1

Reclamantul, domnul Petrus Kerstens, este un fost funcționar al Comisiei Europene. El a lucrat la Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO), unde a fost șef de unitate între anii 2003 și 2011, apoi consilier atașat la Direcția Generală (DG) Resurse Umane și Securitate. El s‑a pensionat la 1 aprilie 2016.

2

În primul rând, la data de 20 iulie 2012, în cadrul soluționării unui litigiu între el și Comisie, reclamantul a redactat o notă internă, în urma căreia Comisia a decis să inițieze o procedură disciplinară cu referința CMS 12/063, pentru motivul că această notă conținea afirmații considerate insultătoare. Procedura menționată a condus la adoptarea deciziei din 15 aprilie 2014 prin care reclamantului i s‑a aplicat o mustrare (denumită în continuare „decizia din 15 aprilie 2014”).

3

Prin Hotărârea din 18 martie 2016, Kerstens/Comisia (F‑23/15, EU:F:2016:65), Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene a respins acțiunea formulată împotriva deciziei din 15 aprilie 2014.

4

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost admis de Tribunal prin Hotărârea din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia (T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74).

5

În această privință, Tribunalul a arătat, la punctele 62-70 din Hotărârea din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia (T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74), că procedura disciplinară CMS 12/063 a fost deschisă fără desfășurarea unei anchete administrative prealabile, fără ascultarea în prealabil a reclamantului și fără întocmirea în mod corespunzător a unui raport de anchetă la finalul unei astfel de anchete, ceea ce încalcă obligațiile care revin Comisiei. La punctele 88 și 89 din hotărârea menționată, Tribunalul a dedus că procedura disciplinară, care ar fi trebuit să fie efectuată de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) în temeiul unei astfel de anchete și al unui raport care ar fi finalizat‑o și după audierea reclamantului, a fost viciată în mod substanțial de aceste încălcări, astfel încât nu se putea exclude că această procedură ar fi putut conduce la un rezultat diferit dacă normele aplicabile acesteia ar fi fost respectate și dacă reclamantul ar fi fost ascultat. În consecință, Tribunalul a anulat decizia din 15 aprilie 2014.

6

Printr‑o notă din 6 aprilie 2017, AIPN l‑a informat pe reclamant că, în temeiul executării Hotărârii din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia (T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74), aceasta a dat instrucțiuni Oficiului de Investigație și Disciplină (IDOC) al Comisiei, pe de o parte, să reia procedura disciplinară CMS 12/063 ab initio și sub un nou număr CMS și, pe de altă parte, să retragă din dosarul personal al reclamantului sancțiunea mustrării aplicată acestuia prin decizia din 15 aprilie 2014.

7

La 18 aprilie 2017, reclamantul a introdus o reclamație împotriva notei AIPN din 6 aprilie 2017.

8

La 25 iulie 2017, AIPN a respins reclamația menționată.

9

În al doilea rând, la 7 septembrie 2015, din cauza unor suspiciuni de divulgare a unor informații confidențiale unui destinatar din exteriorul instituției, AIPN a decis să inițieze împotriva reclamantului o altă procedură disciplinară, cu referința CMS 15/017. Comisia de disciplină a emis la 7 aprilie 2016 un aviz motivat, în care a considerat că reclamantul nu și‑a respectat obligația de loialitate și că se justifica o sancțiune disciplinară cu consecințe pecuniare. Cu toate acestea, ca urmare a recursului formulat de reclamant împotriva Hotărârii din 18 martie 2016, Kerstens/Comisia (F‑23/15, EU:F:2016:65), AIPN a decis să suspende această procedură disciplinară în așteptarea rezultatului recursului respectiv și l‑a informat pe reclamant cu privire la aceasta printr‑o notă din 19 septembrie 2016.

10

Printr‑o notă din 27 martie 2017, Comisia l‑a informat pe reclamant că, în urma Hotărârii din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia (T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74), procedura disciplinară CMS 15/017 a fost reluată și că, ținând seama de faptul că IDOC nu efectuase o anchetă administrativă înainte de audierea reclamantului în temeiul articolului 3 din anexa IX la Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), aceasta a dat instrucțiuni IDOC cu privire la reluarea procedurii disciplinare menționate din stadiul la care a intervenit această neregulă, de același tip precum aceea care a fost constatată de Tribunal în privința procedurii CMS 12/063. Reclamația introdusă de reclamant împotriva acestei note la 18 aprilie 2017 a fost respinsă de AIPN la 25 iulie 2017.

11

La 10 noiembrie 2017, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva respectivei note din 27 martie 2017, precum și împotriva notei din 6 aprilie 2017 menționate la punctul 6 de mai sus. Prin Ordonanța din 26 iunie 2018, Kerstens/Comisia (T‑757/17, nepublicată, EU:T:2018:391), Tribunalul a statuat că notele atacate nu constituiau acte care lezează în măsura în care trebuiau calificate drept acte pregătitoare în cadrul procedurilor disciplinare în curs. Această ordonanță a fost confirmată în recurs prin Ordonanța din 22 ianuarie 2019, Kerstens/Comisia (C‑577/18 P, nepublicată, EU:C:2019:129).

12

În al treilea rând, la 27 septembrie 2016, AIPN a deschis o procedură disciplinară distinctă împotriva reclamantului, sub referința CMS 16/009, având ca obiect „comportamente nestatutare” adoptate de acesta în privința unor membri ai administrației în cadrul procedurii disciplinare CMS 15/017.

13

Printr‑o notă din 21 iunie 2017, IDOC a transmis reclamantului mandatele de anchetă în procedurile CMS 15/017 (devenită CMS 17/009) și CMS 12/063 (devenită CMS 17/010). La cererea reclamantului, audierea sa în cadrul acestor proceduri și în cadrul procedurii CMS 16/009 a fost amânată în mai multe rânduri. La 4 aprilie 2018, IDOC i‑a comunicat reclamantului o notă cu privire la faptele reproșate, invitându‑l să își transmită observațiile în termen de 10 zile. Raportul de anchetă administrativă a fost transmis la DG Resurse Umane și Securitate la 1 august 2018. Audierea reclamantului s‑a desfășurat la 28 ianuarie 2019.

14

În decizia din 11 iulie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”) prin care s‑au încheiat procedurile CMS 16/009, CMS 17/009 și CMS 17/010, AIPN a constatat că comportamentul reclamantului constituia o încălcare a articolelor 11, 12 și 17 din statut. Aceasta a decis să nu deschidă însă o procedură disciplinară împotriva lui și să îi adreseze un avertisment în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din anexa IX la statut.

15

La 29 august 2019, reclamantul a introdus o reclamație împotriva acestei decizii. Reclamația respectivă a fost respinsă prin decizia AIPN din 19 decembrie 2019.

16

Printr‑un înscris depus la grefa Tribunalului la 16 aprilie 2020, reclamantul a introdus prezenta acțiune.

17

Faza scrisă a procedurii s‑a încheiat la 4 noiembrie 2020.

18

La 30 noiembrie 2020, reclamantul a solicitat organizarea unei ședințe, în temeiul articolului 106 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

19

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a admis cererea reclamantului și a deschis faza orală a procedurii.

20

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 22 aprilie 2021.

21

Reclamantul solicită Tribunalului:

22

Comisia solicită în esență Tribunalului:

23

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, prin Ordonanța din 26 iunie 2018, Kerstens/Comisia (T‑757/17, nepublicată, EU:T:2018:391), Tribunalul a statuat deja că nota din 27 martie 2017 nu constituie un act care lezează. Prin urmare, este necesar să se constate că cererea de anulare a acestei note este inadmisibilă.

24

În susținerea concluziilor în anulare, reclamantul invocă trei motive. În cadrul unui prim motiv, acesta invocă o încălcare a articolului 266 TFUE pentru motivul că Comisia ar fi adoptat măsuri inadecvate pentru executarea Hotărârii din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia (T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74), cu privire la decizia din 15 aprilie 2014 prin care i s‑a aplicat o mustrare în cadrul procedurii disciplinare CMS 12/063 (devenită CMS 17/010) și ar fi încălcat principiul non bis in idem. În cadrul unui al doilea motiv, el invocă o încălcare a articolului 266 TFUE, a principiului bunei administrări, care include obligația de soluționare imparțială și echitabilă a cauzelor, a principiului prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare. În sfârșit, în cadrul unui al treilea motiv, el invocă încălcarea articolului 266 TFUE, a normelor de procedură aplicabile anchetelor administrative și procedurilor disciplinare și a obligației de motivare.

25

Tribunalul apreciază că trebuie să se analizeze mai întâi al doilea motiv.

26

În cadrul acestui motiv, reclamantul arată în esență că orice nouă procedură disciplinară trebuie să ofere garanții de imparțialitate și de echitate, astfel cum impune principiul bunei administrări consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Acesta subliniază că principiul imparțialității are o dublă dimensiune, în același timp subiectivă și obiectivă, care impune autorității disciplinare, pe de o parte, să nu manifeste prin comportamentele sale părtinire sau prejudecăți personale și, pe de altă parte, să fie imparțială din punct de vedere obiectiv, oferind toate garanțiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în această privință.

27

Potrivit reclamantului, reluarea procedurilor disciplinare în speță a avut drept consecință faptul că aceleași autorități administrative și aceiași responsabili au trebuit să reexamineze dosarele pe care le analizaseră deja, ceea ce încalcă principiile menționate la punctul 26 de mai sus.

28

Reclamantul susține în plus că, prin faptul că a reunit, în vederea efectuării unei anchete unice, cele trei proceduri disciplinare CMS 12/063 (devenită CMS 17/010), CMS 15/017 (devenită CMS 17/009) și CMS 16/009, AIPN nu și‑a îndeplinit obligația de imparțialitate obiectivă. Astfel, această reunire ar exprima voința AIPN de a agrava acuzațiile în privința reclamantului și de a solicita examinarea procedurii CMS 12/063 (devenită CMS 17/010) de către o comisie de disciplină. Potrivit reclamantului, cele trei anchete administrative au fost efectuate în mod distinct și cele trei rapoarte au fost anexate la raportul final unic al IDOC abia în stadiul finalizării acestor anchete.

29

În sfârșit, reclamantul arată că persoana responsabilă de anchetele din cadrul IDOC pentru cele două proceduri disciplinare CMS 12/063 (devenită CMS 17/010) și CMS 15/017 (devenită CMS 17/009) este denunțătoarea faptelor examinate în cadrul acestei din urmă proceduri. El pune în discuție imparțialitatea subiectivă a acesteia, precum și pe cea a directoarei generale a DG Resurse Umane și Securitate, implicată în mai multe proceduri care îl privesc. Acesta repune în discuție de asemenea imparțialitatea obiectivă a procedurii de anchetă unică drept urmare a participării la această anchetă, în calitate de persoană responsabilă de desfășurarea acesteia, a denunțătoarei respective.

30

Comisia susține că cele trei proceduri disciplinare care îl privesc pe reclamant au fost reunite în interesul economiei procedurii. Potrivit Comisiei, procedând astfel, IDOC și AIPN nu au încercat să agraveze situația reclamantului sau să acționeze în detrimentul acestuia, ci au permis, dimpotrivă, ca el să facă obiectul unui singur avertisment pentru toate faptele aflate la originea acestor trei proceduri.

31

Comisia susține, în ceea ce privește punerea în discuție a imparțialității persoanei responsabile de anchete, precum și a directoarei generale a DG Resurse Umane și Securitate, că reclamantul nu invocă decât insinuări sau temeri care nu pot fi verificate. Aceeași este situația, potrivit Comisiei, în ceea ce privește punerea în discuție a imparțialității procedurii de anchetă ca urmare a participării la anchetă, în calitate de persoană responsabilă de efectuarea acesteia, a denunțătoarei faptelor aflate la originea procedurii CMS 15/017 (devenită CMS 17/009).

32

Trebuie amintit că articolul 41 din cartă, care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) TUE, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, consacră dreptul la bună administrare. Acest drept presupune printre altele, în temeiul articolului 41 alineatul (1) din cartă, dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene.

33

Potrivit jurisprudenței, administrația este obligată, în temeiul principiului bunei administrări, să examineze cu atenție și cu imparțialitate toate elementele relevante ale speței cu care este sesizată și să reunească toate elementele de fapt și de drept necesare exercitării puterii sale de apreciere, precum și să asigure buna desfășurare și eficacitatea procedurilor pe care le pune în aplicare (a se vedea Hotărârea din 26 septembrie 2014, B&S Europe/Comisia, T‑222/13, nepublicată, EU:T:2014:837, punctul 39 și jurisprudența citată).

34

Mai trebuie amintit că cerința de imparțialitate privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză care este însărcinat cu soluționarea dosarului nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2019, ADDE/Parlamentul, T‑48/17, EU:T:2019:780, punctul 43 și jurisprudența citată). În cadrul examinării imparțialității unei proceduri colegiale, faptul că îndoieli cu privire la aparențele de imparțialitate nu afectează decât o singură persoană în cadrul unui organ colegial nu este neapărat determinant, ținând seama de faptul că această persoană ar fi putut exercita o influență decisivă în timpul deliberărilor (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, ADDE/Parlamentul, T‑48/17, EU:T:2019:780, punctul 58).

35

În ceea ce privește imparțialitatea subiectivă, reiese din jurisprudență că această imparțialitate este prezumată până la proba contrară (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2018, Mouvement pour une Europe des nations et des libertés/Parlamentul, T‑829/16, EU:T:2018:840, punctul 49 și jurisprudența citată).

36

În această privință, trebuie precizat că, în speță, reclamantul nu a prezentat elemente de probă care să conducă la îndoieli cu privire la imparțialitatea subiectivă a procedurii de anchetă.

37

În ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a unei anchete, Tribunalul a recunoscut deja că aceasta lipsea din moment ce s‑a demonstrat că, anterior deschiderii anchetei, unul dintre anchetatori avusese cunoștință de faptele care făceau obiectul acesteia, fiind consultat personal de unul dintre autorii plângerii, și în condițiile în care instituția în cauză ar fi putut desemna în calitate de anchetator o persoană care să nu fi avut nicio cunoștință prealabilă despre fapte și care să nu fi creat astfel nicio îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa în raport cu cealaltă parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2019, UZ/Parlamentul, T‑47/18, în recurs, EU:T:2019:650, punctele 51-56).

38

În speță, este cert că persoana responsabilă de desfășurarea anchetei unice deschise pentru cele trei proceduri CMS 16/009, CMS 15/017 (devenită CMS 17/009) și CMS 12/063 (devenită CMS 17/010) este cea care a denunțat faptele care fac obiectul procedurii CMS 15/017 (devenită CMS 17/009), și anume șefa unității „HR IDOC 1”.

39

Pe de altă parte, s‑a stabilit că respectiva denunțătoare a putut avea un rol activ ulterior în desfășurarea anchetei efectuate în cadrul procedurii CMS 15/017 (devenită CMS 17/009), în calitatea sa de persoană însărcinată să asigure conducerea anchetei unice pentru cele trei proceduri disciplinare. Astfel, pe de o parte, printr‑o notă din 21 iunie 2017, această persoană i‑a indicat reclamantului că a primit mandat la 1 iunie 2017 pentru a conduce ancheta menționată și a numit în acest scop doi anchetatori. Pe de altă parte, raportul final de anchetă a fost semnat de mâna sa, ceea ce demonstrează participarea sa efectivă la anchetă.

40

În această privință, Comisia a admis în ședință că, deși rolul activ al acestei persoane nu a fost stabilit în mod specific, în calitatea sa de responsabilă cu supravegherea, calitatea și caracterul complet al anchetei în cauză, ea avea posibilitatea de a interveni cu ocazia primirii proiectului de anchetă.

41

În același sens, s‑a statuat deja că un anchetator își exercită competențele de anchetă sub autoritatea responsabilului anchetei administrative, care îi poate adresa instrucțiuni (Hotărârea din 5 octombrie 2020, Broughton/Eurojust, T‑87/19, nepublicată, EU:T:2020:464, punctul 70). Rezultă de aici că funcția de responsabil al unei anchete administrative nu se limitează la o situație pasivă și îi lasă întotdeauna acestuia posibilitatea de a interveni în cadrul unei anchete în curs.

42

Astfel, este necesar să se considere că situația în cauză, caracterizată prin identitatea de persoane constatată la punctul 38 de mai sus, prezenta riscul obiectiv ca persoana responsabilă de desfășurarea anchetei unice să fi putut avea o idee preconcepută sau o prejudecată cu privire la implicarea reclamantului în faptele care îi sunt reproșate în cadrul procedurii CMS 15/017 (devenită CMS 17/009) chiar înainte ca ancheta să fi avut loc. Având în vedere îndeosebi rolul persoanei respective în desfășurarea anchetei și influența pe care a putut să o aibă asupra conținutului raportului final al acesteia, este necesar să se considere că o astfel de situație poate da naștere în percepția reclamantului unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a acestei anchete. În această privință, potrivit jurisprudenței Curții, Tribunalul nu este obligat să verifice dacă persoana responsabilă de desfășurarea anchetei unice avea efectiv o prejudecată în privința reclamantului, fiind suficient să existe o îndoială legitimă și să nu poată fi înlăturată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2019, August Wolff și Remedia/Comisia (C‑680/16 P, EU:C:2019:257, punctul 37).

43

În asemenea împrejurări, reclamantul susține în mod întemeiat că Comisia nu a organizat procedura de anchetă desfășurată cu ocazia reluării celor trei proceduri disciplinare astfel încât să îi ofere garanții suficiente cu privire la imparțialitatea obiectivă a acestei proceduri. Această împrejurare este de natură să vicieze procedura disciplinară în totalitate.

44

Rezultă însă din jurisprudența constantă că, pentru ca o neregularitate procedurală să poată justifica anularea unui act, trebuie ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi putut conduce la un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia, T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74, punctul 74 și jurisprudența citată).

45

În cadrul acestei examinări, trebuie să se țină seama de toate împrejurările speței și în special de natura obiecțiilor și de amploarea neregulilor procedurale săvârșite în raport cu garanțiile de care funcționarul a putut beneficia (a se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2015, Pipiliagkas/Comisia, F‑96/13, EU:F:2015:29, punctul 65).

46

Or, procedura disciplinară prevăzută în anexa IX la statut prevede două faze distincte. Prima fază este reprezentată de desfășurarea unei anchete administrative imparțiale, inițiată printr‑o decizie a AIPN, urmată de redactarea unui raport de anchetă și încheiată, după ascultarea persoanei interesate cu privire la faptele care îi sunt reproșate, prin concluziile deduse din raportul menționat. A doua fază este reprezentată de procedura disciplinară propriu‑zisă, inițiată de AIPN pe baza acestui raport de anchetă, și constă fie în deschiderea unei proceduri disciplinare fără consultarea comisiei de disciplină, fie în sesizarea comisiei menționate pe baza unui raport întocmit de AIPN în funcție de concluziile anchetei și de observațiile pe care le‑a prezentat persoana în cauză cu privire la anchetă.

47

În consecință, ancheta administrativă are un rol important și este de natură să influențeze procedura disciplinară. Astfel, în temeiul acestei anchete și al audierii funcționarului în cauză, AIPN apreciază, în primul rând, dacă trebuie sau nu să deschidă o procedură disciplinară, în al doilea rând, dacă aceasta trebuie, eventual, să constea în sesizarea comisiei de disciplină și, în al treilea rând, atunci când inițiază procedura în fața comisiei de disciplină, faptele cu privire la care este sesizată comisia menționată.

48

Prin urmare, nu se poate exclude că, dacă ancheta administrativă s‑ar fi desfășurat cu toate garanțiile de imparțialitate, ancheta menționată ar fi putut conduce la o altă apreciere a faptelor și, astfel, ar fi putut avea consecințe diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2017, Kerstens/Comisia, T‑270/16 P, nepublicată, EU:T:2017:74, punctul 82).

49

În aceste condiții, reclamantul putea să aibă îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a anchetei și, prin urmare, la procedurile disciplinare declanșate împotriva sa.

50

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se admită al doilea motiv și, în consecință, să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesar să se examineze celelalte motive invocate de reclamant.

51

Reclamantul solicită Tribunalului să oblige Comisia să îi plătească suma totală de 30000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l‑a suferit. El arată că cele trei proceduri disciplinare în cauză, care au durat aproape opt, șase și, respectiv, patru ani, i‑au cauzat stres, precum și probleme de sănătate. În plus, acesta susține că ele au adus atingere reputației și onoarei sale, deși cariera sa fusese ireproșabilă până la survenirea lor.

52

Comisia contestă argumentele reclamantului și solicită respingerea cererii de despăgubire.

53

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante în domeniul funcției publice, angajarea răspunderii Uniunii este condiționată de întrunirea anumitor condiții, respectiv nelegalitatea comportamentului imputat instituției în cauză, realitatea prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 42, și Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Petrilli, T‑143/09 P, EU:T:2010:531, punctul 45 și jurisprudența citată). Aceste trei condiții sunt cumulative, ceea ce implică faptul că, în cazul în care una dintre ele nu este îndeplinită, răspunderea Uniunii nu poate fi reținută (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2017, Paraskevaidis/Cedefop, T‑601/16, EU:T:2017:757, punctul 78 și jurisprudența citată).

54

În consecință, chiar și în ipoteza în care o greșeală a unei instituții sau a unui organ sau organism al Uniunii este dovedită, răspunderea Uniunii nu poate fi angajată decât în special dacă reclamantul a reușit să demonstreze realitatea prejudiciului suferit (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2017, Paraskevaidis/Cedefop, T‑601/16, EU:T:2017:757, punctul 79 și jurisprudența citată).

55

De asemenea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 1987, Hochbaum și Rawes/Comisia, 44/85, 77/85, 294/85 și 295/85, EU:C:1987:348, punctul 22, și Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Montalto/Consiliul, T‑116/03, EU:T:2004:325, punctul 127 și jurisprudența citată).

56

Cu toate acestea, anularea unui act afectat de nelegalitate nu poate constitui în sine o reparare adecvată atunci când reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Michail/Comisia, T‑49/08 P, EU:T:2009:456, punctul 88 și jurisprudența citată).

57

În speță, trebuie să se constate că prejudiciul moral invocat de reclamant rezultă în mod direct din nelegalitatea care afectează procedura de anchetă inițiată cu ocazia preluării celor trei proceduri disciplinare în cauză.

58

Cu toate acestea, deși reclamantul pretinde că procedurile menționate, din cauza duratei lor, i‑au cauzat stres, precum și probleme de sănătate și că au adus atingere reputației și onoarei sale, el nu prezintă, în susținerea afirmațiilor sale, niciun element precis susceptibil să stabilească realitatea unui astfel de prejudiciu.

59

În consecință, Tribunalul apreciază că orice prejudiciu moral pe care reclamantul l‑ar fi putut suferi va fi reparat în mod adecvat și suficient prin anularea deciziei atacate.

60

Prin urmare, concluziile în despăgubire trebuie să fie respinse.

61

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că acțiunea trebuie admisă în partea în care urmărește anularea deciziei atacate și respinsă în rest.

62

Conform articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

63

Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, se va face o apreciere justă a împrejurărilor cauzei dacă se hotărăște ca reclamantul să suporte o treime din propriile cheltuieli de judecată, restul cheltuielilor sale de judecată fiind suportate de Comisie, și ca aceasta din urmă să suporte, pe de altă parte, propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște: