1

Reclamanta, Slovak Telekom, a.s., este operatorul tradițional de telecomunicații din Slovacia. Deutsche Telekom AG, operatorul tradițional de telecomunicații din Germania și societatea aflată la conducerea grupului Deutsche Telekom, a deținut începând cu 4 august 2000 și pe parcursul întregii perioade relevante în prezenta cauză o participație de 51 % din capitalul reclamantei. Cealaltă parte din capitalul reclamantei era deținută de Ministerul Economiei al Republicii Slovace, în limita a 34 %, și de Fondul Proprietății de Stat al Republicii Slovace, în limita a 15 %.

2

La 15 octombrie 2014, Comisia Europeană a adoptat Decizia C(2014) 7465 final privind o procedură de aplicare a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39523 – Slovak Telekom), rectificată prin Decizia C(2014) 10119 final a Comisiei din 16 decembrie 2014, precum și prin Decizia C(2015) 2484 final a Comisiei din 17 aprilie 2015, adresată reclamantei precum și Deutsche Telekom (denumită în continuare „decizia atacată”). La 24 decembrie 2014, Deutsche Telekom a introdus o acțiune prin care solicită de asemenea anularea deciziei atacate (cauza T‑827/14).

3

Reclamanta, succesoarea indirectă a companiei de poștă și telecomunicații de stat care a dispărut în 1992, este cel mai mare operator de telecomunicații și furnizor al accesului la bandă largă din Slovacia. Monopolul său legal pe piața de telecomunicații din Slovacia a încetat în anul 2000. Reclamanta oferă o gamă completă de servicii de date și de servicii vocale și deține și operează rețele fixe pe bază de cupru și pe bază de fibră optică, precum și o rețea de telecomunicații mobile. Rețelele pe bază de cupru și rețelele mobile acoperă aproape întreg teritoriul Slovaciei.

4

Decizia atacată privește practici anticoncurențiale de pe piața slovacă a serviciilor de internet în bandă largă. Acesta vizează în esență condițiile stabilite de reclamantă pentru accesul neîngrădit al altor operatori la bucla locală pe bază de cupru din Slovacia în perioada 2005-2010.

5

Bucla locală reprezintă circuitul fizic cu conductor dublu torsadat metalic (denumit și „linie”) care conectează punctul terminal al rețelei de la locuința abonatului cu repartitorul principal sau cu o facilitate echivalentă în rețeaua de telefonie publică fixă.

6

Accesul neîngrădit la bucla locală permite noilor operatori – numiți în mod obișnuit „operatori alternativi”, spre deosebire de operatorii tradiționali ai rețelelor de telecomunicații – să utilizeze infrastructura de telecomunicații deja existentă și care aparține acestor operatori tradiționali pentru a oferi diverse servicii utilizatorilor finali, în concurență cu operatorii tradiționali. Printre diferitele servicii de telecomunicații care pot fi furnizate utilizatorilor finali prin intermediul buclei locale se numără transmiterea de date în bandă largă pentru acces fix la internet și pentru aplicații multimedia pe baza tehnologiei liniilor de abonat digitale (Digital Subscriber Line sau DSL).

7

Accesul neîngrădit la bucla locală a fost organizat la nivelul Uniunii în special prin Regulamentul (CE) nr. 2887/2000 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind accesul neîngrădit la bucla locală (JO 2000, L 336, p. 4, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 133) și prin Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195). Regulamentul nr. 2887/2000 a impus operatorilor „care au o putere de piață semnificativă” să permită accesul la buclele locale la care accesul este neîngrădit (unbundled local loop sau ULL) și să publice o ofertă de referință în materie de acces neîngrădit. Aceste dispoziții au fost puse în aplicare în Slovacia prin intermediul Zákon z 3. decembra 2003 č. 610/2003 Z.z. o elektronických komunikáciách, v znení neskorších predpisov (Legea nr. 610/2003 din 3 decembrie 2003 privind comunicațiile electronice), cu modificările ulterioare, intrată în vigoare, cu anumite excepții, la 1 ianuarie 2004.

8

În esență, acest cadru de reglementare obliga operatorul identificat de autoritatea națională de reglementare drept operatorul care are o putere de piață semnificativă (în general operatorul tradițional), să acorde operatorilor alternativi acces neîngrădit la bucla sa locală și la serviciile aferente în condiții transparente, echitabile și nediscriminatorii și să actualizeze o ofertă de referință pentru un astfel de acces neîngrădit. Autoritatea națională de reglementare era obligată să se asigure ca tarifarea accesului neîngrădit la bucla locală, orientată în funcție de costuri, să promoveze dezvoltarea unei concurențe echitabile și durabile. În acest scop, autoritatea națională de reglementare putea impune modificări ale ofertei de referință.

9

În urma unei analize de piață, la 8 martie 2005, autoritatea slovacă de reglementare în domeniul telecomunicațiilor (denumită în continuare „TUSR”) a adoptat decizia de primă instanță nr. 205/14/2005, în care a desemnat reclamanta drept operatorul care are o putere semnificativă pe piața cu ridicata pentru accesul neîngrădit la bucla locală, în sensul Regulamentului nr. 2887/2000. În consecință, TUSR a impus reclamantei diverse obligații, inclusiv obligația de a prezenta o ofertă de referință în termen de 60 de zile. Această decizie, contestată de reclamantă, a fost confirmată de președintele TUSR la 14 iunie 2005. În conformitate cu această decizie de confirmare, reclamanta era obligată să admită toate cererile privind accesul neîngrădit la bucla locală considerate rezonabile și justificate, în scopul de a permite operatorilor alternativi să utilizeze această buclă pentru a oferi propriile servicii pe „piața cu amănuntul de masă (pentru publicul larg)” a serviciilor în bandă largă fixă din Slovacia. De asemenea, decizia din 14 iunie 2005 a obligat reclamanta să publice toate modificările preconizate pentru oferta de referință în materie de acces neîngrădit cu cel puțin 45 de zile în avans și să le transmită TUSR.

10

Slovak Telekom a publicat oferta sa de referință în materie de acces neîngrădit la 12 august 2005 (denumită în continuare „oferta de referință”). Această ofertă, care a fost modificată de nouă ori între această dată și sfârșitul anului 2010, definește condițiile contractuale și tehnice pentru accesul la bucla locală a Slovak Telekom. Pe piața cu ridicata, Slovak Telekom oferă acces la buclele locale la care accesul este neîngrădit în sau lângă un repartitor principal, pe care operatorul alternativ care solicită accesul și‑a desfășurat propria rețea centrală.

11

Potrivit deciziei atacate, rețeaua buclei locale a reclamantei, care ar putea fi utilizată pentru a furniza servicii în bandă largă după degruparea liniilor în cauză ale operatorului respectiv, a acoperit 75,7 % din totalul gospodăriilor slovace în perioada 2005-2010. Această acoperire a fost extinsă la toate buclele locale situate în rețeaua metalică de acces a reclamantei care poate fi utilizată pentru a transmite un semnal în bandă largă. Cu toate acestea, în această perioadă, au fost degrupate numai câteva bucle locale ale reclamantei începând cu 18 decembrie 2009, și au fost utilizate doar de către un singur operator alternativ pentru furnizarea de servicii cu amănuntul în bandă largă către întreprinderi.

12

Comisia a inițiat din oficiu o anchetă având ca obiect, inter alia, condițiile pentru accesul neîngrădit la bucla locală a reclamantei. În urma solicitărilor de informații adresate operatorilor alternativi la 13 iunie 2008 și a unei inspecții inopinate în incintele reclamantei în perioada 13-15 ianuarie 2009, Comisia a decis, la 8 aprilie 2009, să inițieze o procedură împotriva acestui operator, în sensul articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în aplicarea articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

13

Ancheta a continuat cu solicitări de informații suplimentare adresate operatorilor alternativi și TUSR, precum și cu o inspecție anunțată în incintele reclamantei la 13 și la 14 iulie 2009.

14

Reclamanta a indicat, în mai multe documente de reflecție adresate Comisiei între 11 august 2009 și 31 august 2010, că în opinia sa nu exista niciun motiv pentru a se considera că ea a încălcat în speță articolul 102 TFUE.

15

În cadrul anchetei, reclamanta s‑a opus furnizării de informații care datează din perioada anterioară datei de 1 mai 2004, data aderării Republicii Slovacia la Uniune. Aceasta a introdus o acțiune în anulare, pe de o parte, împotriva Deciziei C(2009) 6840 a Comisiei din 3 septembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) și a articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), precum și, pe de altă parte, împotriva Deciziei C(2010) 902 a Comisiei din 8 februarie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) și a articolului 24 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Prin Hotărârea din 22 martie 2012, Slovak Telekom/Comisia (T‑458/09 și T‑171/10, EU:T:2012:145), Tribunalul a respins acțiunile introduse împotriva acestor decizii.

16

La 13 decembrie 2010, în urma solicitărilor de informații transmise Deutsche Telekom, Comisia a decis să deschidă împotriva acesteia o procedură în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 773/2004.

17

La 7 mai 2012, Comisia a adresat reclamantei o comunicare privind obiecțiunile. Această comunicare privind obiecțiunile a fost trimisă Deutsche Telekom în ziua următoare. În această comunicare privind obiecțiunile, Comisia a concluzionat cu titlu preliminar, că este posibil ca reclamanta să se facă vinovată de încălcarea articolului 102 TFUE, ca urmare a unei practici având efectul de comprimare a marjelor în ceea ce privește accesul neîngrădit al concurenților săi la buclele sale locale și accesul în bandă largă cu ridicata la nivel regional și național, precum și de refuzul accesului operatorilor alternativi la anumite produse cu ridicata. De asemenea, aceasta a concluzionat, în mod preliminar, că Deutsche Telekom ar putea fi răspunzătoare pentru acest comportament ilegal, în calitatea acesteia de societate‑mamă a reclamantei în perioada de încălcare.

18

După ce au obținut accesul la dosarul investigației, reclamanta și Deutsche Telekom au răspuns, fiecare dintre ele, la 5 septembrie 2012 la comunicarea privind obiecțiunile. În continuare, la datele de 6 și 7 noiembrie din anul respectiv au avut loc audieri.

19

La 21 iunie 2013, reclamanta a înaintat Comisiei o propunere de angajamente menite să răspundă obiecțiilor acesteia din punctul de vedere al dreptului concurenței și i‑a solicitat să adopte o decizie de acceptare a angajamentelor în sensul articolului 9 din Regulamentul nr. 1/2003, în loc de o decizie de interdicție. Cu toate acestea, Comisia a considerat insuficiente angajamentele respective și, în consecință, a decis continuarea procedurii.

20

Comisia a adresat o scrisoare de expunere a faptelor reclamantei și Deutsche Telekom, la data de 6 decembrie 2013 și respectiv la data de 10 ianuarie 2014, oferindu‑le astfel posibilitatea de a prezenta observații cu privire la elementele de probă suplimentare colectate ulterior trimiterii comunicării privind obiecțiunile. Comisia a precizat că aceste elemente de probă, la care reclamanta și Deutsche Telekom au avut acces, ar putea fi utilizate într‑o eventuală decizie finală.

21

Reclamanta și Deutsche Telekom au răspuns la scrisorile de expunere a faptelor la 21 februarie 2014, respectiv la 6 martie 2014.

22

Cu ocazia reuniunilor care au avut loc cu reclamanta la 16 septembrie 2014 și cu Deutsche Telekom la 29 septembrie 2014, Comisia le‑a oferit acestora informații cu privire la decizia pe care intenționa să o adopte în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003.

23

În decizia atacată, Comisia consideră că întreprinderea pe care o formează reclamanta și Deutsche Telekom a săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE în ceea ce privește serviciile în bandă largă din Slovacia în perioada cuprinsă între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010 (denumită în continuare „perioada relevantă”).

24

În decizia atacată, Comisia a identificat două piețe relevante ale produselor, și anume:

25

Piața geografică relevantă acoperă, potrivit deciziei atacate, întregul teritoriu al Slovaciei.

26

Comisia constată că, în perioada relevantă, reclamanta a ocupat o poziție de monopol pe piața cu ridicata pentru accesul neîngrădit la buclele locale și că nu existau presiuni directe sub forma unei concurențe reale sau potențiale, sau o putere de cumpărare compensatorie care să limiteze puterea acestei societăți pe piață. În consecință, reclamanta a beneficiat de o poziție dominantă pe această piață în perioada relevantă. De asemenea, Comisia constată că reclamanta a beneficiat de o poziție dominantă în această perioadă pe piața de masă cu amănuntul (sau pentru publicul larg) pentru serviciile în bandă largă în poziție fixă.

27

Comisia subliniază, într‑o primă parte a analizei sale, intitulată „Refuzul de a furniza”, că, chiar dacă mai mulți operatori alternativi au manifestat un interes puternic de a beneficia de acces la buclele locale ale reclamantei în scopul de a o concura pe aceasta din urmă pe piața cu amănuntul a serviciilor în bandă largă, operatorul respectiv a stabilit în oferta de referință modalități și condiții abuzive, în scopul de a face un astfel de acces inacceptabil. Astfel, reclamanta ar fi întârziat, complicat sau împiedicat pătrunderea pe această piață cu amănuntul a serviciilor în bandă largă.

28

Comisia subliniază în această privință, în primul rând, că accesul neîngrădit al unui operator alternativ la bucla locală presupune ca acesta din urmă să obțină în prealabil informații suficiente și adecvate cu privire la rețeaua operatorului tradițional. Aceste informații trebuie să permită operatorului alternativ în cauză să evalueze oportunitățile sale comerciale și să elaboreze modele economice adecvate pentru viitoarele sale servicii cu amănuntul bazate pe accesul neîngrădit la bucla locală. Or, în speță, oferta de referință nu ar fi îndeplinit această cerință de informare a operatorilor alternativi.

29

Astfel, în pofida cerințelor stabilite în cadrul de reglementare relevant (a se vedea punctele 7 și 8 de mai sus), această ofertă de referință nu ar furniza informații de bază privind amplasarea punctelor de acces fizic și disponibilitatea buclelor în segmente bine determinate ale rețelei. Operatorii alternativi ar fi avut acces la aceste informații numai la cerere, în schimbul unei redevențe, în termen de cinci zile de la intrarea în vigoare a unui acord de confidențialitate cu reclamanta și numai după constituirea unei garanții bancare. În esență, Comisia consideră că aceste cerințe au întârziat în mod nejustificat și au complicat comunicarea informațiilor relevante operatorilor alternativi și, prin urmare, i‑au descurajat pe acești operatori să acceseze buclele locale ale reclamantei.

30

Chiar în cazul accesului la cerere, Comisia consideră că informațiile furnizate de reclamantă au fost insuficiente. În special, reclamanta nu ar fi comunicat nicio informație privind disponibilitatea buclelor sale locale, deși aceste informații erau esențiale pentru a permite operatorilor alternativi să își dezvolte modelele de afaceri la timp și să determine potențialul comercial al degrupării. Comisia consideră că reclamanta ar fi trebuit să comunice nu numai lista repartitoarelor principale și a resurselor similare, ci și descrierea acoperirii geografice a acestora, informații privind seriile de numere de telefon deservite de aceste centrale, utilizarea efectivă a cablurilor (procentuală) pentru tehnologiile DSL, gradul de implementare a echipamentului de modulație prin impuls și codificare (pulse code modulation ou PCM) cu privire la cablurile conectate la diferitele repartitoare principale, denumirile sau funcțiile repartitoarelor și modul în care acestea sunt utilizate în reglementările tehnice și metodologice ale reclamantei, sau lungimile maxime ale buclelor locale omogene. De altfel, reclamanta ar fi fost pe deplin conștientă de problema cauzată operatorilor alternativi de aceste condiții de acces la informații și de domeniul de aplicare limitat al acestora. De asemenea, Comisia arată că în timp ce reclamanta a publicat de abia în mai 2009 un model referitor la cererile de acces neîngrădit care urmau să fie prezentate de operatori alternativi, oferta de referință în materie de acces neîngrădit a prevăzut de la început impunerea unor sancțiuni financiare în ipoteza în care o cerere de acces ar fi considerată incompletă.

31

În al doilea rând, în conformitate cu decizia atacată, reclamanta a redus în mod nejustificat domeniul de aplicare al obligației sale în materie de acces neîngrădit la buclele sale locale.

32

Astfel, primo, reclamanta ar fi exclus în mod nejustificat din această obligație liniile „pasive”, și anume liniile care, deși existente fizic, nu erau utilizate. Procedând astfel, reclamanta și‑ar fi rezervat un număr semnificativ de clienți potențiali care nu și‑au cumpărat încă serviciile în bandă largă, chiar dacă au fost deserviți de rețeaua acesteia, deși cadrul de reglementare relevant nu prevedea nicio limitare a obligației de degrupare exclusiv pentru liniile active, iar această piață era în plină creștere. În opinia Comisiei, limitarea aplicată de reclamantă nu era justificată de niciun motiv tehnic obiectiv.

33

Secundo, reclamanta ar fi exclus în mod nejustificat din cadrul obligației sale în materie de acces neîngrădit serviciile pe care aceasta le‑a calificat drept „servicii în conflict”, și anume servicii pe care era în măsură să le ofere și care puteau fi în conflict cu accesul unui operator alternativ la bucla locală. În afară de faptul că însăși noțiunea de servicii în conflict ar fi vagă, lista unor astfel de servicii, stabilită în mod unilateral de către reclamantă, ar fi deschisă și, în consecință, generatoare de incertitudine pentru operatorii alternativi. Această limitare ar fi lipsit operatorii alternativi de un număr mare de potențiali clienți, rezervați pentru reclamantă și, prin urmare, retrași de pe piața cu amănuntul.

34

Tertio, Comisia subliniază caracterul nejustificat al regulii impuse de reclamantă în oferta de referință, potrivit căreia numai 25 % din buclele locale conținute într‑un cablu cu perechi multiple pot fi utilizate pentru prestarea de servicii în bandă largă, în scopul evitării parazitismului și a interferențelor. Această regulă nu ar fi justificată, deoarece ar prezenta un caracter general și abstract, și astfel nu ar ține seama de caracteristicile cablurilor și de combinația concretă a tehnicilor de transmisie. Comisia arată, în această privință, că practica din alte state membre demonstrează existența unor alternative la astfel de limitări abstracte și în amonte ale accesului, precum principiul unei utilizări de 100 % a cablului, cumulată cu gestionarea a posteriori a tuturor problemelor concrete care rezultă din interferențele spectrului. În sfârșit, reclamanta și‑ar fi aplicat sieși o regulă de utilizare maximă a cablului de 63 %, mai puțin strictă decât cea pe care a impus‑o operatorilor alternativi.

35

În sfârșit, în al treilea rând, reclamanta ar fi stabilit în oferta de referință mai multe clauze și condiții neechitabile privind accesul neîngrădit la buclele sale locale.

36

În această privință, primo, potrivit deciziei atacate, reclamanta a înscris în oferta de referință clauze și condiții neechitabile privind colocarea, definită în această ofertă drept „furnizarea unui spațiu și a echipamentului tehnic necesare pentru plasarea adecvată a echipamentelor de telecomunicații ale furnizorului autorizat în vederea prestării de servicii către utilizatorii finali ai furnizorului autorizat prin intermediul accesului la bucla locală”. Obstacolul astfel creat pentru operatorii alternativi a fost în special rezultatul următoarelor elemente: (i) condițiile stabileau o analiză preliminară a posibilităților de colocare, ce nu era în mod obiectiv necesară; (ii) operatorii alternativi puteau contesta stabilirea formei de colocare dispusă de reclamantă numai în urma plății unor costuri suplimentare; (iii) expirarea perioadei de rezervare după notificarea către operatorul alternativ a avizului privind rezultatul analizei preliminare sau a analizei detaliate, fără să fi intervenit un acord privind colocarea, implica faptul că procedura de analiză preliminară sau de analiză detaliată trebuia refăcută în întregime; (iv) reclamanta nu era ținută de niciun termen în cazul unor analize detaliate suplimentare rezultate din negocieri și avea dreptul de a retrage fără explicații și fără consecințe juridice o propunere de acord de colocare în perioada de acceptare a propunerii de către operatorii alternativi în termenele stabilite; (v) reclamanta nu se obliga potrivit niciunui calendar precis pentru punerea în aplicare a colocării; (vi) reclamanta impunea în mod unilateral tarifele neloiale și netransparente pentru colocare.

37

Secundo, Comisia arată că, în temeiul ofertei de referință, operatorii alternativi erau obligați să prezinte previziuni privind cererile de calificare a buclei locale cu douăsprezece luni în avans pentru fiecare spațiu de colocare, lună de lună, înainte să poată introduce o cerere de calificare pentru accesul la bucla locală corespunzătoare. Or, Comisia consideră că o astfel de cerință impune operatorilor alternativi să prezinte previziuni într‑un moment în care aceștia nu sunt în măsură să prevadă necesitățile lor în materie de acces neîngrădit. În plus, aceasta denunță faptul că nerespectarea condițiilor de previzionare a determinat plata de penalități, precum și caracterul constrângător al obligației de previziune și lipsa unui termen de răspuns pentru reclamantă la o cerere de calificare în caz de neconformitate a unei astfel de cereri cu volumul estimat.

38

Tertio, Comisia consideră că procedura obligatorie de calificare, care trebuia să permită operatorilor alternativi să stabilească dacă o anumită buclă locală este adecvată pentru tehnologia DSL sau pentru orice altă tehnologie în bandă largă pe care ar fi putut intenționa să o utilizeze înainte de a plasa o comandă fermă de degrupare, era de așa natură încât operatorii respectivi erau descurajați să solicite un acces neîngrădit la buclele locale ale reclamantei. Astfel, recunoscând necesitatea de a verifica caracterul adecvat pentru degrupare al buclelor locale sau condițiile prealabile esențiale pentru degruparea unei linii specifice, Comisia afirmă că disocierea acestei proceduri de calificare de cererea propriu‑zisă de acces la bucla locală a întârziat în mod inutil degruparea și a generat costuri suplimentare pentru operatorii alternativi. În plus, mai multe aspecte analizate în cadrul procedurii de calificare ar avea un caracter inutil. De asemenea, Comisia subliniază caracterul nejustificat al termenului de validitate a calificării unei bucle locale limitat la zece zile, în afara căruia nu mai putea fi formulată o cerere de acces.

39

Quarto, potrivit deciziei atacate, oferta de referință ar fi inclus condiții dezavantajoase în ceea ce privește reparațiile, întreținerea și mentenanța, din cauza: (i) lipsei unei definiții corespunzătoare a „lucrărilor planificate” și „neplanificate”, (ii) lipsei unei distincții clare între „lucrările neplanificate” și simple „deficiențe”, susceptibilă să dea naștere unor comportamente nejustificate din partea reclamantei, (iii) termenelor foarte scurte prevăzute pentru informarea unui operator alternativ cu privire la astfel de lucrări, precum și pentru a transmite această informație clienților celui din urmă și, în sfârșit, (iv) transferării către operatorul alternativ a răspunderii întreruperilor serviciului ocazionate de o reparație, atunci când respectivul operator ar fi considerat necooperant.

40

Quinto, Comisia consideră neloiale mai multe modalități și condiții care înconjoară garanția bancară pretinsă oricărui operator alternativ care dorește să încheie un acord de colocare cu reclamanta și, în final, să obțină accesul la buclele locale ale acesteia. Astfel, mai întâi, reclamanta ar beneficia de o marjă de apreciere prea largă pentru a accepta sau a refuza o garanție bancară și nu ar fi supusă respectării niciunui termen în această privință. În al doilea rând, valoarea garanției, stabilită la 66387,84 euro, este disproporționată față de riscurile și costurile suportate de reclamantă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât oferta de referință permitea reclamantei să solicite o multiplicare a acestei garanții atunci când recurgea la aceasta, valoarea inițială a garanției bancare putând fi multiplicată de până la douăsprezece ori. În plus, reclamanta ar fi fost în măsură să recurgă la garanția bancară în scopul de a acoperi nu numai neplata serviciilor efective pe care aceasta le furniza, ci și orice cerere de despăbugire pe care ar putea să o prezinte. În fond, reclamanta ar fi fost în măsură să activeze garanția bancară fără a trebui să demonstreze că l‑a pus în întârziere mai întâi pe debitor, acesta neputând, în plus, să se opună cererii de chemare în garanție. În sfârșit, Comisia subliniază că operatorii alternativi nu beneficiază de nicio garanție comparabilă, chiar dacă aceștia pot suferi pierderi rezultate din comportamentul reclamantei în materie de acces neîngrădit la buclele locale.

41

Comisia concluzionează că aceste aspecte ale comportamentului reclamantei examinate împreună au constituit un refuz din partea acestui operator de a furniza acces neîngrădit la buclele sale locale.

42

Într‑o a doua parte a analizei sale a comportamentului reclamantei, Comisia constată existența unei comprimări a marjelor determinate de comportamentul acestui operator în ceea ce privește accesul neîngrădit la buclele sale locale, care constituie o formă autonomă a abuzului de poziție dominantă. Astfel, diferența dintre prețurile practicate de reclamantă pentru a acorda un astfel de acces unor operatori alternativi și prețurile practicate în ceea ce privește propriii săi clienți ar fi fost fie negativă, fie insuficientă pentru a permite unui operator la fel de eficient precum reclamanta să acopere costurile specifice pe care trebuia să le suporte pentru furnizarea propriilor sale produse sau servicii pe piața din aval, și anume piața cu amănuntul.

43

În ceea ce privește un scenariu în care portofoliul de servicii avut în vedere include numai serviciile în bandă largă, Comisia observă că un concurent la fel de eficient ar fi fost în măsură, prin intermediul unui acces neîngrădit la buclele locale ale reclamantei, să reproducă întreaga ofertă DSL de vânzare cu amănuntul a reclamantei, astfel cum a evoluat aceasta de‑a lungul timpului. Or, abordarea denumită „perioadă cu perioadă” pentru calcularea marjelor (și anume calculul anual al marjelor disponibile între anii 2005 și 2010) ar demonstra că un concurent la fel de eficient precum reclamanta a înregistrat marje negative și nu a putut, în consecință, să reproducă în mod rentabil portofoliul de servicii în bandă largă oferit de reclamantă pe piața cu amănuntul.

44

În ceea ce privește un scenariu în care portofoliul analizat include servicii de telefonie vocală în plus față de serviciile în bandă largă prin intermediul accesului deplin la bucla locală, Comisia ajunge de asemenea la constatarea că un concurent la fel de eficient precum reclamanta nu ar fi putut, din cauza prețurilor practicate de către aceasta pe piața din amonte a accesului neîngrădit, să desfășoare în mod rentabil activități pe piața cu amănuntul relevantă în perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010. În consecință, un concurent la fel de eficient nu ar fi putut reproduce în mod rentabil, în aceeași perioadă, portofoliul propus de către reclamantă. Adăugarea serviciilor multi‑play, disponibile începând cu anul 2007, la un astfel de portofoliu de referință nu ar schimba această constatare.

45

Întrucât nici reclamanta, nici Deutsche Telekom nu ar fi prezentat, în cursul procedurii administrative, justificări obiective pentru comportamentul acestora de excludere, Comisia concluzionează că comportamentul reclamantei în perioada în cauză trebuie interpretat drept o comprimare abuzivă a marjelor.

46

Comisia consideră că aceste două tipuri de comportamente ale reclamantei, și anume refuzul de a furniza un acces neîngrădit la bucla locală și comprimarea marjelor operatorilor alternativi erau de natură să împiedice operatorii alternativi să se bazeze pe un acces neîngrădit pentru a intra pe piața de vânzare cu amănuntul de masă (sau pentru publicul larg) din Slovacia pentru servicii în bandă largă fixă. Potrivit deciziei atacate, acest comportament a făcut concurența pe această piață mai puțin efectivă, întrucât nu exista nicio alternativă reală rentabilă pentru operatorii care concurează pentru accesul cu ridicata în bandă largă la tehnologia DSL bazată pe degruparea buclelor locale. Impactul comportamentului reclamantei asupra concurenței ar fi fost cu atât mai mare, cu cât piața cu amănuntul a serviciilor în bandă largă a avut un potențial de creștere ridicat în perioada în cauză.

47

Comisia adaugă în esență că, în conformitate cu noțiunea de „scară a investițiilor”, această blocare a accesului la degruparea buclei locale a lipsit operatorii alternativi de o sursă de venituri care le‑ar fi permis să realizeze alte investiții în rețea, în special dezvoltându‑și propria rețea de acces în scopul de a‑și racorda clienții în mod direct la aceasta.

48

Comisia concluzionează că comportamentul anticoncurențial al reclamantei pe piața cu ridicata (sau pentru publicul larg) a serviciilor în bandă largă fixă din Slovacia a fost susceptibil să aibă efecte adverse asupra concurenței și, având în vedere acoperirea sa geografică corespunzătoare întregului teritoriu al Slovaciei, a putut afecta comerțul dintre statele membre.

49

Potrivit deciziei atacate, pe întreaga perioadă în cauză, Deutsche Telekom nu numai că a fost în măsură să exercite o influență decisivă asupra politicii comerciale a reclamantei, ci a exercitat în mod efectiv o astfel de influență. Dat fiind că reclamanta și Deutsche Telekom fac parte din aceeași întreprindere, ambele sunt considerate răspunzătoare pentru încălcarea unică și continuă a articolului 102 TFUE, care face obiectul deciziei atacate.

50

În ceea ce privește sancțiunea pentru această încălcare, Comisia precizează că a stabilit cuantumul amenzilor în raport cu principiile prevăzute în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”).

51

Mai întâi, Comisia calculează cuantumul de bază al amenzii prin reținerea a 10 % din cifra de afaceri realizată de reclamantă pe piața accesului neîngrădit la bucla locală și pe piața în bandă largă cu amănuntul a serviciilor fixe pentru ultimul exercițiu financiar complet al participării acesteia la săvârșirea încălcării, în speță anul 2010, și prin înmulțirea rezultatului astfel obținut cu 5,33, pentru a ține seama de durata încălcării (cinci ani și patru luni). Cuantumul de bază obținut prin acest calcul se ridică la 38838000 de euro. Aceasta este prima amenda aplicată pentru încălcarea în cauză și la plata căreia reclamanta și Deutsche Telekom sunt obligate în solidar, în conformitate cu articolul 2 primul paragraf litera (a) din decizia atacată.

52

În continuare, Comisia efectuează o ajustare dublă a acestui cuantum de bază. În primul rând, aceasta constată că, la data comiterii încălcării în cauză, Deutsche Telekom fusese deja considerată răspunzătoare pentru o încălcare a articolului 102 TFUE, din cauza unei comprimări a marjelor în sectorul telecomunicațiilor în Decizia sa 2003/707/CE din 21 mai 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 82 [CE] (cazurile COMP/37.451, 37.578, 37.579 – Deutsche Telekom AG) (JO 2003, L 263, p. 9), și că, la data adoptării acestei decizii Deutsche Telekom deținea deja 51 % din acțiunile reclamantei și era în măsură să exercite o influență decisivă asupra acesteia din urmă. În consecință, Comisia concluzionează că, pentru Deutsche Telekom, cuantumul de bază al amenzii trebuie majorat cu 50 % pentru încălcarea repetată. În al doilea rând, Comisia constată că cifra de afaceri mondială a Deutsche Telekom s‑a ridicat în anul 2013 la 60,123 miliarde de euro și că, pentru a conferi amenzii aplicate Deutsche Telekom un efect disuasiv suficient, trebuie să se aplice un coeficient de multiplicare de 1,2 la cuantumul de bază. Produsul acestei duble ajustări a cuantumului de bază, și anume 31070000 de euro, conform articolului 2 primul paragraf litera (b) din decizia atacată, se concretizează într‑o amendă distinctă aplicată numai Deutsche Telekom.

53

Articolele 1 și 2 din decizia atacată au următorul cuprins:

„Articolul 1

(1)   Întreprinderea formată din Deutsche Telekom AG și Slovak Telekom a.s. a săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 din tratat și a articolului 54 din Acordul privind SEE.

(2)   Încălcarea a durat de la data de 12 august 2005 la data de 31 decembrie 2010 și a constat în următoarele practici:

Articolul 2

Pentru încălcarea descrisă la primul articol, se aplică următoarele amenzi:

[…]”

71

Reclamanta solicită Tribunalului:

72

Comisia și intervenienta solicită Tribunalului:

91

Reclamanta invocă cinci motive, atât în susținerea concluziilor sale principale, care vizează anularea în tot sau în parte a deciziei atacate, cât și în susținerea concluziilor sale subsidiare, care vizează reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată. Primul motiv se întemeiază pe erori vădite de apreciere și de drept în aplicarea articolului 102 TFUE în ceea ce privește comportamentul abuziv al reclamantei, al doilea, pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei în ceea ce privește aprecierea practicii care a condus la comprimarea marjelor, al treilea, pe erori comise în constatarea acestei practici, al patrulea, pe o eroare săvârșită de Comisie atunci când aceasta a concluzionat că reclamanta și Deutsche Telekom au făcut parte dintr‑o întreprindere unică și că au fost ambele răspunzătoare de încălcarea în cauză și, al cincilea, pe erori în stabilirea cuantumului amenzii.

92

În susținerea primului motiv, reclamanta contestă în esență criteriul juridic aplicat de Comisie în decizia atacată pentru a constata că practica sa a constituit un abuz de poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE.

93

Primul motiv cuprinde în esență cinci critici. Prima critică se întemeiază pe neaplicarea de către Comisie a condiției caracterului indispensabil al accesului la rețeaua DSL pe bază de cupru a reclamantei pentru desfășurarea unei activități pe piața cu amănuntul a serviciilor în bandă largă din Slovacia, în sensul Hotărârii din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). A doua critică este întemeiată pe aplicarea eronată a Hotărârii din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia (T‑301/04, EU:T:2009:317). A treia critică este întemeiată pe incoerența deciziei atacate, în termeni de politică a concurenței, în ceea ce privește proba referitoare la refuzul total al accesului și la refuzul implicit al accesului. A patra critică se întemeiază pe erori de fapt și de drept, precum și pe vicii de motivare în justificarea prin care se urmărește derogarea de la condițiile stabilite în Hotărârea din26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). A cincea critică este întemeiată pe nedemonstrarea faptului că accesul la bucla locală a reclamantei este indispensabil pentru concurenții situați pe piața în aval.

94

Comisia și intervenienta contestă criticile menționate și solicită respingerea prezentului motiv.

95

În cadrul primei și al celei de a cincea critici, reclamanta reproșează Comisiei în esență faptul de a fi calificat o serie de comportamente ale acesteia din perioada în cauză, vizate de cea de a șaptea parte a deciziei atacate [considerentele (355)-(821)], drept „refuz de furnizare” a accesului la bucla sa locală, fără să fi verificat caracterul indispensabil al unui astfel de acces, în sensul punctului 41 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

96

Prin intermediul primei sale critici, reclamanta pune în discuție constatările Comisiei care figurează în considerentele (361)-(371) ale deciziei atacate, potrivit cărora împrejurările din prezenta cauză sunt diferite de cele care au condus la pronunțarea Hotărârii din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Reclamanta subliniază că din această hotărâre reiese că un refuz de a furniza accesul încalcă articolul 102 TFUE în special atunci când acest refuz privește un produs sau un serviciu a cărui livrare sau prestare este indispensabilă pentru exercitarea activității în cauză (denumită în continuare „condiția caracterului indispensabil”). Or, în speță, Comisia ar fi omis în mod eronat să analizeze caracterul indispensabil al accesului la rețeaua reclamantei pentru a exercita o activitate pe piața cu amănuntul a serviciilor în bandă largă din Slovacia. Astfel, reclamanta respinge concluzia Comisiei potrivit căreia din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), reiese că în cazul unui refuz implicit al accesului Comisia nu este obligată să demonstreze că se aplică condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), și în special condiția caracterului indispensabil [considerentul (359) și următoarele ale deciziei atacate].

97

În acest scop, ar rezulta din cuprinsul punctelor 55-58 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), coroborate că practica ce conduce la o comprimare a marjelor constituie un abuz autonom în raport cu articolul 102 TFUE, care nu necesită dovada prealabilă a existenței unei obligații de a vinde care să îndeplinească condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Or, întrucât Comisia a considerat că punctul 55 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), nu cuprinde numai practica ce conduce la comprimarea marjelor, ci și refuzul implicit al accesului, precum cel în cauză în speță, aceasta ar fi încercat în mod greșit să extindă considerabil raționamentul restrâns din această din urmă hotărâre.

98

În special, potrivit reclamantei, chiar dacă rezultă din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), că condiția caracterului indispensabil nu este o cerință pentru toate abuzurile legate de „condițiile comerciale” în sensul articolului 102 TFUE, acest lucru nu înseamnă totuși că această condiție nu se aplică în cazul unui refuz al accesului. Astfel, Curtea nu ar fi indicat nicăieri în Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), nici în vreo altă hotărâre că condiția caracterului indispensabil enunțată în Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), se limitează la cazurile de refuz total al accesului. Dimpotrivă, o astfel de soluție ar reduce efectul util al articolului 102 TFUE. Chiar dacă Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), se referă la fapte privind un refuz total de furnizare, Curtea ar fi enunțat în această hotărâre principiile generale ale unei obligații de a ajuta concurenții.

99

În ceea ce privește hotărârile citate de Comisie în apărare, reclamanta consideră că aceste hotărâri constituie o nouă abordare în raport cu decizia atacată. În orice caz, în primul rând, Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), ar fi încorporat Hotărârea din 6 martie 1974,Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, EU:C:1974:18), din care ar rezulta că acest caracter indispensabil este o condiție legală prealabilă. Așadar, aceste două hotărâri ar fi compatibile.

100

În al doilea rând, jurisprudența citată de Comisie, și anume Hotărârea din 14 februarie 1978, United Brands și United Brands Continentaal/Comisia (27/76, EU:C:1978:22), și Hotărârea din 16 septembrie 2008, Sot. Lélos kai Sia și alții (C‑468/06-C‑478/06, EU:C:2008:504), nu s‑ar aplica în speță, din moment ce, mai întâi, criticile invocate în cadrul acestor cauze nu priveau un refuz de a vinde, ci faptul că un astfel de refuz era utilizat ca un mijloc pentru a provoca o altă restrângere a concurenței. În continuare, aceste cauze nu s‑ar fi referit la vânzarea unei resurse unor concurenți pe o piață în aval, ci la livrarea unui produs finit în vederea distribuirii sau a revânzării acestuia. În sfârșit, în aceste cauze întreprinderea dominantă a decis să pună capăt livrării de produse pe care le furnizase anterior clienților în discuție, în timp ce, în prezenta cauză, precum în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), solicitanții de acces nu au fost niciodată aprovizionați anterior de întreprinderea dominantă.

101

În al treilea rând, reclamanta apreciază, în ceea ce privește jurisprudența citată de Comisie cu privire la refuzul de a acorda o licență asupra unor drepturi de proprietate intelectuală, și anume Hotărârea din 5 octombrie 1988, Volvo (238/87, EU:C:1988:477, punctul 8), Hotărârea din 6 aprilie 1995, RTE și ITP/Comisia (C‑241/91 P și C‑242/91 P, EU:C:1995:98, punctul 50), și Hotărârea din 29 aprilie 2004, IMS Health (C‑418/01, EU:C:2004:257, punctul 35), că aceasta este conformă cu Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), această hotărâre făcând referire la Hotărârea din 6 aprilie 1995, RTE și ITP/Comisia (C‑241/91 P și C‑242/91 P, EU:C:1995:98), ea însăși citată în hotărârile ulterioare. Faptul că în cauzele de proprietate intelectuală pot fi impuse condiții mai stricte, în special cerința ca resursa să fie indispensabilă pentru fabricarea unui „produs nou”, nu presupune că Comisia poate elimina condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), în cauzele care nu au nicio legătură cu acest domeniu.

102

În al patrulea rând, reclamanta susține că, în ceea ce privește aplicarea Hotărârii din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), nu există niciun motiv să se creadă că Curtea a dorit să limiteze condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), la împrejurările stricte din această cauză. Astfel, ar exista o diferență între a declara, astfel cum s‑a făcut în Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), că condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu se aplică în toate cauzele legate de „condițiile comerciale”, și a afirma, cum susține Comisia, că condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu ar trebui să se aplice în niciuna din aceste cauze.

103

În al cincilea rând, deciziile citate de Comisie nu ar permite susținerea tezei sale, din moment ce analiza acesteia, în Decizia sa 2001/892/CE din 25 iulie 2001, privind o procedură de aplicare a articolului 82 [CE] (COMP/C‑1/36.915 – Deutsche Post AG – Interceptarea corespondenței transfrontaliere) (JO 2001, L 331, p. 40), ar fi întemeiată pe faptul că rețeaua de distribuție a Deutsche Post era indispensabilă pentru expeditorii stabiliți în Regatul Unit. Cauza Polaroid/SSI Europe, citată ca exemplu de refuz implicit abuziv al accesului, nu ar fi relevantă pentru prezenta cauză.

104

Prin cea de a cincea critică reclamanta susține că decizia atacată nu demonstrează că accesul la bucla sa locală este indispensabil pentru concurenții situați în aval. În această privință, din Hotărârea din 29 aprilie 2004, IMS Health (C‑418/01, EU:C:2004:257, punctul 28), ar rezulta că nu este suficient să se demonstreze că soluțiile alternative sunt mai puțin avantajoase pentru ceilalți operatori, ci că trebuie să se demonstreze caracterul indispensabil al rețelei în cauză, în sensul Hotărârii din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Astfel, obligația de a acorda acces la o instalație ar lua naștere dacă refuzul accesului are în mod obiectiv un efect suficient de grav asupra concurenței.

105

În plus, ar fi lipsite de relevanță problemele analizate de Comisie în secțiunea 7.3 a deciziei atacate și, în special, în considerentele (382) și (384) ale acesteia din urmă, care constau în a se stabili, pe de o parte, dacă rețeaua pe bază de cupru a reclamantei era importantă și, pe de altă parte, dacă un acces cu ridicata eficient la tehnologia DSL bazată pe bucla locală era important pentru operatorii alternativi din Slovacia. Procedând astfel, Comisia ar fi săvârșit o eroare în ceea ce privește aplicarea criteriului caracterului indispensabil. Astfel, ar fi de competența Comisiei să analizeze dacă accesul la bucla locală este indispensabil pentru ca concurenții reclamantei să poată concura pe piața cu amănuntul din aval, astfel încât, în absența unui astfel de acces această concurență ar fi imposibilă sau excesiv de dificilă. În acest scop, marea majoritate a cazurilor de acces în bandă largă s‑ar baza pe alte tehnologii decât rețeaua pe bază de cupru a reclamantei, așa încât un astfel de acces nu este indispensabil în sensul că este imposibil sau nerezonabil de dificil.

106

Comisia și intervenienta contestă această argumentație.

107

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, întreprinderii care deține o poziție dominantă îi revine o răspundere specială de a nu aduce atingere prin comportamentul său unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 135 și jurisprudența citată), împrejurarea că o astfel de poziție își are originea într‑un fost monopol legal trebuind luată în considerare în această privință (Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 23).

108

Pentru acest motiv, articolul 102 TFUE interzice, printre altele, unei întreprinderi care ocupă o poziție dominantă să pună în aplicare practici care produc efecte de excludere față de concurenții săi considerați la fel de eficienți precum aceasta, consolidându‑i poziția dominantă prin recurgerea la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite. Din această perspectivă, nu orice concurență pe bază de prețuri poate fi considerată legală (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 136 și jurisprudența citată).

109

În această privință, s‑a statuat că folosirea abuzivă a unei poziții dominante, interzisă de articolul 102 TFUE, este o noțiune obiectivă care vizează comportamentele unei întreprinderi în poziție dominantă care, pe o piață pe care gradul de concurență este deja redus tocmai din cauza prezenței întreprinderii respective, au ca efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală între produse și servicii pe baza prestațiilor operatorilor economici, să împiedice menținerea gradului de concurență existent încă pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe (a se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra Systems și alții/Comisia, C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 17 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 140 și jurisprudența citată).

110

Articolul 102 TFUE vizează nu numai practicile care cauzează un prejudiciu imediat consumatorilor, ci și pe cele care le cauzează un prejudiciu prin faptul că aduc atingere concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 20 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 171).

111

Efectul asupra situației concurențiale la care se face trimitere la punctul 109 de mai sus nu se referă în mod necesar la efectul concret al comportamentului abuziv denunțat. În scopul de a dovedi încălcarea articolului 102 TFUE, este necesar să se demonstreze că comportamentul abuziv al întreprinderii aflate în poziție dominantă urmărește să restrângă concurența sau, altfel spus, că acest comportament este de natură sau poate să aibă un asemenea efect (Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra Systems și alții/Comisia, C‑549/10 P, EU:C:2012:221, punctul 68; a se vedea de asemenea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 144 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 268 și jurisprudența citată).

112

Pe de altă parte, în ceea ce privește caracterul abuziv al unei practici care conduce la comprimarea marjelor, trebuie arătat că articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE interzice în mod expres ca o întreprindere dominantă să impună, direct sau indirect, prețuri neechitabile (Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 25, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 173). Totuși, întrucât lista practicilor abuzive care figurează la articolul 102 TFUE nu este limitativă, enumerarea practicilor abuzive conținută în această dispoziție nu epuizează modurile de exploatare abuzivă a poziției dominante interzise de dreptul Uniunii (Hotărârea din 21 februarie 1973, Europemballage și Continental Can/Comisia, 6/72, EU:C:1973:22, punctul 26; Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 26, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 173).

113

În speță, trebuie precizat că argumentele prezentate de reclamantă în cadrul primului motiv se referă doar la criteriul juridic aplicat de către Comisie, în partea a VII‑a din decizia atacată (punctele 355-821) pentru a califica o serie de comportamente ale reclamantei în cursul perioadei în cauză drept „refuz de a furniza”. În schimb, reclamanta nu contestă însăși existența comportamentelor constatate de Comisie în această parte a deciziei atacate. Astfel cum reiese din considerentele (2) și (1507) ale deciziei menționate, aceste comportamente, care au contribuit la identificarea de către Comisie a unei încălcări unice și continue a articolului 102 TFUE [considerentul (1511) al deciziei atacate] au constat, în primul rând, în ascunderea față de operatorii alternativi a unor informații referitoare la rețeaua reclamantei, necesare accesului neîngrădit la bucla locală a acestui operator, în al doilea rând, în reducerea de către reclamantă a obligațiilor sale privind accesul neîngrădit care decurg din cadrul de reglementare aplicabil și, în al treilea rând, în stabilirea de către operatorul menționat a mai multor clauze și condiții neechitabile în oferta sa de referință în materie de acces neîngrădit.

114

Pe de altă parte, și astfel cum a confirmat reclamanta în ședință, primul motiv nu urmărește să repună în discuție analiza comportamentului care a constat într‑o comprimare a marjelor, realizată de Comisie în partea a opta a deciziei atacate [considerentele (822)-(1045) ale deciziei atacate]. Astfel, prin cererea formulată, reclamanta nu contestă că acest tip de comportament constituie o formă autonomă de abuz diferită de refuzul de furnizare a accesului, și a cărei existență nu este, așadar, supusă criteriilor stabilite în Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 75 și jurisprudența citată). Astfel, în esență, prin intermediul primei și al celei de a cincea critici, reclamanta reproșează Comisiei faptul că a calificat comportamentele amintite la punctul 113 de mai sus drept un „refuz de a furniza” accesul la bucla locală a Slovak Telekom fără să fi verificat caracterul „indispensabil” al unui astfel de acces, în sensul celei de a treia condiții formulate la punctul 41 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

115

În această hotărâre, Curtea a statuat, într‑adevăr că, pentru ca refuzul unei întreprinderi aflate într‑o poziție dominantă de a acorda acces la un serviciu să poată constitui un abuz în sensul articolului 102 TFUE, este necesar ca acest refuz să fie de natură să elimine orice concurență pe piață din partea solicitantului serviciului, acest refuz să nu poată fi justificat din punct de vedere obiectiv, iar serviciul în sine să fie indispensabil desfășurării activității solicitantului (Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner, C‑7/97, EU:C:1998:569, punctul 41; a se vedea de asemenea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 147 și jurisprudența citată).

116

Pe de altă parte, rezultă din cuprinsul punctelor 43 și 44 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), că, pentru a stabili dacă un produs sau un serviciu este indispensabil pentru a permite unei întreprinderi să își exercite activitatea pe o piață determinată, este necesar să se cerceteze dacă există produse sau servicii care constituie soluții alternative chiar dacă acestea sunt mai puțin avantajoase, și dacă există obstacole tehnice, legale sau economice de natură să facă imposibilă sau cel puțin nerezonabil de dificilă pentru orice întreprindere care înțelege să activeze pe piața respectivă, crearea, eventual în colaborare cu alți operatori, a unor produse sau servicii alternative. Potrivit punctului 46 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97,EU:C:1998:569), pentru a se admite existența unor obstacole de natură economică, trebuie dovedit cel puțin faptul că crearea acestor produse sau servicii nu este profitabilă din punct de vedere economic pentru producția la o scară comparabilă cu cea a întreprinderii care controlează produsul sau serviciul existent (Hotărârea din 29 aprilie 2004, IMS Health, C‑418/01, EU:C:2004:257, punctul 28).

117

Cu toate acestea, în speță, din moment ce reglementarea privind sectorul telecomunicațiilor definește cadrul juridic aplicabil acestuia și, prin aceasta, contribuie la stabilirea condițiilor de concurență în care o întreprindere de telecomunicații își exercită activitățile pe piețele relevante, reglementarea respectivă constituie un element pertinent pentru aplicarea articolului 102 TFUE în privința comportamentelor adoptate de această întreprindere, în special pentru aprecierea caracterului abuziv al unor astfel de comportamente (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 224).

118

Astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, condițiile amintite la punctul 115 de mai sus au fost edictate și aplicate în contextul unor cauze în care se punea problema dacă articolul 102 TFUE ar putea fi de natură să impună întreprinderii aflate într‑o poziție dominantă faptul de a furniza altor întreprinderi accesul la un produs sau un serviciu, în lipsa oricărei obligații legale în acest sens.

119

Un astfel de context diferă de cel din prezenta cauză, în care TUSR, prin decizia din 8 martie 2005 confirmată de directorul acestei autorități la 14 iunie 2005, a impus reclamantei să admită toate cererile de degrupare de la bucla locală a acesteia considerate rezonabile și justificate, în scopul de a permite unor operatori alternativi, pe această bază, să ofere propriile servicii pe piața cu amănuntul de masă (pentru publicul larg) a serviciilor în bandă largă în poziție fixă din Slovacia (a se vedea punctul 9 de mai sus). Această obligație rezultă din voința autorităților publice de a încuraja reclamanta și concurenții acesteia să investească și să inoveze, asigurându‑se în același timp că se menține concurența pe piață [considerentele (218), (373), (388), (1053) și (1129) ale deciziei atacate].

120

Astfel cum se expune în considerentele (37)-(46) ale deciziei atacate, decizia TURS adoptată în temeiul Legii nr. 610/2003, a pus în aplicare în Slovacia cerința de acces neîngrădit la bucla locală a operatorilor care au o putere de piață semnificativă pe piața furnizării de rețele publice de telefonie fixă, prevăzută la articolul 3 din Regulamentul nr. 2887/2000. Legiuitorul Uniunii a justificat această cerință, în considerentul (6) al acestui regulament, prin împrejurarea că „[p]entru noii veniți pe piață, nu ar fi viabilă din punct de vedere economic dublarea în întregime a infrastructurii metalice de acces local, într‑un timp rezonabil, […] infrastructurile alternative […], n[eoferind], în general, aceeași funcționalitate sau aceeași densitate de acoperire, deși situațiile din statele membre pot fi diferite”.

121

Astfel, întrucât cadrul de reglementare relevant a recunoscut în mod clar necesitatea unui acces la bucla locală a reclamantei pentru a permite apariția și dezvoltarea unei concurențe efective pe piața slovacă a serviciilor de internet în bandă largă, nu era necesară demonstrarea de către Comisie a faptului că un astfel de acces avea un caracter indispensabil în sensul ultimei condiții stabilite la punctul 41 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

122

Din cele de mai sus rezultă că nu i se poate reproșa Comisiei că nu a demonstrat caracterul indispensabil al accesului la rețeaua în cauză.

123

Este necesar să se adauge că o astfel de critică nu poate fi opusă Comisiei nici în cazul în care s‑ar aprecia că refuzul implicit al accesului în cauză era vizat de considerentele Hotărârii din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83). În această hotărâre, Curtea a statuat că nu se poate deduce din cuprinsul punctelor 48 și 49 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), că cerințele necesare pentru a stabili existența unui refuz abuziv de furnizare, care au făcut obiectul primei întrebări preliminare analizate în această din urmă cauză, trebuie să se aplice în mod necesar și la aprecierea caracterului abuziv al unui comportament care constă în stabilirea, în ceea ce privește furnizarea de servicii sau vânzarea de produse, a unor condiții dezavantajoase sau de care cumpărătorul ar putea să nu fie interesat (Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige,C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 55). În această privință, Curtea a arătat că asemenea comportamente ar putea să constituie în sine o formă autonomă de abuz diferită de refuzul de furnizare (Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 56).

124

Pe de altă parte, Curtea a indicat că o interpretare diferită a Hotărârii din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), ar însemna să se impună ca pentru ca orice comportament al unei întreprinderi dominante privind condițiile comerciale ale acesteia să poată fi considerat abuziv, să fie întotdeauna îndeplinite condițiile necesare pentru a stabili existența unui refuz de a livra, ceea ce ar reduce în mod nejustificat efectul util al articolului 102 TFUE (Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 58).

125

Reclamanta subliniază în mod întemeiat cu privire la acest aspect că practica în cauză în litigiul principal analizată de către Curte în Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), a constat, astfel cum reiese de la punctul 8 din această hotărâre, numai într‑o posibilă comprimare a marjelor practicată de către operatorul tradițional suedez al rețelei de telefonie fixă, în vederea descurajării cererilor operatorilor alternativi de a avea acces la bucla sa locală. Totuși, nu se poate deduce din aceasta că interpretarea realizată de Curte privind domeniul de aplicare al condițiilor prevăzute la punctul 41 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), se limitează numai la acest tip de comportament abuziv și nu acoperă practici care nu sunt strict tarifare precum cele analizate în speță de Comisie în cea de a șaptea parte a deciziei atacate (a se vedea punctele 27-41 de mai sus).

126

Astfel, trebuie mai întâi să se constate că, la punctele 55-58 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), Curtea nu a făcut referire la forma specifică de abuz pe care o reprezintă comprimarea marjelor operatorilor concurenți pe o piață în aval, ci mai degrabă la „furnizarea de servicii sau [la] vânzarea de produse, [în] condiții dezavantajoase sau de care cumpărătorul ar putea să nu fie interesat”, precum și la „condițiile comerciale” stabilite de întreprinderea dominantă. O astfel de formulare sugerează că practicile de excludere la care s‑a făcut astfel referire au vizat nu numai o comprimare a marjelor, ci și alte practici comerciale de natură să producă efecte de excludere ilicite pentru concurenții actuali sau potențiali, de tipul celor calificate de Comisie drept refuz implicit de a furniza acces la bucla locală a reclamantei [a se vedea în acest sens considerentul (366) al deciziei atacate].

127

Această interpretare a Hotărârii din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), este confirmată de referirea făcută de către Curte în această parte a analizei sale la punctele 48 și 49 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Aceste puncte au fost astfel consacrate celei de a doua întrebări preliminare adresate Curții în această cauză și vizau nu refuzul întreprinderii dominante în cauză în litigiul principal de a acorda acces editorului unui cotidian concurent la sistemul său de distribuție la domiciliu, analizat în cadrul primei întrebări, ci eventuala calificare drept abuz de poziție dominantă a unei practici care ar fi constat în supunerea de către această întreprindere a unui astfel de acces condiției ca editorul în cauză să îi încredințeze în același timp executarea altor servicii, precum vânzarea în chioșcuri sau tipărirea.

128

Ținând seama de cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că calificarea comportamentelor reclamantei analizate în partea a șaptea a deciziei atacate drept practică abuzivă, în sensul articolului 102 TFUE, nu presupune demonstrarea de către Comisie a faptului că accesul la bucla locală a reclamantei a fost indispensabil exercitării activității operatorilor concurenți pe piața cu amănuntul pentru serviciile în bandă largă fixă din Slovacia, în sensul jurisprudenței citate la punctul 116 de mai sus.

129

Prin urmare, prima și cea de a cincea critică din cadrul motivului trebuie respinse ca nefondate.

130

Prin intermediul celei de a treia critici, reclamanta susține că faptul de a nu aplica, în ipoteza unui refuz implicit de furnizare a accesului, condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), are ca rezultat o incoerență în ceea ce privește politica în domeniul concurenței. Astfel, în această ipoteză, ar fi mai ușor să se dovedească un refuz implicit de furnizare a accesului decât un refuz pur și simplu de furnizare a accesului, ceea ce ar avea ca efect că abuzul mai grav ar fi tratat într‑un mod mai puțin sever decât abuzul mai puțin grav. În speță, cel puțin unul dintre concurenții reclamantei ar fi avut acces la rețeaua acesteia din urmă, astfel încât refuzul accesului nu ar fi total [considerentul (408) al deciziei atacate]. Or, refuzul total al accesului ar fi mai grav decât un refuz implicit al accesului, în timp ce, conform abordării Comisiei, condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), s‑ar aplica refuzului total al accesului, iar nu refuzului implicit al accesului.

131

Totuși, Comisia nu propune nicio justificare pentru a explica în general motivele pentru care refuzul implicit al accesului ar trebui tratat mai sever decât un refuz total al accesului și în special motivele pentru care condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu ar mai trebui îndeplinite în primul caz.

132

Comisia și intervenienta contestă această argumentație.

133

În această privință, este suficient să se constate că acest argument este întemeiat pe o premisă eronată, și anume că gravitatea unei încălcări a articolului 102 TFUE, constând în refuzul unei întreprinderi dominante de a furniza un produs sau un serviciu altor întreprinderi ar depinde numai de forma acesteia. Or, gravitatea unei astfel de încălcări poate depinde de numeroși factori independenți de caracterul expres sau implicit al refuzului menționat, precum întinderea geografică a încălcării, caracterul intenționat al acesteia sau efectele sale asupra pieței. Orientările din 2006 confirmă această analiză atunci când indică la punctul 20 că evaluarea gravității unei încălcări a articolului 101 sau a articolului 102 TFUE se face de la caz la caz, pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv.

134

În sfârșit, trebuie amintit că, la punctul 69 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), Curtea a subliniat că la aprecierea efectelor unei comprimări a marjelor, poate fi relevant caracterul indispensabil al produsului cu ridicata. Cu toate acestea, în speță trebuie să se constate că reclamanta a invocat obligația Comisiei de a demonstra caracterul indispensabil al accesului neîngrădit la bucla locală a reclamantei numai în sprijinul afirmației sale potrivit căreia Comisia nu ar fi aplicat criteriul juridic adecvat cu ocazia aprecierii practicilor evaluate în cea de a șaptea parte din decizia atacată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 182), și nu pentru a repune în discuție aprecierea Comisiei privind efectele anticoncurențiale ale practicilor respective, efectuată în cea de a noua parte a deciziei menționate [considerentele (1046)-(1109) ale deciziei atacate].

135

Prin urmare, cea de a treia critică trebuie respinsă ca nefondată.

136

Prin intermediul celei de a doua critici, reclamanta susține că omisiunea de a aplica condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), în decizia atacată este contrară Hotărârii din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia (T‑301/04, EU:T:2009:317) (în special punctului 146 din aceasta), care, deși se referă la un refuz implicit de a vinde, reamintit în considerentul (360) al deciziei atacate, aplică aceste condiții. Comisia ar comite o eroare din moment ce, în cauza Clearstream, poziția de monopol de fapt a societății în cauză ar fi fost protejată prin lege, astfel încât erau îndeplinite condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia (T‑301/04, EU:T:2009:317), în speță Comisia ar fi incapabilă să demonstreze caracterul indispensabil al rețelei DSL a reclamantei. Acesta ar fi motivul pentru care Comisia ar depune atâtea eforturi pentru a distinge prezenta cauză de cauzele Bronner și Clearstream.

137

Comisia și intervenienta contestă această argumentație.

138

În această privință, trebuie subliniat, astfel cum a susținut în mod întemeiat Comisia, că nu există contradicție între abordarea pe care Comisia a urmat‑o în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia (T‑301/04, EU:T:2009:317), și în prezenta cauză, din moment ce, în această primă cauză, nu a existat o obligație a întreprinderii dominante de a furniza serviciul în cauză și întreprinderea dominantă nu își dezvoltase poziția comercială în cadrul unui monopol legal.

139

Astfel cum rezultă din jurisprudența menționată la punctul 117 de mai sus, din moment ce reglementarea privind sectorul telecomunicațiilor definește cadrul juridic aplicabil acestuia și, prin aceasta, contribuie la stabilirea condițiilor de concurență în care o întreprindere de telecomunicații își exercită activitățile pe piețele relevante, reglementarea respectivă constituie un element pertinent pentru aplicarea articolului 102 TFUE în privința comportamentelor adoptate de această întreprindere, în special pentru aprecierea caracterului abuziv al unor astfel de comportamente.

140

În consecință, a doua critică trebuie respinsă ca nefondată.

141

Prin intermediul celei de a patra critici, reclamanta susține că decizia atacată este afectată de erori de fapt și de drept, precum și de vicii de motivare în considerentul (370) al acesteia. În acest considerent, Comisia ar fi invocat justificări pentru a deroga de la condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), afirmând că aceste condiții nu erau aplicabile unui refuz de furnizare a accesului, ca urmare, pe de o parte, a unei obligații legale impuse reclamantei de a acorda acces la bucla locală în temeiul unor norme anterioare și, pe de altă parte, a dezvoltării rețelei reclamantei ca fost monopol de stat.

142

În primul rând, în ceea ce privește erorile de fapt și de drept referitoare la aceste două justificări, primo, reclamanta reproșează Comisiei că a săvârșit erori atunci când a afirmat că derogarea de la Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), a fost necesară ca urmare a existenței obligației de a acorda acces la bucla locală, care rezulta din normele anterioare.

143

În această privință, reclamanta consideră că o astfel de obligație nu are în mod necesar implicații asupra condițiilor de aplicare a articolului 102 TFUE, întrucât cele două urmăresc diferite obiective. Astfel, Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a făcut distincția care decurge de la punctul 113 din Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia (T‑271/03, EU:T:2008:101), între rolul unei obligații legale ex ante care ar urmări să reducă puterea de piață a întreprinderilor dominante pe piață, și cel al dreptului concurenței ex post, în temeiul căruia autoritățile se concentrează asupra comportamentului specific al întreprinderilor și examinează dacă acestea și‑au utilizat eventuala putere pe piață în mod abuziv.

144

În special, în ceea ce privește o obligație de a vinde, aceasta ar putea fi impusă printr‑o reglementare ex ante în cazuri în care Comisia ar avea dreptul să impună o astfel de obligație în temeiul articolului 102 TFUE numai în prezența unor circumstanțe excepționale. Or, în cazul în care ar rezulta din jurisprudență că reglementarea privind sectorul telecomunicațiilor poate fi luată în considerare în vederea aplicării articolului 102 TFUE în privința comportamentelor unei întreprinderi dominante (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctele224 și 227), în decizia atacată Comisia nu ar fi luat în considerare pur și simplu obligațiile impuse în temeiul unei astfel de reglementări, ci s‑ar fi bazat întru totul pe aprecierea realizată de TUSR, fără să efectueze nici cea mai mică analiză.

145

Potrivit reclamantei, considerațiile care figurează în Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia (T‑271/03, EU:T:2008:101), din care reiese că legislația secundară a Uniunii „poate” să se dovedească relevantă în raport cu articolul 102 TFUE, sunt aplicabile numai în contextul acestei cauze, din moment ce Curtea a fost chemată să analizeze dacă Comisia a săvârșit o eroare prin constatarea existenței obligației legale impuse de această legislație. Nu ar rezulta din această hotărâre și nici din existența unei obligații legale că Comisia poate să eludeze condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

146

Dimpotrivă, reclamanta consideră și a subliniat în ședință că articolul 102 TFUE și legislația menționată urmăresc obiective diferite, astfel încât o autoritate națională de reglementare poate decide să intensifice concurența pe piață, în timp ce obligația de a contracta poate fi impusă în temeiul articolului 102 TFUE numai pentru a remedia un refuz abuziv al accesului.

147

În plus, articolul 21 alineatul (3) din Legea nr. 610/2003, la care a făcut referire Comisia pentru a susține că TUSR a efectuat o evaluare comparativă a intereselor, nu ar fi fost citat în deciziile anterioare ale acestei autorități. Indiferent de situație, obligația generală a unei evaluări comparative în temeiul dreptului național nu ar însemna că Comisia poate să nu respecte condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). În orice caz, i‑ar reveni Comisiei sarcina să demonstreze că, atunci când există o obligație legală anterioară, nu se aplică condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Reclamanta admite că în timp ce este adevărat că în cauza în care a fost pronunțată această hotărâre nu a existat o obligație legală relevantă, acest lucru nu conduce totuși la concluzia pe care Comisia urmărește să o deducă.

148

Secundo, în ceea ce privește justificarea potrivit căreia rețeaua reclamantei a fost dezvoltată în cadrul unui regim de monopol, reclamanta susține că jurisprudența pe care se bazează Comisia în decizia atacată nu permite să se înlăture această a doua justificare. Astfel, mai întâi, punctul 109 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), citat de Comisie, nu ar fi relevant. În continuare, ar rezulta de la punctul 23 din Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172), la care face referire Comisia, că existența unui fost monopol de stat poate fi relevantă în luarea în considerare a comportamentului unei întreprinderi. Așadar, această hotărâre nu ar permite să se afirme că nu sunt aplicabile condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

149

Teza potrivit căreia condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu se aplică în cazul în care rețeaua în cauză își are originea din punct de vedere istoric într‑un monopol de stat ar fi eronată, întrucât articolul 102 TFUE nu ar prevedea un tratament special pentru un fost monopol de stat. Dimpotrivă, Comisia ar fi declarat în trecut că natura istorică a unui monopol este lipsită de relevanță pentru aprecierea actuală a unui abuz în temeiul articolului 102 TFUE.

150

Comisia și intervenienta contestă această argumentație.

151

În această privință, pentru respingerea acestor argumente este suficient să se sublinieze că elementele care figurează la punctele 117-121 de mai sus nu sunt întemeiate pe premisa potrivit căreia obligația impusă reclamantei de a acorda accesul neîngrădit la bucla sa locală ar rezulta din articolul 102 TFUE, ci se limitează să sublinieze, conform jurisprudenței citate la punctul 117 de mai sus, că existența unei astfel de obligații legale constituie un element relevant al contextului economic și juridic în care trebuie să se aprecieze dacă practicile reclamantei, analizate în partea a șaptea a deciziei atacate, pot fi calificate drept practici abuzive în sensul acestei dispoziții.

152

De altfel, trimiterea făcută de reclamantă la punctul 113 din Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia (T‑271/03, EU:T:2008:101), pentru a susține argumentul reluat la punctul 143 de mai sus este lipsită de relevanță. Desigur, Tribunalul a subliniat la punctul 113 menționat că autoritățile de reglementare naționale acționează în conformitate cu dreptul național, care poate avea obiective diferite de cele ale politicii Uniunii în domeniul concurenței. Acest punct al raționamentului a urmărit să sprijine respingerea de către Tribunal a argumentului reclamantei invocat în această cauză potrivit căruia în esență controlul ex ante al tarifelor acesteia de către autoritatea germană de reglementare pentru telecomunicații și poștă excludea posibilitatea ca articolul 102 TFUE să fie aplicat unei eventuale comprimări a marjelor rezultate din tarifele acesteia pentru accesul neîngrădit la bucla sa locală. În consecință, acest punct nu avea legătură cu aspectul dacă existența unei obligații legale de acces la bucla locală a operatorului dominant este relevantă în vederea aprecierii conformității politicii acestuia cu articolul 102 TFUE.

153

În plus, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că existența unei poziții dominante care își are originea într‑un fost monopol legal trebuie luată în considerare în cadrul aplicării articolului 102 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 23 și jurisprudența citată).

154

Prin urmare, cea de a patra critică trebuie respinsă ca nefondată în măsura în care se întemeiază pe pretinse erori de drept și de fapt referitoare la justificările invocate de Comisie în vederea derogării de la condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), și cu privire la obligația reclamantei, care decurge din normele anterioare, de a acorda acces la bucla locală și la existența unui regim de monopol de stat preexistent.

155

În al doilea rând, reclamanta reproșează Comisiei lipsa de motivare cu privire la justificarea pe care această autoritate a invocat‑o în vederea derogării de la condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), și care constă în necesitatea de a impune obligativitatea accesului inițial. Astfel, Comisia nu ar fi realizat o analiză privind existența unei obligații legale anterioare, nici nu ar fi analizat conținutul acesteia, nici nu ar fi prezentat un raționament privind justificarea menționată, referitoare la necesitatea de a impune obligativitatea accesului inițial și motivele pentru care lipsa unui astfel de acces ar elimina orice concurență efectivă. Comisia nu ar fi furnizat nicio dovadă pentru a‑și susține aprecierea potrivit căreia reglementarea națională ar fi efectuat o analiză comparativă a stimulentelor reclamantei de a păstra infrastructura sa pentru uz propriu și a stimulentelor întreprinderilor potențial interesate să acceadă la bucla locală. Decizia atacată ar omite să demonstreze motivul pentru care obligațiile legale în cauză furnizează un temei suficient pentru ignorarea condițiilor din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Comisia ar fi fost obligată să furnizeze o motivație deosebit de clară, incontestabilă și detaliată, care să justifice faptul de a impune obligativitatea accesului inițial și, în consecință, motivele pentru care faptul de a nu acorda acces ar elimina orice concurență efectivă.

156

În replică, în primul rând, reclamanta adaugă că considerentele (36)-(49) ale deciziei atacate conțin numai o descriere generală a cadrului de reglementare și numai o descriere sumară a obligației de acces anterioare. Or, această motivare nu s‑ar referi la problema dacă obligația respectivă permite încălcarea condițiilor din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

157

În al doilea rând, TUSR nu ar fi făcut referire la normele de reglementare slovace privind analiza comparativă atunci când a impus obligațiile anterioare. În orice caz, analiza comparativă întemeiată pe reglementarea anterioară ar fi diferită de cea întemeiată pe articolul 102 TFUE. În plus, un argument întemeiat pe analiza comparativă pretins realizată de către TUSR nu poate, potrivit reclamantei, să justifice absența oricărei alte motivări în ceea ce privește celelalte condiții din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).

158

În al treilea rând, atunci când Comisia susține că în orice caz în prezenta cauză condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu erau aplicabile, aceasta ar confunda problema temeiniciei deciziei cu obligația de motivare.

159

În al patrulea rând, reclamanta arată că, în ceea ce privește trimiterea la secțiunea 9.3 a deciziei atacate, referitoare la efectele anticoncurențiale, aceasta nu permite motivarea deciziei respective. Astfel, reclamanta susține că, mai întâi, eliminarea oricărei concurențe efective nu este decât una dintre condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), în timp ce lipsa de motivare există în ceea ce privește celelalte condiții din această hotărâre. În continuare, analiza efectelor anticoncurențiale în cadrul deciziei atacate nu ar înlocui necesitatea de a furniza motive specifice în ceea ce privește condiția caracterului indispensabil. În sfârșit, această secțiune ar combate argumentul Comisiei, întrucât aceasta conține dovezi care demonstrează absența efectelor anticoncurențiale.

160

În plus, în ceea ce privește justificarea întemeiată pe faptul că rețeaua reclamantei a fost dezvoltată în cadrul unui regim de monopol, reclamanta arată că motivarea conținută în considerentul (373) al deciziei atacate nu este suficientă pentru a explica motivele pentru care Comisia consideră că existența unui fost monopol de stat ar fi relevantă pentru analiza unui abuz în temeiul articolului 102 TFUE.

161

Potrivit reclamantei, din moment ce Comisia este supusă principiului bunei administrări, aceasta are obligația de a analiza elementele specifice ale fostului monopol de stat, pe care dorește să îl invoce pentru a ignora condițiile din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), aceste elemente dovedindu‑se foarte relevante. Reclamanta consideră de asemenea că elementele raportate în considerentul (891) al deciziei atacate, referitoare la investițiile reclamantei în active în bandă largă în perioada cuprinsă între anii 2003-2010, nu pot fi calificate drept detalii factuale fără o relevanță deosebită. Reclamanta este de părere că, dimpotrivă, Comisia ar fi trebuit să analizeze natura și impactul acestor investiții în raport cu poziția sa istorică. Reclamanta concluzionează că, în cazul în care motivația conținută în decizia atacată s‑ar dovedi suficientă, aceasta ar implica, în practică, faptul că nicio limitare nu a fost impusă Comisiei atunci când a existat un monopol de stat în trecut.

162

Comisia și intervenienta contestă această argumentație.

163

În această privință, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificarea măsurii luate și să își apere drepturile, iar instanței competente să își exercite controlul. În ceea ce privește o decizie adoptată în temeiul articolului 102 TFUE, acest principiu impune ca decizia atacată să menționeze faptele de care depind justificarea legală a măsurii și considerațiile care au dus la luarea deciziei (Hotărârea din 9 septembrie 2010, Tomra Systems și alții/Comisia, T‑155/06, EU:T:2010:370, punctul 227).

164

În primul rând, reclamanta consideră că decizia atacată nu conține o analiză privind existența unei obligații legale anterioare, nici o analiză a conținutului acesteia, nici dovezi care să susțină aprecierea Comisiei potrivit căreia reglementarea națională a procedat la o evaluare comparativă a stimulentelor reclamantei de a păstra infrastructurile sale pentru propriul uz și cele ale întreprinderilor potențial interesate să acceadă la bucla locală, nici nu precizează motivul pentru care obligațiile legale ar fi permis să se facă abstracție de condițiile de acces de furnizare care rezultă din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569). Cu toate acestea, trebuie subliniat că, pe de o parte, Comisia a prezentat în decizia atacată cadrul de reglementare privind accesul neîngrădit la bucla locală în Slovacia în considerentele (36)-(46) ale deciziei atacate. Pe de altă parte, aceasta a prezentat cadrul juridic privind evaluarea unui refuz abuziv al accesului în considerentele (355)-(371) ale deciziei atacate, explicând în special că a considerat că prezenta cauză este diferită de împrejurările din cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), și că această hotărâre nu s‑ar aplica în speță. Prin urmare, argumentul invocat de reclamantă trebuie respins.

165

În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia ar fi fost obligată să furnizeze o explicație deosebit de clară, de convingătoare și de detaliată cu privire la motivele pentru care faptul de a nu acorda acces ar elimina orice concurență efectivă, trebuie constatat că, în speță, reclamanta a invocat caracterul indispensabil al accesului neîngrădit la bucla sa locală numai în sprijinul afirmației sale potrivit căreia Comisia nu ar fi aplicat criteriul juridic adecvat cu ocazia aprecierii practicilor analizate în partea a șaptea a deciziei atacate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 182), și nu în vederea repunerii în discuție a aprecierii Comisiei privind efectele anticoncurențiale ale practicilor menționate, efectuată în partea a noua a deciziei menționate [considerentele (1046)-(1109) ale deciziei atacate]. În orice caz, raționamentul prevăzut în această parte a deciziei atacate este clar și neechivoc în ceea ce privește efectele negative asupra concurenței ale comportamentului de excludere al reclamantei.

166

În al treilea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia motivarea conținută în considerentul (373) al deciziei atacate nu este suficientă pentru a explica motivele pentru care Comisia consideră că existența unui fost monopol de stat ar fi relevantă pentru a analiza un abuz în temeiul articolului 102 TFUE, trebuie subliniat că, mai întâi, Comisia a afirmat în acest considerent, făcând trimitere la dispozițiile specifice din articolele 8 și 12 ale Directivei 2002/21 și din articolul 21 alineatul 3 din Legea nr. 610/2003, că obligația de furnizare a reclamantei impusă prin decizia TUSR a luat în considerare stimulentele reclamantei, precum și pe cele ale concurenților săi de a investi și de a inova, asigurându‑se de menținerea concurenței pe piață. Comisia a adăugat, la considerentul (373) menționat, că era posibil ca impunerea unei obligații de furnizare sau de acces să nu aibă nicio incidență asupra stimulentelor pentru a investi și a inova, în cazul în care poziția pe piață a întreprinderii dominante s‑a dezvoltat sub protecția unor drepturi speciale sau exclusive sau a fost finanțată din resurse de stat, așa cum a fost cazul în speță. În continuare, Comisia a făcut trimitere la punctul 23 din Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark (C‑209/10, EU:C:2012:172), din care reiese că, în cazul în care existența unei poziții dominante își are originea într‑un fost monopol legal, această împrejurare trebuie luată în considerare, explicând faptul că acesta a fost cazul reclamantei din speță. În sfârșit, Comisia s‑a preocupat să explice, în considerentul (373) al deciziei atacate, că rezultă din considerentul (3) al Regulamentului nr. 2887/2000 că unul din motivele pentru care rețeaua de acces local ar rămâne unul din „cele mai puțin competitive segmente ale pieței de telecomunicații liberalizate” a fost acela că operatorii nou intrați nu au deținut infrastructură de rețea alternativă larg răspândită, dat fiind că acești operatori precum reclamanta, și‑au desfășurat infrastructura de acces local de‑a lungul unor perioade de timp semnificative sub protecția drepturilor exclusive, fiind capabili să‑și finanțeze timp de decenii costurile de investiții prin rente de monopol provenite din prestarea de servicii de telefonie vocală și din fonduri publice.

167

Pe de altă parte, Comisia a subliniat, în considerentul (370) al deciziei atacate, că rezultă de la punctul 109 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), că structura unei piețe este de asemenea foarte dependentă de fosta structură monopolistă.

168

Având în vedere toate aceste motive, este necesar să se considere că Comisia și‑a motivat în mod suficient decizia atunci când a considerat că faptul că rețeaua în cauză a fost dezvoltată în cadrul unui regim de monopol a constituit un factor relevant pe care trebuie să îl ia în considerare în cadrul analizei pe care aceasta o efectuează în temeiul articolului 102 TFUE.

169

Prin urmare, cea de a patra critică trebuie respinsă și în măsura în care se întemeiază pe încălcarea obligației de motivare.

170

Rezultă din elementele precedente că primul motiv trebuie respins ca nefondat.

171

Cel de al doilea motiv privește dreptul la apărare al reclamantei și cuprinde două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe erori procedurale săvârșite de Comisie în ceea ce privește calcularea costului mediu incremental pe termen lung (denumit în continuare „CMITL”) al reclamantei, și anume costul pe care acest operator nu l‑ar fi suportat dacă nu ar fi oferit serviciile corespunzătoare. Cel de al doilea aspect se întemeiază pe imposibilitatea reclamantei de a‑și exprima poziția, în cursul procedurii administrative, cu privire la abordarea calculului pe mai multe perioade al costurilor suportate de reclamantă, pentru a aprecia existența unei practici care conduce la comprimarea marjelor.

172

Reclamanta reproșează Comisiei, pe de o parte, faptul de a fi modificat metodele, principiile și datele în scopul efectuării analizei CMITL și, pe de altă parte, faptul de a nu fi comunicat, înainte de adoptarea deciziei atacate, obiecțiunile sale cu privire la elementele pe care reclamanta i le‑a prezentat în scopul efectuării acestei analize. Astfel, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia ar fi utilizat numai datele provenite din sistemul intern de declarare a costurilor al reclamantei și anume datele denumite „UCN” (účelové členenie nákladov, clasificare a costurilor specifice) și sintezele de rentabilitate furnizate de reclamantă, în condițiile în care reclamanta nu a dispus de date specifice privind CMITL. Potrivit reclamantei, aceste date „UCN” s‑au bazat pe costurile istorice distribuite integral în ordine descrescătoare. Aceste date s‑ar baza pe o amortizare liniară care nu permite recuperarea costurilor în timp. Or, în comunicarea privind obiecțiunile (punctul 1038), însăși Comisia ar fi recunoscut limitele acestor date în scopul analizei practicii care a condus la comprimarea marjelor și ar fi considerat că acestea erau insuficiente. În consecință, după comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta ar fi prezentat date noi, bazându‑se pe raportul de consultanță întocmit în luna februarie 2013 și comunicat Comisiei în anexa la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile. Aceste date noi ar fi ajustat în special costurile istorice. Astfel, Comisia ar fi acceptat reevaluarea costului activelor și amortizarea propuse de reclamantă [considerentul (894) al deciziei atacate].

173

Reclamanta subliniază că, prin acceptarea unei părți importante a acestor date, Comisia a considerat că raportul de consultanță era credibil. De asemenea, Comisia nu ar fi ridicat obiecțiuni în ceea ce privește principiile, metodologia și datele furnizate de reclamantă înainte de adoptarea deciziei atacate. Cu toate acestea, în decizia atacată, aceasta ar fi respins o parte din aceste principii, din această metodologie și din aceste date [considerentul (899) al deciziei atacate]. Reclamanta consideră că Comisia ar fi trebuit să comunice, înainte de adoptarea deciziei atacate, obiecțiile detaliate privind principiile, metodologia și datele pe care aceasta le‑a prezentat în decizia respectivă. Absența unei astfel de comunicări ar constitui o încălcare a dreptului la apărare. Astfel, potrivit reclamantei, Comisia era obligată să expună integral metoda, principiile, precum și datele privind costurile, pe care avea intenția să se bazeze în cadrul obligației sale de a face dovada încălcării și să facă cunoscut reclamantei punctul său de vedere. Pe de altă parte, reclamanta ar fi invocat în zadar aceste probleme procedurale în fața consilierului‑auditor.

174

În plus, însăși Comisia ar recunoaște că nu a dispus, cu ocazia comunicării privind obiecțiunile, de date cu privire la costurile medii marginale pe termen lung, în timp ce decizia atacată s‑ar baza pe aceste costuri, ceea ce ar însemna că Comisia și‑a schimbat abordarea între aceste două documente. Or, potrivit reclamantei, întrucât Comisia și‑a schimbat abordarea după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, îi revenea obligația de a adresa reclamantei o nouă comunicare privind obiecțiunile sau o nouă expunere a faptelor.

175

Pe de altă parte, potrivit reclamantei, tabelele privind calculul comprimării marjelor transmise de Comisie cu ocazia reuniunii privind stadiul procedurii din 16 septembrie 2014, nu au permis susținerea pasajelor în cauză din decizia atacată, nici respectarea dreptului la apărare al acesteia. În acest sens, reclamanta subliniază caracterul superficial al acestor tabele, care aveau numai patru pagini și nu conțineau nicio explicație în susținerea datelor care erau retranscrise în acestea. De asemenea, reclamanta subliniază că tabelele menționate i‑au fost comunicate de către Comisie numai în etapa reuniunii privind stadiul procedurii din 16 septembrie 2014, cu o lună înainte de publicarea deciziei atacate, astfel încât, la această dată, poziția Comisiei era deja stabilită. Astfel, reclamanta a subliniat în ședință că la această reuniune Comisia a indicat că era pe punctul de a redacta o decizie negativă în ceea ce o privește. În orice caz, din comunicarea acestor tabele ar rezulta că Comisia s‑a simțit obligată să comunice, ulterior comunicării privind obiecțiunile, un document care să prezinte calculul comprimării marjelor.

176

Comisia contestă această argumentație.

177

Astfel cum rezultă din considerentul (862) al deciziei atacate, Comisia a solicitat reclamantei să comunice datele necesare pentru calcularea costurilor referitoare la intrările suplimentare care sunt necesare pentru transformarea acestor servicii cu ridicata în servicii cu amănuntul. Înainte de comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a transmis Comisiei calcule ale costurilor pentru anii 2003-2010 în tabele „UCN” și în mai multe tabele de calcul suplimentare. Or, în cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, reclamanta invocă în esență o încălcare a dreptului său la apărare, prin faptul că obiecțiile formulate de Comisie cu privire la metodologia, principiile și datele pe care reclamanta le‑a prezentat ar fi fost puse în evidență pentru prima dată în considerentele (860)-(921) ale deciziei atacate.

178

În această privință, trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare în cadrul desfășurării procedurilor administrative în materie de politică privind concurența constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2013, ICF/Comisia, T‑406/08, EU:T:2013:322, punctul 115 și jurisprudența citată).

179

Acest principiu impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a normelor privind concurența. În acest sens, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede să li se transmită părților o comunicare a obiecțiunilor. Această comunicare trebuie să prevadă în mod clar toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în această etapă a procedurii (Hotărârea din 5 decembrie 2013, SNIA/Comisia, C‑448/11 P, nepublicată, EU:C:2013:801, punctele 41 și 42).

180

Această cerință este respectată atunci când decizia definitivă nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și cuprinde doar fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2012, MasterCard și alții/Comisia, T‑111/08, EU:T:2012:260, punctul 266, și Hotărârea din 18 iunie 2013, ICF/Comisia, T‑406/08, EU:T:2013:322, punctul 117).

181

Cu toate acestea, elementele esențiale pe care se întemeiază Comisia în comunicarea privind obiecțiunile pot fi enunțate în mod succint, iar decizia finală nu trebuie să fie în mod necesar o copie a comunicării privind obiecțiunile, întrucât această comunicare constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1987, British American Tobacco și Reynolds Industries/Comisia, 142/84 și 156/84, EU:C:1987:490, punctul 70, Hotărârea din 5 decembrie 2013, SNIA/Comisia, C‑448/11 P, nepublicată, EU:C:2013:801, punctul 42 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 mai 2012, MasterCard și alții/Comisia, T‑111/08, EU:T:2012:260, punctul 267). Astfel, sunt admisibile acele adăugări la comunicarea privind obiecțiunile care sunt efectuate în urma memoriului în răspuns al părților, ale căror argumente demonstrează că acestea au putut să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare. De asemenea, Comisia poate, în vederea procedurii administrative, să modifice sau să adauge argumente de fapt sau de drept în susținerea obiecțiunilor pe care le‑a formulat (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Alliance One International/Comisia, T‑25/06, EU:T:2011:442, punctul 181). În consecință, până la adoptarea unei decizii finale, Comisia poate, în special în lumina observațiilor scrise sau orale ale părților, fie să abandoneze unele sau chiar totalitatea obiecțiunilor formulate inițial împotriva lor și să își modifice astfel poziția în favoarea lor, fie, invers, să decidă să adauge noi obiecțiuni, cu condiția să dea întreprinderilor în cauză ocazia de a‑și prezenta punctul de vedere în această privință (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98 și T‑212/98-T‑214/98, EU:T:2003:245, punctul 115 și jurisprudența citată).

182

Din caracterul provizoriu al calificării juridice a faptelor care este reținută în comunicarea privind obiecțiunile, rezultă că decizia finală a Comisiei nu poate fi anulată pentru simplul motiv că concluziile definitive deduse din aceste fapte nu corespund în mod exact calificării provizorii menționate (Hotărârea din 5 decembrie 2013, SNIA/Comisia, C‑448/11 P, nepublicată, EU:C:2013:801, punctul 43). Luarea în considerare a unui argument invocat de către o parte în cursul procedurii administrative, fără să i se fi dat posibilitatea să se exprime, în această privință, înainte de adoptarea deciziei finale, nu poate constitui în sine o încălcare a dreptului la apărare al acesteia, în cazul în care luarea în considerare a acestui argument nu modifică natura obiecțiunilor care i‑au fost adresate (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 iulie 2001, Irish Sugar/Comisia, C‑497/99 P, EU:C:2001:393, punctul 24, Hotărârea din 28 februarie 2002, Compagnie générale maritime și alții/Comisia, T‑86/95, EU:T:2002:50, punctul 447, și Hotărârea din 9 septembrie 2011, Alliance One International/Comisia, T‑25/06, EU:T:2011:442, punctul 182).

183

Astfel, Comisia trebuie să audieze destinatarii unei comunicări privind obiecțiunile și, dacă este cazul, să țină seama de observațiile acestora care urmăresc să răspundă la obiecțiunile reținute, tocmai pentru a respecta dreptul la apărare al acestora. Astfel, Comisia trebuie să aibă dreptul de a preciza această calificare în cadrul deciziei sale finale, ținând cont de elementele rezultate din procedura administrativă fie pentru a înlătura obiecțiuni care s‑ar fi dovedit neîntemeiate, fie pentru a rectifica și a completa atât în fapt, cât și în drept argumentarea sa în susținerea obiecțiunilor pe care le reține, cu condiția, însă, să ia în considerare numai fapte asupra cărora persoanele în cauză au avut ocazia să își explice punctul de vedere și să le fi furnizat acestora, în cursul procedurii administrative, elementele necesare pentru apărarea lor (a se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, EU:C:2009:505, punctul 40 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5 decembrie 2013, SNIA/Comisia, C‑448/11 P, nepublicată, EU:C:2013:801, punctul 44 și jurisprudența citată).

184

În sfârșit, trebuie amintit că potrivit unei jurisprudențe constante, încălcarea dreptului la apărare are loc atunci când există o posibilitate ca, din cauza unei nereguli săvârșite de Comisie, procedura administrativă inițiată de aceasta să fi putut avea un rezultat diferit. O întreprindere reclamantă dovedește că o astfel de încălcare a avut loc atunci când demonstrează suficient nu că decizia Comisiei ar fi avut un conținut diferit, ci că și‑ar fi putut asigura mai bine apărarea în cazul inexistenței neregulii, de exemplu, deoarece ar fi putut utiliza în apărarea sa documente la care i s‑a refuzat accesul în cursul procedurii administrative (a se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctul 31 și jurisprudența citată, Hotărârea din 24 mai 2012, MasterCard și alții/Comisia, T‑111/08, EU:T:2012:260, punctul 269 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Philips/Comisia, T‑92/13, nepublicată, EU:T:2015:605, punctul 93).

185

În speță, Comisia a primit, în timpul anchetei, datele privind costurile în tabelele „UCN”, care constituie un instrument contabil al reclamantei, reprezentând, pe serviciu comercial și pe familii de servicii, veniturile totale, totalul cheltuielilor de exploatare, capitalul angajat, costul total în capital, profitul operațional și beneficiul economic [considerentele (863) și (864) ale deciziei atacate]. Reiese din decizia atacată că costurile care figurează în tabelele „UCN” se întemeiază pe costurile istorice repartizate în întregime și sunt diferite de CMITL [considerentul (875) al deciziei atacate]. Comisia a obținut de asemenea prezentări care indică modul în care costurile au fost regrupate, precum și tabele și descrieri privind costurile pentru fiecare dintre servicii [considerentele (865)-(867) ale deciziei atacate]. Comisia a solicitat reclamantei să furnizeze datele privind rentabilitatea pentru serviciile în bandă largă, recalculate prin utilizarea metodologiei CMITL [considerentele (868) și (869) ale deciziei atacate]. În condițiile în care reclamanta a afirmat că nu a calculat potrivit metodologiei CMITL cifrele privind rentabilitatea în ceea ce privește serviciile în bandă largă, Comisia a utilizat, în etapa comunicării privind obiecțiunile, datele de care a dispus, și anume datele „UCN” și explicațiile privind costurile, adaptând costurile individuale [considerentele (870)-(875) ale deciziei atacate]. Potrivit Comisiei, în această etapă, în absența datelor cu privire la CMITL, cifrele conținute în tabelele „UCN” au constituit cea mai bună sursă disponibilă pentru efectuarea calculelor comprimării marjelor [considerentul (875) al deciziei atacate]. Pe această bază, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a stabilit că un concurent la fel de eficient care are acces la bucla locală a reclamantei ar fi înregistrat marje negative semnificative dacă ar fi încercat să reproducă portofoliul cu amănuntul al reclamantei în cursul anilor 2005-2010 (punctele 1203 și 1222 din comunicarea privind obiecțiunile).

186

În primul rând, în ceea ce privește critica invocată de reclamantă potrivit căreia ea nu a fost audiată în ceea ce privește principiile, metodologia și datele referitoare la calculul CMITL, trebuie constatat că reclamanta a avut ocazia să răspundă la argumentele expuse în comunicarea privind obiecțiunile și că ea a utilizat din plin această posibilitate. Astfel, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, bazându‑se pe raportul de consultanță, reclamanta a prezentat o metodă întemeiată pe contabilitatea în costuri actuale, prin intermediul estimării costurilor în aval pentru perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010 pe baza datelor începând cu anul 2011 [considerentul (881) al deciziei atacate]. În special, reclamanta a susținut în acest răspuns că a fost necesar, cu ocazia calculării CMITL, pe de o parte, să se reevalueze activele și, pe de altă parte, să se țină seama de ineficiențele rețelei sale pentru oferta în bandă largă. În ceea ce privește în special luarea în considerare a acestor ineficiențe, reclamanta a propus să se efectueze ajustări de optimizare, și anume, primo, înlocuirea activelor existente prin echivalentele moderne ale acestora, mai eficiente și mai puțin costisitoare (modern asset equivalent), secundo, menținerea în măsura posibilului a coerenței tehnologice și, tertio, diminuarea activelor pe baza capacității utilizate în prezent, spre deosebire de capacitatea instalată (denumite în continuare, împreună, „ajustările de optimizare”).

187

În decizia atacată, Comisia a acceptat să includă în special reevaluarea activelor reclamantei în analiza sa privind comprimarea marjelor și să deducă, în ceea ce privește costurile fixe specifice, cheltuielile aferente și comune. În schimb, aceasta a respins ajustările de optimizare [considerentele (894), (903), (904) și (910) ale deciziei atacate]. Astfel, în decizia atacată, Comisia a identificat marje diferite de cele calculate în comunicarea privind obiecțiunile.

188

Cu toate acestea, trebuie constatat că schimbările care au fost efectuate în decizia atacată în raport cu comunicarea privind obiecțiunile, referitoare la calculul comprimării marjelor, au rezultat din luarea în considerare a datelor și a calculelor furnizate de însăși reclamanta în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile. Această luare în considerare apare astfel, în special, în considerentele (910), (945), (963) și (984) ale deciziei atacate. Pe de altă parte, reiese din considerentele (946) (nota de subsol 1405) și (1000) ale deciziei atacate că la adoptarea acesteia din urmă Comisia a ținut seama de actualizarea calculelor comprimării marjelor furnizată de reclamantă în răspunsul acesteia la scrisoarea de expunere a faptelor (punctul 21 de mai sus).

189

În al doilea rând, în ceea ce privește critica invocată de reclamantă potrivit căreia Comisia a modificat principiile, metodele și datele în ceea ce privește calculul CMITL, fără să o fi audiat pe reclamantă cu privire la acest aspect mai întâi, rezultă din analiza comunicării privind obiecțiunile și a deciziei atacate că Comisia nu a formulat nicio nouă critică în decizia atacată în ceea ce privește aprecierea acesteia referitoare la comprimarea marjelor. Astfel, în aceste două documente Comisia a considerat că un concurent la fel de eficient care utilizează accesul la bucla locală pe piața cu ridicata a reclamantei ar înregistra marje negative semnificative dacă ar propune portofoliul de servicii în bandă largă al reclamantei prin intermediul buclei locale [punctul 1203 din comunicarea privind obiecțiunile și considerentul (1023) al deciziei atacate]. În ambele documente, Comisia a considerat că acest lucru rămânea valabil chiar dacă ar fi luate în considerare servicii suplimentare dintr‑un portofoliu în aval, și anume serviciile vocale, serviciile de televiziune prin internet (IPTV) și serviciile multi‑play [punctul 1222 din comunicarea privind obiecțiunile și considerentul (1023) al deciziei atacate]. În continuare, trebuie arătat că perioada de încălcare reținută de Comisie este mai scurtă în decizia atacată decât cea reținută în comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, în cele două documente, data de începere a încălcării a fost 12 august 2005. În schimb, data de încheiere a încălcării a fost 8 mai 2012 în comunicarea privind obiecțiunile (punctul 1546 din comunicarea privind obiecțiunile) și este stabilită la 31 decembrie 2010 în decizia atacată [considerentul (1516) al deciziei atacate]. În sfârșit, în ceea ce privește metodologia de calcul al marjelor, Comisia s‑a bazat în cele două documente pe CMITL. Astfel, atât la punctele 996-1002 din comunicarea privind obiecțiunile, cât și în considerentele (860) și (861) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat principiile directoare pentru calculul costurilor pe baza CMITL.

190

În special, în ceea ce privește metoda de calcul al marjelor, trebuie arătat că Comisia a aplicat aceeași metodă în etapa comunicării privind obiecțiunile și a deciziei atacate. Astfel, în primul rând, tabelele 48 și 78-80 din comunicarea privind obiecțiunile și tabelele 21-24 din decizia atacată, indică tarifele cu ridicata pentru accesul la bucla locală. Este necesar să se constate că Comisia s‑a preocupat, cu toate acestea, în considerentele (935)-(938) ale deciziei atacate, să explice motivele pentru care a considerat că a existat o diferență între cifrele comunicate de reclamantă și cifrele prezentate în calculele efectuate de aceasta. În al doilea rând, trebuie arătat că tabelul 81 din comunicarea privind obiecțiunile corespunde tabelului 25 din decizia atacată, ambele indicând costurile de rețea. Acest tabel 25 se bazează pe datele furnizate în răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile. În al treilea rând, trebuie subliniat că tabelul 82 din comunicarea privind obiecțiunile corespunde tabelului 26 din decizia atacată, care arată costurile ISP (internet service provider) recurente. Calculele acestor costuri se bazează pe datele furnizate de reclamantă. În plus, în considerentele (964) și (697) ale deciziei atacate, Comisia răspunde la argumentele reclamantei în această privință, prezentate în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile. În al patrulea rând, este necesar să se arate că tabelul 83 din comunicarea privind obiecțiunile și tabelul 27 din decizia atacată se referă la cheltuielile de instalare a buclei locale și sunt identice. În al cincilea rând, atât tabelul 86 din comunicarea privind obiecțiunile, cât și tabelele 29 și 30 din decizia atacată privesc amortizarea costurilor de achiziție ale abonaților, tabelul 29 luând în considerare o perioadă de amortizare pe trei ani și tabelul 30 o perioadă de amortizare pe patru ani, ca urmare a propunerii reclamantei în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile. În al șaselea rând, trebuie să se constate că tabelul 87 din comunicarea privind obiecțiunile este identic cu tabelul 31 din decizia atacată privind veniturile din pachetul de servicii Accès DSL și Internet DSL ale reclamantei. În al șaptelea rând, trebuie să se constate că rezultatele calculelor comprimării marjelor sunt prezentate în tabelul 88 din comunicarea privind obiecțiunile, precum și în tabelele 32 și 33 din decizia atacată, tabelul 32 bazându‑se pe amortizarea pe trei ani și tabelul 33 pe amortizarea pe patru ani.

191

În consecință, metoda și principiile pe care le‑a aplicat Comisia pentru a analiza marjele reclamantei au fost în esență identice în comunicarea privind obiecțiunile și în decizia atacată. În consecință, trebuie respinsă critica susținută de reclamantă, potrivit căreia Comisia a modificat aceste metode și principii înainte de adoptarea deciziei atacate, fără să o fi ascultat pe reclamantă cu privire la acest aspect.

192

În ceea ce privește datele pe care se bazează calculele marjelor, astfel cum s‑a explicat în considerentele (875)-(877) ale deciziei atacate, desigur, în etapa comunicării privind obiecțiunile aceste calcule au fost bazate pe tabelele „UCN”, care au reflectat costurile repartizate în întregime (fully allocated costs). Cu toate acestea, astfel cum rezultă din considerentele (885)-(894) ale deciziei atacate, Comisia a acceptat ajustările efectuate de reclamantă în ceea ce privește contabilitatea în costuri actuale. În consecință, Comisia a luat în considerare ajustările propuse în această privință de reclamantă și a modificat costurile activelor rețelei astfel încât acestea să constituie o estimare mai precisă a costurilor suportate de un concurent la fel de eficient. Această luare în considerare a vizat în mod special să respecte cerințele amintite la punctul 183 de mai sus, iar dreptul părților de a fi audiate în cursul procedurii administrative, în consecință, nu necesita să li se ofere din nou posibilitatea de a‑și face cunoscut punctul de vedere cu privire la calculul marjelor, anterior adoptării deciziei atacate.

193

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă primul aspect referitor la erorile procedurale, în ceea ce privește calculul CMITL.

194

Reclamanta subliniază că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia ar fi aplicat o metodă constând în anualizarea costurilor, prin neluarea în considerare a marjei pozitive constatate în cursul anului 2005, în timp ce, în decizia atacată, abordarea reținută a fost cea a analizei pe mai multe perioade (multianuală). Neacordând reclamantei posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la această abordare, Comisia ar fi încălcat dreptul acesteia la apărare. Reclamanta consideră că, în mod contrar celor susținute de Comisie, nu se poate deduce din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile că ea însăși a propus abordarea pe mai multe perioade (multianuală). Dimpotrivă, reclamanta ar fi propus metoda actualizării (sau „analiza fluxurilor de trezorerie actualizate”), care ar fi fost de altfel aplicată de Comisie în decizia sa C(2007) 3196 final din 4 iulie 2007, privind o procedură de aplicare a articolului 82 [CE] (cazul COMP/38.784 – Wanadoo España împotriva Telefónica). Analiza fluxurilor de trezorerie actualizate ar fi justificată de durata unui abonament al unui client sau a unui contract.

195

Reclamanta susține că în plus în cadrul analizei fluxurilor de trezorerie actualizate, Comisia nu ar fi trebuit să înceapă evaluarea în anul 2005 și să o încheie în anul 2010 pentru simplul fapt că această perioadă corespunde celei analizate în cadrul abordării denumite „perioadă cu perioadă”.

196

În concret, abordarea pe mai multe perioade (multianuală) reținută în decizia atacată ar conduce la constatarea unei marje pozitive pentru anul 2005 și la extinderea perioadei abuzului pretins față de cea care a fost indicată în comunicarea privind obiecțiunile. În această privință, potrivit reclamantei, Comisia a făcut abstracție de această marjă pozitivă prin indicarea, în considerentul (998) al deciziei atacate, a faptului că o intrare pe piață timp de patru luni în cursul anului 2005 nu poate fi considerată drept o intrare „pe bază durabilă”. Schimbarea de abordare între comunicarea privind obiecțiunile și decizia atacată ar avea ca efect transformarea, în cursul unui an, a unei marje pozitive într‑o marjă negativă, prin selectarea anilor de rentabilitate ulteriori și prin reținerea concluziei potrivit căreia diferența aritmetică netă era global negativă. Astfel, aplicarea abordării pe mai multe perioade (multianuală) ar face imposibil, pentru o întreprindere dominantă, să prevadă rezultatul aplicării unei astfel de abordări. În plus, abordarea pe mai multe perioade (multianuală) ar conduce de asemenea la arbitrariu, dat fiind că una sau mai multe perioade ar putea avea simultan marje pozitive și negative, în funcție de anii reținuți în cadrul acestei abordări.

197

Comisia contestă argumentele reclamantei și solicită respingerea prezentului aspect.

198

În această privință, reclamanta reproșează astfel Comisiei în esență faptul de a fi utilizat abordarea pe mai multe perioade (multianuală) pentru a extinde perioada de încălcare menționată în comunicarea privind obiecțiunile, o astfel de abordare nefiind prevăzută în comunicarea privind obiecțiunile, și de a fi încălcat dreptul la apărare al acesteia, întrucât nu i‑a dat posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la această abordare.

199

Trebuie subliniat că, la punctul 1012 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a indicat inițial intenția sa de a reține abordarea denumită „perioadă cu perioadă” (an de an) în ceea ce privește analiza marjelor reclamantei. Calculele comprimării marjelor, care figurează la punctele 1175-1222 din comunicarea privind obiecțiunile au fost realizate astfel an de an în perioada în cauză. În decizia atacată, pentru a aprecia eventuala comprimare a marjelor, Comisia a adoptat abordarea denumită „perioadă cu perioadă” (an de an), care constă în determinarea beneficiilor sau a pierderilor realizate pe parcursul unor perioade echivalente unui an [considerentul (851) al deciziei atacate]. Trebuie constatat că rezumatul rezultatelor analizei figurează în considerentele (1007)-(1012) ale deciziei atacate, din care rezultă că Comisia își întemeiază concluziile pe abordarea denumită „perioadă cu perioadă” (an de an).

200

Cu toate acestea, la punctul 1281 din răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta s‑a opus utilizării exclusive a metodei „perioadă cu perioadă” (an de an), care fusese utilizată de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, reclamanta a susținut în esență că în sectorul telecomunicațiilor operatorii analizau capacitatea lor de a obține un randament rezonabil pe o perioadă mai lungă de un an. Astfel, aceasta a sugerat între altele ca analiza unei comprimări a marjelor să fie completată de o analiză pe mai multe perioade, în care marja totală ar fi evaluată pe mai mulți ani.

201

Or, după cum reiese din considerentul (859) al deciziei atacate, Comisia a hotărât să utilizeze cu titlu suplimentar o abordare pe mai multe perioade (multianuală) pentru a ține seama de această obiecție și în scopul de a stabili dacă abordarea respectivă îi schimba concluzia potrivit căreia tarifele practicate de reclamantă în raport cu operatorii alternativi pentru accesul neîngrădit la bucla locală a acesteia au determinat o comprimare a marjelor în cursul anilor 2005-2010.

202

În cadrul acestei analize suplimentare, al cărei rezultat figurează în considerentele (1013) și (1014) ale deciziei atacate, Comisia a identificat o marjă totală negativă pentru fiecare portofoliu de servicii, pe de o parte, pentru perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010 [tabelul 39 în considerentul (1013) al deciziei atacate] și, pe de altă parte, pentru perioada cuprinsă între 2005 și 2008 [tabelul 40 în considerentul (1014) al deciziei atacate]. Comisia a dedus de aici, în considerentul (1015) al deciziei atacate, că analiza multianuală (pe mai multe perioade) nu a modificat constatarea sa privind existența unei comprimări a marjelor, rezultată dintr‑o analiză „perioadă cu perioadă”.

203

Rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, în vederea stabilirii marjelor reclamantei în cadrul deciziei atacate, analiza pe mai multe perioade (multianuală) a venit ca răspuns la obiecția formulată de reclamantă în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, cu privire la metoda de calcul al marjelor „perioadă cu perioadă” (an de an). Pe de altă parte, analiza pe mai multe perioade (multianuală) a marjelor pentru accesul neîngrădit la bucla locală a reclamantei a avut ca obiect, în decizia atacată, să se adauge analizei „perioadă cu perioadă” (an de an). Pe de altă parte, analiza suplimentară pe mai multe perioade (multianuală) a determinat Comisia să își confirme constatarea privind existența unei comprimări a marjelor pe piața slovacă a serviciilor de internet în bandă largă între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010.

204

Prin urmare, astfel cum susține în esență Comisia, analiza pe mai multe perioade (multianuală) nu a avut drept consecință reținerea în sarcina reclamantei a unor fapte cu privire la care aceasta din urmă nu a avut ocazia să prezinte explicații în cursul procedurii administrative, prin modificarea naturii obiecțiunilor reținute în ceea ce o privește, ci numai efectuarea unei analize suplimentare a comprimării marjelor, care rezultă din tarifele practicate de reclamantă pentru accesul neîngrădit la bucla sa locală, în lumina unei obiecții ridicate de reclamantă ca răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.

205

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia a utilizat analiza pe mai multe perioade (multianuală) pentru a stabili perioada încălcării și pentru a substitui o marjă negativă pentru anul 2005 unei marje anterior pozitive, trebuie arătat că, în temeiul analizei „perioadă cu perioadă” (an de an), Comisia concluzionase deja că un concurent la fel de eficient ca Slovak Telekom nu ar fi putut reproduce în mod rentabil, între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010, portofoliul de vânzare cu amănuntul al reclamantei care cuprindea servicii în bandă largă [considerentul (1012) al deciziei atacate]. Reiese în special din considerentul (998) al deciziei atacate că, potrivit Comisiei, existența unei marje pozitive între august și decembrie 2005 nu exclude faptul ca această perioadă să fie inclusă în perioada de încălcare sub forma unei comprimări a marjelor, din moment ce operatorii își apreciază capacitatea de a obține rentabilitate pe o perioadă mai lungă. Cu alte cuvinte, Comisia a stabilit durata practicii care conduce la comprimarea marjelor pe baza abordării „perioadă cu perioadă” (an de an), și abordarea pe mai multe perioade (multianuală) a fost utilizată numai cu titlu suplimentar. În orice caz, trebuie să se constate că acest argument urmărește în realitate să conteste temeinicia abordării menționate și, în consecință, nu poate fi considerat ca fiind invocat în mod valabil în susținerea unei pretinse încălcări a dreptului la apărare al reclamantei. În realitate, această critică privește un dezacord cu metoda utilizată de Comisie pentru a ajunge la constatarea unei comprimări a marjelor în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005.

206

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia metoda de calcul al comprimării marjelor aplicată de Comisie în cadrul acestei analize suplimentare nu ar corespunde metodei propuse de reclamantă în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile și care se presupune că se întemeiază pe practica decizională a Comisiei, rezultă de la punctele 1498-1500 ale acesteia că reclamanta a propus analiza „profiturilor cumulate” pe o perioadă cuprinsă între anii 2005 și 2008. Cu toate acestea, Comisia a observat că analiza pe mai multe perioade (multianuală), propusă de reclamantă era diferită de analiza retrospectivă a fluxurilor de trezorerie actualizate, care s‑a bazat pe date de intrare și pe o metodologie diferite [considerentul (858) al deciziei atacate]. Totuși, aceasta a luat act de sugestia reclamantei privind o analiză pe mai multe perioade (multianuală), procedând, în plus, la o examinare pe mai multe perioade (multianuală), prin analiza în considerentul (1013) al deciziei atacate (tabelul 39) a profiturilor cumulate pentru perioada cuprinsă între anul 2005 și anul 2010, precum și, în considerentul (1014) al acestei decizii (tabelul 40), a profiturilor cumulate pentru perioada cuprinsă între anul 2005 și anul 2008.

207

Or, decurge din jurisprudența citată la punctul 183 de mai sus că respectarea dreptului reclamantei de a fi audiată impune Comisiei numai faptul de a ține seama, în vederea adoptării deciziei atacate, de critica referitoare la metoda de calcul al marjei prezentată de reclamantă în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile. În schimb, acest drept nu implică nicidecum că Comisia trebuie să ajungă în mod necesar la rezultatul pe care l‑a dorit reclamanta atunci când a prezentat această critică, și anume constatarea lipsei oricărei comprimări a marjelor între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010.

208

În sfârșit, în ceea ce privește documentul care reia calculele marjelor transmis de Comisie cu ocazia reuniunii privind stadiul procedurii din 16 septembrie 2014, reclamanta susține în esență, pe de o parte, că acest document i‑a fost prezentat tardiv, în condițiile în care Comisia anunțase că decizia atacată era în pregătire și, pe de altă parte, că Comisia s‑a simțit obligată să dezvăluie calculele finale ale marjelor înainte de a‑i adresa decizia atacată.

209

Cu toate acestea, pentru motivele expuse la punctele 183 și 199-204 de mai sus, Comisia nu era obligată să dezvăluie calculele sale finale ale marjelor înainte de a adresa decizia atacată reclamantei. În plus, organizarea unei „reuniuni‑bilanț” cu privire la stadiul procedurii nu infirmă această apreciere. Astfel, după cum a arătat Comisia în înscrisurile sale și în ședință, aceste reuniuni sunt organizate între Comisie și părțile care fac obiectul unei anchete în scopul unei bune administrări și al transparenței și pentru a le informa pe acestea cu privire la stadiul de avansare al procedurii. Totuși, aceste „reuniuni‑bilanț” sunt diferite de reuniunile formale impuse de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004 și le completează pe acestea. Astfel, organizarea unei reuniuni cu privire la stadiul procedurii la 16 septembrie 2014 nu permite să se concluzioneze că Comisia era obligată să permită reclamantei să își prezinte cu această ocazie observațiile în ceea ce privește analiza marjei, iar aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost informată cu privire la toate elementele relevante ale calculului marjelor efectuat de Comisie și i s‑a oferit posibilitatea să își prezinte observațiile înainte de adoptarea deciziei atacate.

210

Rezultă că trebuie respins cel de al doilea aspect al celui de al doilea motiv și trebuie respins acest motiv.

211

Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta susține în esență că Comisia nu a constatat în mod corect practica ce a condus la comprimarea marjelor. Acest motiv cuprinde două aspecte. Primul aspect se întemeiază pe neluarea în considerare a ajustărilor de optimizare propuse de reclamantă în calculul CMITL. Cel de al doilea aspect se întemeiază pe eroarea de calcul comisă de Comisie în ceea ce privește comprimarea marjelor, ca urmare a consolidării veniturilor și a costurilor pe ansamblul perioadei încălcării, precum și pe încălcarea principiului securității juridice.

212

În susținerea primului aspect al celui de al treilea motiv, reclamanta contestă decizia Comisiei de a nu fi acceptat, în considerentele (895) și (903) ale deciziei atacate, ajustările de optimizare pentru a calcula comprimarea marjelor. Includerea acestor ajustări de optimizare ar fi avut ca efect reducerea costurilor în amonte utilizate în calculul comprimării marjelor. În consecință, justificările privind această respingere pe care Comisia le‑a invocat în considerentele (894), (900)-(902) ale deciziei atacate ar fi eronate. Astfel, Comisia ar fi supraestimat costurile reale în aval ale reclamantei, ceea ce ar fi avut așadar consecințe importante asupra concluziilor privind comprimarea marjelor, dat fiind că nu ar fi existat nicio comprimare a marjelor în anul 2005 și în anul 2007.

213

Potrivit reclamantei, propunerile sale nu erau ajustări suplimentare, ci era vorba despre calculul său privind CMITL. Abordarea Comisiei ar fi fost incoerentă. Astfel, aceasta, pe de o parte, ar fi acceptat contabilitatea în costuri actuale și, pe de altă parte, ar fi respins ajustările de optimizare, care ar fi conforme calculelor CMITL. În ceea ce privește ajustările costurilor de rețea, reclamanta consideră că aceste ajustări, care sunt indispensabile pentru estimarea CMITL, au luat în considerare un anumit nivel de capacitate de rezervă disponibilă în cerințele serviciilor cu amănuntul în bandă largă.

214

Această abordare ar fi coroborată de jurisprudență. Pe baza Hotărârii din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), și a Hotărârii din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia (T‑271/03, EU:T:2008:101), reclamanta amintește că, în anumite împrejurări, poate fi oportun să se țină seama mai degrabă de costurile concurenților decât de cele ale întreprinderii aflate în poziție dominantă. Această situație s‑ar regăsi în speță, din moment ce reclamanta nu a putut dispune cu ușurință de date pentru a stabili CMITL.

215

Comisia contestă această argumentație a reclamantei.

216

Reclamanta reproșează în esență Comisiei, faptul de a fi săvârșit o eroare în calculul CMITL, prin refuzul, în considerentele (895)-(903) ale deciziei atacate, de a le ajusta la nivelul costurilor care ar fi fost suportate de un operator eficient care ar fi construit o rețea optimă adaptată pentru a satisface cererea actuală și viitoare plecând de la informațiile disponibile la momentul aprecierii efectuate de Comisie.

217

Astfel, așa cum se arată la punctul 186 de mai sus, în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, pe baza raportului de consultanță, reclamanta a propus o metodă bazată pe contabilitatea costurilor actuale, utilizând estimarea costurilor în aval pentru perioada 2005-2010 pe baza datelor din anul 2011 [considerentul (881) al deciziei atacate]. În special, reclamanta a susținut în răspunsul respectiv că este necesară, cu ocazia calculării CMITL, pe de o parte, reevaluarea activelor și, pe de altă parte, luarea în considerare a ineficiențelor rețelei sale pentru oferta în bandă largă. În ceea ce privește în special luarea în considerare a acestor ineficiențe, reclamanta a propus ajustările de optimizare descrise la punctul 186 de mai sus.

218

În propriile calcule privind CMITL, reclamanta a ajustat astfel costul de capital al activelor și valorile de amortizare ale acestora pentru anii 2005-2010, precum și cheltuielile de exploatare a activelor menționate, pe baza factorului de ajustare mediu ponderat calculat de autorul raportului de consultanță pentru anul 2011 [considerentul (897) al deciziei atacate]. Reclamanta a susținut că ajustările de optimizare propuse reflectă capacitatea de rezervă identificată în elementele din rețeaua menționată, și anume active retrase din aceasta din urmă pentru că nu au făcut obiectul unei utilizări productive, dar care nu fuseseră încă vândute de către acest operator [considerentul (898) al deciziei atacate].

219

Cu toate acestea, Comisia a refuzat să facă aceste ajustări de optimizare în decizia atacată.

220

În primul rând, în ceea ce privește înlocuirea activelor existente prin echivalentele mai moderne ale acestora, Comisia a arătat, în considerentul (900) al deciziei atacate, că o astfel de înlocuire nu ar putea fi admisă, întrucât ar echivala cu o ajustare a costurilor fără a face o ajustare adecvată a amortizărilor. Comisia a făcut referire în acest sens la considerentele (889)-(893) ale deciziei atacate în care a exprimat îndoieli cu privire la ajustarea costului activelor pentru perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010, astfel cum a fost propusă de reclamantă. În plus, Comisia a estimat în considerentul (901) al deciziei atacate că o astfel de înlocuire a activelor existente nu era conformă cu criteriul concurentului la fel de eficient. Astfel, jurisprudența ar fi confirmat că caracterul abuziv al practicilor tarifare ale unui operator dominant este în principiu determinat în funcție de situația proprie a acestuia. Or, în speță, ajustarea CMITL propusă de reclamantă s‑ar baza pe un ansamblu de active ipotetice, iar nu pe aceleași active precum cele deținute de acest operator.

221

În al doilea rând, în ceea ce privește luarea în considerare a capacității excedentare a rețelelor pe baza capacității utilizate „în prezent”, Comisia a arătat în considerentul (902) al deciziei atacate, în esență, că, întrucât investițiile se bazează pe o previziune a cererii, este inevitabil ca, în contextul unei examinări retrospective, anumite capacități să rămână uneori neutilizate.

222

Niciuna dintre criticile formulate de reclamantă cu privire la această parte a deciziei atacate nu poate fi reținută.

223

Primo, reclamanta susține în mod greșit că există o contradicție între, pe de o parte, respingerea ajustărilor de optimizare a CMITL și, pe de altă parte, acceptarea, în considerentul (894) al deciziei atacate, a reevaluării activelor propuse de aceasta. Reclamanta nu poate nici să susțină faptul că Comisia ar fi trebuit să accepte ajustările de optimizare propuse de aceasta pentru motivul că, la fel ca în cazul reevaluării activelor, Comisia nu dispunea de costuri tradiționale fiabile în ceea ce privește ajustările de optimizare.

224

Astfel, reevaluarea activelor a fost întemeiată pe activele pe care reclamanta le deținea în anul 2011. În ceea ce privește această reevaluare și astfel cum reiese din considerentele (885)-(894) ale deciziei atacate, Comisia a subliniat că nu dispunea de date care să reflecte mai bine costurile activelor în bandă largă incrementale ale reclamantei pentru perioada cuprinsă între anii 2005 și 2010. Pentru acest motiv, Comisia a inclus, în analiza comprimării marjelor care figurează în decizia atacată, reevaluarea activelor existente ale reclamantei propusă de către aceasta din urmă. Cu toate acestea, Comisia a precizat că reevaluarea menționată era susceptibilă să conducă la o subestimare a costurilor activelor în aval.

225

Prin comparație, astfel cum reiese din considerentul (895) al deciziei atacate, ajustările de optimizare propuse de reclamantă au constat în corectarea activelor la nivelul aproximativ al unui operator eficient care ar construi o rețea optimă adaptată pentru a satisface o cerere viitoare întemeiată pe informațiile „din prezent” și previziunile privind cererea. Aceste ajustări au fost întemeiate pe o previziune, precum și pe un model de rețea optim, iar nu pe o estimare care să reflecte costurile incrementale ale activelor existente ale reclamantei.

226

În consecință, ajustările de optimizare, în general, și înlocuirea activelor existente cu echivalentele mai moderne ale acestora, în special, au avut un obiectiv diferit de reevaluarea activelor propusă de reclamantă. Pe de altă parte, luarea în considerare de către Comisie a reevaluării activelor existente propusă de reclamantă, ca urmare a lipsei altor date mai fiabile cu privire la CMITL‑urile acestui operator, nu implică în niciun fel faptul că Comisia a acceptat în mod necesar ajustările de optimizare ale CMITL. În consecință, Comisia a fost îndreptățită să trateze în mod diferit, pe de o parte, înlocuirea activelor existente cu echivalentele mai moderne ale acestora și, pe de altă parte, reevaluarea activelor propusă de reclamantă.

227

Secundo, raționamentul reclamantei nu poate fi urmat în ceea ce privește contestarea concluziei prevăzute în considerentul (901) al deciziei atacate, potrivit căreia ajustările de optimizare ar conduce la calcularea CMITL pe baza activelor unui concurent ipotetic, iar nu pe baza propriilor sale active.

228

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, aprecierea caracterului licit al politicii de prețuri aplicate de o întreprindere dominantă în lumina articolului 102 TFUE, trebuie în principiu să se facă prin trimitere la criterii referitoare la prețuri întemeiate pe costurile suportate de întreprinderea dominantă însăși și pe strategia acesteia (a se vedea Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 41 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 190; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia, T‑271/03, EU:T:2008:101, punctul 188 și jurisprudența citată).

229

În special, în ceea ce privește o practică tarifară care conduce la comprimarea marjelor, utilizarea unor asemenea criterii de analiză permite să se verifice dacă, în conformitate cu criteriul concurentului la fel de eficient menționat la punctul 108 de mai sus, această întreprindere ar fi fost suficient de eficientă încât să își ofere serviciile cu amănuntul către clienții finali altfel decât în pierdere, dacă ar fi fost obligată în prealabil să plătească propriile prețuri cu ridicata pentru prestațiile intermediare (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 201, Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 42, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 191).

230

O asemenea abordare este cu atât mai justificată, cu cât este conformă și cu principiul general al securității juridice, din moment ce luarea în considerare a costurilor întreprinderii dominante îi permite acesteia, având în vedere răspunderea specială care îi revine în temeiul articolului 102 TFUE, să aprecieze legalitatea propriilor comportamente. Astfel, deși o întreprindere dominantă cunoaște propriile costuri și tarife, ea nu le cunoaște, în principiu, pe cele ale concurenților săi (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 202, Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 44, și Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 192).

231

Desigur, Curtea a precizat la punctele 45 și 46 din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), că nu se poate exclude faptul că prețurile și costurile concurenților pot fi pertinente în cadrul examinării practicii care conduce la comprimarea marjelor. Cu toate acestea, reiese din această hotărâre că numai în cazul în care nu este posibil, ținând seama de împrejurări, să se facă referire la prețurile și la costurile întreprinderii dominante, se pot examina cele ale concurenților pe aceeași piață, ceea ce reclamanta nu a susținut în speță (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, T‑336/07, EU:T:2012:172, punctul 193).

232

În speță, pe de o parte, înlocuirea activelor existente cu echivalentele mai moderne ale acestora a avut drept scop ajustarea costurilor activelor, prin reținerea valorii activelor „actuale”, fără a efectua însă ajustări adecvate ale costurilor de amortizare [considerentul (900) al deciziei atacate]. Această înlocuire ar fi condus la calcularea comprimării marjelor pe baza unor active ipotetice, și anume active care nu corespund celor deținute de reclamantă. În consecință, costurile aferente activelor reclamantei ar fi fost subestimate [considerentele (893) și (900) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, luarea în considerare a capacității excedentare a rețelelor pe baza capacității utilizate „în prezent” ar fi avut ca rezultat excluderea activelor reclamantei care nu fac obiectul unei utilizări productive (a se vedea punctul 218 de mai sus).

233

În consecință, având în vedere principiile amintite la punctele 228-231 de mai sus, Comisia a putut concluziona fără a săvârși o eroare că ajustările de optimizare ale CMITL propuse de reclamantă ar fi condus, cu ocazia calculului comprimării marjelor, la abaterea de la costurile suportate de către acest operator propriu‑zis între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010.

234

În sfârșit, raționamentul reclamantei nu poate fi urmat atunci când aceasta susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul potrivit căruia analiza unei comprimări a marjelor trebuie să se bazeze pe un concurent eficient, atunci când aceasta a arătat în esență că este inevitabil ca anumite capacități să rămână uneori neutilizate [considerentul (902) al deciziei atacate]. Astfel, reiese din principiile amintite la punctele 230 și 231 de mai sus că analiza unei practici tarifare care conduce la comprimarea marjelor constă în esență în a aprecia dacă un concurent la fel de eficient ca operatorul ar fi susceptibil să propună serviciile în cauză clienților finali altfel decât în pierdere. În consecință, o astfel de analiză nu se efectuează în raport cu un operator perfect eficient din perspectiva condițiilor de piață în momentul unei astfel de practici. Or, în cazul în care Comisia ar fi acceptat ajustările de optimizare legate de capacitățile excedentare, calculele privind CMITL ale reclamantei ar fi reflectat costurile asociate unei rețele optime care corespunde cererii și care nu suferă din cauza ineficiențelor de rețea ale acestui operator, și anume costurile unui concurent mai eficient decât reclamanta. Așadar, în speță, chiar dacă este clar că o parte din activele relevante ale reclamantei a rămas neutilizată între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010, Comisia a putut include partea respectivă a activelor, cu alte cuvinte capacitatea excedentară, în calculul CMITL fără să săvârșească o eroare.

235

În consecință, Comisia a respins în mod întemeiat ajustările de optimizare și, prin urmare, și‑a bazat analiza privind caracterul abuziv al practicilor tarifare ale reclamantei, în special, pe costurile acesteia.

236

În al treilea rând, spre deosebire de ceea ce susține reclamanta, respingerea ajustărilor de optimizare nu este contrară considerațiilor care figurează în Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), și în Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia (T‑271/03, EU:T:2008:101), potrivit cărora poate fi oportun să se țină seama mai degrabă de costurile concurenților decât de cele ale întreprinderii aflate în poziție dominantă.

237

Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom (T‑271/03, EU:T:2008:101, punctul 210), taxele de reziliere în cauză au constituit redevențe cu ridicata facturate de întreprinderea dominantă concurentului acesteia și au făcut parte din costul total suportat de acest concurent. În consecință, aceste taxe trebuiau incluse în calculul costurilor unui concurent la fel de eficient. Or, costurile menționate au fost diferite de o proiecție, precum și de un model optim de rețea, care nu reflectau costurile incrementale ale activelor existente ale reclamantei (a se vedea punctul 225 de mai sus).

238

Pe de altă parte, în ceea ce privește Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83), astfel cum s‑a amintit la punctele 230 și 231 de mai sus, din această hotărâre rezultă că numai în cazul în care nu este posibil, ținând seama de împrejurări, să se facă referire la prețurile și la costurile întreprinderii dominante, se pot examina cele ale concurenților pe aceeași piață. Or, această situație nu se regăsește în speță, din moment ce costurile activelor reclamantei puteau fi stabilite pe baza unei evaluări ulterioare și constituiau un indicator pentru a evalua costurile unui concurent la fel de eficient.

239

Din cele de mai sus rezultă că primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

240

Reclamanta contestă utilizarea de către Comisie a abordării pe mai multe perioade [abordarea multianuală, prezentată în considerentul (1013) al deciziei atacate]. Comisia ar fi adoptat această abordare, care nu există în comunicarea privind obiecțiunile, în scopul de a transforma marjele pozitive în marje negative. Astfel, aceasta ar fi obținut marje pozitive, pe parcursul procedurii administrative, prin adoptarea abordării denumite „perioadă cu perioadă” (an de an). Cu toate acestea, prin recurgerea la abordarea pe mai multe perioade (multianuală), Comisia ar fi extins perioada de încălcare. În special, abordarea denumită „perioadă cu perioadă” (an de an) ar fi condus la constatarea unor marje negative pentru fiecare an din perioada 2005-2010. Marja negativă din anul 2005, constatată în comunicarea privind obiecțiunile, ar fi fost însă transformată însă într‑o marjă pozitivă în decizia atacată. În consecință, prin aplicarea abordării denumite „perioadă cu perioadă” (an de an), nu ar fi existat în realitate vreo practică care să conducă la comprimarea marjelor în cursul anului 2005. Pe baza unui exemplu numeric, reclamanta concluzionează că, potrivit abordării pe mai multe perioade (multianuale) utilizate de Comisie, se poate identifica o comprimare a marjelor pe întreaga perioadă, situație care nu se regăsește atunci când este consolidat fiecare an.

241

În consecință, abordarea pe mai multe perioade (multianuală) ar fi arbitrară și contrară principiului securității juridice, dat fiind că perioada încălcării depinde în întregime de perioada în care marjele sunt cumulate și comparate.

242

Reclamanta consideră că, în cazul în care aceste erori ar fi corectate, nu ar fi existat vreun motiv pentru a constata practica ce conduce la comprimarea marjelor și Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligația de a dovedi încălcarea. Anexa A.21 la cererea introductivă ar demonstra prezența unei erori materiale în analiza costurilor și a veniturilor realizată de Comisie.

243

Argumentul Comisiei potrivit căruia poate fi constatată o practică ce conduce la comprimarea marjelor în pofida existenței unei marje pozitive ar fi contrară jurisprudenței, din moment ce criteriul juridic pentru stabilirea caracterului abuziv al unei practici tarifare care conduce la comprimarea marjelor în sensul articolului 102 TFUE, ar fi acela dacă întreprinderea propriu‑zisă sau o întreprindere la fel de eficientă ca aceasta ar fi fost în măsură să propună servicii abonaților altfel decât în pierdere. Marja pozitivă nu ar conduce în mod necesar la un abuz. Condiția sine qua non pentru stabilirea unei practici care să conducă la o comprimare abuzivă a marjelor ar fi existența unei marje negative la un concurent la fel de eficient, care, în speță, nu ar fi demonstrată pentru anul 2005.

244

În plus, ar fi incorectă afirmația Comisiei potrivit căreia abordarea pe mai multe perioade (multianuală) a fost propusă de reclamantă, din moment ce aceasta ar fi sugerat în realitate metoda de actualizare menționată la punctul 194 de mai sus.

245

În primul rând, Comisia constată că din considerentele (997) și (998) ale deciziei atacate rezultă că abordarea denumită „perioadă cu perioadă” (an de an) a permis să se demonstreze că un concurent la fel de eficient care utiliza pe piața cu ridicata accesul la bucla locală a reclamantei înregistra marje negative și nu putea reproduce în mod rentabil portofoliul cu amănuntul în bandă largă al reclamantei. Această concluzie nu ar fi infirmată de faptul că marja a fost pozitivă în ultimele patru luni ale anului 2005. Numai după ce a ajuns la această concluzie, Comisia și‑ar fi consolidat analiza prin abordarea pe mai multe perioade (multianuală). În ceea ce privește argumentele privind temeinicia acestei abordări pe mai multe perioade (multianuală), Comisia face trimitere la argumentele prezentate în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv.

246

În al doilea rând, Comisia arată că din Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige (C‑52/09, EU:C:2011:83, punctele 74 și 75), reiese că poate exista o comprimare abuzivă chiar dacă marjele rămân pozitive, în cazul în care practicile întreprinderii în poziție dominantă sunt susceptibile să facă cel puțin mai dificil, pentru operatorii în cauză, exercițiul activităților acestora pe piață, ca urmare, cu titlu de exemplu, a unei rentabilități reduse în mod artificial, atunci când aceste practici nu sunt justificate în plan economic. În consecință, faptul că marja a fost pozitivă în ultimele patru luni ale anului 2005 nu ar însemna în mod automat că comportamentul reclamantei nu constituie un abuz în această perioadă. Dimpotrivă, potrivit Comisiei, un astfel de comportament constituie un abuz în cazul în care politica tarifară a reclamantei a fost susceptibilă să aibă un efect de excludere pentru concurenții cel puțin la fel de eficienți ca aceasta, prin faptul de a face mai dificil sau chiar imposibil accesul acestor concurenți la piața în cauză. În plus, în scopul de a aprecia caracterul licit al politicii de prețuri aplicată de o întreprindere aflată în poziție dominantă, ar fi necesar să se facă trimitere la strategia acesteia care, în speță, ar evidenția că reclamanta a cunoscut faptul că a stabilit prețuri mai ridicate decât veniturile sale medii pentru accesul cu ridicata la nivelul buclei locale, și că aceasta a putut practica o comprimare a marjelor.

247

În al treilea rând, în ceea ce privește criticile privind abordarea pe mai multe perioade (multianuală), Comisia reiterează argumentele sale potrivit cărora perioada încălcării a fost deja determinată prin aplicarea abordării denumite „perioadă cu perioadă”. Astfel, pe baza acestei abordări, Comisia ar fi concluzionat că respectiva perioadă de încălcare a început la 12 august 2005. Perioada adoptată pentru abordarea pe mai multe perioade (multianuală) ar fi fost determinată de perioada încălcării care fusese deja stabilită în cadrul abordării denumite „perioadă cu perioadă”. În plus, Comisia arată că, deși este conștientă de deficiențele abordării pe mai multe perioade (multianuală), aceasta a fost propusă de reclamantă la punctele 1388 și 1389 din răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile.

248

În sfârșit, teza reclamantei potrivit căreia abordarea pe mai multe perioade (multianuală) s‑ar putea baza pe durata abonamentului unui client sau a unui contract nu ar avea niciun temei în jurisprudență, în condițiile în care, în cauza Telefónica, precum în speță, analiza pe mai multe perioade (multianuală) ar fi acoperit aproximativ cinci ani, corespunzători atât duratei încălcării, cât și duratei de viață a activelor în cauză.

249

Intervenienta subliniază că abordarea Comisiei cu ocazia calculului comprimării marjelor a fost prudentă și favorabilă reclamantei, având în vedere că aceasta nu a inclus în cadrul CMITL, în scopul evitării unor postulate pur ipotetice asupra acestor costuri, cheltuielile de colocare care au constituit pentru operatorii alternativi un cuantum necunoscut și, pentru reclamantă, o parte importantă a costurilor legate de bucla locală.

250

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, reclamanta reproșează Comisiei în esență aplicarea abordării pe mai multe perioade (multianuală) numai în vederea extinderii perioadei de încălcare la ultimele patru luni din anul 2005, pe parcursul cărora, potrivit abordării denumite „perioadă cu perioadă” (an de an) a existat o marjă pozitivă. Astfel, Comisia ar fi concluzionat în mod eronat în sensul existenței unei comprimări a marjelor în cursul anului 2005 și ar fi încălcat principiul securității juridice.

251

În această privință, trebuie amintit că Comisia a concluzionat, bazându‑se pe abordarea denumite „perioadă cu perioadă” (an de an) că reclamanta s‑a implicat în practici de comprimare a marjelor începând cu 12 august 2005. Astfel, reiese din considerentul (997) al deciziei atacate că, pe baza unei analize pe fiecare an din perioada în cauză, un concurent la fel de eficient care a utilizat accesul cu ridicata la bucla locală a reclamantei înregistra marje negative și nu putea reproduce în mod rentabil portofoliul cu amănuntul în bandă largă al reclamantei. În considerentul (998) al deciziei atacate, Comisia a precizat că faptul că a existat o marjă pozitivă timp de patru luni în anul 2005 nu a infirmat această concluzie, dat fiind că o intrare pe piață timp de patru luni nu putea fi considerată drept o intrare pe o bază durabilă. Potrivit Comisiei, operatorii analizează capacitatea lor de a obține un randament rezonabil pe o perioadă mai lungă, care se întinde pe mai mulți ani [considerentul (998) al deciziei atacate]. Pe această bază, Comisia a concluzionat, în considerentul (1012) al deciziei menționate, că în perioada cuprinsă între 12 august 2005 și 31 decembrie 2010, un concurent la fel de eficient ca reclamanta nu ar fi putut să reproducă în mod rentabil portofoliul cu amănuntul al acestui operator.

252

Totuși, astfel cum s‑a amintit la punctul 228 de mai sus, în scopul aprecierii caracterului licit al politicii de prețuri aplicate de o întreprindere dominantă, este necesară, în principiu, raportarea la criterii referitoare la prețuri întemeiate pe costurile suportate de însăși întreprinderea dominantă și pe strategia acesteia.

253

În special, în ceea ce privește o practică tarifară care conduce la comprimarea marjelor, utilizarea unor asemenea criterii de analiză permite să se verifice dacă această întreprindere ar fi fost suficient de eficientă încât să își ofere serviciile cu amănuntul clienților finali altfel decât în pierdere, dacă ar fi fost obligată în prealabil să plătească propriile prețuri cu ridicata pentru prestațiile intermediare (a se vedea punctul 229 de mai sus și jurisprudența citată).

254

O asemenea abordare este cu atât mai justificată, pe de o parte, cu cât este conformă și cu principiul general al securității juridice, din moment ce luarea în considerare a costurilor întreprinderii dominante îi permite acesteia, având în vedere răspunderea specială care îi revine în temeiul articolului 102 TFUE, să aprecieze legalitatea propriilor comportamente. Astfel, deși o întreprindere dominantă cunoaște propriile costuri și tarife, ea nu le cunoaște, în principiu, pe cele ale concurenților săi. Pe de altă parte, un abuz de excludere afectează deopotrivă concurenții potențiali ai întreprinderii dominante, pe care perspectiva unei lipse de rentabilitate ar putea să îi descurajeze să intre pe piață (a se vedea punctul 230 de mai sus și jurisprudența citată).

255

De aici rezultă că, pentru stabilirea elementelor care constituie o practică de comprimare a marjelor, Comisia a reținut în mod întemeiat, în considerentul (828) al deciziei atacate, criteriul concurentului la fel de eficient, întemeiat pe demonstrarea faptului că întreprinderea dominantă nu ar putea să exercite activități rentabile în aval pe baza prețului cu ridicata aplicat concurenților săi în aval și pe baza prețului cu amănuntul aplicat de ramura din aval a acestei întreprinderi.

256

Or, astfel cum rezultă din tabelele 32-35 ale deciziei atacate, analiza efectuată de Comisie a condus, în toate scenariile avute în vedere și astfel cum însăși aceasta din urmă a admis în considerentul (998) al deciziei menționate, la o marjă pozitivă pentru perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005.

257

Într‑un asemenea caz, Curtea a statuat deja că, în măsura în care întreprinderea care ocupă o poziție dominantă își stabilește prețurile la un nivel care acoperă în esență costurile pe care le implică comercializarea produsului sau furnizarea prestării de servicii în discuție, un concurent la fel de eficient precum această întreprindere va avea, în principiu, posibilitatea de a face concurență acestor prețuri fără a se expune unor pierderi insuportabile pe termen lung (Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 38).

258

Rezultă de aici că, în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005, un concurent la fel de eficient ca reclamanta a avut, în principiu, posibilitatea de a‑i face concurență acesteia pe piața cu amănuntul a serviciilor în bandă largă fără a se expune unor pierderi insuportabile pe termen lung, cu condiția să i se fi acordat un acces neîngrădit la bucla locală.

259

Desigur, Curtea a statuat că, în cazul în care o marjă este pozitivă, nu este exclusă posibilitatea ca în cadrul analizei efectului de excludere al unei practici tarifare Comisia să demonstreze că aplicarea acestei practici tarifare putea, de exemplu, ca urmare a reducerii rentabilității, să facă cel puțin mai dificilă pentru operatorii vizați exercitarea activităților acestora pe piața relevantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctul 74). Se poate stabili o paralelă între această jurisprudență și articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia, în orice procedură de aplicare a articolului 102 TFUE, sarcina probei unei încălcări a acestui articol revine părții sau autorității care invocă încălcarea, și anume, în speță, Comisiei.

260

Cu toate acestea, în speță, trebuie să se constate că în decizia atacată Comisia nu a demonstrat că practica tarifară a reclamantei în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005, a avut astfel de efecte de excludere. Or, o astfel de demonstrație se impunea în special ca urmare a prezenței marjelor pozitive.

261

Simpla afirmație, în considerentul (998) al deciziei atacate, potrivit căreia operatorii analizează capacitatea de a obține un randament rezonabil pe o perioadă mai lungă, care se întinde pe mai mulți ani, nu poate constitui o astfel de dovadă. O asemenea împrejurare, presupunând că este stabilită, se bazează într‑adevăr pe o analiză prospectivă a rentabilității, în mod necesar aleatorie. În plus, în prezenta cauză, marjele pozitive menționate au survenit încă de la începutul perioadei în cauză, într‑un moment în care nu se putuse constata încă nicio marjă negativă. În aceste împrejurări, este necesar să se considere că motivul care figurează în considerentul (998) al deciziei atacate nu îndeplinește cerința rezultată din principiul securității juridice, amintită la punctul 230 de mai sus, potrivit căreia o întreprindere dominantă trebuie să fie în măsură să aprecieze conformitatea comportamentelor sale cu articolul 102 TFUE.

262

Pentru același motiv, constatarea marjelor negative, prin aplicarea abordării pe mai multe perioade (multianuale), nu poate infirma această apreciere, în condițiile în care, în speță, această abordare a condus la o astfel de constatare numai prin intermediul unei ponderări a marjelor pozitive pentru anul 2005 cu marjele negative constatate pentru anii 2006-2010 [considerentul (1013) al deciziei atacate] și respectiv pentru anii 2006-2008 [considerentul (1014) al deciziei atacate].

263

În plus, în considerentul (1026) al deciziei atacate, Comisia a apreciat, pe baza documentelor din aprilie 2005 elaborate de departamentul de reglementare al reclamantei și aferente unei strategii de depunere a ofertei de referință privind accesul neîngrădit la bucla locală și prețurile ULL, că aceasta din urmă a cunoscut, începând cu data de 12 august 2005, că prețurile cu ridicata la nivelul buclei locale exercitau o comprimare a marjelor operatorilor alternativi.

264

Totuși, trebuie subliniat că, ținând seama de prezența marjelor pozitive între 12 august și 31 decembrie 2005, Comisia a fost supusă unei obligații speciale în ceea ce privește dovada efectelor de excludere ale practicii de comprimare a marjelor imputate reclamantei în această perioadă (a se vedea jurisprudența menționată la punctul 259 de mai sus).

265

Astfel, afirmația Comisiei și documentele invocate în susținerea acesteia nu sunt suficiente pentru a demonstra efectul de excludere al practicii de comprimare a marjelor reproșate reclamantei și, cu titlu de exemplu, o reducere a rentabilității, susceptibilă să facă exercitarea activităților operatorilor în cauză pe piața relevantă cel puțin mai dificilă.

266

De altfel, secțiunile 9 și 10 ale deciziei atacate, consacrate efectelor anticoncurențiale ale comportamentului reclamantei, nu conțin nicio analiză a efectelor practicii de comprimare a marjelor invocate în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005.

267

În consecință, având în vedere o jurisprudență consacrată, potrivit căreia existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări (Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, EU:T:2004:221, punctul 177, și Hotărârea din 12 iulie 2011, Hitachi și alții/Comisia, T‑112/07, EU:T:2011:342, punctul 58), trebuie să se considere că Comisia nu a dovedit că practica care a condus la o comprimare a marjelor de către reclamantă a început anterior datei de 1 ianuarie 2006. În consecință, întrucât decizia atacată este afectată de o eroare de apreciere cu privire la acest aspect, nu este necesar să se analizeze dacă această abordare încalcă de asemenea, astfel cum susține reclamanta, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003.

268

Ținând seama de cele de mai sus, cel de al doilea aspect al celui de al treilea motiv invocat de reclamantă trebuie admis în parte, iar articolul 1 alineatul (2) litera (d) din decizia atacată trebuie anulat în măsura în care acesta constată că în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005, reclamanta a aplicat tarife neechitabile care permit unui operator la fel de eficient care s‑a bazat pe accesul cu ridicata la buclele locale degrupate ale reclamantei să reproducă serviciile cu amănuntul oferite de reclamantă fără să înregistreze pierderi.

[omissis]

427

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, invocat în subsidiar, reclamanta susține că Comisia a săvârșit erori în stabilirea cuantumului amenzii la care ea este obligată. Acest motiv este împărțit în două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, atunci când Comisia a luat în considerare, în scopul calculării cuantumului amenzii, cifra de afaceri a reclamantei pentru exercițiul financiar 2010. Cel de al doilea aspect este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere privind data de început a perioadei încălcării.

428

Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere, prin faptul că a estimat, în conformitate cu punctul 13 din Orientările din 2006, că cuantumul de bază al amenzii trebuia calculat pe baza cifrei de afaceri din ultimul an complet al încălcării, și anume, în special cifra de afaceri realizată de reclamantă în cursul anului 2010 pe piața buclelor locale la care accesul este neîngrădit și pe piața rețelei fixe în bandă largă.

429

Procedând astfel, Comisia s‑ar fi îndepărtat de propria practică decizională, și anume Decizia C(2011) 4378 final din 22 iunie 2011, privind o procedură de aplicare a articolului 102 TFUE (cazul COMP/39.525 – Telecomunicații poloneze, denumită în continuare „decizia Telecomunicații poloneze”). Astfel, în considerentul (896) al acestei decizii, Comisia ar fi arătat că ar trebui utilizată media vânzărilor anuale, ca urmare, pe de o parte, a creșterii semnificative a vânzărilor în perioada în cauză pe piața relevantă, în special vânzările cu ridicata, precum și, pe de altă parte, a faptului că piața se afla încă într‑o fază de dezvoltare și, prin urmare, progresa mai mult decât ratele normale de creștere ale unei piețe la momentul încălcării. Această apreciere ar trebui aplicată în speță, în condițiile în care Comisia ar fi admis în decizia atacată că cifra de afaceri a reclamantei a crescut cu 133 % între anii 2005 și 2010. Prin urmare, bazându‑se pe această decizie, reclamanta consideră că cuantumul de bază al amenzii ar fi trebuit calculat pe baza mediei celor cinci ani ai încălcării constatate de Comisie.

430

Or, faptul de a se baza pe ultimul exercițiu financiar ar avea ca efect că în speță Comisia ar fi aplicat reclamantei norme mai stricte decât cele pe care aceasta le‑a aplicat în decizia Telecomunicații poloneze. Reclamanta adaugă, în această privință că chiar dacă Comisia dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor, aceasta nu poate să acționeze în mod arbitrar și incoerent.

431

Comisia, susținută de intervenientă, contestă această argumentație.

432

Trebuie amintit mai întâi că articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, la stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.

433

În plus, trebuie amintit că, în temeiul punctului 13 din Orientările din 2006, „[p]entru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii realizate de întreprinderea în cauză care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea în sectorul geografic relevant de pe teritoriul SEE” și că în acest scop aceasta „ia în mod normal în considerare vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare la încălcare”.

434

Reiese pe de altă parte din jurisprudență că partea din cifra de afaceri care provine din mărfurile sau din serviciile care fac obiectul încălcării este de natură să dea o indicație corectă privind amploarea unei încălcări pe piața relevantă, cifra de afaceri realizată din acestea constituind un element obiectiv care exprimă în mod corect nocivitatea acestei practici pentru concurența normală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2016, Portugalia Telecom/Comisia, T‑208/13, EU:T:2016:368, punctul 236 și jurisprudența citată).

435

Astfel, punctul 13 din Orientările din 2006 are drept obiectiv, în ceea ce privește o încălcare a articolului 102 TFUE, să rețină ca punct de plecare pentru calculul amenzii aplicate întreprinderii în cauză un cuantum care să reflecte importanța economică a încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, nepublicată, EU:C:2013:464, punctul 76, Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 57, și Hotărârea din 23 aprilie 2015, LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 53).

436

În această privință, trebuie să se precizeze însă că autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei care rezultă din adoptarea Orientărilor din 2006 nu este incompatibilă cu menținerea în beneficiul Comisiei a unei marje de apreciere semnificative. Astfel, orientările menționate cuprind diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de instanțele Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, nepublicată, EU:C:2013:464, punctul 96 și jurisprudența citată), sau cu alte norme și principii de drept al Uniunii. În special, punctul 13 din Orientările 2006 precizează în sine că Comisia trebuie, „în mod normal”, să utilizeze vânzările întreprinderii în cauză din cursul ultimului an complet al participării acesteia la încălcare, atunci când calculează cuantumul amenzii de bază (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2015, Samsung SDI și alții/Comisia, T‑84/13, nepublicată, EU:T:2015:611).

437

În speță, reiese din considerentele (1490)-(1495) ale deciziei atacate că, pentru a determina cuantumul de bază al amenzii aplicate în solidar reclamantei și Deutsche Telekom, Comisia a ținut seama de vânzările realizate de reclamantă în cursul ultimului exercițiu financiar complet al participării sale la încălcare, și anume cifra de afaceri realizată de acest operator pe piața de acces la buclele locale degrupate și pe piața în bandă largă cu amănuntul pentru serviciile fixe în anul 2010. Prin urmare, Comisia a aplicat punctul 13 din Orientările din 2006.

438

Or, raționamentul reclamantei nu poate fi urmat atunci când aceasta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că în speță nu s‑a îndepărtat de la această regulă, în pofida creșterii puternice a cifrei sale de afaceri în perioada în cauză.

439

Astfel, pe de o parte, deși reclamanta susține că în cursul anilor 2005-2010, cifra sa de afaceri a crescut cu 133 %, de la 31184949 de euro la 72868176 de euro, aceasta nu invocă totuși niciun element de natură să dovedească faptul că această din urmă cifră de afaceri, realizată în cursul ultimului an calendaristic complet al încălcării, nu a constituit la momentul în care Comisia a adoptat decizia atacată, un indiciu cu privire la adevărata dimensiune a acesteia, la puterea sa economică pe piață și la amploarea încălcării în cauză.

440

Pe de altă parte, raționamentul reclamantei nu poate fi urmat atunci când aceasta reproșează Comisiei faptul de a fi ignorat decizia Telecomunicații poloneze și, în consecință, de a fi încălcat practica sa decizională anterioară și a fi impus un criteriu diferit de cel prevăzut la punctul 13 din Orientările din 2006.

441

Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că practica decizională anterioară a Comisiei nu poate servi drept un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență, iar că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența eventuală a unei încălcări a principiului egalității de tratament, ținând seama de faptul că este puțin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, să fie identice (a se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P și C‑137/07 P, EU:C:2009:576, punctul 233 și jurisprudența citată, Hotărârea din 16 iunie 2011, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, T‑240/07, EU:T:2011:284, punctul 347, și Hotărârea din 27 februarie 2014, InnoLux/Comisia, T‑91/11, EU:T:2014:92, punctul 144).

442

Astfel, deciziile anterioare ale Comisiei în materia amenzilor nu pot fi relevante din perspectiva respectării principiului egalității de tratament decât dacă se demonstrează că datele circumstanțiale din cauzele referitoare la aceste alte decizii, cum ar fi piețele, produsele, țările, întreprinderile și perioadele vizate, sunt comparabile cu cele din cauză (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2010, Trioplast Industrier/Comisia, T‑40/06, EU:T:2010:388, punctul 145 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 iunie 2012, E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, T‑360/09, EU:T:2012:332, punctul 262 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Philips/Comisia, T‑92/13, nepublicată, EU:T:2015:605, punctul 204 și jurisprudența citată).

443

Or, în speță, reclamanta nu a invocat niciun element de natură să dovedească faptul că datele circumstanțiale din cauza în care a fost pronunțată decizia Telecomunicații poloneze au fost comparabile cu cele din speță. Comisia a precizat în înscrisurile sale că, în această din urmă cauză, a luat în considerare media cifrei de afaceri a anilor 2005-2009, pentru motivul că cifra de afaceri relevantă a perioadei în cauză înregistrase o creștere exponențială, și anume o creștere de 2800 % pentru perioada 2006-2007, o creștere de 370 % pentru perioada 2007-2008 și o creștere de 160 % pentru perioada 2008-2009. Or, rezultă din aceste cifre, a căror exactitate nu este repusă în discuție de reclamantă, că, pe de o parte, rata de creștere a cifrei de afaceri a fost mult mai ridicată în cauza în care s‑a adoptat decizia Telecomunicații poloneze decât cea a cifrei de afaceri a reclamantei în speță și că, pe de altă parte, cifra de afaceri a evoluat într‑un mod mai puțin stabil decât cifra de afaceri observată în speță.

444

Din cele de mai sus rezultă că Comisia nu a depășit limitele puterii sale de apreciere în materia stabilirii cuantumului amenzilor, prin faptul că a luat în considerare, în speță, cifra de afaceri realizată de reclamantă în cursul anului încheiat la 31 decembrie 2010, și anume ultimul an complet de participare la încălcare, și că a respectat regula pe care aceasta și‑a stabilit‑o la punctul 13 din Orientările din 2006.

445

În consecință, primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins ca nefondat.

446

Prin intermediul celui de al doilea aspect, reclamanta susține că decizia atacată este afectată de o eroare vădită de apreciere în măsura în care aceasta concluzionează în sensul existenței unei încălcări începând cu data de 12 august 2005, data publicării ofertei de referință. Întrucât această ofertă este un contract‑cadru, ea ar fi destinată să evolueze, în special în cursul negocierilor cu terții sau în urma consilierii din partea autorităților de reglementare naționale.

447

În special, reclamanta subliniază că, pe de o parte, oferta menționată a fost prima pe care a elaborat‑o vreodată, ceea ce făcea cu atât mai necesare clarificările și amendamentele prin intermediul negocierilor.

448

Pe de altă parte, poziția Comisiei potrivit căreia încălcarea începe odată cu publicarea ofertei de referință nu ar fi conformă cu practica decizională a acesteia. Astfel, cu titlu de exemplu, în Decizia C(2004) 1958 final din 2 iunie 2004 (cazul COMP/38.096 – Clearstream, denumită în continuare „decizia Clearstream”), Comisia ar fi concluzionat în sensul că Clearstream a abuzat de poziția sa dominantă prin refuzul în mod disimulat de a furniza Euroclear servicii de compensare și de decontare primare pentru acțiunile nominative. Totuși, Comisia ar fi recunoscut că era necesar să li se acorde părților un anumit timp pentru a le permite să negocieze modalitățile contractelor [considerentul (341) al deciziei Clearstream]. În mod similar, în decizia Telecomunicații poloneze, Comisia nu ar fi reținut data publicării ofertei de referință drept punct de plecare al încălcării, ci ziua în care au început primele negocieri cu ceilalți operatori.

449

Reclamanta consideră că poate exista o încălcare, constând în refuzul de a furniza, numai după ce au eșuat negocierile privind accesul ca urmare a caracterului nerezonabil al condițiilor fixate de către deținătorul rețelei. În plus, potrivit reclamantei, Comisiei îi revine sarcina probei în ceea ce privește momentul în care au eșuat negocierile ca urmare a exigențelor nerezonabile ale reclamantei. Pe de altă parte, ar trebui să se țină seama de faptul că negocierile privind accesul sunt prin definiție lungi și dificile ca urmare a complexității materiei.

450

În subsidiar, reclamanta consideră că pretinsul refuz al accesului începe fie la sfârșitul unei perioade rezonabile pentru acordarea în mod normal a accesului solicitat, ținând seama de pregătirile necesare de ambele părți [considerentul (341) al deciziei Clearstream], fie în ziua în care au început primele negocieri privind accesul cu alți operatori [considerentul (909) al deciziei Telecomunicații poloneze].

451

Comisia, susținută de intervenientă, contestă această argumentație.

452

În această privință, este cert că prin decizia din 14 iunie 2005 președintele TUSR a impus reclamantei să furnizeze acces neîngrădit la bucla sa locală în condiții echitabile și rezonabile și că, în vederea îndeplinirii acestei obligații, reclamanta a publicat la 12 august 2005 o ofertă de referință în materie de acces neîngrădit (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus).

453

Pe de altă parte, reclamanta nu contestă descrierea conținutului ofertei sale de referință prevăzute în secțiunea 7.6 din decizia atacată („Clauze și condiții neechitabile ale ST”), potrivit căreia Comisia a concluzionat, în considerentul (820) al deciziei menționate, că clauzele și condițiile acestei oferte au fost stabilite astfel încât să facă accesul neîngrădit la bucla locală inacceptabil pentru operatorii alternativi.

454

Or, reiese din această parte a deciziei atacate că practicile abuzive care au fost calificate de către Comisie în cadrul acesteia drept „refuz de furnizare” au rezultat în esență din oferta de referință propriu‑zisă.

455

Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, ascunderea față de operatorii alternativi a unor informații referitoare la rețeaua reclamantei, necesare pentru degruparea de la bucla locală, reiese, mai întâi din considerentul (439) al deciziei atacate, că Comisia a considerat că oferta de referință nu a conținut informațiile de bază privind amplasarea punctelor de acces fizice și disponibilitatea buclelor locale în părți bine determinate ale rețelei de acces. Pe de altă parte, în considerentele (443)-(528) ale deciziei atacate, Comisia a analizat, desigur, informațiile privind rețeaua furnizate de reclamantă la cererea unui operator alternativ în perspectiva unei degrupări. Cu toate acestea, rezultă de asemenea din această parte a deciziei atacate că modalitățile de acces la astfel de informații considerate de Comisie ca fiind neechitabile și, prin urmare, disuasive pentru operatorii alternativi au rezultat din oferta de referință propriu‑zisă. Comisia a criticat în special împrejurarea că, primo, oferta de referință nu a determinat întinderea exactă a informațiilor privind rețeaua pe care reclamanta le‑ar pune la dispoziția operatorilor alternativi, specificând categoriile de informații în cauză [considerentul (507) al deciziei atacate], secundo, faptul că oferta menționată a prevăzut accesul la informații provenite din sisteme de informații care nu sunt publice numai după încheierea acordului‑cadru privind accesul la bucla locală [considerentul (510) al deciziei atacate] și, tertio, faptul că această ofertă a subordonat un astfel de acces la informații privind rețeaua reclamantei plății de către operatorul alternativ a unor taxe ridicate [considerentele (519) și (527) ale deciziei atacate].

456

În ceea ce privește, în al doilea rând, reducerea de către reclamantă a domeniului de aplicare al obligației sale în materie de acces neîngrădit la bucla locală, mai întâi, reiese din considerentele (535) și (536) ale deciziei atacate că limitarea obligației menționate numai la liniile active (a se vedea punctul 32 de mai sus), reproșată reclamantei de către Comisie, a rezultat de la punctul 5.2 din partea introductivă a ofertei de referință a acesteia. Apoi, rezultă în special din considerentele (570), (572), (577), (578) și (584) ale deciziei atacate că având în vedere dispozițiile conținute în anexa 3 la oferta de referință Comisia a dedus că reclamanta a exclus în mod nejustificat serviciile în litigiu din cadrul obligației sale în materie de acces neîngrădit la bucla locală (a se vedea punctul 33 de mai sus). În sfârșit, reiese din considerentul (606) al deciziei atacate că regula de limitare a utilizării cablului de 25 %, impusă de reclamantă pentru accesul neîngrădit la bucla locală și considerată de către Comisie drept nejustificată (a se vedea punctul 34 de mai sus), a rezultat din anexa 8 la oferta de referință.

457

În ceea ce privește, în al treilea rând, stabilirea de către reclamantă a unor condiții neechitabile în materie de degrupare, privind colocarea, previziunile, reparațiile, întreținerea, mentenanța, precum și constituirea unei garanții bancare, toate acestea au rezultat, după cum se demonstrează la secțiunea 7.6.4 din decizia atacată, din oferta de referință publicată de acest operator la 12 august 2005. Astfel, clauzele considerate neechitabile de către Comisie erau conținute de anexele 4, 5, 14 și 15 din oferta menționată, în ceea ce privește colocarea [considerentele (653), (655) și (683) ale deciziei atacate], de anexele 12 și 14, în ceea ce privește obligația de previziune a operatorilor alternativi [considerentele (719) și (726)-(728) ale deciziei atacate], de anexa 5, în ceea ce privește procedura de calificare a buclelor locale [considerentele (740), (743), (767), (768) și (774)], de anexa 11, în ceea ce privește clauzele și condițiile privind reparațiile, întreținerea și mentenanța [considerentele (780), (781), (787), (790) și (796) ale deciziei atacate], și de anexele 5 și 17, în ceea ce privește garanția bancară solicitată din partea operatorului alternativ candidat la accesul neîngrădit [considerentele (800), (802)-(807), (815) și (816) ale deciziei atacate].

458

În consecință, chiar presupunând că unele dintre aceste modalități de acces ar fi putut face obiectul unei flexibilizări în cadrul negocierilor bilaterale dintre reclamantă și operatorii candidați la acces, ceea ce reclamanta se limitează să afirme fără a aduce probe, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că oferta de referință publicată la 12 august 2005 ar fi putut descuraja, începând cu această dată, prezentarea cererilor de acces de către operatorii alternativi, din cauza clauzelor și condițiilor neechitabile pe care le‑a conținut.

459

În aceste împrejurări, Comisia a considerat fără a săvârși o eroare că reclamanta a compromis, din cauza modalităților de acces prevăzute în oferta sa de referință, publicată la 12 august 2005, intrarea operatorilor alternativi pe piața cu amănuntul de masă (sau pentru publicul larg) pentru serviciile în bandă largă în poziție fixă din Slovacia, în pofida obligației care îi revenea în acest sens în temeiul deciziei TURS, și că, în consecință, acest comportament a fost de natură să aibă astfel de efecte negative asupra concurenței începând cu această dată [a se vedea în special considerentele (1048), (1050), (1109), (1184) și (1520) ale deciziei atacate].

460

Această concluzie nu este contrazisă de afirmația reclamantei, potrivit căreia Comisia și‑ar fi încălcat propria practică decizională, și anume abordarea reținută în decizia Clearstream și în decizia Telecomunicații poloneze. Astfel, este suficient să se constate că aceste decizii au fost adoptate într‑un context diferit de cel din prezenta cauză și că, așadar, acestea nu sunt de natură să dovedească faptul că Comisia s‑a îndepărtat în decizia atacată de practica sa decizională anterioară.

461

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește decizia Clearstream, este suficient să se sublinieze că această decizie, spre deosebire de decizia atacată în speță, a fost adoptată într‑un context caracterizat prin lipsa oricărei obligații legale pentru întreprinderea titulară a infrastructurii în cauză de a acorda altor întreprinderi acces la infrastructura menționată, precum și prin lipsa unei obligații a acestei întreprinderi de a publica o ofertă de referință care să precizeze modalitățile și condițiile unui astfel de acces.

462

Pe de altă parte, durata de patru luni pe care Tribunalul a considerat‑o ca fiind corespunzătoare unui termen rezonabil pentru furnizarea serviciilor primare de compensare și de decontare de către Clearstream, a fost stabilită prin compararea exemplelor în care Clearstream a acordat acces la sistemul său Cascade RS. Prin urmare, este important să se constate că, în această cauză, au existat mai multe exemple în care Clearstream a acordat accesul, care au permis Comisiei, și mai târziu Tribunalului să ajungă la concluzia că termenul de patru luni a fost rezonabil pentru furnizarea unui astfel de acces (Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 151). Cu toate acestea, în prezenta cauză, în condițiile în care reclamanta a acordat acces la buclele sale locale numai unui singur alt operator la 18 decembrie 2009, nu a existat niciun exemplu care să poată servi drept referință, astfel încât Comisia nu a putut stabili o astfel de „durată rezonabilă”. În consecință, împrejurările din prezenta cauză nu sunt în niciun fel comparabile cu cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia (T‑301/04, EU:T:2009:317).

463

În al doilea rând, în ceea ce privește decizia Telecomunicații poloneze, Comisia a constatat în cadrul acesteia că operatorul tradițional în cauză a abuzat de poziția sa dominantă pe piața poloneză cu ridicata a accesului în bandă largă și a accesului neîngrădit la bucla locală, prin refuzul de a acorda acces la rețeaua sa și de a furniza produse cu ridicata care fac parte din piețele menționate, în scopul de a‑și proteja poziția pe piața cu amănuntul. În plus, contextul cauzei Telecomunicații poloneze s‑a caracterizat printr‑o obligație legală de acces, similară celei impuse Slovak Telekom în prezenta cauză, precum și prin cerința ca operatorul de telecomunicații polonez în cauză să publice oferta de referință pentru accesul neîngrădit la bucla sa locală. Cu toate acesta, reiese dintr‑o analiză detaliată a deciziei Telecomunicații poloneze că abordarea urmată în această decizie nu prezintă nicio contradicție cu cea reținută în decizia atacată. Astfel, în decizia Telecomunicații poloneze, Comisia a observat că strategia anticoncurențială a operatorului dominant s‑a materializat în esență numai în cursul negocierilor cu operatori alternativi candidați pentru a obține acces neîngrădit la bucla locală, precum și acces cu ridicata la serviciile în bandă largă ale operatorului dominant. Astfel, condițiile nerezonabile de acces au rezultat din propunerile de contracte de acces făcute de operatorul dominant în cauză în cadrul negocierilor cu operatorii alternativi. Pe de altă parte, întârzierea procesului de negociere a acordurilor de acces nu a putut fi identificată, în mod ipotetic, începând cu publicarea primei oferte de referință a operatorului dominant. Mai mult, limitarea de către operatorul dominant a accesului la rețeaua sa s‑a dezvoltat într‑o etapă ulterioară încheierii cu operatorii alternativi a acordurilor de acces cu ridicata. În plus, limitarea accesului efectiv la liniile de abonat a avut loc după obținerea de către operatorul alternativ vizat a accesului la un spațiu de colocare sau a autorizației de a instala un cablu de conectare. În sfârșit, problemele legate de accesul la informații generale fiabile și exacte, indispensabile operatorilor alternativi pentru a lua decizii în materie de acces, s‑au manifestat în fiecare etapă a procesului de acces la rețeaua operatorului dominant. În consecință, comportamentele operatorului dominant în cauza Telecomunicații poloneze ar fi diferite de practicile care au fost calificate de Comisie în decizia atacată drept „refuz de furnizare” care, astfel cum reiese din analiza prevăzută la punctele 455-459 de mai sus, au rezultat în esență din oferta de referință pentru accesul neîngrădit la bucla locală propriu‑zisă a reclamantei. Aceste diferențe justifică faptul că, spre deosebire de decizia Telecomunicații poloneze, în care momentul de început al încălcării articolului 102 TFUE a fost stabilit la data în care au debutat primele negocieri de acces între operatorul dominant în cauză și un operator alternativ, ulterioară cu mai multe luni publicării primei oferte de referință [considerentul (909) și nota de subsol 1259], Comisia a reținut, în speță, data de 12 august 2005, și anume data publicării ofertei de referință, ca dată de început al refuzului implicit de acces la bucla locală.

464

Pentru același motiv, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia încălcarea constând în refuzul de a furniza poate fi stabilită numai după ce negocierile privind accesul au eșuat din cauza caracterului nerezonabil al condițiilor stabilite de deținătorul rețelei. În plus, nu este sigur faptul că negocierile ar fi putut conduce la eliminarea clauzelor și a condițiilor neechitabile prevăzute în oferta de referință.

465

În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia Comisiei îi revine sarcina probei în ceea ce privește momentul în care au eșuat negocierile din cauza condițiilor nerezonabile ale reclamantei, pe de o parte, pentru aceleași motive cu cele indicate la punctele 461-464 de mai sus, această dată nu poate fi relevantă pentru determinarea începutului încălcării. Pe de altă parte, astfel cum a susținut intervenienta, data exactă a eșecului negocierilor nu poate fi determinată în mod obiectiv, astfel încât Comisia nu trebuie să prezinte o astfel de probă.

466

În ceea ce privește argumentele prezentate în subsidiar, constând în faptul că reclamanta consideră că presupusul refuz al accesului ar trebui să înceapă la sfârșitul unei durate rezonabile pentru acordarea în mod normal a accesului solicitat, ținând seama de pregătirile necesare de ambele părți [considerentul (341) al deciziei Clearstream], trebuie observat că în speță nu există o astfel de durată rezonabilă, pentru motivele prevăzute la punctele 460-462 de mai sus. Prin urmare, acest argument trebuie înlăturat. În măsura în care reclamanta urmărește ca încălcarea să înceapă în ziua primelor negocieri privind accesul cu alți operatori [considerentul (909) al deciziei Telecomunicații poloneze], așa cum s‑a considerat în esență la punctele 463 și 464 de mai sus, negocierile au fost lipsite de relevanță pentru determinarea începutului încălcării în speță. În consecință, și acest argument trebuie înlăturat.

467

Așadar, cel de al doilea aspect, întemeiat pe o eroare săvârșită de Comisie atunci când a considerat că refuzul implicit al accesului la bucla locală a început la 12 august 2005 trebuie respins ca nefondat.

468

Trebuie adăugat că reclamanta nu contestă calificarea drept încălcare unică și continuă reținută de Comisie în ceea ce privește ansamblul practicilor menționate la articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată, și anume: (a) ascunderea față de operatorii alternativi a informațiilor privind rețeaua, necesare pentru degruparea buclelor locale; (b) reducerea domeniului de aplicare a obligațiilor acesteia privind separarea buclelor locale; (c) stabilirea unor modalități și condiții abuzive în oferta sa de referință în materie de degrupare privind colocarea, calificarea, previziunile, reparațiile și garanțiile bancare; (d) aplicarea unor tarife neechitabile care nu permit unui operator la fel de eficient, care se bazează pe accesul cu ridicata la buclele locale degrupate ale reclamantei, să reproducă serviciile cu amănuntul oferite de Slovak Telekom fără să înregistreze pierderi.

469

În aceste împrejurări, și în măsura în care a fost respins cel de al doilea aspect al prezentului motiv, întemeiat pe o eroare săvârșită de Comisie atunci când a considerat că refuzul implicit al accesului la bucla locală a început la 12 august 2005 (a se vedea punctul 467 de mai sus), Comisia a constatat în mod întemeiat că încălcarea unică și continuă, care face obiectul deciziei atacate, a început la 12 august 2005.

470

Prin urmare, se impune respingerea celui de al cincilea motiv în totalitate.

471

Din toate cele de mai sus rezultă că articolul 1 alineatul (2) litera (d) din decizia atacată trebuie anulat în măsura în care constată că, în perioada cuprinsă între 12 august și 31 decembrie 2005, reclamanta a aplicat tarife neechitabile care nu permiteau unui operator la fel de eficient, care se baza pe accesul cu ridicata la buclele locale ale acesteia, să reproducă serviciile cu amănuntul oferite de aceasta fără să înregistreze pierderi (a se vedea punctul 268 de mai sus). În consecință, și articolul 2 din această decizie trebuie anulat în măsura în care o privește pe reclamantă. Concluziile prin care se urmărește anularea deciziei atacate trebuie respinse în rest.

472

Reclamanta solicită de asemenea Tribunalului, în subsidiar, să reducă cuantumul amenzilor care i‑au fost aplicate prin decizia atacată.

473

Trebuie arătat în această privință că, potrivit jurisprudenței constante, controlul de legalitate instituit la articolul 263 TFUE implică faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt asupra deciziei atacate în raport cu argumentele invocate de reclamant și are competența de a aprecia probele, de a anula decizia menționată și de a modifica cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, EU:C:2009:505, punctul 86 și jurisprudența citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Duravit și alții/Comisia, C‑609/13 P, EU:C:2017:46, punctul 30 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 27 martie 2014, Saint‑Gobain Glass France și alții/Comisia, T‑56/09 și T‑73/09, EU:T:2014:160, punctul 461 și jurisprudența citată).

474

Controlul de legalitate este completat de competența de fond care este recunoscută instanței Uniunii la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată (Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 63, și Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, EU:C:2011:816, punctul 130; a se vedea de asemenea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Duravit și alții/Comisia, C‑609/13 P, EU:C:2017:46, punctul 31 și jurisprudența citată).

475

Or, trebuie subliniat că exercitarea acestei competențe de fond nu echivalează cu un control din oficiu și că procedura în fața instanțelor Uniunii este contradictorie. În consecință, cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le examineze din oficiu, sarcina de a invoca motive împotriva deciziei în litigiu și de a prezenta elemente de probă în susținerea acestor motive revine, în principiu, reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 213 și jurisprudența citată).

476

În lumina acestor principii trebuie să se stabilească dacă trebuie modificat cuantumul amenzilor aplicate de Comisie în decizia atacată.

477

Astfel cum reiese de la punctele 267, 268 și 471 de mai sus, Comisia nu a dovedit că practica ce a condus la o comprimare a marjelor săvârșită de reclamantă ar fi putut începe anterior datei de 1 ianuarie 2006 și, în consecință, articolul 1 alineatul (2) litera (d) din decizia atacată trebuie anulat în măsura în care o privește pe reclamantă și în măsura în care include în încălcarea unică și continuă o comprimare a marjelor care ar fi fost săvârșită între 12 august și 31 decembrie 2005.

478

În ceea ce privește incidența acestei erori asupra cuantumului de bază al amenzii la plata căreia este obligată în solidar reclamanta, Tribunalul consideră, în exercitarea competenței sale de fond, că este necesar să se reducă proporția vânzărilor relevante ale reclamantei reținută de Comisie și să fie stabilită la 9,8 %, în loc de 10 %. Întrucât reclamanta a realizat în cursul ultimului an complet al încălcării o cifră de afaceri relevantă de 72868176 euro, cuantumul care trebuie să servească la calcularea cuantumului de bază al amenzii la a cărei plată este obligată în solidar reclamanta este de 7141081,20 euro. Cuantumul de bază al acestei amenzi corespunde înmulțirii cuantumului menționat cu un coeficient de 5,33, care reflectă durata încălcării și, prin urmare, trebuie stabilit la 38061963 de euro. Cererea reclamantei de reducere a cuantumului amenzii este respinsă în rest.

479

În ceea ce privește cererea Comisiei, introdusă în subsidiar în ședință, de majorare a cuantumului amenzii aplicate în solidar reclamantei și Deutsche Telekom, Tribunalul consideră, chiar fără a fi necesar să se pronunțe cu privire la admisibilitatea unei astfel de cereri, că, având în vedere împrejurările cauzei, nu este necesară modificarea cuantumului stabilit la punctul 478 de mai sus.

480

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. În speță, Comisia și intervenienta au căzut parțial în pretenții. Cu toate acestea, reclamanta nu a solicitat obligarea intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, ci numai obligarea Comisiei la plata acestora.

481

În aceste împrejurări, reclamanta suportă patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată, precum și patru cincimi din cheltuielile de judecată ale Comisiei și ale intervenientei, în conformitate cu concluziile acestora din urmă. Comisia suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată și din cele ale reclamantei. Intervenienta suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)

declară și hotărăște: