182

Reclamantul susține că durata perioadei sale de probă a depășit durata maximă de 15 luni permisă de articolul 34 din statut și că această depășire determină anularea deciziei de netitularizare și titularizarea sa. Potrivit reclamantului, cele 7 luni în care a fost în concediu medical nu afectează calculul duratei perioadei sale de probă, astfel încât perioada sa de probă ar fi durat 16,5 luni în loc de maximul de 15 luni permis de articolul 34 din statut.

183

În plus, reclamantul consideră că atât decizia de netitularizare, cât și primul raport privind perioada de probă au fost adoptate după încheierea perioadei de probă, ceea ce ar încălca articolul 34 din statut. Cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu și‑ar fi manifestat intenția de a‑l concedia pe reclamant înainte de încheierea perioadei sale de probă, el apreciază că poate solicita titularizarea. În plus, reclamantul consideră că, în realitate, perioada sa de probă a fost prelungită până la 5 mai 2015, data redactării celui de al doilea raport privind perioada de probă, astfel încât perioada sa de probă ar fi durat mai mult de 17 luni. Prin urmare, pentru aceste motive, ar fi existat de asemenea o încălcare a articolului 34 alineatul (4) din statut care ar justifica anularea deciziei de netitularizare.

184

Curtea de Justiție a Uniunii Europene contestă că ar fi încălcat articolul 34 din statut. Ea apreciază că articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză din statut trebuie interpretat ținând seama nu numai de termenii acestuia, ci și de contextul și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte. Or, din contextul acestei dispoziții ar reieși că perioada de probă trebuie să fie de minimum nouă luni. În plus, obiectivul acestei dispoziții ar fi de a permite evaluarea capacității și a conduitei funcționarului aflat în perioada de probă pentru ca recrutarea să poată asigura angajarea de către instituție a unor funcționari cu cel mai înalt nivel de competență, de eficiență și de integritate.

185

Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, speța ar fi un caz specific neprevăzut de legiuitorul Uniunii atunci când a adoptat articolul 34 din statut. Perioada foarte lungă de boală, de șapte luni, a reclamantului în perioada inițială de probă l‑ar fi împiedicat să beneficieze de perioada de probă minimă de nouă luni dacă perioada de probă ar fi fost prelungită numai cu șase luni pentru a ajunge la cincisprezece luni în total. Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă perioada de probă ar fi fost prelungită până la 28 februarie 2015, și anume cincisprezece luni după data începerii perioadei de probă a reclamantului, acesta din urmă nu ar fi fost evaluat decât pentru o perioadă de opt luni. Teza susținută de reclamant, dacă ar fi reținută, ar sacrifica obiectivul urmărit prin stabilirea unei durate minime a perioadei de probă, și anume de a garanta, având în vedere articolul 27 din statut, că numai un funcționar aflat în perioada de probă care a demonstrat că are cel mai înalt nivel poate fi titularizat. În plus, teza menționată ar putea conduce, într‑un caz precum cel din speță, la obligarea AIPN de a concedia un funcționar aflat în perioada de probă pentru motivul că nu a putut demonstra că are nivelul menționat, deși acesta ar fi putut să o facă, dacă este cazul, dacă ar fi dispus efectiv de o perioadă de probă de nouă luni. O astfel de consecință ar fi clar contrară intereselor funcționarilor aflați în perioada de probă care au suferit o întrerupere involuntară a perioadei lor de probă pentru cauzele prevăzute la articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut și i‑ar discrimina față de funcționarii aflați în perioada de probă care au putut beneficia de o perioadă de probă de nouă luni și chiar de o perioadă de probă de până la cincisprezece luni. Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază că reclamantul a recunoscut, în observațiile asupra primului raport privind perioada de probă, că avea un interes ca perioada sa de probă să fie prelungită peste durata maximă de cincisprezece luni și că nu a contestat decizia de prelungire luată la 1 octombrie 2014.

186

În orice caz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene apreciază că, presupunând chiar că durata perioadei de probă a reclamantului nu ar fi fost în conformitate cu articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, această neregularitate nu ar putea determina, ca atare, titularizarea reclamantului sau invalidarea deciziei de netitularizare fără să se țină seama de calitățile sale profesionale.

187

În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia adevărata perioadă de probă s‑a prelungit chiar până la 5 mai 2015, Curtea de Justiție a Uniunii Europene apreciază că al doilea raport privind perioada de probă evaluează conduita reclamantului până la 15 aprilie 2015, în conformitate cu decizia de prelungire a perioadei de probă până la această dată. Pe de altă parte, ea consideră că o întârziere în întocmirea raportului de final al perioadei de probă nu poate pune în discuție validitatea raportului sau, dacă este cazul, a deciziei de netitularizare a funcționarului în cauză.

188

Având în vedere argumentele părților, trebuie amintit că reclamantul a început perioada sa de probă la 1 decembrie 2013, că a fost în concediu medical de la 13 ianuarie 2014 la 17 august 2014 și că, prin decizia din 1 octombrie 2014, perioada sa de probă a fost prelungită până la 15 aprilie 2015 ca urmare a concediului său medical. Reclamantul deduce din aceste fapte că perioada sa de probă s‑a desfășurat de la 1 decembrie 2013 la 15 aprilie 2015 și, prin urmare, că perioada sa de probă a durat 16,5 luni.

189

În conformitate cu articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, durata totală a perioadei de probă nu poate în niciun caz să depășească cincisprezece luni. Potrivit unei interpretări literale a acestei dispoziții, nicio împiedicare a funcționarului aflat în perioada de probă în exercitarea atribuțiilor în cursul perioadei sale de probă nu justifică o prelungire a duratei perioadei sale de probă peste cincisprezece luni de la data începerii perioadei sale de probă.

190

Nici contextul, nici obiectivele urmărite de statut, care trebuie de asemenea luate în considerare pentru interpretarea uneia dintre dispozițiile sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 1999, Pharos/Comisia, C‑151/98 P, EU:C:1999:563, punctul 19, și Hotărârea din 14 iulie 2016, Letonia/Comisia, T‑661/14, EU:T:2016:412, punctul 39 și jurisprudența citată), nu infirmă această interpretare a articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut.

191

În ceea ce privește obiectivul urmărit de articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, s‑a considerat că stabilirea unei durate maxime a perioadei de probă are drept finalitate, pe de o parte, limitarea, în interesul administrației, precum și al funcționarului aflat în perioada de probă, a perioadei în care raportul de muncă este afectat de o anumită precaritate și, pe de altă parte, determinarea perioadei pentru care trebuie evaluat de către AIPN modul funcționarului de a‑și îndeplini sarcinile (Hotărârea din 14 februarie 2007, Fernández Ortiz/Comisia, F‑1/06, EU:F:2007:25, punctul 53).

192

Acest obiectiv confirmă interpretarea sus‑menționată a articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut. Astfel, stabilind, independent de împiedicarea funcționarului aflat în perioada de probă, durata maximă a perioadei sale de probă la cincisprezece luni – de la începutul acesteia –, statutul limitează în timp, în mod absolut, în interesul securității juridice, raportul de muncă precar dintre persoana aflată în perioada de probă și administrație și determină perioada maximă care poate fi luată în considerare de AIPN pentru a evalua modul funcționarului de a‑și îndeplini sarcinile.

193

Interpretarea articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut reluată mai sus nu este repusă în discuție de dublul obiectiv al perioadei de probă, și anume de a permite în perioada de probă, pe de o parte, instituțiilor să verifice dacă recrutează funcționarii cu cel mai înalt nivel de competență, eficiență și integritate, în conformitate cu cerințele articolului 27 din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2014, DH/Parlamentul European, F‑4/14, EU:F:2014:241, punctul 52), și, pe de altă parte, funcționarilor aflați în perioada de probă să își demonstreze capacitățile de a exercita atribuțiile pe care le presupune funcția lor, precum și eficiența lor și conduita lor în serviciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1997, Rozand‑Lambiotte/Comisia, T‑96/95, EU:T:1997:25, punctul 95, și Hotărârea din 18 octombrie 2007, Krcova/Curtea de Justiție, F‑112/06, EU:F:2007:178, punctul 48). Astfel, aceste obiective de a verifica și de a demonstra capacitățile funcționarilor aflați în perioada de probă nu exclud limitarea în timp a perioadei pentru realizarea lor. Chiar atunci când, în perioada de probă, funcționarul aflat în perioada de probă este împiedicat să își exercite atribuțiile ca urmare a unei boli, a unui concediu de maternitate sau a unui accident, obiectivele de a verifica și de a demonstra capacitățile funcționarului aflat în perioada de probă nu pot justifica lipsa unei durate maxime pentru perioada de probă întrucât aceste obiective trebuie să se concilieze cu interesul legitim de securitate juridică. Acest interes stă la baza impunerii exprese de către legiuitor a unei durate maxime pentru perioada de probă.

194

În ceea ce privește contextul, articolul 34 alineatul (1) primul paragraf din statut nu se opune interpretării date la punctul 189 de mai sus celui de al doilea paragraf al aceleiași dispoziții.

195

Articolul 34 alineatul (1) primul paragraf din statut prevede că orice funcționar este obligat să efectueze o perioadă de probă de nouă luni înainte de a putea fi titularizat în funcție.

196

Deși este cert că această dispoziție prevede că perioada de probă are, în principiu, o durată de nouă luni, nu se poate deduce, astfel cum procedează totuși Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că perioada în care funcționarul aflat în perioada de probă trebuie să poată să demonstreze capacitățile sale, iar administrația să le evalueze este de minimum nouă luni.

197

Astfel, în temeiul articolului 34 alineatul (3) din statut, raportul de evaluare a capacității funcționarului aflat în perioada de probă trebuie întocmit cu cel puțin o lună înainte de încheierea perioadei de probă. Prin urmare, acest raport, care servește drept temei pentru decizia de titularizare sau de concediere a funcționarului aflat în perioada de probă, se referă în mod necesar la capacitatea funcționarului menționat aflat în perioada de probă în cursul unei perioade mai scurte de nouă luni. Neluarea în considerare a capacităților funcționarului aflat în perioada de probă în cursul acestei perioade de probă ulterioare întocmirii raportului privind perioada de probă nu este suficientă, în principiu, pentru a afecta validitatea deciziei cu privire la titularizarea sau netitularizarea funcționarului aflat în perioada de probă.

198

De asemenea, în temeiul articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, AIPN are posibilitatea de a (poate) prelungi durata perioadei de probă de nouă luni menționată la primul paragraf al acestei dispoziții atunci când, în cursul acestei durate, funcționarul aflat în perioada de probă este împiedicat să își exercite atribuțiile pe o perioadă neîntreruptă de o lună sau mai mult ca urmare a unei boli, a unui concediu de maternitate sau a unui accident. Rezultă că, atunci când AIPN refuză, în exercitarea marjei sale largi de apreciere și pentru motive valabile legate de capacitatea, de eficiența sau de conduita în serviciu a funcționarului aflat în perioada de probă, o asemenea prelungire în pofida împrejurării că funcționarul aflat în perioada de probă a fost împiedicat să își exercite atribuțiile în cursul perioadei sale de probă pe o perioadă neîntreruptă de o lună sau mai mult, capacitățile funcționarului menționat aflat în perioada de probă trebuie demonstrate și evaluate în cursul unei perioade mai scurte de nouă luni.

199

În plus, tot în temeiul articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, atunci când împiedicarea funcționarului aflat în perioada de probă în exercitarea atribuțiilor acoperă o perioadă mai scurtă de o lună sau nu constituie o perioadă neîntreruptă de cel puțin o lună, AIPN nu poate prelungi perioada de probă de nouă luni în pofida împiedicării menționate. Într‑un astfel de caz, capacitățile funcționarului menționat aflat în perioada de probă trebuie de asemenea să fie demonstrate și evaluate în cursul unei perioade mai scurte de nouă luni.

200

În sfârșit, articolul 34 alineatul (2) din statut permite AIPN să întocmească un raport privind perioada de probă oricând înainte de încheierea perioadei de probă, în cazul în care activitatea funcționarului aflat în perioada de probă se dovedește, în mod evident, necorespunzătoare, astfel încât, într‑o asemenea ipoteză, capacitatea funcționarului aflat în perioada de probă ar fi evaluată în cursul unei perioade de probă mai scurte de nouă luni.

201

Astfel, deși un funcționar aflat în perioada de probă este obligat să efectueze o perioadă de probă de nouă luni pentru a putea fi titularizat, nu este necesar ca el să își exercite efectiv atribuțiile pe toată durata de nouă luni și ca demonstrarea și evaluarea capacităților sale să se refere la exercitarea efectivă a atribuțiilor sale pe o durată minimă de nouă luni. Un funcționar aflat în perioada de probă nu are un drept la nouă luni pline în cursul cărora să poată dovedi capacitățile sale (Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza van de Roy/Comisia, 92/75, EU:C:1976:19, p. 357). El are doar dreptul de a pretinde să îi fie dată posibilitatea de a demonstra capacitățile sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 1992, Kupka‑Floridi/CES, T‑26/91, EU:T:1992:53, punctul 44 și jurisprudența citată). Prin urmare, articolul 34 alineatul (1) primul paragraf din statut nu se opune interpretării reluate la punctul 189 de mai sus a celui de al doilea paragraf al aceleiași dispoziții.

202

În speță, trebuie să se constate că perioada de probă a reclamantului a început la 1 decembrie 2013, astfel încât, în temeiul articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut, ar trebui să se încheie cel târziu la 28 februarie 2015. Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a susținut că nu ar fi putut evalua capacitățile reclamantului în cursul acestei perioade și nici nu a repus în discuție legalitatea articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut. Prin urmare, prin prelungirea duratei perioadei de probă a reclamantului până la 15 aprilie 2015 ca urmare a absenței sale din motive de boală timp de șapte luni în cursul perioadei de probă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a încălcat articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut.

203

Această apreciere nu este repusă în discuție de împrejurarea prezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene potrivit căreia reclamantul nu a contestat decizia din 1 octombrie 2014 prin care se prelungea durata perioadei sale de probă până la 15 aprilie 2015 ca urmare a absenței sale din motive de boală în cursul perioadei sale inițiale de probă. Astfel, un act intermediar nu este supus căilor de atac în cazul în care se stabilește că nelegalitatea acestuia va putea fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă pregătitoare [a se vedea Ordonanța din 14 mai 2012, Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, C‑477/11 P, nepublicată, EU:C:2012:292, punctul 57 și jurisprudența citată]. Or, decizia din 1 octombrie 2014 constituie o etapă pregătitoare în elaborarea deciziei de netitularizare, iar încălcarea articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut poate fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei definitive menționate care îl lezează pe reclamant și pe care acesta a atacat‑o în speță.

204

Pe de altă parte, reclamantul deduce în mod eronat din adoptarea celui de al doilea raport privind perioada de probă și din decizia de netitularizare după durata perioadei de probă de maximum cincisprezece luni o prelungire automată a perioadei sale de probă până la data adoptării deciziilor menționate. Astfel, o asemenea interpretare este contrară duratei maxime a perioadei de probă permise de articolul 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut. Deși, în principiu, raportul privind perioada de probă trebuie adoptat cu o lună înainte de încheierea perioadei de probă pentru ca decizia de titularizare sau de concediere a funcționarului aflat în perioada de probă să coincidă, în măsura posibilului, cu data încheierii perioadei de probă sau a prelungirii sale, adoptarea acestor acte după durata perioadei de probă nu afectează validitatea lor și nu determină o prelungire implicită a duratei perioadei de probă până în ziua adoptării lor. Astfel, s‑a considerat că o întârziere în întocmirea raportului de final al perioadei de probă, deși constituie o neregularitate din perspectiva cerințelor din statut, nu poate, oricât de regretabilă ar fi, să pună în discuție validitatea raportului sau, dacă este cazul, a deciziei prin care instituția concediază persoana aflată în perioada de probă sau prelungește perioada de probă a acesteia (Hotărârea din 12 iulie 1973, di Pillo/Comisia, 10/72 și 47/72, EU:C:1973:84, punctul 5, Hotărârea din 8 octombrie 1981, Tither/Comisia, 175/80, EU:C:1981:221, punctul 13, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, CZ/AEMF, F‑80/13, EU:F:2014:266, punctul 35). Termenul de o lună în discuție nu constituie un termen de preaviz, ci urmărește să garanteze că persoana aflată în perioada de probă își poate susține observațiile înainte ca instituția să ia o decizie referitoare la menținerea sau nemenținerea în funcție a acesteia la o dată care să coincidă, în măsura posibilului, cu cea a încheierii perioadei de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2014, CZ/AEMF, F‑80/13, EU:F:2014:266, punctul 35).

205

Pentru motivele care precedă, trebuie admis primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut.

206

Rezultă că decizia de netitularizare a reclamantului trebuie anulată. Astfel, această decizie se întemeiază pe elemente ulterioare datei de 28 februarie 2015, dată la care perioada de probă a reclamantului ar fi trebuit să ia sfârșit în temeiul articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut. Or, această dispoziție prevede o condiție de fond a unei titularizări, deoarece determină perioada pentru care trebuie evaluat de administrație modul funcționarului aflat în perioada de probă de a‑și îndeplini sarcinile, în vederea titularizării sau netitularizării funcționarului menționat. Prin urmare, elementele ulterioare datei de 28 februarie 2015 luate în considerare de AIPN constituie în mod necesar temeiul de fapt pe baza căruia și‑a exercitat marja largă de apreciere pentru a decide netitularizarea reclamantului.

207

Astfel, din al doilea raport privind perioada de probă care stă la baza deciziei de netitularizare reiese că, la momentul organizării ședinței din 18 martie 2015, conduita reclamantului a fost luată în considerare pentru a ilustra lipsa facultății de a discerne și a bunului‑simț și dificultățile sale de a se adapta la situații care nu intră în rutină. Aceeași conduită a servit în al doilea raport privind perioada de probă drept ilustrare a influenței negative a participării sale asupra condițiilor de lucru în cadrul serviciului său. Absența neexplicată a reclamantului de la cursul de limba engleză din 24 martie 2015 și numărul de regularizări făcute în sistemul de gestiune a timpului de lucru cu privire la reclamant în cursul perioadei cuprinse între 1 ianuarie și 17 aprilie 2015 au fost luate în considerare în al doilea raport privind perioada de probă pentru a demonstra dificultățile reclamantului de a se organiza și impactul pe care l‑a avut acest lucru asupra încadrării. Ritmul realizării de către reclamant a transcrierilor ședințelor între 27 martie și 27 aprilie 2015, absența sa de la birou din 17 aprilie 2015 și ședințele din 10 și din 17 martie 2015 la care a asistat au fost luate în considerare în al doilea raport privind perioada de probă pentru evaluarea cantității prestațiilor sale. În plus, evaluarea conduitei reclamantului în serviciu și în special a lipsei condițiilor pentru a determina superiorii reclamantului să îi acorde încredere a fost făcută în al doilea raport privind perioada de probă pe baza numărului de regularizări în sistemul de gestiune a timpului de lucru între 1 ianuarie și 17 aprilie 2015, pe baza problemelor legate de pontajul programului cu care s‑a confruntat reclamantul la 24 martie și la 14 aprilie 2015 și pe baza cererilor de concediu fără a le raporta în prealabil superiorului său pentru săptămâna 20-24 aprilie 2015. În sfârșit, al doilea raport privind perioada de probă s‑a întemeiat pe conduita reclamantului la momentul pregătirii ședinței din 18 martie 2015 pentru a ilustra dificultatea sa de a lucra în echipă și caracterul neadecvat al atitudinii sale în cadrul relațiilor interumane.

208

Rezultă de asemenea că trebuie anulată decizia de respingere a reclamației, din moment ce comitetul însărcinat cu soluționarea reclamațiilor a apreciat că nu exista o încălcare a articolului 34 alineatul (1) al doilea paragraf din statut.

209

Întrucât AIPN și comitetul însărcinat cu soluționarea reclamațiilor beneficiază de o largă putere de apreciere pentru a evalua aptitudinile și prestațiile unui funcționar în perioada de probă în funcție de interesul serviciului, nu este de competența Tribunalului să substituie aprecierea administrației cu propria apreciere în ceea ce privește rezultatul unei perioade de probă și aptitudinile unui candidat la o numire definitivă în serviciul public al Uniunii, controlul său limitându‑se la verificarea lipsei unei erori vădite de apreciere sau a unui abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 1982, Munk/Comisia, 98/81, EU:C:1982:111, punctul 16, Hotărârea din 5 aprilie 1984, Alvarez/Parlamentul European, 347/82, EU:C:1984:147, punctul 16, și Hotărârea din 5 martie 1997, Rozand‑Lambiotte/Comisia, T‑96/95, EU:T:1997:25, punctul 112).

210

Pe de altă parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că nu este de competența Tribunalului, în cadrul controlului legalității menționat la articolul 263 TFUE, să substituie motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 89 și jurisprudența citată). Așa se întâmplă și în cadrul controlului legalității realizat Tribunal în temeiul articolului 270 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Stols/Consiliul, T‑95/12 P, EU:T:2014:3, punctul 29 și jurisprudența citată). Rezultă că nu este de competența Tribunalului să aprecieze dacă evaluările conținute în decizia de netitularizare care se referă la perioada de probă efectuată între 1 decembrie 2013 și 28 februarie 2015 sunt suficiente pentru a justifica decizia de netitularizare a reclamantului.

211

În consecință, pentru motivele reluate mai sus, deciziile de netitularizare și de respingere a reclamației trebuie anulate.

212

Însă, contrar susținerilor reclamantului, anularea acestor decizii nu poate determina titularizarea sa. Astfel, titularizarea unui funcționar se poate face doar în forma și în condițiile prevăzute de statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 mai 1970, Fournier/Comisia, 18/69, EU:C:1970:37, punctul 8). Or, nicio dispoziție din statut nu sancționează depășirea termenului menționat printr‑o titularizare fără evaluare. În consecință, un funcționar aflat în perioada de probă nu poate fi titularizat numai ca urmare a faptului că s‑a încheiat perioada de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2007, Fernández Ortiz/Comisia, F‑1/06, EU:F:2007:25, punctul 53).

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște: