1

Reclamantul, AM, a fost angajat de Banca Europeană de Investiții (BEI) la 1 iunie 2014 în cadrul programului „Joint Assistance to Support Projects in European Regions” (Jaspers), pe baza unui contract pe durată determinată de un an care a fost reînnoit ulterior de două ori, de la 1 iunie 2015 până la 31 mai 2017, apoi de la 1 iunie 2017 până la 31 mai 2020.

2

De la începutul primului său contract cu BEI și până la 31 martie 2017, acesta a fost repartizat la biroul extern al BEI din Viena (Austria).

3

Prin e‑mailul din 23 martie 2017 (denumit în continuare „decizia din 23 martie 2017”), BEI a confirmat transferul reclamantului de la biroul extern din Viena către cel din Bruxelles (Belgia) începând de la 1 aprilie 2017 și până la încetarea contractului său în curs, și anume la 31 mai 2020.

4

Din dosarul de la Tribunal reiese că există două versiuni ale acestei decizii.

5

Prima versiune, transmisă reclamantului la 23 martie 2017, menționează că repartizările la birourile exterioare sunt reglementate de anexa VII la dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI (denumite în continuare „dispozițiile administrative”).

6

A doua versiune a aceleiași decizii, pe care reclamantul a primit‑o la 24 martie 2017 și a semnat‑o la 28 martie 2017, arată în schimb că aceste repartizări sunt reglementate de anexa I la aceste dispoziții.

7

La 5 iulie 2017, BEI i‑a comunicat reclamantului o nouă decizie, datată 30 iunie 2017 (denumită în continuare „decizia din 30 iunie 2017”), care conține condițiile contractuale și administrative aplicabile transferului său la Bruxelles și l‑a invitat să își dea acordul cu privire la ea. Mai precis, această decizie preciza că transferul reclamantului nu intra în domeniul de aplicare al articolului 1.4 din dispozițiile administrative și nici în cel al normelor speciale aplicabile în sensul anexei VII la aceste dispoziții și că, în consecință, el nu avea dreptul să primească indemnizația de mobilitate geografică. Reclamantul nu a contrasemnat niciodată decizia menționată pentru acord.

8

La 5 octombrie 2017, reclamantul a solicitat deschiderea unei proceduri de conciliere pentru a contesta refuzul de a i se acorda această indemnizație prevăzută la articolul 1.4 din dispozițiile menționate.

9

Prin e‑mailul din 11 decembrie 2017 (denumit în continuare „decizia din 11 decembrie 2017”), BEI, pe de o parte, și‑a reiterat refuzul de a‑i plăti reclamantului indemnizația menționată și, pe de altă parte, l‑a întrebat pe acesta din urmă dacă, în pofida probabilității ca procedura de conciliere să nu aibă un rezultat satisfăcător, dorea să își mențină cererea de deschidere a acestei proceduri.

10

Prin e‑mailul din 20 decembrie 2017, reclamantul a confirmat această cerere, iar prin e‑mailul din 8 ianuarie 2018, BEI a acceptat și a deschis procedura de conciliere.

11

În raportul din 12 iunie 2018, comisia de conciliere a BEI (denumită în continuare „comisia de conciliere”) a concluzionat că situația reclamantului intra în domeniul de aplicare al articolului 1.4, precum și în cel al anexei VII la dispozițiile administrative și că, în consecință, ar fi trebuit să primească indemnizația de mobilitate geografică începând de la 1 aprilie 2017.

12

La 6 noiembrie 2018, reclamantul a depus o plângere pentru administrare defectuoasă la Ombudsmanul European, pentru motivul că nu primise încă o decizie din partea președintelui BEI în urma raportului comisiei de conciliere.

13

La 20 noiembrie 2018, președintele BEI a comunicat reclamantului decizia sa (denumită în continuare „decizia din 20 noiembrie 2018”) de a nu da curs concluziilor comisiei menționate, confirmând astfel refuzul BEI de a‑i acorda indemnizația de mobilitate geografică.

