1

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, doamna Nigar Kirimova, solicită anularea Deciziei ER 93419-2020 a directorului executiv al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 30 septembrie 2020 privind cererea de derogare pe care a formulat‑o în temeiul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1) (denumită în continuare „decizia atacată”).

2

La 10 octombrie 2019, reclamanta a depus la EUIPO o cerere de înscriere pe lista reprezentanților autorizați la acest oficiu în conformitate cu articolul 120 din Regulamentul 2017/1001. Întrucât era resortisant al Republicii Azerbaidjan, ea a solicitat simultan, în temeiul alineatului (4) litera (b) al aceluiași articol, o derogare de la cerința de a avea cetățenia unuia dintre statele membre ale Spațiului Economic European (SEE), prevăzută la articolul 120 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat.

3

Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2020, EUIPO a informat‑o pe reclamantă că cererea sa de derogare era inadmisibilă.

4

Prin scrisorile din 9 și din 13 martie 2020, cu un conținut în esență identic, reclamanta a prezentat observații ca răspuns la scrisoarea EUIPO din 30 ianuarie 2020.

5

La 30 septembrie 2020, prin decizia atacată, directorul executiv al EUIPO a respins cererea de derogare a reclamantei.

6

Reclamanta solicită în esență Tribunalului:

7

EUIPO solicită Tribunalului:

8

EUIPO arată că Tribunalul nu este competent să adreseze somații instituțiilor sau organelor Uniunii Europene și că al doilea și al treilea capăt de cerere ale reclamantei ar fi, așadar, inadmisibile. EUIPO adaugă că Tribunalul nu ar avea competența de a modifica decizia atacată, întrucât o astfel de competență există numai în privința deciziilor camerelor de recurs. Potrivit EUIPO, cadrul legislativ aplicabil nu prevede posibilitatea unei căi de atac în fața unei camere de recurs împotriva unei decizii precum decizia atacată.

9

Reclamanta răspunde că solicită Tribunalului modificarea deciziei atacate și că Tribunalul are competența de a modifica deciziile EUIPO în temeiul articolului 72 din Regulamentul 2017/1001, dispoziție care ar fi aplicabilă în speță prin analogie, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 2017, Rosenich/EUIPO (T‑527/14, EU:T:2017:487). În consecință, în cazul în care Tribunalul ar considera că decizia atacată trebuie anulată, acesta ar trebui să o modifice. Acest lucru ar decurge de asemenea din cuprinsul articolului 103 din Regulamentul 2017/1001. În plus, directorul executiv ar fi încălcat o „normă fundamentală de procedură” prin faptul că i‑a refuzat posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva deciziei atacate în fața unei camere de recurs a EUIPO.

10

În cererea introductivă, prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat Tribunalului să „oblige EUIPO” să îi acorde o derogare de la condiția cetățeniei și să o înscrie pe lista reprezentanților autorizați. În memoriul în replică și în observațiile ulterioare trimiterii spre rejudecare, prin aceleași capete de cerere, reclamanta a solicitat Tribunalului să „modifice decizia [atacată]”, acordându‑i o derogare de la condiția privind cetățenia și obligând EUIPO să o înscrie pe lista reprezentanților autorizați. Or, chiar independent de aspectul dacă, procedând astfel, reclamanta a modificat conținutul capetelor de cerere menționate și admisibilitatea în speță a unei astfel de modificări, este suficient să se arate că, în cele două ipoteze, capetele de cerere menționate trebuie respinse ca urmare a necompetenței Tribunalului de a le examina.

11

În primul rând, în măsura în care ar trebui să se considere că prin respectivele capete de cerere se solicită Tribunalului să oblige EUIPO să ia anumite măsuri, trebuie amintit că, în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 263 TFUE, Tribunalul nu are competența de a adresa somații instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, chiar dacă acestea au legătură cu modalitățile de executare a hotărârilor sale (a se vedea Ordonanța din 26 octombrie 1995, Pevasa și Inpesca/Comisia, C‑199/94 P și C‑200/94 P, EU:C:1995:360, punctul 24 și jurisprudența citată). În temeiul articolului 266 TFUE, atunci când un act este anulat, instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului respectiv trebuie să ia măsurile impuse de executarea hotărârii.

12

În al doilea rând, în măsura în care ar trebui să se considere că prin respectivele capete de cerere se solicită Tribunalului modificarea deciziei atacate, este necesar să se arate că Tribunalul nu dispune de competența de a modifica o decizie a directorului executiv, precum o decizie adoptată de acesta în temeiul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.

13

Astfel, desigur, articolul 72 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 prevede că „Tribunalul are competența atât de a anula, cât și de a modifica decizia atacată”. Cu toate acestea, trebuie să se constate că dispoziția menționată nu privește decât căile de atac îndreptate împotriva deciziilor camerelor de recurs, iar nu pe cele îndreptate împotriva deciziilor directorului executiv. O astfel de interpretare decurge din modul de redactare a articolului 72 din regulamentul menționat, care, în temeiul alineatului (1), nu privește decât „[d]eciziile camerelor de recurs prin care se pronunță asupra unei căi de atac”, precum și din economia capitolului VII (articolele 66-73) din acest regulament, care nu privește decât procedurile privind căile de atac în fața camerelor de recurs și rezultatul acestor proceduri. Astfel, articolul 72 alineatul (3) din regulamentul menționat nu poate fi interpretat în sensul că atribuie Tribunalului competența de a modifica o decizie a directorului executiv.

14

Argumentele reclamantei întemeiate pe Hotărârea din 13 iulie 2017, Rosenich/EUIPO (T‑527/14, EU:T:2017:487), și pe articolul 103 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001 nu pot conduce la o interpretare diferită.

15

Pe de o parte, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 2017, Rosenich/EUIPO (T‑527/14, EU:T:2017:487), avea ca obiect o acțiune în anulare îndreptată împotriva unei decizii a unei camere de recurs prin care se refuza înscrierea unei persoane fizice pe lista reprezentanților autorizați pentru motivul că nu îndeplinea cerința prevăzută la articolul 93 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1) [devenit articolul 120 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul 2017/1001]. În schimb, prezenta cauză are ca obiect o acțiune în anulare îndreptată împotriva unei decizii a directorului executiv prin care se refuză să se acorde reclamantei o derogare de la cerința prevăzută la articolul 120 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 în temeiul alineatului (4) litera (b) al aceluiași articol, care conferă în mod expres directorului executiv competența de a adopta o astfel de decizie. Astfel, decizia modificată de Tribunal în cauza invocată de reclamantă era o decizie a unei camere de recurs, în timp ce decizia atacată este o decizie a directorului executiv, ceea ce confirmă interpretarea reținută la punctul 13 de mai sus.

16

Pe de altă parte, contrar celor susținute de reclamantă, aceasta din urmă nu dispunea de posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva deciziei atacate în fața unei camere de recurs. Într‑adevăr, potrivit articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 159 literele (a)-(d) și (f) din același regulament, numai deciziile examinatorilor, ale diviziilor de opoziție, ale departamentului însărcinat cu ținerea registrului, ale diviziilor de anulare și, dacă este cazul, ale oricărei alte persoane sau unități numite de directorul executiv în acest scop pot face obiectul unei căi de atac în fața unei camere de recurs. De asemenea, potrivit articolului 165 alineatul (1) din acest regulament coroborat cu articolele 160-164 din același regulament, camerele de recurs sunt competente să se pronunțe asupra căilor de atac introduse împotriva deciziilor luate de examinatori, de diviziile de opoziție, de departamentul însărcinat cu ținerea registrului, de diviziile de anulare și, dacă este cazul, de orice funcționar sau de orice unitate numită de către directorul executiv în acest scop. Rezultă, așadar, din aceste dispoziții că deciziile directorului executiv nu pot face obiectul unei căi de atac în fața camerelor de recurs și că camerele de recurs nu au competența de a se pronunța cu privire la căile de atac îndreptate împotriva unor astfel de decizii. Această constatare nu este contrazisă de împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 2017, Rosenich/EUIPO (T‑527/14, EU:T:2017:487), întrucât, în cauza menționată, decizia camerei de recurs contestată în fața Tribunalului nu privea o cale de atac împotriva unei decizii a directorului executiv, ci, așa cum reiese din cuprinsul punctului 14 din hotărârea menționată, o cale de atac împotriva unei decizii a „directorului Departamentului «Suport operațional» din cadrul EUIPO, acționând în calitatea sa de membru al diviziei pentru administrarea mărcilor, desenelor și modelelor industriale și a aspectelor juridice”.

17

Pe de altă parte, articolul 103 din Regulamentul 2017/1001 reglementează revocarea deciziilor EUIPO și, la alineatul (1) prima teză, prevede că, „[a]tunci când efectuează o înscriere în registru sau ia o decizie care conține o eroare care îi este imputabilă, [EUIPO] asigură eliminarea înscrierii respective sau revocarea deciziei”. Trebuie să se constate că dispoziția menționată nu privește competența de reformare a Tribunalului și, prin urmare, nu îi poate atribui acestuia din urmă competența de a modifica o decizie a directorului executiv.

18

Prin urmare, al doilea și al treilea capăt de cerere ale reclamantei trebuie respinse ca urmare a necompetenței Tribunalului de a le examina.

19

În susținerea acțiunii, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate, primul, pe încălcarea principiului securității juridice, al doilea, pe încălcarea articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, al treilea, pe încălcarea principiului bunei administrări, al patrulea, pe încălcarea dreptului de a fi ascultată și, al cincilea, pe o eroare de apreciere a elementelor de probă.

20

În speță, Tribunalul consideră oportun să înceapă prin examinarea celui de al doilea motiv al acțiunii.

21

Reclamanta susține în esență că directorul executiv a încălcat articolul 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 prin faptul că a interpretat și a aplicat în mod eronat dispoziția menționată în decizia atacată. Mai întâi, cerința privind necesitatea unei experiențe profesionale în statul membru de abilitare ar încălca principiile fundamentale ale Uniunii. În continuare, o astfel de cerință ar fi discriminatorie și nerezonabilă în raport cu obiectivul dispoziției, întrucât experiența dobândită în diferitele state membre ar trebui să aibă aceeași valoare. În sfârșit, abordarea directorului executiv ar lipsi de conținut articolul 120 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat, întrucât partea a doua a acestuia prevede posibilitatea de a obține abilitarea fără să fi exercitat profesia.

22

EUIPO răspunde, mai întâi, că faptul de a fi calificat în sensul articolului 120 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul 2017/1001 nu înseamnă că este „de înaltă calificare” în sensul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din același regulament. În continuare, potrivit EUIPO, cerința de a avea o experiență profesională în statul membru de abilitare nu limitează libera prestare a serviciilor, întrucât solicitantul nu trebuie să își exercite profesia de pe acest teritoriu, ci se întemeiază pe abilitarea sa națională în sensul articolului 120 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul 2017/1001. Or, în speță, reclamanta nu ar fi demonstrat că se întemeiase pe abilitarea sa irlandeză și nici că o utilizase. În plus, potrivit EUIPO, întrucât normele privind dobândirea unei abilitări de reprezentare nu sunt omogene în cadrul SEE, abordarea directorului executiv ar permite să se asigure o înaltă calificare a solicitanților. În sfârșit, în orice caz, chiar dacă abordarea directorului executiv ar fi incorectă, nicio experiență profesională nu ar fi fost dovedită în speță pentru a demonstra o calificare ridicată.

23

În măsura în care prezentul motiv ridică problema dacă directorul executiv a încălcat articolul 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, trebuie să începem prin a aminti că această dispoziție se înscrie în capitolul IX din regulamentul menționat, care cuprinde „dispoziții de procedură”, și în special în secțiunea 4 din acesta, referitoare la „reprezentare”.

24

În această din urmă privință, în conformitate cu articolul 120 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul 2017/1001, reprezentarea persoanelor fizice sau juridice în fața EUIPO poate fi realizată numai de un avocat care are dreptul să profeseze sau de reprezentanți autorizați înscriși pe o listă păstrată în acest scop de EUIPO.

25

Condițiile de înscriere pe lista reprezentanților autorizați păstrată de EUIPO sunt stabilite la alineatul (2) literele (a), (b) și (c) al aceluiași articol. Este vorba despre trei cerințe cumulative. Astfel, poate fi înscrisă orice persoană fizică care, în primul rând, are cetățenia unuia dintre statele membre ale SEE (denumită în continuare „cerința privind naționalitatea”), în al doilea rând, are domiciliul profesional sau locul de muncă în cadrul SEE (denumită în continuare „cerința privind domiciliul”) și, în al treilea rând, este abilitată să reprezinte, în domeniul mărcilor, persoane fizice sau juridice în fața Oficiului Național al Proprietății Intelectuale din Benelux sau în fața oficiului central pentru proprietatea industrială dintr‑un stat membru al SEE (denumită în continuare „cerința privind abilitarea”).

26

Alineatul (4) al aceluiași articol prevede că directorul executiv al EUIPO poate acorda derogări de la prima și de la a treia dintre cerințele menționate. În ceea ce privește în mod specific cerința naționalității, articolul 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, care este dispoziția a cărei încălcare o invocă reclamanta în speță, prevede că directorul executiv „poate acorda” o derogare „cazul specialiștilor de înaltă calificare”, cu condiția ca celelalte două cerințe să fie îndeplinite. Pe de altă parte, în ceea ce privește cerința abilitării, atunci când aceasta impune „să fi activat în mod curent timp de cel puțin cinci ani în această calitate”, directorul executiv, în temeiul articolului 120 alineatul (4) litera (a) din regulamentul menționat, poate acorda o derogare de la această exercitare curentă „atunci când [solicitantul] face dovada că a dobândit calificarea necesară într‑un alt mod”.

27

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă, așa cum a reținut directorul executiv la punctul 21 din decizia atacată, recunoașterea statutului de „specialist de înaltă calificare” prevăzut la articolul 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 necesită o experiență profesională semnificativă în statul membru de abilitare.

28

În această privință, trebuie să începem prin a arăta că nici Regulamentul 2017/1001, nici chiar Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1) și nici Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/626 al Comisiei din 5 martie 2018 de stabilire a normelor detaliate de punere în aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/1431 (JO 2018, L 104, p. 37) nu definesc noțiunea de „specialist de înaltă calificare”. De altfel, nu figura vreo definiție a noțiunii respective nici în Regulamentul nr. 207/2009 precedent, în care această noțiune a fost introdusă la articolul 93 alineatul (4) litera (b) prin articolul 1 punctul 87 litera (b) din Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară și a Regulamentului (CE) nr. 2868/95 al Comisiei de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2869/95 al Comisiei privind taxele care trebuie plătite Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (JO 2015, L 341, p. 21).

29

Or, în această situație, pentru interpretarea unei noțiuni de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu numai de modul de redactare a dispoziției în care apare noțiunea, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus București,C‑283/10, EU:C:2011:772, punctul 32).

30

În ceea ce privește modul de redactare și contextul dispoziției în cauză, pe de o parte, trebuie arătat că noțiunea de „specialist de înaltă calificare” se compune din trei cuvinte. În sensul obișnuit al acestor cuvinte, substantivul „specialist” desemnează o persoană de meserie sau un specialist, adverbul „de […] calificare” înseamnă că această persoană are calități, competențe, aptitudini sau cunoștințe pentru a face ceva, iar adjectivul „înaltă” desemnează gradul deosebit de ridicat al acestei calificări. Privită în ansamblu, noțiunea menționată pare, așadar, să vizeze un specialist care are calități, competențe, aptitudini sau cunoștințe deosebit de ridicate, și aceasta în speță ținând seama de contextul în care aceasta se înscrie, în materia mărcilor.

31

Astfel, din punct de vedere literal, noțiunea de „specialist de înaltă calificare” nu implică, ca atare, vreo restricție în ceea ce privește modalitățile de dobândire a calităților, a competențelor, a aptitudinilor sau a cunoștințelor în domeniul mărcilor de către specialistul în cauză, în particular în raport cu un anumit loc sau cu un anumit tip de activitate.

32

Pe de altă parte, dispoziția menționată arată că celelalte două cerințe prevăzute la articolul 120 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul 2017/1001, și anume cerința privind domiciliul și cerința abilitării, trebuie, în orice caz, să fie îndeplinite pentru ca o derogare de la cerința privind naționalitatea să poată fi acordată. Această precizare care figurează în dispoziția în cauză subliniază astfel nu numai caracterul cumulativ al celor trei cerințe prevăzute la articolul 120 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, ci și caracterul lor autonom.

33

Astfel, cerința abilitării trebuie îndeplinită, potrivit modalităților prevăzute la articolul 120 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul 2017/1001, atât de persoanele fizice care au naționalitatea unui stat membru al SEE și care îndeplinesc, așadar, cerința naționalității, cât și de persoanele fizice care nu au naționalitatea unui stat membru al SEE și solicită o derogare de la cerința naționalității pentru motivul statutului lor de „specialist de înaltă calificare”.

34

Rezultă, așadar, din modul de redactare a dispoziției în cauză și din contextul în care aceasta se înscrie că statutul de „specialist de înaltă calificare” este independent și adițional în raport cu cerința abilitării și nu prezintă nicio legătură cu condițiile necesare pentru a îndeplini cerința menționată (sau pentru a obține o derogare în legătură cu cerința menționată) și nici, mai precis, cu statul membru în care a fost obținută abilitarea menționată în conformitate cu reglementarea sa națională. Astfel, calitățile, competențele, aptitudinile sau cunoștințele deosebit de ridicate în materie de mărci care permit să se demonstreze statutul de „specialist de înaltă calificare” pot să fi fost dobândite de persoana care nu este resortisant al SEE, atât într‑un stat membru al SEE, cât și într‑o țară terță, înainte sau după obținerea abilitării naționale în SEE în sensul articolului 120 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul 2017/1001.

35

În ceea ce privește obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte dispoziția în cauză, din considerentul (43) al Regulamentului 2017/1001 reiese că normele în materie de reprezentare în fața EUIPO trebuie să asigure o funcționare bună, eficace și eficientă a sistemului de mărci al Uniunii Europene. De asemenea, considerentul (18) al Regulamentului delegat 2018/625 amintește că normele menționate trebuie să garanteze funcționare fără dificultăți, eficace și eficientă a acestui sistem.

36

Or, urmărirea unor asemenea obiective în materie de reprezentare în cadrul sistemului de mărci al Uniunii Europene nu presupune ca statutul de „specialist de înaltă calificare” să fie condiționat de o anumită experiență profesională într‑un anumit stat membru sau să aibă o legătură cu un anumit stat membru.

37

Dimpotrivă, este irelevant, din punctul de vedere al obiectivelor urmărite de normele în materie de reprezentare, dacă calitățile, competențele, aptitudinile sau cunoștințele deosebit de ridicate ale specialistului care solicită derogarea au fost dobândite într‑un anumit stat membru mai degrabă decât altul sau chiar într‑o țară terță, din moment ce, în orice caz, un solicitant care nu are cetățenia unui stat membru al SEE trebuie de asemenea să îndeplinească cerințele privind domiciliul și abilitarea care, în ceea ce le privește, necesită o legătură cu un stat membru al SEE.

38

Rezultă din ceea ce precedă că cerința referitoare la necesitatea unei experiențe profesionale în statul membru de abilitare aplicată de directorul executiv în decizia atacată provine dintr‑o interpretare excesiv de restrictivă și incorectă a noțiunii de „specialist de înaltă calificare” în sensul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, prin stabilirea unei corespondențe necesare între această noțiune și țara de abilitare în sensul articolului 120 alineatul (2) litera (c) din același regulament. O asemenea interpretare nu este conformă cu conținutul noțiunii menționate, astfel cum reiese din modul de redactare, din contextul și din obiectivele acesteia. Astfel, niciunul dintre aceste criterii de interpretare nu permite să se deducă faptul că statutul de „specialist de înaltă calificare” impune ca o condiție necesară o experiență profesională – și, în plus, semnificativă – în statul membru de abilitare.

39

Prin urmare, întrucât directorul executiv a încălcat articolul 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 prin interpretarea în mod excesiv de restrictiv și de incorect a noțiunii de „specialist de înaltă calificare”, se impune admiterea celui de al doilea motiv al acțiunii.

40

Cu toate acestea, trebuie subliniat că, astfel cum arată EUIPO în fața Tribunalului, decizia atacată nu se întemeiază numai pe o pretinsă lipsă de experiență profesională în statul membru de abilitare, reținută la punctul 21 din decizia menționată. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 20 și 22 din această decizie, ea se întemeiază și pe un pretins nivel în mod global prea scăzut al elementelor de probă prezentate de reclamantă, care nu ar permite să se considere că aceasta era o specialistă „de înaltă” calificare, întrucât directorul executiv a admis că aceasta era o specialistă calificată. Decizia atacată se întemeiază, așadar, în esență pe două temeiuri distincte și autonome referitoare, pe de o parte, la locul experienței profesionale și, pe de altă parte, la nivelul calificării profesionale demonstrate de elementele de probă. Rezultă de aici că încălcarea articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 săvârșită de directorul executiv în ceea ce privește locul experienței profesionale nu poate conduce, ca atare, la constatarea nelegalității acestei decizii în ansamblul său, întrucât încălcarea menționată nu afectează temeiul deciziei atacate referitor la nivelul calificării profesionale.

41

Tribunalul consideră, așadar, oportun să examineze primul motiv al acțiunii.

42

Reclamanta arată că directorul executiv a încălcat principiul securității juridice prin faptul că a aplicat retroactiv cererii sale de derogare orientările privind examinarea efectuată în cadrul EUIPO prevăzute la articolul 153 alineatul (1) litera (l) din Regulamentul 2017/1001 (denumite în continuare „Ghidul EUIPO”) din 2020, care nu erau în vigoare la momentul acestei cereri. Răspunsul reclamantei din 9 și din 13 martie 2020 nu era o nouă cerere, singura cerere a reclamantei fiind cea din 10 octombrie 2019. Ghidul EUIPO aplicabil era, așadar, cel în vigoare la momentul acestei cereri, și anume cel din 2017, acesta din urmă neimpunând o experiență profesională în statul membru de abilitare. Ar fi inexact să se pretindă că Ghidul EUIPO din 2020 conține numai detalii suplimentare în raport cu cele din 2017 și că nu a modificat interpretarea cerințelor legale, întrucât directorul executiv a aplicat o abordare care nu figurează în reglementare.

43

EUIPO răspunde că nu a considerat răspunsul reclamantei din 9 și din 13 martie 2020 o nouă cerere. Acesta subliniază că cerința de a fi un „specialist de înaltă calificare” a fost „introdusă în [Regulamentul 2017/1001] prin ultima reformă legislativă din 2017” cu care „[l]egiuitorul a introdus, așadar, un criteriu mai strict” pentru a acorda o derogare de la condiția naționalității în raport cu Regulamentul nr. 207/2009, care se referea doar la „circumstanțe speciale”. Ghidul EUIPO din 2020 s‑ar limita să prevadă detalii suplimentare și nu ar modifica cerințele legale. EUIPO arată că toate cererile introduse în temeiul Regulamentului 2017/1001 au fost examinate în același mod. În sfârșit, potrivit EUIPO, dacă reclamanta avea îndoieli cu privire la documentele care trebuie furnizate, îi revenea sarcina de a‑l contacta.

44

Principiul securității juridice, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii și care are drept corolar principiul protecției încrederii legitime, impune ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în privința efectelor lor, astfel încât persoanele interesate să se poată orienta în situații și în raporturi juridice care sunt guvernate de ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 8 decembrie 2011, France Télécom/Comisia, C‑81/10 P, EU:C:2011:811, punctul 100, și Hotărârea din 9 octombrie 2014, Traum, C‑492/13, EU:C:2014:2267, punctul 28).

45

Principiul securității juridice nu impune nemodificarea normelor de drept. Astfel, un particular nu își poate pune încrederea în lipsa totală a modificării acestor norme, ci poate doar să pună în discuție modalitățile de aplicare a unei asemenea modificări (Hotărârea din 7 iunie 2005, VEMW și alții, C‑17/03, EU:C:2005:362, punctul 81).

46

În această ultimă privință, în ceea ce privește în special aplicarea normelor de drept în timp, potrivit jurisprudenței, deși temeiul juridic al unui act și normele de procedură aplicabile trebuie să fie în vigoare la data adoptării acestui act, respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, precum și cerințele referitoare la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale în vigoare la data faptelor din cauză, chiar dacă aceste dispoziții nu mai sunt în vigoare la data adoptării unui act de către instituția Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții, C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 40 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 martie 2018, Deichmann, C‑256/16, EU:C:2018:187, punctul 76).

47

În ceea ce privește Ghidul EUIPO, din partea sa introductivă reiese că este vorba despre un document adoptat prin decizia directorului executiv și care urmărește să reflecte practica EUIPO în materie de mărci, codificând‑o. Din deciziile directorului executiv de adoptare a Ghidului EUIPO reiese că acestea sunt luate în temeiul articolului 157 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul 2017/1001, care îi conferă directorului executiv competența „[de a lua] [toate] măsuril[e] utile, inclusiv adoptarea măsurilor administrative interne și publicarea comunicărilor în vederea asigurării funcționării [EUIPO]”, și în conformitate cu articolul 153 alineatul (1) litera (l) din același regulament, care prevede în mod expres că consiliul de administrație al EUIPO trebuie „[să fie] consultat înainte de adoptarea orientărilor [EUIPO]”. În plus, deciziile menționate sunt publicate în Jurnalul Oficial al EUIPO prevăzut la articolul 116 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat și stabilesc data intrării „în vigoare” a Ghidului EUIPO.

48

Reiese din jurisprudență că Ghidul EUIPO, deși nu are valoare obligatorie, constituie o sursă de referință cu privire la practica EUIPO. Acest ghid constituie codificarea unei linii de conduită pe care însuși EUIPO își propune să o adopte, astfel încât, sub rezerva conformității lor cu dispozițiile de drept de rang superior, conduce la o autolimitare a EUIPO în sensul că acestuia îi revine sarcina de a se conforma normelor pe care și le‑a impus [a se vedea Hotărârea din 8 iunie 2022, Muschaweck/EUIPO – Conze (UM), T‑293/21, EU:T:2022:345, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată].

49

În această ultimă privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja, pronunțându‑se cu privire la măsurile de ordin intern adoptate de o administrație a Uniunii, că, deși nu pot fi calificate drept „norme de drept” pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să le respecte, ele prevăd totuși norme de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta într‑un caz particular fără a furniza o motivare compatibilă cu principiul egalității de tratament. Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, administrația în cauză își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctele 209 și 211).

50

Rezultă din cele ce precedă că revine directorului executiv, într‑un caz precum cel din speță, sarcina de a se conforma eventualelor norme de conduită relevante care figurează în Ghidul EUIPO pentru aplicarea articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 și, în acest scop, de a respecta principiile care guvernează aplicarea acestor norme de conduită în timp, în conformitate cu principiul securității juridice. Astfel, din moment ce norme de conduită precum cele care figurează în Ghidul EUIPO, deși nu sunt obligatorii, pot contribui la garantarea transparenței, a caracterului previzibil și a securității juridice ale acțiunii EUIPO (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 martie 2002, Italia/Comisia, C‑310/99, EU:C:2002:143, punctul 52, și Hotărârea din 12 februarie 2014, Beco/Comisia, T‑81/12, EU:T:2014:71, punctul 70), nu se poate admite ca aplicarea lor să se facă cu încălcarea principiilor generale de drept, precum tocmai principiul securității juridice, în ceea ce privește în special aplicarea lor în timp.

51

Desigur, conform jurisprudenței amintite la punctul 49 de mai sus, nu se poate exclude ca, într‑un caz particular, directorul executiv să se poată abate de la normele de conduită menționate, furnizând o motivare care ține seama de principiul egalității de tratament. De asemenea, întrucât aceste norme de conduită autolimitează numai administrația care le‑a adoptat, ele nu pot împiedica, într‑un anumit caz, un solicitant să demonstreze statutul de „specialist de înaltă calificare” pe baza altor elemente decât cele eventual rezultate din practica directorului executiv prezentată în Ghidul EUIPO.

52

Prin urmare, în lumina acestor principii este necesar să se examineze dacă, în decizia atacată, cu încălcarea principiului securității juridice, directorul executiv, pe de o parte, a stabilit în mod eronat data cererii de derogare a reclamantei și, pe de altă parte, a aplicat în mod eronat acestei cereri Ghidul EUIPO, care nu era în vigoare la acea dată.

53

În primul rând, în ceea ce privește data la care reclamanta a prezentat cererea sa de derogare, din cuprinsul punctului 1 din decizia atacată reiese că directorul executiv a considerat că reclamanta prezentase o cerere de derogare completă la 9 martie 2020. În special, din cuprinsul punctului 4 din decizia atacată reiese că, potrivit directorului executiv, în urma scrisorii EUIPO din 30 ianuarie 2020, care răspundea cererii de derogare prezentate inițial la 10 octombrie 2019, reclamanta a depus o „nouă cerere” la 9 martie 2020 și că, în consecință, aceasta din urmă era data cererii.

54

Or, trebuie să se constate că indicațiile procedurale menționate în decizia atacată sunt parțial inexacte. Astfel, din înscrisurile prezentate în fața Tribunalului reiese că reclamanta a prezentat cererea sa de derogare la 10 octombrie 2019 și că, prin scrisorile din 9 și din 13 martie 2020, aceasta nu a prezentat o nouă cerere de derogare, ci doar a răspuns la scrisoarea EUIPO din 30 ianuarie 2020. Singura cerere de derogare prezentată de reclamantă era, așadar, cea din 10 octombrie 2019, iar elementele de probă în susținerea acestei cereri au fost prezentate atât în anexa la cererea menționată, cât și în anexa la scrisorile din 9 și din 13 martie 2020.

55

Rezultă de aici că, așa cum arată în mod întemeiat reclamanta, directorul executiv a considerat în mod eronat că cererea sa de derogare fusese prezentată la 9 martie 2020, aceasta fiind prezentată la 10 octombrie 2019.

56

În al doilea rând, în ceea ce privește Ghidul EUIPO aplicabil cererii reclamantei, este necesar să se arate următoarele.

57

În primul rând, trebuie arătat că, la momentul depunerii cererii menționate, la 10 octombrie 2019, Ghidul EUIPO din 2017, adoptat la 22 septembrie 2017, era în vigoare de la 1 octombrie 2017, care este de asemenea data de la care Regulamentul 2017/1001 se aplică în conformitate cu articolul 212 al doilea paragraf din acesta. În schimb, Ghidul EUIPO din 2020 a fost adoptat de directorul executiv la 12 decembrie 2019 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2020. Acesta din urmă era, așadar, în vigoare la momentul la care decizia atacată a fost adoptată de directorul executiv la 20 septembrie 2020.

58

În al doilea rând, trebuie arătat că indicațiile care figurează în Ghidul EUIPO din 2017 și în cel din 2020 privind practica directorului executiv referitoare la aprecierea cererilor de derogare de la cerința privind naționalitatea în temeiul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 sunt considerabil diferite.

59

Pe de o parte, partea A secțiunea 5 punctul 2.3.4 din Ghidul EUIPO din 2017, referitoare la derogarea de la cerința privind cetățenia, se limitează să indice că derogarea menționată poate fi acordată „în circumstanțe speciale”.

60

Pe de altă parte, partea A secțiunea 5 punctul 2.3.4 din Ghidul EUIPO din 2020, în schimb, după ce a indicat de asemenea că derogarea menționată poate fi acordată în „circumstanțe speciale” și că este vorba despre „circumstanțe excepționale”, precizează, în ceea ce privește în mod specific derogarea de la cerința privind naționalitatea:

„Această condiție legală de a fi «specialist de înaltă calificare» ar necesita ca solicitantul să demonstreze cel puțin (cu dovezi justificative), fără ca acest lucru să fie suficient în sine, că experiența sa profesională:

Următoarele situații, în mod individual, nu ar fi considerate ca demonstrând că solicitantul este un «specialist de înaltă calificare» în scopul derogării de la cerința privind cetățenia unui stat membru al SEE. Cu toate acestea, dacă sunt îndeplinite cerințele de mai sus, următoarele ar putea fi avute în vedere în evaluarea generală a tuturor factorilor relevanți:

61

Cu alte cuvinte, Ghidul EUIPO din 2020 enumeră șase cerințe cumulative minime în ceea ce privește experiența profesională a cărei demonstrare este verificată de directorul executiv în cadrul evaluării sale, precum și patru împrejurări care, în sine, nu sunt considerate suficiente de directorul executiv, dar care, dacă cerințele menționate sunt îndeplinite, pot fi luate în considerare.

62

Astfel, Ghidul EUIPO din 2020 enunță elemente de evaluare a cererilor de derogare de la condiția privind naționalitatea care nu figurau în Ghidul EUIPO din 2017 și prezintă, așadar, o practică nouă și mai restrictivă a directorului executiv în raport cu cea prezentată în Ghidul EUIPO din 2017. În ceea ce privește argumentul EUIPO potrivit căruia Ghidul EUIPO din 2020 nu ar fi modificat practica directorului executiv, care ar fi fost identică în vechiul Ghid al EUIPO din 2017, este suficient să se arate că un astfel de argument nu este nicidecum susținut, la fel cum nu este nicidecum susținut argumentul potrivit căruia toate cererile prezentate în temeiul Regulamentului 2017/1001 ar fi fost evaluate în același mod.

63

Prin urmare, trebuie să se constate că diferitele indicații cuprinse în Ghidurile EUIPO din 2017 și din 2020 privind practica directorului executiv referitoare la evaluarea cererilor de derogare de la cerința privind naționalitatea sunt susceptibile să aibă un impact considerabil nu numai asupra evaluării de către directorul executiv a unei cereri de derogare, ci și, în amonte, asupra conținutului unei astfel de cereri sau chiar asupra deciziei de a prezenta cererea menționată. Astfel, fără a aduce atingere posibilității unui solicitant de a demonstra că are statutul de „specialist de înaltă calificare” pe baza altor elemente decât cele care figurează în aceste directive în conformitate cu punctul 51 de mai sus, indicațiile menționate permit solicitanților să prevadă, dacă este cazul, pe baza căror elemente va putea fi evaluată o cerere de derogare de către directorul executiv. Or, din această perspectivă, demonstrarea faptului că o persoană are statutul de „specialist de înaltă calificare” în lumina unor „circumstanțe excepționale” care implică îndeplinirea a șase cerințe cumulative minime în materie de experiență profesională în sensul Ghidului EUIPO din 2020 are un domeniu de aplicare vădit diferit de demonstrarea aceluiași statut numai în lumina unor „circumstanțe speciale” pertinente în sensul Ghidului EUIPO din 2017.

64

În al treilea rând, în decizia atacată, deși nu a explicat în mod formal Ghidul EUIPO aplicat, directorul executiv a preluat în mod expres, la punctul 14 din decizia menționată, cerințele și circumstanțele care figurează în Ghidul EUIPO din 2020 (amintite la punctul 60 de mai sus) și a indicat, la punctul 15 din această decizie, că cererea și probele reclamantei trebuiau să fie examinate în lumina acestor considerații. Astfel, la punctul 20 din decizia atacată, directorul executiv a arătat că reclamanta nu putea obține o derogare în sensul explicațiilor conținute la punctul 14 menționat. Pe de altă parte, la punctul 23 din decizia atacată, directorul executiv a amintit că punctul 14 din aceeași decizie definea cerințele și circumstanțele pentru obținerea unei derogări și a indicat că noul Ghid EUIPO din 2020 nu modificase practica aplicată atunci când era în vigoare Ghidul EUIPO din 2017, singura diferență fiind că noul ghid oferea detalii suplimentare pentru a ghida mai bine atât solicitanții, cât și EUIPO.

65

Reiese, așadar, din decizia atacată că directorul executiv a examinat cererea de derogare a reclamantei din perspectiva indicațiilor cuprinse în Ghidul EUIPO din 2020.

66

Or, în temeiul jurisprudenței amintite la punctele 44 și 46 de mai sus, normele de conduită în vigoare la data faptelor în cauză, și anume la data depunerii cererii de derogare, sunt cele care trebuie să fie aplicate la evaluarea acesteia, iar nu cele în vigoare la data adoptării deciziei atacate. În speță, la data cererii menționate, Ghidul EUIPO din 2020 nu era în vigoare și nici măcar nu fusese încă adoptat, ghidul în vigoare la acea dată fiind cel din 2017. În plus, nu s‑a demonstrat nicidecum că noul Ghid al EUIPO din 2020 nu ar fi modificat practica directorului executiv aplicată atunci când era în vigoare Ghidul EUIPO din 2017.

67

Rezultă, în lumina elementelor examinate la punctele 57-66 de mai sus, că directorul executiv, cu încălcarea principiului securității juridice, a evaluat cererea de derogare a reclamantei din perspectiva normelor de conduită prevăzute în Ghidul EUIPO din 2020 care nu erau în vigoare la data depunerii cererii menționate, astfel încât reclamanta nu putea să prevadă că cererea sa va fi evaluată în lumina acestor norme, noi și mai restrictive în raport cu cele cuprinse în Ghidul EUIPO din 2017.

68

Prin urmare, întrucât directorul executiv a încălcat principiul securității juridice prin evaluarea cererii de derogare formulate de reclamantă în temeiul articolului 120 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 din perspectiva normelor de conduită care nu erau în vigoare la data depunerii acestei cereri, este necesar să se admită primul motiv al acțiunii și, în acest temei, să se anuleze decizia atacată.

69

Cu toate acestea, Tribunalul consideră oportun să examineze și al patrulea motiv al acțiunii.

70

Întemeindu‑se pe articolele 94 și 97 din Regulamentul 2017/1001, reclamanta arată că, în anexa la cererea sa de derogare din 10 octombrie 2019, prezentase documente justificative prin care urmărea să demonstreze că era o specialistă de înaltă calificare și că, în răspunsul său din 30 ianuarie 2020, EUIPO indicase că derogarea nu îi va fi acordată pentru simplul motiv că își desfășura activitatea într‑un stat membru (Germania) diferit de cel în care era abilitată (Irlanda). Astfel, în răspunsurile sale din 9 și din 13 martie 2020, aceasta a răspuns numai obiecției privind „locul” activității sale. Reclamanta adaugă că a răspuns din proprie inițiativă la scrisoarea din 30 ianuarie 2020. În scrisoarea menționată, EUIPO invoca o inadmisibilitate a cererii întemeiată pe o singură obiecție privind locul de desfășurare a activității și nu ridica nicio altă obiecție sau chestiune, nici cu privire la dovada că reclamanta era o specialistă de înaltă calificare. Reclamanta observă că, în răspunsul din 9 și din 13 martie 2020, s‑a limitat să răspundă la ceea ce părea a fi problema admisibilității cererii sale, dar că, dacă i s‑ar fi solicitat să furnizeze mai multe detalii cu privire la calificările sale, le‑ar fi furnizat.

71

EUIPO răspunde că reclamanta a putut prezenta observații și elemente de probă, care au fost luate în considerare. În plus, din moment ce decizia atacată a fost adoptată pe baza cererii sale și a elementelor de probă pe care le‑a prezentat, reclamanta nu poate pretinde că nu a fost ascultată înainte de adoptarea unei decizii la a cărei origine se găsește ea însăși. EUIPO adaugă că este dificil de înțeles ce ar fi împiedicat‑o pe reclamantă să prezinte toate elementele de probă pe care le avea la dispoziție pentru a dovedi că era o specialistă de înaltă calificare.

72

De la bun început, este necesar să se arate că articolul 97 din Regulamentul 2017/1001, invocat de reclamantă, este lipsit de orice pertinență în ceea ce privește dreptul său de a fi ascultată, întrucât reglementează competența organelor EUIPO de a efectua administrarea mijloacelor de probă.

73

În schimb, în temeiul articolului 94 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul 2017/1001, deciziile EUIPO nu se pot întemeia decât pe motive sau dovezi cu privire la care părțile interesate au avut posibilitatea de a formula observații.

74

Această dispoziție constituie o aplicare specifică a principiului general al protecției dreptului la apărare, consacrat, pe de altă parte, la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia persoanelor ale căror interese sunt afectate de deciziile autorităților publice trebuie să li se ofere posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere [Hotărârea din 21 aprilie 2021, Hasbro/EUIPO – Kreativni Dogadaji (MONOPOLY), T‑663/19, EU:T:2021:211, punctul 119].

75

Dreptul de a fi ascultat prevăzut la articolul 94 din Regulamentul 2017/1001 este aplicabil în ceea ce privește toate elementele de fapt sau de drept care constituie temeiul actului decizional, dar nu și în ceea ce privește poziția finală pe care administrația intenționează să o adopte (Hotărârea din 21 aprilie 2021, MONOPOLY, T‑663/19, EU:T:2021:211, punctul 120).

76

Dreptul menționat garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (Hotărârea din 4 aprilie 2019, OZ/BEI, C‑558/17 P, EU:C:2019:289, punctul 53).

77

Respectarea acestui drept se impune independent de natura procedurii administrative care conduce la adoptarea unei măsuri individuale, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu ar prevedea acest lucru. Aceasta este situația în special atunci când administrația își propune să ia o decizie ca răspuns la o cerere formulată de o persoană din proprie inițiativă (Hotărârea din 23 septembrie 2020, UE/Comisia, T‑338/19, EU:T:2020:430, punctele 48 și 50).

78

Potrivit jurisprudenței, o încălcare a dreptului de a fi ascultat nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit. În această privință, nu se poate impune unui reclamant care invocă încălcarea dreptului său de a fi ascultat să demonstreze că actul în cauză ar fi avut un conținut diferit, ci numai că o asemenea ipoteză nu este complet exclusă (Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctele 105 și 106, și Hotărârea din 12 iulie 2023, IFIC Holding/Comisia, T‑8/21, EU:T:2023:387, punctele 123 și 124).

79

Aprecierea acestei chestiuni trebuie efectuată, în plus, în raport cu circumstanțele de fapt și de drept specifice fiecărei cauze (Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 107, și Hotărârea din 12 iulie 2023, IFIC Holding/Comisia, T‑8/21, EU:T:2023:387, punctul 125).

80

În cererea din 10 octombrie 2019, reclamanta a solicitat o derogare de la cerința privind naționalitatea, declarând că este o specialistă de înaltă calificare. Astfel cum reiese din căsuțele bifate la literele (d), (g) și (h) din secțiunea 2 din formularul de cerere, reclamanta s‑a întemeiat pe „experiența sa profesională dobândită sub supraveghere, cu ajutorul altor persoane, în calitate de membru al unei echipe etc.”, pe „calificările sale formale” și pe „publicațiile, cercetările sau articolele în reviste sau publicații specializate recunoscute de omologi, calitatea [sa] de autor de cărți, experiența [sa] în domeniul pedagogic al proprietății intelectuale etc.”.

81

În acest scop, în anexa la cererea sa de derogare, reclamanta a prezentat trei elemente de probă: un extras din contractul său de muncă, diploma sa de studii și extrasul din a treia ediție, publicată în 2015, a unei cărți în materie de proprietate intelectuală.

82

În scrisoarea din 30 ianuarie 2020, EUIPO a arătat, mai întâi, că reclamanta trebuia să își dovedească experiența profesională în statul membru de abilitare, Irlanda; în continuare, că, cu excepția unui certificat emis de oficiul irlandez de proprietate intelectuală care indica faptul că figura în registrul agenților în domeniul mărcilor, reclamanta nu a prezentat probe suplimentare pentru a demonstra că era o specialistă de înaltă calificare în Irlanda, întrucât celelalte probe priveau Germania și Țările de Jos (toate numele celor trei țări fiind scrise cu caractere aldine); în sfârșit, că cererea de derogare era, așadar, inadmisibilă, întrucât nu conținea elementele de probă solicitate. Pe de altă parte, scrisoarea indica faptul că reclamanta putea depune în orice moment o nouă cerere și, pentru informare, reproducea un extras din textul viitorului Ghid EUIPO din 2020 (inclusiv partea reprodusă la punctul 60 de mai sus).

83

În scrisorile sale din 9 și din 13 martie 2020, reclamanta a arătat că Ghidul EUIPO din 2017 nu impuneau ca experiența profesională să fie dobândită în statul membru de abilitare, că noul Ghid EUIPO din 2020 nu ar fi trebuit să fie aplicat situației sale, că nu era de acord cu cerința, care figurează în acest din urmă ghid, de a avea o experiență profesională în statul membru de abilitare și că a lucrat la chestiuni în domeniul mărcilor care au legătură cu Irlanda în plus față de cele privind dreptul Uniunii.

84

În acest scop, în anexa la scrisorile sale din 9 și din 13 martie 2020, reclamanta a prezentat trei elemente de probă: o captură de ecran a registrului agenților irlandezi în materie de mărci, precum și atestarea înscrierii sale în acest registru, o scrisoare provenind de la fostul său angajator și o scrisoare din partea unei instituții academice germane privind activitatea sa de tutorat.

85

În decizia atacată, după ce a examinat elementele de probă prezentate de reclamantă (punctele 17-19), mai întâi, directorul executiv a arătat că, în ansamblu, deși aceste elemente permiteau să se considere că reclamanta era o specialistă calificată, ele nu permiteau să se concluzioneze că aceasta era „de înaltă” calificare (punctul 20). În continuare, directorul executiv a arătat că reclamanta nu a demonstrat o experiență profesională substanțială în Irlanda și că, în orice caz, elementele de probă prezentate nu permiteau nici să se stabilească faptul că era de înaltă calificare în Germania sau în Țările de Jos (punctul 21). În sfârșit, directorul executiv a arătat că, deși elementele de probă demonstrau că reclamanta era abilitată în fața oficiului irlandez pentru proprietate intelectuală în materie de mărci, acestea nu demonstrau că reclamanta a depășit această cerință minimă și nu permiteau, așadar, să se considere că aceasta era o specialistă de înaltă calificare în Irlanda sau în orice alt stat (punctul 22).

86

În primul rând, în măsura în care decizia atacată respinge o cerere de derogare de la cerința privind cetățenia prezentată de reclamantă în vederea înscrierii sale pe lista reprezentanților autorizați, trebuie să se constate că această decizie este un act cu caracter individual care aduce atingere intereselor reclamantei. În consecință, conform jurisprudenței amintite la punctele 76 și 77 de mai sus, directorul executiv era obligat să o asculte pe reclamantă înainte de adoptarea deciziei atacate. Argumentele EUIPO prin care se urmărește să se sugereze că directorul executiv nu avea o astfel de obligație, pentru motivul că decizia atacată era urmarea unei cereri a reclamantei înseși, trebuie, așadar, să fie respinse. (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2020, UE/Comisia, T‑338/19, EU:T:2020:430, punctul 50).

87

În al doilea rând, trebuie să se constate că, în urma cererii de derogare a reclamantei, EUIPO a transmis acesteia din urmă scrisoarea din 30 ianuarie 2020, la care reclamanta a răspuns prin scrisorile din 9 și din 13 martie 2020. Totuși, aceasta nu înseamnă în mod necesar că reclamantei i s‑a dat posibilitatea să își prezinte punctul de vedere „în mod util și efectiv”, astfel cum impune jurisprudența amintită la punctul 76 de mai sus.

88

Astfel, în primul rând, după cum reiese din înscrisurile prezentate în fața Tribunalului, scrisoarea EUIPO din 30 ianuarie 2020 nu furniza reclamantei nicio indicație cu privire la însăși natura acestei scrisori, nici cu privire la desfășurarea procedurii de examinare a cererii sale de derogare și nici nu invita reclamanta să își prezinte eventualele observații cu privire la obiecțiile ridicate de EUIPO. De altfel, este cert că reclamanta a răspuns la această scrisoare din proprie inițiativă, prin scrisorile sale din 9 și din 13 martie 2020.

89

În al doilea rând, după cum reiese din cuprinsul punctului 82 de mai sus și din înscrisurile prezentate în fața Tribunalului, scrisoarea din 30 ianuarie 2020 concluziona că cererea de derogare a reclamantei era „inadmisibilă”, din cauza lipsei unor elemente de probă prezentate în susținerea sa. În special, această scrisoare preciza că reclamanta trebuia să fi dobândit o experiență profesională în statul membru de abilitare, în speță Irlanda, și că, cu excepția certificatului eliberat de oficiul irlandez al proprietății intelectuale, nu fusese prezentat niciun alt element de probă pentru a demonstra că era o specialistă de înaltă calificare „în Irlanda”, întrucât celelalte elemente de probă prezentate priveau Germania și Țările de Jos. Pe de altă parte, numele acestor trei țări erau redactate cu caractere aldine în scrisoarea menționată, ceea ce contribuia la sublinierea caracterului central, pentru EUIPO, al țării vizate de demonstrația reclamantei.

90

Reclamanta, în scrisorile sale din 9 și din 13 martie 2020, a răspuns astfel la obiecția ridicată de EUIPO, contestând pertinența cerinței referitoare la necesitatea unei experiențe în statul membru de abilitare și prezentând elemente de probă privind activitățile sale în legătură cu Irlanda.

91

Or, decizia atacată nu mai vizează nicio „inadmisibilitate” a cererii, ci refuză, pe fond, să acorde reclamantei derogarea solicitată întemeindu‑se nu numai, la punctul 21, pe lipsa unor elemente de probă care au o legătură cu Irlanda, ci și, la punctele 20 și 22, pe lipsa unor elemente de probă care să permită să se considere că reclamanta era „de înaltă” calificare, directorul executiv admițând că reclamanta era o specialistă calificată. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 20-22 din decizia atacată, obiecția legată de locul experienței profesionale întemeiază în prezent numai o parte a raționamentului directorului executiv reținut în decizia atacată, care se întemeiază de asemenea, în principal, pe nivelul global prea scăzut al elementelor de probă prezentate, care, potrivit directorului executiv, nu permit să se considere că reclamanta, deși este calificată, ar fi „de înaltă” calificare.

92

Prin urmare, trebuie să se constate că, ținând seama de diferența dintre obiecțiile prezentate în scrisoarea din 30 ianuarie 2020 și cele reținute de directorul executiv în decizia atacată, reclamanta, în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea acestei decizii, nu a fost pusă de către directorul executiv, în măsură să adopte în mod util și efectiv o poziție cu privire la nivelul global prea scăzut al elementelor de probă prezentate și, dacă era cazul, să explice motivul pentru care aceste elemente demonstrau că era nu numai calificată, ci și de înaltă calificare. Dimpotrivă, în loc să îi permită să ia poziție în mod util și efectiv în această privință, scrisoarea din 30 ianuarie 2020 a determinat reclamanta să se concentreze asupra unui singur aspect, țara experienței profesionale, care a avut o pondere limitată în decizia atacată.

93

Rezultă din cele ce precedă că directorul executiv nu a ascultat în mod corespunzător reclamanta în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate și, în consecință, i‑a încălcat dreptul de a fi ascultată.

94

În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea efectuată la punctul 93 de mai sus, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 78 și 79 de mai sus, este necesar să se stabilească dacă, ținând seama de împrejurările de fapt și de drept specifice ale prezentei cauze, reclamanta a demonstrat corespunzător cerințelor legale că, în lipsa neregularității procedurale menționate, ipoteza că decizia atacată ar fi putut avea un conținut diferit nu este complet exclusă.

95

În această privință, trebuie arătat că, în înscrisurile depuse la Tribunal, reclamanta s‑a referit în numeroase rânduri la elemente de probă pe care le‑ar fi putut prezenta în fața directorului executiv dacă ar fi fost ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate. În plus, pentru motivul că nu a putut prezenta astfel de elemente în fața directorului executiv, reclamanta a prezentat astfel de elemente în fața Tribunalului în anexa la cererea introductivă, la replică și la observațiile după trimiterea spre rejudecare.

96

Cu titlu introductiv, este necesar să se examineze admisibilitatea elementelor de probă prezentate de reclamantă în fața Tribunalului, care este contestată de EUIPO. Astfel, acesta din urmă arată că elementele de probă prezentate de reclamantă în anexele A.11, A.15, A.18-A.22 și A.24-A.28 la cererea introductivă, în anexele C.1-C.5 la replică și în anexele E.1-E.3 la observațiile după trimitere spre rejudecare sunt inadmisibile, întrucât au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului. În schimb, reclamanta răspunde că elementele de probă menționate sunt admisibile, întrucât nu a avut ocazia să fie ascultată, iar numai în fața Tribunalului a avut posibilitatea să le furnizeze pentru prima dată.

97

Or, în măsura în care anexele menționate urmăresc să furnizeze o indicație a elementelor de probă pe care reclamanta le‑ar fi putut prezenta în fața directorului executiv dacă ar fi fost ascultată, obiecția EUIPO trebuie înlăturată. Astfel, anexele menționate nu urmăresc ca Tribunalul, substituindu‑se directorului executiv, să efectueze o nouă apreciere a cererii reclamantei pe baza unor elemente de probă pe care directorul executiv nu le avea la dispoziție, ci urmăresc numai să susțină motivul reclamantei întemeiat pe încălcarea dreptului său de a fi ascultată.

98

Așadar, dintr‑o asemenea perspectivă, elementele de probă a căror admisibilitate este contestată de EUIPO, menționate la punctul 96 de mai sus, trebuie considerate ca fiind admisibile. Pe de altă parte, același lucru este valabil pentru anexele A.17 și A.29 la cererea introductivă, care nu sunt vizate de obiecția EUIPO.

99

Prin urmare, este necesar să se examineze dacă argumentele reclamantei întemeiate pe elementele de probă menționate permit să se demonstreze că, dacă ar fi fost ascultată, nu este complet exclus ca procedura să fi putut avea un rezultat diferit.

100

În această privință, de la bun început, este necesar să se arate că, la prima vedere, mai multe dintre aceste elemente de probă par să fie lipsite de pertinență în cadrul unei asemenea examinări, din moment ce pare să fie vorba despre elemente privind activități ale reclamantei ulterioare deciziei atacate (anexele C.1-C.3 și C.5 la replică și anexele E.1-E.3 la observații după trimiterea spre rejudecate), elemente care nu o privesc direct pe reclamantă (anexele A.18, A.22 și A.24 la cererea introductivă și anexa C.4 la replică) sau elemente care nu privesc dreptul mărcilor (anexele A.25 și A.29 la cererea introductivă).

101

În schimb, nu se poate exclude în întregime că celelalte elemente de probă la care reclamanta se referă la anexele A.11, A.15, A.17, A.19-A.21 și A.26-A.28 la cererea introductivă i‑ar fi putut permite, dacă ar fi fost ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, să prezinte mai multe elemente în legătură cu calificările menționate la punctul 80 de mai sus care, în opinia sa, decurgeau din munca efectuată la fostul său angajator, din studiile și din activitățile sale de cercetare, de publicare și pedagogice.

102

Astfel, deși unele dintre elementele de probă menționate sunt, desigur, scrisori redactate la date ulterioare adoptării deciziei atacate (anexele A.15, A.20 și A.21) și un curriculum vitae nedatat (anexa A.11), la prima vedere, acestea par să privească activități ale reclamantei care au precedat adoptarea deciziei atacate și, în consecință, nu se poate exclude ca, în cazul în care ar fi fost ascultată în cursul procedurii care a condus la adoptarea acestei decizii, reclamanta să fi putut prezenta de asemenea astfel de elemente în fața directorului executiv, procurându‑și‑le mai devreme.

103

Prin urmare, este necesar să se arate că argumentele și elementele de probă prezentate în fața Tribunalului permit să se considere că, în cazul în care reclamanta ar fi fost ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, ipoteza că rezultatul acestei proceduri ar fi putut fi diferit, în ceea ce privește în special aprecierea nivelului calificării sale profesionale, nu poate fi exclusă în întregime, amintindu‑se că nu este de competența Tribunalului, ci numai a directorului executiv, să efectueze o astfel de apreciere.

104

Prin urmare, se impune admiterea celui de al patrulea motiv al acțiunii și, tot în acest temei, anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celui de al treilea și a celui de al cincilea motiv ale acțiunii.

105

Potrivit articolului 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în deciziile Tribunalului pronunțate după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața Tribunalului, cât și asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții.

106

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

107

Întrucât EUIPO a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune obligarea acestuia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamantă aferente procedurilor desfășurate în fața Tribunalului și procedurii de recurs în fața Curții, conform concluziilor recurentei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua extinsă)

declară și hotărăște: