligat la plata drepturilor salariale sau care pot fi asimilate acestora, pe perioada în care pădurarul are obligația de a asigura paza pădurii?
5) În cazul în care răspunsul la întrebarea 1) ar fi negativ, care este regimul juridic pentru timpul în care un pădurar este responsabil cu paza pădurii aflate în gestiunea sa?”
Cu privire la întrebările preliminare
37 Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la întrebările adresate cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la jurisprudența pertinentă. Curtea consideră că aceasta este situația în ceea ce privește acțiunea principală.
Cu privire la prima întrebare
38 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că o perioadă în care un pădurar, al cărui timp de lucru zilnic, astfel cum este stipulat în contractul său de muncă, este de opt ore, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se produc aceste pagube, reprezintă „timp de lucru” în sensul acestei dispoziții.
39 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, întrucât articolele 1-8 din Directiva 2003/88 sunt redactate într‑un mod în esență identic cu cel în care sunt redactate articolele 1-8 din Directiva 93/104, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, interpretarea dată acestora din urmă de către Curte poate fi transpusă pe deplin în privința articolelor menționate din Directiva 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Fuß, C‑429/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).
40 În plus, trebuie amintit că Directiva 2003/88 are ca obiect stabilirea unor cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor printr‑o apropiere a reglementărilor naționale referitoare în special la timpul de lucru. Această armonizare la nivelul Uniunii Europene în materie de organizare a timpului de lucru urmărește garantarea unei mai bune protecții a securității și a sănătății lucrătorilor, acordându‑le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și de pauze adecvate și prevăzând un plafon de 48 de ore pentru durata medie a săptămânii de lucru, limită maximă în privința căreia se precizează expres că include orele suplimentare (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C‑303/98, Rec., p. I‑7963, punctul 49, Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C‑173/99, Rec., p. I‑4881, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C‑151/02, Rec., p. I‑8389, punctul 46).
41 Diferitele prevederi cuprinse în directiva menționată în materia duratei maxime de lucru și a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze toți lucrătorii în calitate de cerințe minime necesare pentru a asigura protecția securității și a sănătății acestora (a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C‑14/04, Rec., p. I‑10253, punctul 49 și jurisprudența citată).
42 În ceea ce privește noțiunea „timp de lucru” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, este necesar în primul rând să se amintească faptul că a fost deja stabilit de către Curte că directiva definește respectiva noțiune ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale, și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, acestea excluzându‑se reciproc (Hotărârile citate anterior Jaeger, punctul 48, precum și Dellas și alții, punctul 42, și Ordonanța din 11 ianuarie 2007, Vorel, C‑437/05, Rep., p. I‑331, punctul 24).
43 În acest context, Directiva 2003/88 nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru și cele de repaus, iar printre elementele caracteristice ale noțiunii „timp de lucru” în sensul acestei directive nu figurează intensitatea lucrului efectuat de salariat sau randamentul acestuia (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 43, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 25).
44 În continuare, Curtea a hotărât de asemenea că noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus” în sensul Directivei 2003/88 reprezintă noțiuni de drept al Uniunii care trebuie definite în funcție de caracteristici obiective, cu referire la sistemul și finalitatea directivei menționate, care urmărește stabilirea unor cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor. Într‑adevăr, numai o astfel de interpretare autonomă poate garanta eficacitatea deplină a directivei, precum și aplicarea uniformă a respectivelor noțiuni în toate statele membre (a se vedea Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctele 44 și 45, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 26).
45 În sfârșit, este necesar a se aminti că articolul 2 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispozițiile directivei de la care se poate deroga.
46 În acțiunea principală, astfel cum a afirmat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, nu reiese cu certitudine din dosarul transmis Curții dacă sunt întrunite cele trei elemente ale definiției noțiunii „timp de lucru” amintite la punctul 42 din prezenta ordonanță. În timp ce Romsilva și guvernul român, în observațiile prezentate Curții, contestă obligația unui pădurar de a se afla la dispoziția angajatorului la locul de muncă în afara celor opt ore de lucru zilnic, reclamantul din acțiunea principală susține că, din moment ce pădurarul preia întreaga răspundere pentru paza și administrarea cantonului silvic și poate răspunde pentru eventualele pagube materiale produse în cadrul acestei administrări, acesta are obligația de a îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite 24 de ore din 24 și șapte zile din șapte.
47 Guvernul român susține că pădurarul asigură o misiune de protecție permanentă a fondului forestier, fără ca acesta să fie ținut să își îndeplinească atribuțiile în mod continuu, contrar celor afirmate de reclamantul din acțiunea principală. Potrivit guvernului, contrar celor ce reies din decizia de trimitere, faptul că legislația națională aplicabilă în acțiunea principală califică unele obligații de serviciu ale pădurarului ca fiind „permanente” trebuie interpretat în sensul că acestea trebuie îndeplinite în mod constant pe parcursul programului de lucru și că nu este necesar să fie stabilită o anumită periodicitate în privința acestora. În opinia guvernului menționat, soluționarea acțiunii principale depinde de stabilirea întinderii în timp a obligației de pază a pădurarului, aspect care ține de interpretarea reglementării naționale.
48 În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei trimiteri preliminare, orice apreciere a situației de fapt din cauză este de competența instanței de trimitere și nu revine Curții competența de a se pronunța cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici de a hotărî dacă interpretarea pe care instanța de trimitere o dă acestora este corectă (a se vedea între altele Hotărârea din 5 martie 2009, Apis‑Hristovich, C‑545/07, Rep., p. I‑1627, punctul 32, precum și Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, Rep., p. I‑3071, punctul 48).
49 Prin urmare, nu Curtea, ci instanța de trimitere este competentă să aprecieze, în funcție de termenii contractului de muncă al unui pădurar precum reclamantul din acțiunea principală, ai contractelor colective care guvernează exercitarea funcțiilor de către acesta și ai dispozițiilor relevante din dreptul național, inclusiv cele privind condițiile în care intervine răspunderea potrivit Regulamentului privind paza, care este natura, întinderea și durata responsabilităților care îi revin. În acest context, instanța națională trebuie să verifice caracterul veridic al afirmației reclamantului din acțiunea principală potrivit căreia acesta ar avea obligația să muncească în permanență.
50 În cadrul verificării obligațiilor care îi revin unui pădurar în vederea determinării timpului de lucru al acestuia în sensul Directivei 2003/88, instanța de trimitere este datoare să nu se limiteze la examinarea dispozițiilor din legislația națională care au ca obiect reglementarea explicită a timpului de lucru, ci trebuie de asemenea să examineze prevederile care afectează, în practică, modul de organizare a timpului de lucru al persoanei în cauză.
51 În cazul în care, astfel cum a admis chiar guvernul român, ca urmare a acestei examinări se va desprinde concluzia că prin contractul individual de muncă al unui pădurar precum reclamantul din acțiunea principală, care este singurul care răspunde de un canton silvic, și/sau prin dispozițiile relevante din legislația națională aplicabilă în acțiunea principală se impune o obligație de supraveghere a respectivului canton care are ca rezultat faptul că timpul de lucru al pădurarului în cauză depășește în realitate numărul de ore stipulat în contractul său de muncă și în convenția colectivă care îi este aplicabilă, ar fi posibil ca cerințele articolului 6 din Directiva 2003/88 privind timpul de lucru maxim săptămânal să nu fie respectate.
52 În cadrul verificării pe care instanța de trimitere trebuie să o realizeze în ceea ce privește aprecierea timpului real de lucru efectuat de un pădurar precum reclamantul din acțiunea principală, sunt relevante natura și consecințele, în dreptul român, ale tipului de contract „flexibil” de care beneficiază acesta, condițiile în care intervine regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil pentru pagubele constatate în cadrul cantonului său silvic, ținând seama de condițiile prevăzute de dreptul român în ceea ce privește existența unei astfel de răspunderi, precum și aspectul dacă este posibilă în realitate executarea obligației de pază permanentă care îi revine în cadrul programului de lucru fixat prin contractul său de muncă, precum și prin reglementarea națională în vigoare.
53 Trebuie de asemenea amintit că, în acest context, calificarea drept „timp de lucru”, în sensul Directivei 2003/88, a unei perioade de prezență a lucrătorului depinde de obligația acestuia din urmă de a se afla la dispoziția angajatorului său (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 58). Factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 48, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 28).
54 Potrivit informațiilor prezentate Curții, un contract flexibil de tipul celui în discuție în acțiunea principală urmărește să permită, în funcție de caracteristicile întreprinderii în cadrul căreia este angajat lucrătorul în cauză sau de munca prestată, o repartizare liberă a timpului de lucru, cu condiția însă de a se respecta durata normală a acestuia, de 40 de ore pe săptămână.
55 Cu toate acestea, într‑o situație precum cea din acțiunea principală, ar putea fi relevantă deopotrivă, astfel cum în mod corect a subliniat Comisia, împrejurarea că pădurarul este singurul care răspunde de paza unui canton silvic, nefiind prevăzute nicio posibilitate de muncă în schimburi și nicio altă modalitate pentru îndeplinirea obligației de pază permanentă a cărei existență o susține reclamantul din acțiunea principală.
56 Prin urmare, trebuie ca instanța de trimitere, având în vedere definiția timpului de lucru care figurează la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, astfel cum a fost amintită la punctul 42 din prezenta ordonanță, pe de o parte, să verifice compatibilitatea dispozițiilor relevante din reglementarea națională care guvernează timpul de lucru al pădurarilor cu această directivă și, pe de altă parte, chiar și în cazul în care reglementarea menționată ar fi compatibilă cu directiva, să examineze dacă modul de aplicare efectivă a acesteia, ținând seama, printre altele, de regimul juridic al răspunderii care poate fi aplicabil, în anumite condiții, în ceea ce privește pădurarii, poate duce, în cazuri specifice, la rezultate incompatibile cu cerințele directivei.
57 În orice caz, este necesar a se aminti că, inclusiv în cazul în care timpul de lucru al unui pădurar precum reclamantul din acțiunea principală ar fi, în practică, limitat la cele 40 de ore săptămânale stipulate în contractul său de muncă, trebuie deopotrivă respectate cerințele Directivei 2003/88 referitoare la perioadele minime de repaus zilnic (articolul 3), de pauză (articolul 4) și de repaus săptămânal (articolul 5), desigur, sub rezerva posibilităților de a deroga de la respectivele dispoziții prevăzute de directivă. În plus, din moment ce, în acțiunea principală, este în discuție un contract de muncă „flexibil”, instanța de trimitere trebuie de asemenea să verifice dacă modul de aplicare a acestuia permite să fie asigurată respectarea articolului 8 primul paragraf litera (a) din directivă, care impune anumite cerințe în ceea ce privește munca de noapte.
58 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că o perioadă în care un pădurar, al cărui timp de lucru zilnic, astfel cum este stipulat în contractul său de muncă, este de opt ore, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se produc aceste pagube, reprezintă „timp de lucru” în sensul dispoziției menționate numai dacă natura și întinderea obligației de pază care îi revine pădurarului și regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil impun prezența sa fizică la locul de muncă și dacă, în cursul acestei perioade, trebuie să se afle la dispoziția angajatorului. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare privind situația de fapt și aspectele juridice, în special din perspectiva dreptului național aplicabil, pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care a fost sesizată.
Cu privire la a doua întrebare
59 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în ceea ce privește stabilirea timpului de lucru al unui pădurar precum reclamantul din acțiunea principală, este relevantă împrejurarea că acesta dispune de o locuință de serviciu situată în cadrul cantonului silvic pe care îl gestionează.
60 Cu titlu introductiv, trebuie constatat că, din moment ce instanța de trimitere nu a furnizat niciun detaliu cu privire la domiciliul reclamantului din acțiunea principală sau la punerea la dispoziția sa a unei locuințe de serviciu, guvernul român consideră necesar să se respingă această întrebare ca inadmisibilă.
61 Cu toate acestea, întrucât, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, instanța de trimitere este singura competentă să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții și întrucât acestea au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, iar interpretarea oferită de Curte se poate dovedi utilă pentru instanța națională în soluționarea litigiului cu care este sesizată, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în acest sens, între altele, Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 59, și Hotărârea din 12 octombrie 2010, Rosenbladt, C‑45/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).
62 Astfel cum s‑a indicat la punctul 42 din prezenta ordonanță, noțiunea „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 este definită ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale. Această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, cele două noțiuni excluzându‑se reciproc.
63 Astfel cum reiese deopotrivă de la punctul 53 din prezenta ordonanță, calificarea drept „timp de lucru”, în sensul directivei menționate, a unei perioade de prezență a lucrătorului depinde de obligația acestuia din urmă de a se afla la dispoziția angajatorului său (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 58). Factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 48, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 28).
64 În ceea ce privește împrejurarea că se pune la dispoziția pădurarului o locuință de serviciu, aceasta nu înseamnă nicidecum că cele trei condiții enunțate la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, care sunt cerute pentru ca activitatea unui lucrător să fie calificată drept „timp de lucru” în sensul dispoziției amintite, sunt îndeplinite în mod automat prin simplul fapt că locuința în cauză se situează în incinta cantonului silvic aflat în gestiunea pădurarului.
65 În cazul în care, ca urmare a verificărilor efectuate de instanța de trimitere, se dovedește că un pădurar precum reclamantul din acțiunea principală efectuează orele de lucru obligatorii în temeiul contractului său de muncă, mai exact cele 40 de ore săptămânale stipulate în contract, potrivit unui program flexibil și că, ținând seama de regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil, acesta trebuie să își îndeplinească obligațiile referitoare la paza și administrarea cantonului silvic aflat în gestiunea sa numai în cursul acestor ore, împrejurarea că i se pune la dispoziție o locuință în respectivul canton nu ar trebui în mod necesar să afecteze calificarea timpului său de lucru și a perioadelor sale de repaus din perspectiva articolului 2 din Directiva 2003/88 și, prin urmare, nici respectarea timpului de lucru maxim săptămânal astfel cum este definit la articolul 6 din directivă.
66 Astfel, dacă pădurarul poate, în afara timpului său de lucru de 40 de ore pe săptămână, să își organizeze timpul, să părăsească cantonul silvic aflat în gestiunea sa și să se dedice propriilor interese, perioada consacrată unor astfel de activități nu poate, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, să fie calificată drept „timp de lucru” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, în pofida faptului că locuința de serviciu pusă la dispoziția sa este situată în incinta cantonului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Simap, punctul 50, și Jaeger, punctul 51).
67 Dacă, dimpotrivă, pădurarul locuiește într‑o locuință de serviciu pusă la dispoziția sa în cantonul respectiv și dacă reiese din verificările realizate de instanța de trimitere că, fie chiar în temeiul reglementării naționale aplicabile, fie datorită modalităților de punere în aplicare efectivă a acestei reglementări, pădurarul trebuie în realitate, în vederea îndeplinirii obligației sale de pază, să se afle la dispoziția angajatorului pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, ne aflăm în prezența elementelor caracteristice ale noțiunii „timp de lucru” în sensul dispoziției menționate (a se vedea Hotărârile citate anterior Simap, punctul 48, și Jaeger, punctul 63).
68 Astfel, după cum reiese din jurisprudența Curții, este necesar să se considere că obligațiile care îl pun pe lucrătorul în cauză în imposibilitatea de a‑și alege locul de ședere în perioadele de inactivitate profesională reprezintă o formă de exercitare a funcțiilor acestuia (a se vedea Hotărârile citate anterior Simap, punctul 48, și Jaeger, punctul 63).
69 Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care este sesizată.
70 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că, având în vedere cele de mai sus, calificarea unei perioade drept „timp de lucru” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 nu depinde de punerea la dispoziție a unei locuințe de serviciu în incinta cantonului aflat în gestiunea pădurarului în cauză, în măsura în care această punere la dispoziție a unei locuințe nu presupune că acesta este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care este sesizată.
Cu privire la a treia întrebare
71 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei situații în care, deși contractul de muncă al unui pădurar prevede că timpul de lucru maxim este de opt ore pe zi, iar timpul de lucru maxim săptămânal este de 40 de ore, în realitate acesta asigură în mod permanent, în temeiul unor obligații legale, paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa.
72 Articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor, timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore.
73 Astfel cum reiese din răspunsul dat la prima întrebare, dacă dispozițiile relevante din cadrul reglementării naționale aplicabile unui pădurar precum reclamantul din acțiunea principală, inclusiv prevederile care instituie regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil, ar trebui interpretate în sensul că impun ca paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa să fie asigurată astfel încât timpul de lucru al pădurarului în cauză să depășească în realitate numărul de ore de lucru care este stipulat în contractul de muncă și în contractul colectiv care îi este aplicabil, ar fi posibil ca cerințele articolului 6 din Directiva 2003/88 privind timpul de lucru maxim săptămânal să nu fie respectate.
74 Cu toate acestea, astfel cum reiese din răspunsul dat la prima întrebare, în condițiile în care natura și întinderea obligației de pază care îi revine unui pădurar și consecințele regimului juridic al răspunderii care îi este aplicabil nu reies cu claritate din dosar, este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare în această privință.
75 În cazul în care se dovedește că timpul de lucru maxim săptămânal poate fi depășit în situații precum cea din acțiunea principală, trebuie amintit că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot deroga, între altele, de la articolele 6 și 16 din directivă, această din urmă dispoziție reglementând perioada de referință pentru calculul timpului maxim de lucru săptămânal, atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși.
76 Cu toate acestea, nu se poate stabili pe baza informațiilor din dosarul de care dispune Curtea dacă există o legătură între activitățile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și cele îndeplinite de un pădurar precum reclamantul din acțiunea principală.
77 Trebuie de asemenea amintit că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede că statele membre au opțiunea de a nu aplica articolul 6 menționat, cu condiția să respecte principiile generale de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor și să îndeplinească o serie de condiții cumulative enunțate în cadrul dispoziției menționate.
78 Totuși, dosarul de care dispune Curtea nu permite nici să se stabilească dacă România a utilizat această posibilitate de derogare.
79 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 6 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune, în principiu, unei situații în care, deși contractul de muncă al unui pădurar prevede că timpul de lucru maxim este de opt ore pe zi, iar timpul maxim săptămânal este de 40 de ore, în realitate acesta asigură paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa, în temeiul unor obligații legale, fie în mod permanent, fie într‑un mod care face să fie depășit timpul de lucru maxim săptămânal prevăzut la acest articol. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care este sesizată și, eventual, să verifice dacă sunt respectate în speță condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 sau la articolul 22 alineatul (1) din aceasta, referitoare la posibilitatea de a deroga de la articolul 6 menționat.
Cu privire la a patra întrebare
80 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că angajatorul este obligat la plata drepturilor salariale sau a celor care pot fi asimilate acestora pe perioada în care pădurarul are obligația de a asigura paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa.
81 În această privință, trebuie amintit că temeiul juridic al Directivei 2003/88 îl constituie articolul 137 alineatul (2) CE și că alineatul (5) al acestui articol, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, prevede că „dispozițiile [sale] nu se aplică remunerațiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă și nici dreptului la lock‑out”.
82 Această excepție își găsește justificarea în faptul că stabilirea nivelului remunerațiilor ține de autonomia contractuală a partenerilor sociali la nivel național, precum și de competența statelor membre în domeniu. În aceste condiții, avându‑se în vedere stadiul actual al dreptului Uniunii, s‑a considerat adecvată excluderea stabilirii nivelului salariilor din cadrul domeniilor supuse armonizării în temeiul articolului 136 CE și al următoarelor (Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, Rep., p. I‑7109, punctele 40 și 46, precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 123).
83 În consecință, din jurisprudența Curții rezultă că, cu excepția situației speciale prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 în privința concediului anual plătit, directiva se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel încât, în principiu, nu se aplică în privința remunerării lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 38, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 32).
84 În aceste condiții, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că obligația angajatorului de a plăti drepturile salariale sau cele care pot fi asimilate acestora pe perioada în care pădurarul are obligația de a asigura paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa nu intră sub incidența directivei menționate, ci a dispozițiilor relevante din dreptul național.
Cu privire la a cincea întrebare
85 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, care ar fi regimul juridic aplicabil perioadei în care pădurarul are obligația de a asigura paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa.
86 Cu toate acestea, având în vedere atât răspunsul oferit la primele patru întrebări, cât și faptul că este de competența instanței naționale să stabilească, în circumstanțe precum cele din acțiunea principală, care sunt consecințele în ceea ce privește calificarea drept „timp de lucru” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 ale obligațiilor de pază și de administrare care îi revin unui pădurar, precum și ale regimului juridic al răspunderii aplicabil acestuia, nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
87 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că o perioadă în care un pădurar, al cărui timp de lucru zilnic, astfel cum este stipulat în contractul său de muncă, este de opt ore, are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se produc aceste pagube, reprezintă „timp de lucru” în sensul dispoziției menționate numai dacă natura și întinderea obligației de pază care îi revine pădurarului și regimul juridic al răspunderii care îi este aplicabil impun prezența sa fizică la locul de muncă și dacă, în cursul acestei perioade, trebuie să se afle la dispoziția angajatorului. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare privind situația de fapt și aspectele juridice, în special din perspectiva dreptului național aplicabil, pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care a fost sesizată.
2) Calificarea unei perioade drept „timp de lucru” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 nu depinde de punerea la dispoziție a unei locuințe de serviciu în incinta cantonului aflat în gestiunea pădurarului în cauză, în măsura în care această punere la dispoziție a unei locuințe nu presupune că acesta este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care este sesizată.
3) Articolul 6 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune, în principiu, unei situații în care, deși contractul de muncă al unui pădurar prevede că timpul de lucru maxim este de opt ore pe zi, iar timpul maxim săptămânal este de 40 de ore, în realitate acesta asigură paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa, în temeiul unor obligații legale, fie în mod permanent, fie într‑un mod care face să fie depășit timpul de lucru maxim săptămânal prevăzut la acest articol. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în cauza cu care este sesizată și, eventual, să verifice dacă sunt respectate în speță condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 sau la articolul 22 alineatul (1) din aceasta, referitoare la posibilitatea de a deroga de la articolul 6 menționat.
4) Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că obligația angajatorului de a plăti drepturile salariale sau cele care pot fi asimilate acestora pe perioada în care pădurarul are obligația de a asigura paza cantonului silvic aflat în gestiunea sa nu intră sub incidența directivei menționate, ci a dispozițiilor relevante din dreptul național.
Semnături
* Limba de procedură: româna.