14

Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 28 februarie 2019, reclamantul a introdus prezenta acțiune.

15

Prin înscrisul separat din 7 martie 2019, reclamantul a solicitat să beneficieze de anonimat, conform articolului 66 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, care i‑a fost acordat la 17 aprilie 2019.

16

BEI a depus memoriul în apărare la 17 mai 2019.

17

Reclamantul a depus replica la 10 iulie 2019.

18

Faza scrisă a procedurii a fost închisă în urma depunerii memoriului în duplică la 22 august 2019.

19

La 12 septembrie 2019, reclamantul a solicitat organizarea unei ședințe în temeiul articolului 106 din Regulamentul de procedură.

20

Întrucât compunerea Tribunalului a fost modificată, președintele Tribunalului, prin decizia din 16 octombrie 2019 dată în aplicarea articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a reatribuit cauza unei noi judecătoare raportoare repartizate la Camera întâi.

21

La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul a admis cererea reclamantului și a deschis faza orală a procedurii.

22

La 3 martie 2020, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat BEI întrebări în scris la care aceasta a răspuns în termenul acordat.

23

La 14 aprilie 2020, în contextul persistenței crizei sanitare legate de COVID-19, Tribunalul a întrebat părțile dacă, în pofida acestei crize, ar dori să fie ascultate în cadrul unei ședințe de audiere a pledoariilor. La 20 aprilie 2020, reclamantul a răspuns că își menține cererea de a fi ascultat. La 8 mai 2020, BEI a răspuns că nu dorea să fie ascultată.

24

Reclamantul solicită în esență Tribunalului:

25

BEI solicită Tribunalului:

26

Reclamantul solicită anularea celor două decizii atacate și, în măsura în care este necesar, a deciziei din 20 noiembrie 2018 de respingere a concluziilor comisiei de conciliere și de confirmare a celor două decizii atacate.

27

În primul rând, reclamantul susține că cele două decizii atacate, adoptate la 30 iunie și, respectiv, la 11 decembrie 2017, îi cauzează un prejudiciu prin faptul că îi este refuzată indemnizația de mobilitate geografică. Acesta precizează că decizia din 11 decembrie 2017 reiterează refuzul exprimat de BEI în decizia sa din 30 iunie 2017.

28

În această privință, chiar dacă s‑ar presupune că decizia din 11 decembrie 2017 este pur confirmativă în raport cu decizia din 30 iunie 2017, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, reclamantul care a introdus acțiunea sa în contencios în termenul stabilit are dreptul să atace fie decizia confirmată, fie decizia de confirmare, fie ambele decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul, C‑135/06 P, EU:C:2007:812, punctul 54 și jurisprudența citată).

29

În al doilea rând, în legătură cu decizia din 20 noiembrie 2018, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante referitoare în special la Statutul funcționarilor Uniunii Europene și la reglementarea aplicabilă personalului BCE, concluziile în anulare îndreptate în mod formal împotriva deciziei de respingere a unei cereri precontencioase prin care se contestă un act care lezează au ca efect sesizarea Tribunalului cu privire la acest act, atunci când acestea sunt, în sine, lipsite de conținut autonom (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Teeäär/BCE, T‑547/18, EU:T:2020:119, punctul 24 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 ianuarie 2018, SE/Consiliul, T‑231/17, nepublicată, EU:T:2018:3, punctul 21).

30

Tribunalul arată că această jurisprudență se aplică prin analogie și în speță.

31

Astfel, trebuie să se considere, în ceea ce privește procedura precontencioasă proprie litigiilor dintre BEI și agenții săi, că articolul 41 din Regulamentul personalului BEI, în versiunea aplicabilă agenților precum reclamantul, intrați în serviciu la BEI după 1 iulie 2013 (denumit în continuare „Regulamentul personalului II”), prevede că inițierea procedurii de conciliere anterior introducerii unei acțiuni în temeiul acestei dispoziții are un caracter obligatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2018, SQ/BEI, T‑377/17, EU:T:2018:478, punctul 71).

32

Articolul menționat prevede următoarele:

„[O]rice acțiune a unui membru al personalului împotriva unei măsuri a [BEI], de natură să îl lezeze, trebuie formulată în termen de trei luni.

Diferendele […] fac obiectul unei proceduri amiabile obligatorii în fața comisiei de conciliere a [BEI] înaintea oricărei acțiuni în justiție, independent de introducerea unei acțiuni la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Cererea de conciliere trebuie formulată în termen de trei luni de la data producerii faptelor sau de la notificarea măsurilor care fac obiectul diferendului.”

33

Astfel, procedura de conciliere are ca obiect să permită o soluționare amiabilă a diferendelor apărute între BEI și agenții săi, iar decizia președintelui BEI prin care se finalizează această procedură nu constituie decât o condiție prealabilă sesizării instanței. În aceste condiții, asemenea jurisprudenței referitoare la contenciosul care ține de Statutul funcționarilor Uniunii Europene sau de reglementarea aplicabilă personalului BCE, amintită la punctul 29 de mai sus, trebuie să se considere că concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei președintelui BEI prin care se finalizează o procedură de conciliere au ca efect sesizarea instanței cu actul care lezează ce constituie obiectul acestei proceduri, cu excepția ipotezei în care decizia menționată are un conținut diferit de actul care face obiectul procedurii de conciliere. Astfel, atunci când această decizie conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială, ea constituie un act supus controlului instanței care o ia în considerare la aprecierea legalității actului contestat, ba chiar o consideră un act care lezează ce se substituie actului contestat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctul 34 și jurisprudența citată).

34

În speță, întrucât capătul de cerere prin care se urmărește anularea deciziei din 20 noiembrie 2018 este lipsit de conținut autonom, decizia menționată limitându‑se la respingerea concluziilor raportului comisiei de conciliere din 12 iunie 2018 pe baza, în esență, a acelorași motive precum cele reținute în deciziile atacate, nu este necesar să se pronunțe în mod specific cu privire la acest capăt de cerere. La examinarea legalității deciziilor atacate, va trebui totuși să se țină seama de motivarea care figurează în decizia din 20 noiembrie 2018, întrucât se consideră că această motivare coincide cu cea a deciziilor atacate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Teeäär/BCE, T‑547/18, EU:T:2020:119, punctul 25 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 ianuarie 2018, SE/Consiliul, T‑231/17, nepublicată, EU:T:2018:3, punctul 22).

35

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, BEI susține că prezenta acțiune ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de deschidere a procedurii de conciliere ar fi fost formulată de reclamant în afara termenului de trei luni prevăzut la articolul 41 alineatul (3) din Regulamentul personalului II.

36

În această privință, BEI susține cu titlu principal că ziua de la care începea să curgă termenul pentru a contesta neplata indemnizației de mobilitate geografică era 12 aprilie 2017, dată la care reclamantul ar fi primit prima sa fișă de remunerație în urma transferului său la biroul extern din Bruxelles.

37

Astfel, în măsura în care reclamantul ar fi constatat deja prin această fișă neplata acestei indemnizații, decizia din 30 iunie 2017 nu ar fi decât o simplă confirmare a poziției administrative adoptate de BEI în privința sa și, în consecință, nu ar constitui un act care lezează.

38

În subsidiar, BEI consideră că, chiar și în ipoteza cea mai favorabilă reclamantului în care data acestei decizii ar fi considerată ca dies a quo, s‑ar dovedi că, în orice caz, termenul de trei luni prevăzut la articolul 41 alineatul (3) din Regulamentul personalului II pentru sesizarea comisiei de conciliere nu a fost respectat de reclamant.

39

Acesta din urmă contestă temeinicia cauzei de inadmisibilitate invocate de BEI.

40

Trebuie amintit mai întâi că, de la comunicarea fișei lunare de remunerație sau de pensie, încep să curgă termenele de introducere a reclamației și a acțiunii împotriva unei decizii administrative atunci când respectiva fișă ilustrează cu claritate și pentru prima dată existența și conținutul acestei decizii (a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2020, ZF/Comisia, T‑605/18, EU:T:2020:51, punctul 61 și jurisprudența citată).

41

Este necesar să se observe în această privință că jurisprudența menționată a fost aplicată în situații în care fișele de remunerație împotriva cărora erau îndreptate acțiunile ilustrau existența și conținutul deciziilor ce aveau un obiect pur pecuniar, susceptibile, prin natura lor, să se reflecteze prin asemenea fișe de remunerație. Astfel, fișele de remunerație au fost considerate acte care lezează atunci când reflectau decizii care priveau, printre altele, plata salariului către funcționar, dobânzile la sumele salariale plătite cu întârziere, aplicarea unui coeficient corector remunerației funcționarului, rambursarea cheltuielilor de călătorie, indemnizația de expatriere, cuantumul alocațiilor familiale sau stabilirea grilei de contribuții parentale pentru serviciile de grădiniță cu program prelungit pentru copii (a se vedea Hotărârea din 9 ianuarie 2007, Van Neyghem/Comitetul Regiunilor,T‑288/04, EU:T:2007:1, punctul 40 și jurisprudența citată).

42

Or, în speță, chiar dacă este adevărat că fișa de remunerație a reclamantului aferentă lunii aprilie 2017 exprima, în termeni pecuniari, efectele deciziei de transfer la biroul extern din Bruxelles, nici această decizie, nici chiar fișa de remunerație menționată nu stabileau în mod clar poziția BEI cu privire la acordarea indemnizației de mobilitate geografică.

43

Astfel, trebuie să se considere în această privință că, în primul rând, omiterea unei indemnizații în fișa de remunerație a persoanei interesate nu implică în mod necesar că administrația îi refuză dreptul la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 1988, Canters/Comisia, 159/86, EU:C:1988:432, punctul 7). În al doilea rând, astfel cum s‑a amintit la punctele 5 și 6 de mai sus, reclamantul a primit două versiuni diferite ale deciziei din 23 martie 2017, a căror comparație evidențiază, astfel cum arată în mod întemeiat acesta, o contradicție în ceea ce privește dispozițiile aplicabile transferului său.

44

În aceste împrejurări și întrucât decizia din 30 iunie 2017 este prima care prevede în mod clar refuzul BEI de a acorda reclamantului indemnizația de mobilitate geografică, este necesar să se considere că această decizie constituie primul act care lezează reclamantul, care a avut ca efect începerea curgerii termenelor de introducere a reclamației și a acțiunii.

45

Trebuie precizat, în această ultimă privință, că partea care se prevalează de caracterul tardiv al acțiunii în raport cu termenul stabilit de reglementarea aplicabilă are sarcina probei cu privire la data la care decizia atacată a fost notificată și, în orice caz, cu privire la data la care persoana interesată a luat cunoștință de aceasta, dacă este vorba despre o măsură cu caracter individual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2018, WL/ERCEA, T‑493/17, nepublicată, EU:T:2018:852, punctul 59 și jurisprudența citată).

46

Or, în speță, BEI, căreia îi revine sarcina probei, nu contestă nici afirmația reclamantului, nici proba furnizată de acesta din urmă, potrivit cărora decizia din 30 iunie 2017 i‑a fost adusă la cunoștință prin e‑mailul din 5 iulie 2017.

47

Rezultă că data de la care trebuie să se calculeze, în speță, termenul de introducere a cererii de conciliere este 5 iulie 2017, dată la care decizia din 30 iunie 2017 a fost notificată reclamantului. În consecință, prin introducerea cererii sale de deschidere a procedurii de conciliere la 5 octombrie 2017, reclamantul a respectat termenul prevăzut la articolul 41 alineatul (3) din Regulamentul personalului II.

48

Din considerațiile care precedă rezultă că trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de BEI.

49

În susținerea concluziilor sale în anulare, reclamantul invocă patru motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 1.4 din dispozițiile administrative și a articolului 11 din anexa VII la aceste dispoziții, al doilea, pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime, previzibilității juridice și solicitudinii, al treilea, pe încălcarea principiului nediscriminării, a articolului 1.3 din Codul de conduită al personalului BEI și a articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și, al patrulea, pe încălcarea principiului bunei administrări și a principiului termenului rezonabil.

50

În primul rând, reclamantul susține în esență că transferul său la biroul extern din Bruxelles nu a fost decis cu titlu permanent, din moment ce decizia din 23 martie 2017 precizează în mod clar că repartizarea sa este temporară.

51

În al doilea rând, reclamantul contestă interpretarea dată de BEI articolului 1.4 din dispozițiile administrative, precum și articolului 11 din anexa VII la aceste dispoziții, sub aspectul că BEI condiționează acordarea indemnizației de mobilitate geografică de împrejurarea ca agentul să se reîncadreze la sediul BEI din Luxemburg (Luxemburg) după repartizarea sa la un birou extern.

52

Reclamantul precizează în această privință că articolul 1.4 din dispozițiile menționate ar prevedea drept unice condiții pentru acordarea acestei indemnizații, pe de o parte, transferul agentului către un alt loc de repartizare în cadrul Uniunii Europene și, pe de altă parte, o repartizare anterioară cu o durată de cel puțin douăsprezece luni. Astfel, acesta ar fi eligibil să beneficieze de indemnizația menționată din moment ce, pe de o parte, a fost transferat la un alt loc de repartizare în cadrul Uniunii, și anume biroul extern din Bruxelles, și, pe de altă parte, acesta realizase cel puțin douăsprezece luni de serviciu la locul de repartizare precedent, întrucât lucrase în cadrul biroului extern din Viena timp de trei ani.

53

BEI contestă aceste argumente replicând în esență că indemnizația de mobilitate geografică nu este acordată decât agenților repartizați la birourile externe pentru o perioadă precisă și care, în urma acestei repartizări temporare la un astfel de birou, s‑ar reîncadra la sediul BEI, chiar și în ipoteza în care prin „sediul BEI” ar trebui să se înțeleagă nu numai sediul din Luxemburg, ci și orice alt loc de recrutare sau birou extern. Mai precis, aceasta susține că ar reieși din articolul 2 alineatul (2) din anexa VII la dispozițiile administrative că, dacă persoana repartizată în mod permanent la un birou extern își încheie serviciul la BEI la biroul extern în discuție, ea nu are dreptul la indemnizația respectivă.

54

Or, aceasta ar fi situația reclamantului, care a fost repartizat în mod permanent la biroul extern din Bruxelles până la încetarea contractului său și fără perspectiva de a se reîncadra la sediul BEI în urma acestei repartizări.

55

Pentru a răspunde prezentului motiv, trebuie să se statueze cu privire la condițiile de acordare a indemnizației de mobilitate geografică în cazul unui transfer la un birou extern al BEI în cadrul Uniunii și, mai precis, dacă, astfel cum susține BEI, acordarea acestei indemnizații este condiționată și de întoarcerea persoanei interesate la sediul acesteia în urma repartizării la biroul respectiv.

56

Mai întâi, trebuie arătat că condițiile de acordare a indemnizației de mobilitate geografică în cazul unui transfer către un birou extern al BEI în cadrul Uniunii sunt reglementate de articolul 1.4 din dispozițiile administrative.

57

Acest articol are următorul cuprins:

„O indemnizație de mobilitate geografică se acordă membrului personalului transferat la un alt loc de repartizare în interiorul Uniunii Europene. Durata repartizării se stabilește pentru o perioadă cuprinsă între unu și trei ani și poate fi reînnoită pe o perioadă de un an, cu o durată totală maximă de cinci ani.

Indemnizația se plătește de la data transferului efectiv și pe durata repartizării. Pentru a avea acest drept, membrul personalului trebuie să fi [efectuat] cel puțin douăsprezece luni de serviciu la locul de repartizare precedent.

În cazul transferului la Luxemburg, indemnizația se plătește pentru o perioadă de maximum un an.

[…]

În cazul repartizării la un birou al [BEI] din afara Uniunii Europene, indemnizația de mobilitate geografică se acordă în condițiile prevăzute în anexa VII la [dispozițiile administrative].”

58

Dintr‑o interpretare literală a articolului menționat reiese că, astfel cum arată în mod întemeiat reclamantul, trebuie îndeplinite două condiții cumulative pentru a putea beneficia de indemnizația de mobilitate geografică în cazul unui transfer la un birou extern al BEI în cadrul Uniunii, și anume, pe de o parte, transferul la un alt loc de repartizare în cadrul Uniunii pentru o perioadă cuprinsă între unu și cinci ani și, pe de altă parte, realizarea a cel puțin douăsprezece luni de serviciu la locul de repartizare precedent. Rezultă, așadar, din termenii articolului menționat că, dacă sunt îndeplinite aceste două condiții, persoana interesată are dreptul la această indemnizație pe întreaga perioadă de repartizare la biroul extern unde a fost transferat.

59

Prin urmare, trebuie să se constate de la bun început că acest articol nu conține nicio trimitere explicită la condiția repartizării temporare la un birou extern în cadrul Uniunii de care se prevalează BEI, potrivit căreia agentul ar trebui să se reîncadreze la sediul acesteia la sfârșitul perioadei de repartizare pentru a putea beneficia de indemnizația în cauză.

60

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea Hotărâre din 24 aprilie 2018, Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence și alții/BCE, T‑133/16-T‑136/16, EU:T:2018:219, punctul 54 și jurisprudența citată).

61

În special în ceea ce privește contextul, trebuie arătat că, deși articolul 1.4 din dispozițiile administrative reglementează condițiile de acordare a indemnizației de mobilitate geografică, anexa VII la aceste dispoziții conține, în schimb, dispozițiile speciale aplicabile membrilor personalului repartizați la birourile externe ale BEI. În această privință, este necesar să se precizeze că, deși ultimul alineat al articolului 1.4 menționat nu face o trimitere explicită la această anexă decât în cazul transferului la un birou extern în afara teritoriului Uniunii, articolul 1 din anexa menționată prevede în mod explicit că ea este aplicabilă și personalului transferat la un birou extern al BEI din cadrul Uniunii, părțile convenind de altfel cu privire la această interpretare. Prin urmare, acesta este contextul în care trebuie interpretat articolul 1.4 din dispozițiile menționate și, în consecință, condițiile de acordare a indemnizației în cauză în cazul transferului către un birou extern al BEI din cadrul Uniunii.

62

În special, articolul 2 din anexa VII la dispozițiile administrative, intitulat „Durata de repartizare”, prevede:

„Repartizarea la un birou extern este, în principiu, limitată în timp la trei ani. [BEI] poate, la alegerea sa și în interesul serviciului, să o prelungească până la o durată totală maximă de șase ani.

La sfârșitul duratei repartizării prevăzute la alineatul precedent, membrul personalului în cauză trebuie să se reîncadreze la sediul [BEI]. Acesta va avea un post de același nivel funcțional (dacă contractul său de muncă este guvernat de [R]egulamentul personalului I) sau de același grad (în cazul în care contractul său de muncă este guvernat de [R]egulamentul personalului II) ca cel pe care îl ocupa la terminarea repartizării sale la biroul extern.”

63

Articolul 11 din anexa menționată prevede că membrul personalului repartizat la un birou extern are dreptul la indemnizația de mobilitate geografică prevăzută la articolul 1.4 din dispozițiile administrative.

64

Rezultă, așadar, din coroborarea articolelor 2 și 11 din anexa VII la dispozițiile administrative că repartizarea la un birou extern nu poate avea o durată mai mare decât cea prevăzută de reglementarea aplicabilă și, pe durata acestei repartizări, un agent care îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile administrative relevante are dreptul la indemnizația de mobilitate geografică. Pe de altă parte, se prevede că, la sfârșitul acestei repartizări, agentul în cauză trebuie să se reîncadreze la sediul BEI.

65

Astfel, trebuie să se constate că reîncadrarea la sediul BEI, prevăzută la articolul 2 din anexa VII la dispozițiile administrative, nu reprezintă o condiție de acordare a indemnizației de mobilitate geografică, ci numai corolarul logic al încheierii perioadei de repartizare temporară la un birou extern pentru agenții al căror contract nu a expirat și care trebuie să se reîncadreze la sediul BEI la sfârșitul acestei perioade. Articolul menționat prevede de altfel o garanție potrivit căreia, la sfârșitul acestei perioade, agenții în cauză găsesc un post de același nivel funcțional sau de același grad ca cel pe care îl ocupau la momentul încheierii repartizării lor la un birou extern.

66

Desigur, trebuie constatat că, deși anexa VII la dispozițiile administrative are vocația de a se aplica, astfel cum precizează primul articol din aceasta, „membrilor personalului [BEI] repartizați la un birou extern din Uniune sau din afara acesteia”, nicio dispoziție din această anexă sau măcar vreo dispoziție în general nu reglementează cazul unui agent precum reclamantul, al cărui contract pe durată determinată se încheie la sfârșitul repartizării sale la un birou extern.

67

Cu toate acestea, chiar în lipsa unei dispoziții precise în această privință, nu poate fi admis argumentul BEI potrivit căruia, în asemenea împrejurări, un astfel de transfer trebuie considerat permanent în așa fel încât articolul 1.4 din dispozițiile administrative nu și‑ar găsi aplicarea.

68

Astfel, trebuie arătat că premisa pe care se întemeiază acest argument, și anume caracterul permanent al transferului reclamantului, este eronată.

69

În această privință, este necesar să se observe că reiese cu claritate din decizia din 23 martie 2017, indiferent de versiunea transmisă reclamantului, în primul rând, că transferul acestuia la biroul extern din Bruxelles era valabil până la încetarea contractului său, respectiv 31 mai 2020; în al doilea rând, în ipoteza în care acest contract ar fi prelungit, termenii și condițiile acestei repartizări ar trebui revizuite; în al treilea rând, repartizările la birourile exterioare ale BEI au o durată maximă de șase ani și nu pot fi prelungite dincolo de durata contractului în curs.

70

Prin urmare, trebuie să se constate că durata efectivă a repartizării reclamantului la biroul extern din Bruxelles corespundea, astfel cum prevedea decizia din 23 martie 2017, unei perioade precise cuprinse între 1 aprilie 2017 și 31 mai 2020.

71

În aceste împrejurări, trebuie să se arate că nu numai că un transfer la un birou extern în temeiul dispozițiilor administrative relevante nu ar putea fi considerat, prin natura sa, drept „permanent”, întrucât este, de la început, limitat la durata maximă prevăzută de dispozițiile menționate, dar, chiar în ipoteza în care un membru al personalului BEI este repartizat la un astfel de birou pentru o perioadă al cărei termen coincide cu încetarea contractului său pe durată determinată precum în speță, acest membru al personalului este eligibil pentru această indemnizație dacă îndeplinește cele două condiții cumulative prevăzute la articolul 1.4 din dispozițiile administrative prevăzute la punctul 58 de mai sus.

72

Rezultă din tot ceea ce precedă că, prin refuzul de a acorda reclamantului indemnizația de mobilitate geografică, BEI a încălcat articolul 1.4 din dispozițiile administrative.

73

Prin urmare, este necesar să se admită primul motiv.

74

În consecință și fără a fi necesar să se statueze cu privire la celelalte motive invocate de reclamant în susținerea concluziilor în anulare, trebuie să se admită aceste concluzii și să se anuleze deciziile atacate pentru faptul că reclamantului i se refuză acordarea indemnizației de mobilitate geografică.

75

Reclamantul solicită în esență, pe de o parte, repararea unui pretins prejudiciu material derivat din neplata indemnizației de mobilitate geografică începând de la 1 aprilie 2017 și, pe de altă parte, repararea unui pretins prejudiciu moral care decurge din inerția BEI pentru a încheia procedura de conciliere.

76

Prin intermediul primului capăt de cerere în despăgubire, reclamantul solicită în esență o despăgubire de 36045,60 euro care ar corespunde cuantumului indemnizației de mobilitate geografică datorată începând de la 1 aprilie 2017 și până la momentul introducerii prezentei acțiuni. Această sumă ar trebui majorată cu 1567,20 euro pentru fiecare lună suplimentară.

77

Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere privind concluziile în despăgubire, reclamantul solicită plata unor dobânzi de întârziere stabilite la rata dobânzii BCE majorată cu două puncte procentuale din sumele menționate la punctul 76 de mai sus.

78

Este suficient să se amintească în această privință că, potrivit articolului 266 primul paragraf TFUE, instituția emitentă a actului anulat este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii. Or, prin aceste cereri, reclamantul intenționează să obțină obligarea BEI la plata unei sume care i‑ar fi datorată în conformitate cu decizia pe care aceasta va trebui să o adopte în executarea prezentei hotărâri în anulare.

79

Întrucât cererile menționate sunt, în consecință, premature, acestea nu pot fi admise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, ZS/BEI, T‑659/18, nepublicată, EU:T:2020:281, punctul 90 și jurisprudența citată).

80

Prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere în despăgubire, reclamantul arată că președintele BEI nu și‑a adoptat decizia într‑un termen rezonabil după depunerea raportului comisiei de conciliere, ceea ce ar fi de natură să atragă răspunderea BEI.

81

În această privință, reclamantul susține că, pe lângă situația financiară deja dificilă în care se afla din cauza faptului că nu primea indemnizația de mobilitate geografică, incertitudinea cauzată de lipsa unei decizii a președintelui BEI după acest raport, ceea ce l‑a obligat de altfel să sesizeze Ombudsmanul european, i‑a cauzat un prejudiciu moral pe care îl apreciază la 2000 de euro.

82

BEI contestă aceste argumente.

83

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act nelegal constituie, în sine, o reparare adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza. Totuși, situația nu poate fi aceasta atunci când reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2020, BZ/Comisia, T‑336/19, nepublicată, EU:T:2020:210, punctul 54 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea Hotărârea din 14 septembrie 2017, Bodson și alții/BEI, T‑504/16 și T‑505/16, EU:T:2017:603, punctul 77 și jurisprudența citată).

84

În continuare, reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unei cereri de despăgubire formulate de un funcționar sau de un agent, angajarea răspunderii instituției presupune îndeplinirea unui ansamblu de trei condiții cumulative privind nelegalitatea comportamentului imputat acesteia, realitatea prejudiciului pretins și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat. Cele trei condiții ale angajării răspunderii sunt cumulative, ceea ce implică faptul că, în măsura în care una dintre acestea nu este îndeplinită, nu se poate angaja răspunderea instituției. Pe de altă parte, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (a se vedea Ordonanța din 11 iunie 2020, Vanhoudt și alții/BEI, T‑294/19, nepublicată, EU:T:2020:264, punctul 70 și jurisprudența citată).

85

În speță, prejudiciul moral de care se prevalează reclamantul se datorează în esență sentimentului de incertitudine cauzat de întârzierea excesivă cu care președintele BEI a adoptat decizia de închidere a procedurii de conciliere.

86

Or, deși un astfel de prejudiciu moral poate fi considerat separabil de nelegalitatea care constituie temeiul anulării deciziilor atacate, și anume încălcarea articolului 1.4 din dispozițiile administrative, trebuie totuși să se constate că cererea introductivă nu conține nici cea mai mică dovadă în ceea ce privește întinderea prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit.

87

În aceste condiții, este necesar să se respingă al treilea capăt de cerere în despăgubire.

88

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se anuleze deciziile atacate pentru faptul că, prin acestea, reclamantului i se refuză acordarea indemnizației de mobilitate geografică și să se respingă în rest acțiunea.

89

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât BEI a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște: