1

Alumina (sau oxidul de aluminiu) este un praf alb utilizat în principal în topitorii pentru producerea de aluminiu. Aceasta este extrasă din bauxită printr‑un procedeu de rafinare a cărui ultimă etapă este calcinarea. Alumina calcinată este utilizată în proporție de peste 90 % pentru topirea aluminiului. Restul este supus unor noi transformări și este utilizat în aplicații chimice. Există două piețe distincte ale produselor, și anume cea a aluminei metalurgice (denumită în continuare „AM” și cea a aluminei chimice (denumită în continuare „AC”). Uleiurile minerale pot fi utilizate drept combustibil în producția de alumină.

2

Există câte un singur producător de alumină în Irlanda, în Italia și în Franța. În Irlanda, este vorba de Aughinish Alumina Ltd (denumită în continuare „AAL”), cu sediul în regiunea Shannon. Sunt de asemenea prezenți producători de alumină în Germania, în Spania, în Grecia, în Ungaria și în Regatul Unit.

3

Începând cu 12 mai 1983, Irlanda scutește de acciză uleiurile minerale utilizate pentru producerea aluminei (în continuare „scutirea în litigiu”). Scutirea în litigiu a fost introdusă în dreptul irlandez prin Ordonanța din 12 mai 1983 privind impozitele (nr. 265) (acciza la uleiurile din hidrocarburi) [Statutory instrument nr. 126/1983, Imposition of Duties (nr. 265) (Excise Duty on Hydrocarbon Oils) Order, 1983] (denumită în continuare „ordonanța din 1983”).

4

Aplicarea scutirii în litigiu în regiunea Shannon a fost autorizată prin Decizia 92/510/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 de autorizare a statelor membre să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81/CEE (JO L 316, p. 16). Această autorizație a fost reexaminată și prelungită de Consiliul Uniunii Europene până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425/CE din 30 iunie 1997 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 182, p. 22). Autorizația a fost prelungită din nou de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880/CE din 17 decembrie 1999 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 331, p. 73).

5

Decizia 2001/224/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind ratele reduse și scutirile de accize pentru anumite uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice (JO L 84, p. 23, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 46), și anume ultima decizie privind scutirile în litigiu, prelungește autorizarea de aplicare a scutirilor menționate până la 31 decembrie 2006. Potrivit considerentului (5), această decizie „nu aduce atingere rezultatelor niciuneia dintre eventualele proceduri legate de denaturarea funcționării pieței unice care ar putea fi întreprinse în special în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” și „[n]u încalcă cerința ca statele membre să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat în temeiul articolului 88 [CE]”.

6

Prin scrisoarea din 28 ianuarie 1983, Irlanda a informat Comisia Comunităților Europene că se pregătea să pună în aplicare un angajament luat în privința Alcan Aluminium Ltd (denumită în continuare „Alcan”) în luna aprilie 1970 în legătură cu construirea în regiunea Shannon a unei uzine de producere a aluminei care, ulterior, a fost cedată AAL și referitor la o scutire de acciză pentru uleiurile minerale utilizate pentru producerea aluminei în această uzină. Prin scrisoarea din 22 martie 1983, Comisia a arătat că această scutire reprezenta un ajutor de stat care trebuia notificat. Comisia a precizat, de asemenea, că, dacă ajutorul nu trebuia pus în aplicare decât în acel moment, ar putea considera scrisoarea din 28 ianuarie 1983 drept o notificare în sensul articolului 88 alineatul (3) CE. Prin scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda a solicitat Comisiei să procedeze în acest mod. Comisia nu a adoptat nicio decizie ca urmare a acestei corespondențe.

7

Prin scrisoarea din 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Irlandei să îi notifice scutirea în litigiu. Prin scrisoarea din 27 septembrie 2000, a reamintit această solicitare, invitând‑o să îi furnizeze informații suplimentare. Irlanda a răspuns prin scrisoarea din 18 octombrie 2000.

8

Prin Decizia C(2001) 3296 din 30 octombrie 2001, Comisia a deschis procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirii în litigiu (denumită în continuare „procedura oficială de investigare”). Această decizie a fost notificată Irlandei prin scrisoarea din 5 noiembrie 2001 și a fost publicată la 2 februarie 2002 în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JO C 30, p. 25).

9

După ce a solicitat, prin faxul din 1 decembrie 2001, o prelungire a termenului, care i‑a fost acordată la 7 decembrie 2001, Irlanda și‑a prezentat observațiile prin scrisoarea din 8 ianuarie 2002.

10

Prin scrisoarea din 18 februarie 2002, Comisia a solicitat Irlandei informații suplimentare.

11

Prin scrisorile din 26 și 28 februarie 2002 și din 1 martie 2002, Comisia a primit observații de la AAL, de la Eurallumina SpA, de la Alcan Inc. și, respectiv, de la Asociația Europeană a Aluminiului. Acestea au fost comunicate Irlandei prin scrisorile din 26 martie 2002.

12

Prin scrisoarea din 26 aprilie 2002, Irlanda a răspuns la solicitarea care îi fusese adresată de Comisie prin scrisoarea din 18 februarie 2002.

13

La 7 decembrie 2005, Comisia a adoptat Decizia 2006/323/CE privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12, denumită în continuare „Decizia Alumină I”).

14

Decizia Alumină I privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2004, la care a devenit aplicabilă Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98), care a abrogat Directiva 92/81/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 12), precum și Directiva 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 19) de la 31 decembrie 2003 [considerentul (57)]. Ea extinde totuși procedura oficială de investigare la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2003 [considerentul (92)].

15

Partea dispozitivă a Deciziei Alumină I prevede în special:

„Articolul 1

Scutirile de accize pentru uleiurile minerale grele utilizate în producerea aluminei acordate de Franța, Irlanda și Italia până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE].

Articolul 2

Ajutorul acordat între 17 iulie 1990 și 2 februarie 2002, în măsura în care este incompatibil cu piața comună, nu se recuperează deoarece această recuperare ar fi contrară principiilor generale ale dreptului comunitar.

Articolul 3

Ajutorul menționat la articolul 1, acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003, este compatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii achită o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 4

Ajutorul […] acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 este incompatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii nu au achitat o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 5

(1)   Franța, Irlanda și Italia iau toate măsurile necesare pentru recuperarea de la beneficiari a ajutorului incompatibil menționat la articolul 4.

[…]

(5)   Franța, Irlanda și Italia dispun ca beneficiarii ajutorului incompatibil menționat la articolul 4 să ramburseze ajutorul ilegal majorat cu dobânzi în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii.”

16

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 17 februarie 2006 și, respectiv, la 23 februarie 2006, Irlanda și AAL au introdus prezentele acțiuni, înregistrate cu numerele de referință T‑50/06 și, respectiv, T‑69/06.

17

Prin înscrisul separat primit la grefa Tribunalului la 22 martie 2006, AAL a depus o cerere de măsuri provizorii, în temeiul articolului 242 CE, având ca obiect suspendarea executării Deciziei Alumină I în măsura în care decizia menționată o privește. Această cerere a fost înregistrată cu numărul de referință T‑69/06 R. Prin Ordonanța din 2 august 2006, președintele Tribunalului a respins această cerere și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

18

În temeiul articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991 și la propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, după ascultarea părților conform articolului 51 din același regulament, trimiterea prezentelor cauze în fața unui complet de judecată extins.

19

Prin Ordonanța din 24 mai 2007, președintele Camerei a doua extinse a Tribunalului, după ascultarea părților, a reunit cauzele T‑50/06, T‑56/06, T‑60/06 T‑62/06 și T‑69/06 (denumite în continuare „cauzele Alumină I”) pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

20

Prin Hotărârea din 12 decembrie 2007, Irlanda și alții/Comisia (T‑50/06, T‑56/06, T‑60/06, T‑62/06 și T‑69/06, EU:T:2007:383), Tribunalul a reunit cauzele Alumină I în vederea pronunțării hotărârii, a anulat Decizia Alumină I și, în cauza T‑62/06, a respins în rest acțiunea.

21

Prin cererea introductivă din 26 februarie 2008, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

22

Prin Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., EU:C:2009:742), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda și alții/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2007:383), în măsura în care Tribunalul anulase Decizia Alumină I, a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

23

În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 22 de mai sus (EU:C:2009:742) și conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei a doua extinse prin decizia președintelui Tribunalului din 18 decembrie 2009.

24

Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua extinse din 1 martie 2010, cauzele Alumină I au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii. Prin decizia președintelui Tribunalului din 20 septembrie 2010, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei a patra extinse.

25

Prin Hotărârea din 21 martie 2012, Irlanda/Comisia (T‑50/06 RENV, T‑56/06 RENV, T‑60/06 RENV, T‑62/06 RENV și T‑69/06 RENV, Rep., EU:T:2012:134), Tribunalul a anulat Decizia Alumină I, în măsura în care aceasta a constatat sau s‑a întemeiat pe constatarea că scutirile de accize pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină, acordate de Republica Franceză, de Irlanda și de Republica Italiană până la 31 decembrie 2003 (denumite în continuare „scutirile de acciză”), constituiau ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și în măsura în care a dispus ca Republica Franceză, Irlanda și Republica Italiană să adopte toate măsurile necesare pentru recuperarea scutirilor menționate de la beneficiari, în cazul în care aceștia nu au achitat o acciză de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

26

Prin cererea introductivă din 1 iunie 2012, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

27

Prin Hotărârea din 10 decembrie 2013, Comisia/Irlanda și alții (C‑272/12 P, Rep., EU:C:2013:812), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda/Comisia, punctul 25 de mai sus (EU:T:2012:134), a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

28

În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei întâi prin deciziile președintelui Tribunalului din 21 ianuarie 2014 și din 10 martie 2014.

29

Conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, în cauza T‑50/06 RENV II, părțile au depus memorii cuprinzând observații scrise la 21 februarie 2014, în cazul Irlandei, și, respectiv, la 14 aprilie 2014, în cazul Comisiei, iar în cauza T‑69/06 RENV II, la 26 februarie 2014, în cazul AAL, și, respectiv, la 15 aprilie 2014, în cazul Comisiei. Cu toate acestea, în memoriile cuprinzând observații scrise, reclamantele au afirmat că mențineau toate motivele pe care le‑au invocat în susținerea concluziilor lor în prezentele acțiuni. Comisia a luat act de cele afirmate în memoriile sale cuprinzând observații scrise.

30

Prin decizia președintelui Tribunalului din 30 septembrie 2014, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei întâi extinse, conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

31

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 64 alineatul (3) litera (d) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, în cauza T‑50/06 RENV II, a solicitat Irlandei să depună scrisorile din 8 ianuarie 2002 și din 26 aprilie 2002 (a se vedea punctele 9 și 12 de mai sus). Irlanda a dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

32

Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi extinse a Tribunalului din 23 martie 2015, prezentele cauze au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

33

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 6 mai 2015.

34

Irlanda solicită Tribunalului:

35

AAL solicită Tribunalului:

36

Comisia solicită Tribunalului:

37

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că prezentele acțiuni trebuie interpretate că ambele vizează, în esență, anularea Deciziei Alumină I, în măsura în care în aceasta se constată existența unui ajutor de stat pe care Irlanda l‑ar fi acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii în litigiu (în continuare, „ajutorul în litigiu”) și se dispune ca Irlanda să îl recupereze (în continuare, „decizia atacată”). În această măsură, prezentele acțiuni au același obiect.

38

În susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda invocă, în esență, patru motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept în calificarea ajutorului în litigiu în raport cu articolul 88 CE. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului securității juridice, a principiului estoppel și a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime. Al patrulea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a principiului estoppel, precum și pe un abuz de putere.

39

În susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL invocă șase motive. Primul motiv este întemeiat, în esență, pe o eroare de drept în calificarea scutirii în litigiu în raport cu articolul 88 CE. Al doilea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a principiilor securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, precum și pe o depășire a competenței și pe un abuz de putere. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a cerințelor care decurg din articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și din articolul 157 CE. Al patrulea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice. Al cincilea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a principiilor respectării unui termen rezonabil, securității juridice și bunei administrări, legată de durata excesivă a procedurii oficiale de investigare. Al șaselea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a obligației de motivare și a articolului 87 alineatul (1) CE.

40

Trebuie examinate, mai întâi, motivele prin intermediul cărora reclamantele contestă, în esență, aplicabilitatea în cazul scutirii în litigiu a normelor în materia ajutoarelor de stat, și anume, pe de o parte, al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului securității juridice, a principiului estoppel și a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, și al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului estoppel, precum și pe un abuz de putere, care sunt invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, și, pe de altă parte, al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, precum și pe o depășire a competenței și pe un abuz de putere, și al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a cerințelor care decurg din articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și din articolul 157 CE, care sunt invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

41

Ulterior, trebuie examinat motivul prin intermediul căruia AAL contestă, în esență, calificarea scutirii în litigiu drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, în perioada anterioară datei de 31 decembrie 2003, și anume al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a articolului 87 alineatul (1) CE.

42

Trebuie să se continue cu examinarea motivelor prin intermediul cărora reclamantele critică, în esență, calificarea scutirii în litigiu drept ajutor nou, iar nu ajutor existent, în sensul articolului 88 CE, și anume primele motive invocate în susținerea prezentelor acțiuni, întemeiate pe o eroare de drept în calificarea ca ajutor în litigiu în raport cu articolul 88 CE.

43

În final, vor fi examinate motivele prin intermediul cărora reclamantele contestă, în esență, recuperarea ajutorului în litigiu, și anume, pe de o parte, al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, și, pe de altă parte, al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice, și al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării unui termen rezonabil, securității juridice și bunei administrări, legată de durata excesivă a procedurii oficiale de investigare, care sunt invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

44

În cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda impută Comisiei că a încălcat principiul securității juridice, astfel cum este interpretat în jurisprudență, prin faptul că, în privința exonerării în litigiu, a adoptat o decizie care produce efecte contrare celor produse de Decizia 2001/224, deoarece, deși, prin intermediul acesteia din urmă, Consiliul o autorizase să continue aplicarea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006, prin Decizia Alumină I, Comisia a decis că ajutorul în litigiu constituia un ajutor care era incompatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE și care, în consecință, trebuia să fie recuperat. Pe de altă parte, Irlanda susține că, prin adoptarea deciziei atacate care a produs efecte contrare celor produse de Decizia 2001/224, Comisia a încălcat principiul estoppel fără să fi introdus o acțiune în anulare în temeiul articolului 230 CE împotriva aceleiași decizii. În sfârșit, Irlanda susține că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, deoarece, în cazul în care aceasta ar fi apreciat că scutirea în litigiu, pe care Irlanda fusese autorizată să o aplice până la 31 decembrie 2006 prin Decizia 2001/224, se afla la originea unei denaturări a concurenței sau era incompatibilă cu piața comună, ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută la acest articol și să prezinte Consiliului propuneri adecvate în vederea desființării sau a modificării autorizației acordate.

45

În cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda arată, în esență, că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat principiul estoppel și a săvârșit un abuz de putere. Irlanda susține că principiul estoppel se opune adoptării de către Comisie a deciziei atacate, întrucât, în pofida faptului că avea cunoștință despre scutirea în litigiu și despre punerea sa în aplicare, în conformitate cu Decizia 2001/224, a întârziat să adopte Decizia Alumină I. În primul rând, Irlanda se întemeiază pe notificarea adresată Comisiei pe care a efectuat‑o la începutul anului 1983 cu privire la scutirea în litigiu, Comisia adoptând la acel moment o decizie pozitivă referitoare la aceasta. În al doilea rând, Irlanda se întemeiază pe faptul că, începând cu anul 1995, a transmis Comisiei informații periodice cu privire la cuantumurile estimate ale ajutorului în litigiu, care au fost reluate de Comisie în notificările sale referitoare la ajutoare adresate Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). În al treilea rând, Irlanda face trimitere la deciziile de autorizare adoptate de Consiliu în anii 1997, 1999 și 2001, care a hotărât în unanimitate la propunerea Comisiei. În al patrulea rând, Irlanda invocă lipsa unei propuneri a Comisiei prezentate Consiliului, în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, care a fost adoptată în conformitate cu lex specialis a articolului 93 CE. În al cincilea rând, Irlanda se prevalează de inexistența unei acțiuni în anulare împotriva Deciziei 2001/224 care să fi fost introdusă de Comisie în temeiul articolului 230 CE. În al șaselea rând, Irlanda se referă la întârzierea Comisiei în adoptarea Deciziei Alumină I, în mod contrar cerinței respectării unui termen rezonabil, decizia menționată fiind adoptată la mai mult de 43 de luni de la primirea de către Comisie, în luna aprilie 2002, a răspunsului său la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de această instituție. În al șaptelea rând, Irlanda invocă declarațiile Comisiei și deciziile de autorizare ale Consiliului pe întreaga durată a procedurii oficiale de investigare, care permiteau să se considere că ajutorul în litigiu fusese autorizat. În al optulea rând, Irlanda se întemeiază pe comportamentul Comisiei care, în toate împrejurările, a tratat ajutorul în litigiu ca fiind ajutor existent. În al nouălea rând, Irlanda se referă la neadoptarea de către Comisie a unui ordin de suspendare a ajutorului, adoptat în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), care ar fi permis atenuarea efectelor ajutorului pe piața comună și a efectelor recuperării ajutorului produse asupra AAL. Pe de altă parte, în opinia Irlandei, Comisia a adoptat decizia atacată pentru a contracara efectele Deciziei 2001/224 care o autoriza să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, în condițiile în care propusese Consiliului să prelungească autorizația respectivă numai până la 31 decembrie 2002.

46

În cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL susține că Comisia a încălcat principiul securității juridice, astfel cum este interpretat în jurisprudență, și principiul efectului util al actelor instituțiilor și că a depășit limitele propriei competențe, în sensul că decizia atacată produce, în privința scutirii în litigiu, efecte contrare celor produse de Decizia 2001/224, deoarece, în timp ce, prin intermediul acestei din urmă decizii, Consiliul a prelungit autorizația acordată Irlandei de a continua să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, în Decizia Alumină I se constată că ajutorul acordat în temeiul scutirii în litigiu era parțial incompatibil cu piața comună și, în acest sens, trebuia să fie recuperat de la beneficiarul acesteia, cu excepția perioadei cuprinse între 17 iulie 1990 și 2 februarie 2002. În această privință, în primul rând, AAL se întemeiază pe Directiva 92/81, adoptată pe baza lex specialis constituită de articolul 93 CE, care îi permitea Irlandei să deroge de la lex generalis a normelor în materia ajutoarelor de stat, în conformitate cu articolul 87 alineatul (1) CE, întrucât deciziile de autorizare ale Consiliului se întemeiau îndeosebi pe constatarea că scutirea în litigiu nu afecta concurența sau nu determina denaturări în funcționarea pieței comune. În al doilea rând, AAL invocă nerecurgerea de către Comisie la procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 pentru rezolvarea unor eventuale probleme de denaturare a concurenței aferente scutirii în litigiu, astfel cum fusese autorizată de Consiliu, precum și neintroducerea unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 230 CE împotriva Deciziei 2001/224. În al treilea rând, AAL se întemeiază pe propunerea din 29 noiembrie 1999 de decizie a Consiliului de autorizare și pe articolul 3 din propunerea din 15 noiembrie 2000 de decizie a Consiliului de autorizare, din care reieșea lipsa prevederii de către Comisie a adoptării unei decizii finale negative în materia ajutoarelor de stat înainte de expirarea deciziilor de autorizare ale Consiliului și necontestarea ajutorului în litigiu. În al patrulea rând, AAL se întemeiază pe deciziile de autorizare ale Consiliului, care sunt anterioare Deciziei 2001/224 și care nu menționau posibilitatea unei aplicări paralele a normelor în materia ajutoarelor de stat. În al cincilea rând, AAL menționează inaplicabilitatea considerentului (5) al Deciziei 2001/224 în privința scutirii în litigiu, care este un ajutor existent ce fusese notificat în luna ianuarie 1983. În al șaselea rând, AAL se referă la modificarea de către Comisie a politicii sale rezultată din deschiderea procedurii oficiale de investigare, prin Decizia din 30 octombrie 2001, respectiv cu aproximativ 14 luni înainte de expirarea autorizației de continuare a aplicării scutirii menționate pe care însăși Comisia o propusese Consiliului să o rețină, la 31 decembrie 2002. În al șaptelea rând, AAL se referă la nelegalitatea comportamentului care constă, în cazul Comisiei, întrucât a adoptat decizia atacată, în revocarea autorizației de aplicare a scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006, acordată de Consiliu prin Decizia 2001/224 și, în continuare, în lipsirea Directivei 92/81 de orice sens și de orice efect util.

47

În orice caz, AAL susține că, chiar numai în cadrul aplicării normelor în materia ajutoarelor de stat, în decizia atacată, Comisia a săvârșit un abuz de putere, calificând în mod eronat ajutorul în litigiu drept ajutor ilegal, deși acesta fusese autorizat de Consiliu. Această concluzie nu ar fi modificată de împrejurarea că Consiliul a acordat o autorizație mai lungă decât cea propusă de Comisie, din moment ce Consiliul a acționat în mod legal în cadrul competențelor sale în materia armonizării fiscale.

48

Comisia solicită respingerea prezentelor motive ca nefondate.

49

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, în măsura în care al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II face trimitere la o decizie implicită de autorizare care ar fi intervenit, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, după notificarea scutirii în litigiu Comisiei la începutul anului 1983 și care ar fi permis transformarea ajutorului notificat în ajutor existent, acest motiv coincide cu primul aspect al primului motiv invocat în susținerea aceleiași acțiuni, la examinarea căruia se face, prin urmare, trimitere (a se vedea punctele 135-163 de mai jos).

50

În continuare, în măsura în care, sub acoperirea aceluiași motiv, Irlanda pare să critice Comisia că a adus atingere încrederii legitime, ea însăși determinând‑o pe AAL să o nutrească cu privire la legalitatea scutirii în litigiu ca urmare a întârzierii în adoptarea Deciziei Alumină I, acest motiv poate fi interpretat, în esență, ca fiind întemeiat pe o încălcare a principiului respectării încrederii legitime. În această măsură, acesta coincide cu al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, la examinarea căruia se face trimitere (a se vedea punctele 205-263 de mai jos).

51

În sfârșit, în măsura în care, în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda impută Comisiei că a întârziat adoptarea deciziei atacate, aceasta prezintă, în esență, o critică întemeiată pe o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil, asemănătoare celei prezentate de AAL în cadrul celui de al cincilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II și care trebuie examinată împreună cu acest din urmă motiv (a se vedea punctele 264-273 de mai jos).

52

În rest, prezentele motive ridică, în esență, problema dacă Comisia a încălcat principiile securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, în sensul că decizia atacată ar produce efecte juridice contrare celor produse de Decizia 2001/224, care ar fi autorizat Irlanda în mod expres să continue aplicarea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006, în special pentru motivul că scutirea respectivă nu determina o denaturare a concurenței.

53

În plus, al doilea și al patrulea motiv invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II ridică problema unei eventuale încălcări a principiului estoppel, aferentă efectelor juridice contrare despre care se pretinde că au fost produse prin Decizia 2001/224 și prin decizia atacată, precum și a unei eventuale încălcări a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, aferentă faptului că, înainte de adoptarea deciziei atacate, Comisia nu ar fi urmat procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 în vederea obținerii unei modificări sau a unei abrogări a Deciziei 2001/224.

54

Pe de altă parte, în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, Irlanda impută Comisiei că, în speță, nu a adoptat un ordin de suspendare a ajutorului în litigiu, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

55

În sfârșit, al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II implică un control al existenței unui eventual abuz de putere săvârșit de Comisie cu ocazia adoptării deciziei în litigiu.

56

În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe o încălcare a principiului estoppel, prezentată în cadrul celui de al doilea și a celui de al patrulea motiv invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, trebuie să se observe că principiul estoppel este o instituție juridică anglo‑saxonă care nu există ca atare în dreptul Uniunii Europene, împrejurare care nu se opune ca anumite principii precum principiile securității juridice și protecției încrederii legitime și anumite reguli precum regula nemo potest venire contra factum proprium, consacrate de acesta, să poată fi considerate că se află în legătură sau că sunt înrudite cu acest principiu. Prin urmare, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată în drept, în măsura în care se întemeiază pe o încălcare a principiului estoppel, împrejurare care nu aduce atingere posibilității de a examina argumentele Irlandei atunci când acestea pot fi prezumate că susțin un motiv întemeiat, în esență, pe principiul securității juridice sau pe principiul protecției încrederii legitime.

57

În ceea ce privește, în al doilea rând, criticile întemeiate pe o încălcare a principiilor securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, pe o încălcare a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau pe o depășire a competenței, prezentate în cadrul celui de al doilea motiv invocat în fiecare dintre cele două acțiuni sau în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, trebuie amintit mai întâi că, în temeiul principiului competențelor atribuite, consacrat la articolul 5 CE și la articolul 7 CE, Comunitatea Europeană acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și ale obiectivelor care îi sunt atribuite prin Tratatul CE și fiecare instituție acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite prin același tratat.

58

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, actele instituțiilor beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, în consecință, efecte juridice atâta vreme cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., EU:C:1994:247, punctul 48, Hotărârea din 8 iulie 1999, Chemie Linz/Comisia, C‑245/92 P, Rec., EU:C:1999:363, punctul 93, și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., EU:C:2004:585, punctul 18).

59

În sfârșit, trebuie amintit că principiul securității juridice constituie un principiu general al dreptului Uniunii (a se vedea Ordonanța din 8 noiembrie 2007, Fratelli Martini și Cargill, C‑421/06, EU:C:2007:662, punctul 56 și jurisprudența citată). Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că principiul securității juridice urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice din dreptul Uniunii (Hotărârea din 10 aprilie 2003, Schulin, C‑305/00, Rec., EU:C:2003:218, punctul 58, și Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C‑199/03, Rec., EU:C:2005:548, punctul 69). În acest scop, este esențial ca instituțiile Uniunii să respecte intangibilitatea actelor pe care le‑au adoptat și care afectează situația juridică și materială a subiectelor de drept, astfel încât ele nu vor putea modifica aceste acte decât cu respectarea normelor de competență și de procedură (a se vedea Hotărârea din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T‑229/94, Rec., EU:T:1997:155, punctul 113 și jurisprudența citată). Respectarea principiului securității juridice impune de asemenea ca instituțiile să evite, în principiu, incoerențele care pot apărea în punerea în aplicare a diferitor dispoziții de drept al Uniunii, în special în ipoteza în care aceste dispoziții vizează același obiectiv, cum ar fi o concurență nedenaturată pe piața comună (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 15 iunie 1993, Matra/Comisia, C‑225/91, Rec., EU:C:1993:239, punctele 41 și 42, și Hotărârea Tribunalului din 31 ianuarie 2001, RJB Mining/Comisia, T‑156/98, Rec., EU:T:2001:29, punctul 112 și jurisprudența citată).

60

În ceea ce privește articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, acesta are următorul cuprins:

„În cazul în care Comisia consideră că scutirile și reducerile prevăzute la alineatul (4) nu mai pot fi menținute, în special din motive de concurență neloială sau de denaturare a funcționării pieței interne sau din motive legate de politica comunitară în domeniul protecției mediului, ea prezintă Consiliului propuneri adecvate. Consiliul ia o decizie în unanimitate în privința acestor propuneri.” [traducere neoficială]

61

În speță, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, argumentația care se află la baza prezentelor critici este combătută în mod direct de Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812).

62

Astfel, la punctele 45-48 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a stabilit o distincție clară între competențele Consiliului și, respectiv, ale Comisiei în materia armonizării legislațiilor privind accizele, pe de o parte, și în materia ajutoarelor de stat, pe de altă parte. În plus, aceasta a statuat în drept că procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 avea o finalitate și un domeniu de aplicare diferite de cele ale regimului prevăzut la articolul 88 CE.

63

La punctul 49 din aceeași hotărâre, Curtea a dedus din aceste constatări că, așadar, o decizie a Consiliului prin care un stat membru este autorizat, conform articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, să introducă o scutire de accize nu putea avea ca efect să împiedice Comisia să exercite competențele pe care i le atribuia Tratatul CE și, în consecință, să pună în aplicare procedura prevăzută la articolul 88 CE pentru a examina dacă această scutire constituia un ajutor de stat și să adopte eventual, la finalizarea acestei proceduri, o decizie precum Decizia Alumină I.

64

Curtea a precizat de asemenea la punctul 50 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), că împrejurarea că deciziile de autorizare acordau scutiri totale de accize stabilind condiții precise de ordin geografic și temporal și că acestea din urmă fuseseră respectate în mod strict de statele membre nu avea incidență asupra repartizării competențelor între Consiliu și Comisie și nu putea, așadar, să împiedice Comisia să își exercite propriile competențe.

65

La punctul 51 din aceeași hotărâre, Curtea a observat că, de altfel, respectând această repartizare a competențelor, considerentul (5) al Deciziei 2001/224, care era în vigoare în perioada pentru care decizia în litigiu dispunea recuperarea ajutoarelor, arăta că decizia menționată nu aducea atingere rezultatelor niciuneia dintre procedurile care ar putea fi inițiate în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE și nu încălca cerința ca statele membre „să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat”.

66

În sfârșit, la punctele 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a arătat din nou că împrejurarea că deciziile de autorizare fuseseră adoptate la propunerea Comisiei și că aceasta nu recursese niciodată la competențele pe care le deținea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolelor 230 CE și 241 CE pentru a obține anularea sau modificarea deciziilor de autorizare nu se putea opune calificării scutirilor menționate drept ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă erau îndeplinite condițiile privind existența unui ajutor de stat.

67

Conform articolului 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții. Având în vedere punctul 54 din motivarea Hotărârii Irlanda/Comisia și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), trebuie să se constate că motivarea citată la punctele 62-66 de mai sus reprezintă temeiul necesar dispozitivului hotărârii menționate prin care Curtea a anulat Hotărârea Irlanda/Comisia, punctul 25 de mai sus (EU:T:2012:134), și a trimis spre rejudecare la Tribunal cauzele Alumină I.

68

Or, reiese din această motivare că, prin punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 88 CE pentru a examina dacă scutirea în litigiu constituia ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a Deciziei Alumină I, Comisia nu a făcut decât să exercite competențele pe care i le conferea Tratatul CE în materia ajutoarelor de stat și că, procedând astfel, nu a putut aduce atingere competențelor cu care Consiliul era învestit de Tratatul CE în materia armonizării legislațiilor privind accizele sau actele pe care Consiliul le‑a adoptat în exercitarea competențelor respective.

69

Rezultă că, prin punerea în aplicare, fără a iniția în prealabil procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, a procedurii prevăzute la articolul 88 CE pentru a examina dacă scutirea în litigiu constituia ajutor de stat și prin adoptarea, la finalizarea acestei proceduri, a Deciziei Alumină I, deși articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2001/224 autoriza Irlanda în mod expres să continue aplicarea scutirii în litigiu până la 31 decembrie 2006, Comisia nu a putut să încalce principiile securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor și nici articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, astfel cum susține Irlanda. Într‑adevăr, deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, puteau să își producă efectele numai în domeniul acoperit de normele în materia armonizării legislațiilor privind accizele și nu aduceau atingere efectelor unei eventuale decizii precum Decizia Alumină I, pe care Comisia putea să o adopte în exercitarea competențelor sale în materia ajutoarelor de stat.

70

În plus, reiese din cuprinsul punctelor 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), în care Curtea amintește că noțiunea de ajutor de stat corespunde unei situații obiective și nu poate depinde de comportamentul sau de declarațiile instituțiilor, că faptul că, la adoptarea deciziilor de autorizare ale Consiliului, Comisia apreciase că scutirile de accize nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune nu se putea opune ca scutirile respective să fie calificate drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă erau îndeplinite condițiile existenței unui ajutor de stat.

71

Din soluția reținută de Curte rezultă a fortiori că, în vederea calificării scutirilor de accize drept ajutoare de stat, Comisia nu era legată de aprecierile Consiliului din deciziile sale în materia armonizării legislațiilor privind accizele, potrivit cărora scutirile respective nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune.

72

Așadar, AAL nu are temei să susțină că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia și‑a depășit competențele. Prin urmare, reclamantele nu au temei să susțină că decizia atacată produce efecte juridice contrare celor produse de Decizia 2001/224.

73

În măsura în care, în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL critică, în esență, Comisia pentru că a calificat scutirea în litigiu drept ajutor ilegal, deși acesta fusese autorizat de Consiliu, în vederea respingerii acestei critici ca nefondată, trebuie amintit că, astfel cum se arată la punctul 49 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), decizia Consiliului de autorizare, în raport cu normele de armonizare a legislațiilor privind accizele, nu putea avea ca efect să împiedice Comisia să își exercite competențele în materia ajutoarelor de stat și eventual să adopte, la finalizarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE, o decizie precum decizia atacată.

74

În consecință, trebuie respinse ca nefondate criticile întemeiate pe o încălcare a principiilor securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, pe o încălcare a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau pe o depășire a competenței.

75

În ceea ce privește, în al treilea rând, criticile întemeiate pe un abuz de putere săvârșit de Comisie, prezentate în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de abuz de putere are un domeniu de aplicare precis în dreptul comunitar și vizează situația în care o autoritate administrativă își folosește puterile într‑un scop, altul decât în vederea căruia i‑au fost conferite. O decizie este afectată de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată pentru atingerea altor scopuri decât cele declarate (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2008, Bayer CropScience și alții/Comisia, T‑75/06, Rep., EU:T:2008:317, punctul 254 și jurisprudența citată).

76

În speță, pentru a stabili existența unui abuz de putere, reclamantele nu furnizează indicii obiective, pertinente și concordante care să permită să se concluzioneze că decizia atacată a fost adoptată în alte scopuri decât cele declarate, și anume recuperarea unui ajutor de stat incompatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE.

77

Prin urmare, trebuie înlăturate ca nefondate și criticile întemeiate pe un abuz de putere săvârșit de Comisie.

78

În al patrulea rând, întrucât, în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda impută Comisiei că nu a adoptat, în speță, un ordin de suspendare a ajutorului în litigiu, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, trebuie amintit că, potrivit acestei dispoziții, „[d]upă ce îi acordă statului membru în cauză posibilitatea de a‑și prezenta observațiile, Comisia poate adopta o decizie prin care îi solicită statului membru să suspende acordarea oricărui ajutor ilegal până la adoptarea de către Comisie a unei decizii privind compatibilitatea ajutorului cu piața comună”.

79

Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 nu impune Comisiei, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții, să adopte un ordin de suspendare, ci prevede numai că aceasta poate adopta un asemenea ordin atunci când consideră necesar. Rezultă că Irlanda nu are temei să impute Comisiei, care, în speță, nu a considerat că trebuia să adopte un ordin de suspendare, că a încălcat articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

80

În consecință, trebuie înlăturată critica întemeiată, în esență, pe o încălcare a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

81

Fără a aduce atingere criticilor care trebuie examinate fie în cadrul altor motive (a se vedea punctele 49 și 50 de mai sus), fie în mod separat (a se vedea punctul 51 de mai sus), întrucât celelalte critici prezentate în cadrul fiecăruia al doilea motiv invocat în susținerea prezentelor acțiuni și în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II sunt respinse în totalitate, se impune respingerea acestor motive ca fiind, la rândul lor, nefondate.

82

AAL susține că Comisia a încălcat cerințele rezultate din articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și din articolul 157 CE, în sensul că, în loc să ajute întreprinderile comunitare să fie concurențiale, decizia atacată a făcut Comunitatea mai puțin concurențială și a plasat‑o într‑o situație dezavantajoasă pe piața mondială pe care își exporta cea mai mare parte a producției. Deciziile de autorizare ale Consiliului ar fi fost întemeiate pe lipsa unor denaturări ale concurenței generate de scutirea în litigiu, pe care Comisia ar fi admis‑o inițial și care ar fi fost chiar menționată în al patrulea considerent al Deciziei 92/510.

83

Comisia solicită respingerea prezentului motiv ca nefondat.

84

Prezentul motiv ridică, în esență, problema dacă, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia ar fi încălcat cerințele rezultate din articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și din articolul 157 CE, întrucât s‑ar fi opus aplicării unei măsuri, și anume scutirea în litigiu, care ar fi urmărit consolidarea competitivității AAL pe piața mondială a producției de alumină fără a determina denaturări de concurență, astfel cum ar reieși din Decizia 2001/224.

85

Articolul 3 CE prevede în special următoarele:

„În vederea realizării scopurilor prevăzute la articolul 2, acțiunea Comunității presupune, în condițiile și în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat:

[…]

86

Articolul 157 CE prevede în special următoarele:

„(1)   Comunitatea și statele membre asigură condițiile necesare competitivității industriei Comunității.

În acest scop, în conformitate cu un sistem de piețe deschise și concurențiale, acțiunea acestora urmărește:

[…]

(3)   Comunitatea contribuie la realizarea obiectivelor menționate la alineatul (1) prin politicile și acțiunile pe care le desfășoară în temeiul altor dispoziții ale prezentului tratat. Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura menționată la articolul 251 [CE] și după consultarea Comitetului Economic și Social, poate decide cu privire la unele măsuri specifice menite să sprijine acțiunile întreprinse în statele membre pentru realizarea obiectivelor menționate la alineatul (1).

Prezentul titlu nu constituie un temei pentru introducerea, de către Comunitate, a vreunei măsuri susceptibile să provoace denaturări ale concurenței.”

87

Astfel cum Comisia susține în mod întemeiat, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE prevedea de asemenea că acțiunea Comunității presupunea „un sistem care împiedic[a] denaturarea concurenței pe piața internă”. În plus, articolul 157 CE prevedea că acesta nu constituia un temei pentru introducerea, de către Comunitate, a vreunei măsuri susceptibile să provoace denaturări ale concurenței.

88

Deși Curtea a constatat la punctul 52 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), că, la adoptarea de către Consiliu a deciziilor de autorizare în temeiul normelor în materia armonizării legislațiilor fiscale, Comisia considerase că scutirea în litigiu nu determina denaturarea concurenței și nu constituia un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne, la punctul 53 din aceeași hotărâre a observat deopotrivă că această împrejurare nu se putea opune calificării scutirii menționate drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dacă erau îndeplinite condițiile privind existența unui ajutor de stat, remarcându‑se că noțiunea de ajutor de stat corespunde unei situații obiective și nu poate depinde de comportamentul sau de declarațiile instituțiilor.

89

Or, în Decizia Alumină I, Comisia a constatat că scutirea în litigiu trebuia să fie calificată drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, în special deoarece, după cum se arată în considerentele (61) și (62) ale aceleiași decizii, se putea prezuma că denatura sau amenința să denatureze concurența, chiar dacă o proporție semnificativă a producției de alumină era consumată în uzinele de producție a aluminiului, întrucât scutirea în litigiu viza explicit întărirea competitivității beneficiarilor în raport cu concurenții acestora, îndeosebi comunitari, stabiliți în Grecia, în Spania, în Germania și în Ungaria (de la data aderării acestei țări la Uniune, la 1 mai 2004), prin reducerea costurilor lor de producție.

90

În cadrul prezentului motiv, AAL se limitează să observe că aprecierea Comisiei menționată la punctul 89 de mai sus este în contradicție cu cea subiacentă deciziilor de autorizare adoptate de Consiliu, la propunerea Comisiei, în materia armonizării legislațiilor fiscale, fără a contesta în mod specific temeinicia acestei aprecieri.

91

Întrucât, pentru motivele arătate la punctul 88 de mai sus, Comisia nu era legată în speță de aprecierile cuprinse în deciziile de autorizare adoptate de Consiliu la propunerea sa în materia armonizării legislațiilor fiscale, trebuie să se constate că aceasta nu a încălcat articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și articolul 157 CE prin adoptarea deciziei atacate.

92

Prin urmare, al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II trebuie respins ca nefondat.

93

Această respingere nu aduce atingere analizei, care va fi efectuată în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea aceleiași acțiuni, a chestiunii dacă Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine și articolul 87 alineatul (1) CE prin faptul că, în considerentele (61) și (62) ale Deciziei Alumină I, a constatat că, în speță, era îndeplinită condiția afectării concurenței și a schimburilor comerciale dintre statele membre (a se vedea punctele 94-131 de mai jos).

94

În primul rând, AAL susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine prin faptul că nu a furnizat o motivare adecvată privind respectarea anumitor condiții pentru a califica ajutorul în litigiu drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și anume condițiile de afectare a schimburilor comerciale dintre statele membre și de denaturare a concurenței. Conform dorinței exprimate de unii membri ai Comisiei, în decizia atacată, aceștia ar fi trebuit să prezinte motivele pentru care, la capătul unei analize economice complete și actuale a efectelor ajutorului în litigiu asupra concurenței și asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, a ajuns la concluzia că, în speță, erau îndeplinite condițiile sus‑menționate.

95

În al doilea rând, AAL susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat articolul 87 alineatul (1) CE, prin faptul că aceasta a constatat în mod eronat, în lipsa efectuării unei analize economice serioase, că ajutorul în litigiu îi conferea un avantaj, că afecta schimburile comerciale dintre statele membre sau că denatura ori amenința să denatureze concurența. În această privință, primo, AAL se întemeiază pe neluarea în considerare de către Comisie, în analiza sa privind efectele asupra schimburilor comerciale și comerțului dintre statele membre, în considerentul (62) al Deciziei Alumină I, a existenței a două produse distincte, AM și AC, în timp ce, în calitate de producător de AM, se află, în esență, în concurență cu producători din afara Europei, iar nu cu alți producători europeni, în special cei care produc AC. Secundo, AAL se întemeiază pe imaginea eronată a situației prezentate de Comisie în considerentul (61) al deciziei atacate, atunci când afirmă că ajutorul în litigiu viza întărirea competitivității sale în raport cu concurenții săi prin reducerea costurilor, împrejurare ce era adevărată doar în raport cu producătorii de alumină din afara Europei, iar nu în raport cu producătorii europeni de alumină, între care gradul de concurență era foarte mic, având în vedere faptul că Comunitatea era importator net de alumină și că o parte importantă a producției de alumină comunitară era captivă. Tertio, AAL se referă la neluarea în considerare de către Comisie a faptului că, pe de o parte, producătorii de alumină europeni, în special cei din Germania, beneficiau de scutiri pe energia pe care o utilizau, care era mai puțin scumpă, și de faptul că, pe de altă parte, din cauza diferitor legislații naționale privind licențele și în materia protecției mediului, ea se afla într‑o situație dezavantajoasă, la nivelul costurilor, în raport cu alți producători europeni de alumină.

96

Comisia solicită respingerea prezentului motiv ca nefondat.

97

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, obligația de motivare prevăzută la articolul 253 CE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de chestiunea temeiniciei motivelor, care se încadrează în legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., EU:C:2011:620, punctul 146 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 mai 2014, Donau Chemie/Comisia, T‑406/09, Rep., EU:T:2014:254, punctul 28 și jurisprudența citată).

98

Prin urmare, trebuie să se analizeze, în primul rând, critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare, prevăzută la articolul 253 CE, apoi, în al doilea rând, critica întemeiată pe o pretinsă încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE.

99

În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare, prevăzută la articolul 253 CE, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., EU:C:1998:154, punctul 63 și jurisprudența citată). Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France, citată anterior, EU:C:1998:154, punctul 63 și jurisprudența citată).

100

Aplicată în cazul calificării unei măsuri drept ajutor de stat, obligația de motivare impune indicarea motivelor pentru care Comisia consideră că măsura în cauză intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea din 15 iunie 2010, Mediaset/Comisia, T‑177/07, Rep., EU:T:2010:233, punctul 144 și jurisprudența citată), care interzice ajutoarele ce afectează schimburile comerciale dintre statele membre și denaturează sau amenință să denatureze concurența (Hotărârea din 4 septembrie 2009, Italia/Comisia, T‑211/05, Rep., EU:T:2009:304, punctul 151).

101

În ceea ce privește motivele care ar trebui, în această privință, să fie furnizate de Comisie, acestea trebuie să fie stabilite prin raportare la cerințele formulate în jurisprudență pentru a constata respectarea condițiilor de afectare a schimburilor comerciale dintre statele membre și de denaturare a concurenței, astfel cum vor fi amintite la punctele 112-115 de mai jos.

102

Așadar, în lumina jurisprudenței amintite, pe de o parte, la punctele 99 și 100 de mai sus și, pe de altă parte, la punctele 112-115 de mai jos trebuie să se aprecieze, în speță, dacă Comisia a motivat în mod suficient decizia atacată în ceea ce privește respectarea condițiilor de afectare a schimburilor comerciale dintre state și de denaturare a concurenței.

103

În speță, în considerentele (60)-(62) ale deciziei atacate, Comisia a furnizat următoarea motivare:

104

Întrucât, în considerentul (62) al deciziei atacate, Comisia se referă la „alumina (AM și AC)”, trebuie să se precizeze că, în considerentul (16) al aceleiași decizii, aceasta menționase următoarele:

„[…] În mai multe decizii în care a analizat concentrări, Comisia a constatat că existau două piețe de produse distincte, și anume piața aluminei metalurgice (denumită în continuare «AM») și piața aluminei chimice (denumită în continuare «AC»). AC are o valoare adăugată mult mai mare decât AM. În timp ce piața geografică a primeia are o dimensiune mondială, piața geografică a celei de a doua nu depășește frontierele Europei.”

105

În considerentele (61) și (62) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că, în conformitate cu analizele cuprinse în Decizia 2002/174/CE a Comisiei din 3 mai 2000 prin care o concentrare a fost declarată compatibilă cu piața comună și cu Acordul privind SEE (cazul COMP/M.1693 – Alcoa/Reynolds) (JO 2002, L 58, p. 25, denumită în continuare „Decizia Alcoa/Reynolds”), citată la nota de subsol aferentă considerentului (16) al deciziei atacate, AM și AC constituiau două piețe distincte, având o dimensiune europeană, deoarece implicau nu numai producători stabiliți în Irlanda, în Italia și în Franța, ci și în Grecia, în Spania, în Germania și în Ungaria (începând cu 1 mai 2004). În plus, Comisia a constatat că alumina (AM și AC) făcea obiectul unui comerț între statele membre care privea, în principiu, partea limitată a producției de alumină ce nu era consumată în uzine de aluminiu situate în apropiere (denumită în continuare „alumina excedentară”), care era propusă unor terți pe piața liberă, în opoziție cu „alumina captivă”, care era utilizată în intern de producătorii integrați, potrivit analizei efectuate în considerentul (13) al Deciziei Alcoa/Reynolds, citată anterior.

106

În plus, în considerentele (60) și (61) ale deciziei atacate, Comisia a menționat că scutirile de acciză precum scutirea în litigiu reduceau costul unei materii prime importante utilizate de producătorii de alumină care beneficiau de aceasta, și anume cei stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia, împrejurare care determina să se considere, deși Comisia nu a menționat expres în decizia atacată, că ajutorul în litigiu era un ajutor pentru funcționare acordat producătorilor respectivi, a căror productivitate era întărită în raport cu alți producători europeni de alumină, care nu erau beneficiari ai acestor scutiri, stabiliți în Grecia, în Spania și în Germania.

107

În sfârșit, în considerentul (61) al deciziei atacate, Comisia a combătut obiecțiile care fuseseră exprimate de beneficiari, printre care AAL, și de Republica Franceză pe parcursul procedurii administrative.

108

Având în vedere aceste constatări, în considerentul (62) al deciziei atacate, Comisia a putut să prezume, în speță, că ajutorul în litigiu afecta schimburile comerciale dintre state și denatura sau amenința să denatureze concurența.

109

Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 99 și 100 de mai sus și la punctele 112-115 de mai jos, Comisia a motivat suficient decizia atacată în ceea ce privește respectarea condițiilor de afectare a comerțului dintre statele membre și de denaturare a concurenței, menționând în mod succint, însă clar, motivele pentru care, având în vedere existența unor schimburi comerciale între statele membre și a piețelor având o dimensiune europeană ale aluminei (AM și AC) excedentare, precum și faptul că ajutorul în litigiu era un ajutor pentru funcționare, se putea prezuma că acest ajutor era susceptibil să afecteze aceste schimburi comerciale și să denatureze concurența pe aceste piețe, întărind poziția concurențială a producătorilor de alumină stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia, în raport cu alți producători europeni de alumină, stabiliți în Grecia, în Spania și în Germania.

110

Prin urmare, trebuie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE.

111

În ceea ce privește, în al doilea rând, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE, AAL susține, în esență, că, în cadrul calificării unui ajutor de stat, în sensul articolului 87 CE, Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a apreciat că ajutorul în litigiu îi conferea un avantaj, afecta schimburile comerciale dintre statele membre și denatura sau amenința să denatureze concurența.

112

În această privință, mai întâi, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, în cadrul aprecierii sale referitoare la condițiile de afectare a schimburilor comerciale dintre statele membre și de denaturare a concurenței, Comisia nu este obligată să stabilească o incidență reală a ajutoarelor asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și o denaturare efectivă a concurenței, ci numai să examineze dacă aceste ajutoare sunt susceptibile să afecteze aceste schimburi și să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Holland Malt/Comisia, T‑369/06, Rep., EU:T:2009:319, punctul 37 și jurisprudența citată, și Hotărârea Italia/Comisia, punctul 100 de mai sus, EU:T:2009:304, punctul 152 și jurisprudența citată). Rezultă că Comisia nu este obligată să efectueze o analiză economică a situației reale a piețelor relevante, a cotei de piață a întreprinderilor beneficiare ale ajutoarelor, a poziției întreprinderilor concurente și a fluxului schimburilor comerciale dintre statele membre (a se vedea Hotărârea Mediaset/Comisia, punctul 100 de mai sus, EU:T:2010:233, punctul 145 și jurisprudența citată).

113

În continuare, reiese din jurisprudență că condițiile referitoare la incidența asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și, respectiv, la denaturarea concurenței sunt legate indisolubil (Hotărârea din 4 aprilie 2001, Regione Autonoma Friuli‑Venezia Giulia/Comisia, T‑288/97, Rec., EU:T:2001:115, punctul 41, și Hotărârea din 15 iunie 2000, Alzetta și alții/Comisia, T‑298/97, T‑312/97, T‑313/97, T‑315/97, T‑600/97-T‑607/97, T‑1/98, T‑3/98-T‑6/98 și T‑23/98, Rec., EU:T:2000:151, punctul 81). În special, reiese din jurisprudență că orice ajutor acordat unei întreprinderi care își desfășoară activitățile pe piața comună este susceptibil să producă denaturări ale concurenței și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea Hotărârile din 11 iunie 2009, ASM Brescia/Comisia, T‑189/03, Rep., EU:T:2009:193, punctul 68 și jurisprudența citată, și Italia/Comisia, T‑222/04, Rep., EU:T:2009:194, punctul 43 și jurisprudența citată).

114

Pe de altă parte, în ceea ce privește condiția referitoare la denaturarea concurenței, jurisprudența consacră o prezumție potrivit căreia ajutoarele pentru funcționarea unei întreprinderi, și anume ajutoarele care urmăresc să o elibereze de costurile pe care ar fi trebuit să le suporte în mod normal în cadrul administrării sale curente sau al activităților sale normale, îi conferă un sprijin financiar artificial care, în principiu, denaturează condițiile de concurență în sectoarele în care acestea sunt acordate (Hotărârea din 8 iunie 1995, Siemens/Comisia, T‑459/93, Rec., EU:T:1995:100, punctele 48 și 77, și Hotărârea din 29 septembrie 2000, CETM/Comisia, T‑55/99, Rec., EU:T:2000:223, punctul 83; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, Rec., EU:C:2000:467, punctul 30, și Hotărârea din 5 octombrie 2000, Germania/Comisia, C‑288/96, Rec., EU:C:2000:537, punctele 77 și 78). Rezultă că, atunci când Comisia constată existența unui ajutor pentru funcționare, nu are obligația să expună motivele pentru care acest ajutor denaturează sau amenință să denatureze concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea Germania/Comisia, citată anterior, EU:C:2000:537, punctul 86).

115

În sfârșit, în ceea ce privește condiția referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, reiese din jurisprudență că, atunci când un ajutor acordat de un stat membru consolidează poziția unei întreprinderi în raport cu alte întreprinderi concurente în schimburile comerciale interstatale, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind influențate de ajutor (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia, C‑278/92-C‑280/92, Rec., EU:C:1994:325, punctul 40 și jurisprudența citată, și Hotărârea Italia/Comisia, punctul 100 de mai sus, EU:T:2009:304, punctul 153 și jurisprudența citată). Nu există un prag sub care se poate considera că nu sunt afectate schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea Hotărârea ASM Brescia/Comisia, punctul 113 de mai sus, EU:T:2009:193, punctul 69 și jurisprudența citată, și Hotărârea Italia/Comisia, punctul 113de mai sus, EU:T:2009:194, punctul 69 și jurisprudența citată). În special, condiția potrivit căreia ajutorul trebuie să fie de natură să afecteze schimburile dintre statele membre nu depinde de domeniul de activitate vizat (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, Rec., EU:C:2003:415, punctul 82).

116

În ceea ce privește, mai întâi, critica prin intermediul căreia AAL contestă, în esență, că a fost îndeplinită condiția avantajului conferit beneficiarului ajutorului, trebuie amintit că articolul 87 CE are ca obiectiv prevenirea faptului ca schimburile comerciale dintre statele membre să fie afectate de avantajele acordate de autoritățile publice care, sub forme diverse, denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri (a se vedea Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C‑387/92, Rec., EU:C:1994:100, punctul 12 și jurisprudența citată).

117

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de ajutor cuprinde nu numai prestații pozitive precum subvențiile propriu‑zise, ci și intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (Hotărârea din 13 iunie 2000, EPAC/Comisia, T‑204/97 și T‑270/97, Rec., EU:T:2000:148, punctul 65 și jurisprudența citată). De aici rezultă că o măsură prin care autoritățile publice acordă anumitor întreprinderi o scutire fiscală care, deși nu implică un transfer de resurse de stat, plasează beneficiarii într‑o situație financiară mai favorabilă decât cea a celorlalți contribuabili constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE (Hotărârea Banco Exterior de España, punctul 116 de mai sus, EU:C:1994:100, punctul 14).

118

În speță, din considerentul (60) al deciziei atacate reiese că avantajul conferit AAL de scutirea în litigiu provenea, potrivit Comisiei, din faptul că „[s]cutirile de acciză reduc[eau] costul unei materii prime importante” utilizate de beneficiarii acestora, „care se afl[au] într‑o situație financiară mai favorabilă față de alte întreprinderi care utiliz[au] uleiuri minerale în alte sectoare sau [în alte] regiuni”.

119

Având în vedere jurisprudența citată la punctul 117 de mai sus, Comisia avea astfel temei să arate că scutirile de acciză eliminau o sarcină, și anume acciza pentru uleiurile minerale, care trebuia să greveze în mod normal bugetul unor întreprinderi care, precum AAL, utilizau aceste uleiuri drept combustibil pentru producția de alumină în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia, și, prin urmare, le confereau acestora din urmă un avantaj în raport cu alte întreprinderi care utilizau deopotrivă uleiuri minerale în cadrul procesului lor de producție, în alte sectoare sau în alte regiuni.

120

Această constatare nu este repusă în discuție prin argumentul prezentat de AAL și întemeiat, în esență, pe funcția de compensare pe care ar fi îndeplinit‑o scutirea în litigiu, luând în considerare un dezavantaj concurențial obiectiv pe care aceasta l‑ar fi suferit la nivelul costurilor de producție, în raport cu alți producători europeni de alumină, în special cu cei stabiliți în Germania. Astfel, în această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, împrejurarea potrivit căreia un stat membru urmărește să apropie, prin măsuri unilaterale, condițiile de concurență care există într‑un anumit sector economic de cele din alte state membre nu poate înlătura caracterul de ajutor al acestor măsuri (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑372/97, Rec., EU:C:2004:234, punctul 67 și jurisprudența citată).

121

Prin urmare, trebuie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe nerespectarea condiției avantajului conferit beneficiarului ajutorului.

122

În continuare, în ceea ce privește critica prin intermediul căreia AAL contestă, în esență, că a fost îndeplinită condiția denaturării concurenței, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 113 și 114 de mai sus, pe de o parte, orice ajutor acordat unei întreprinderi care își desfășoară activitățile pe piața comună este susceptibil să cauzeze denaturări ale concurenței și, pe de altă parte, ajutoarele pentru funcționare acordate unei întreprinderi, și anume ajutoarele care urmăresc să o elibereze de costurile pe care ar fi trebuit să le suporte în mod normal în cadrul administrării sale curente sau al activităților sale normale, sunt prezumate că denaturează condițiile de concurență în sectoarele în care sunt acordate.

123

În speță, reiese din considerentul (60) al deciziei atacate că, potrivit Comisiei, „[s]cutirile de acciză reduc[eau] costul unei materii prime importante” utilizate de producătorii de alumină stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia. Această apreciere este întemeiată, întrucât întreprinderile precum AAL care utilizau uleiuri minerale drept combustibil pentru producția de alumină în regiunile sus‑menționate ar fi trebuit în mod normal să plătească acciza pentru uleiurile minerale și, prin urmare, să aibă bugetul grevat cu costul corespunzător acestui impozit. Tot în mod întemeiat, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 106 de mai sus, Comisia a apreciat implicit, însă neîndoielnic, în considerentul (60) al deciziei atacate că scutirile de acciză corespundeau unor ajutoare pentru funcționare, în sensul jurisprudenței citate la punctul 114 de mai sus, de care beneficiau producătorii de alumină stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia. În sfârșit, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 105 de mai sus, în considerentele (61) și (62) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că existau, în general, schimburi comerciale între statele membre și piețe ale aluminei (AM ȘI AC) excedentare, având o dimensiune europeană. Aceste constatări se întemeiază, în special, pe o analiză economică efectuată de Comisie în Decizia Alcoa/Reynolds (a se vedea punctul 105 de mai sus). Or, în cadrul prezentei acțiuni, AAL nu a prezentat nicio analiză economică, susținută de elemente de probă, de natură să repună în discuție temeinicia analizei economice generale din Decizia Alcoa/Reynolds la care face trimitere decizia atacată. În consecință, temeinicia acestei analize nu poate fi repusă în discuție în speță. Având în vedere toate constatările efectuate astfel de Comisie în considerentele (60)-(62) ale deciziei atacate, aceasta avea temei să prezume, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 113 și 114 de mai sus, că ajutorul în litigiu denatura sau amenința să denatureze, pe piețele aluminei (AM și AC) excedentare, având o dimensiune europeană, concurența dintre producătorii de alumină stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia, pe de o parte, și producătorii europeni de alumină stabiliți în Grecia, în Spania și în Germania, pe de altă parte.

124

În ceea ce privește argumentul prezentat de AAL și întemeiat, în esență, pe faptul că Comisia nu ar fi avut o imagine corectă a condițiilor exacte de concurență care existau pe piețele aluminei (AM și AC), acesta nu este de natură să repună în discuție temeinicia deciziei atacate în ceea ce privește respectarea condiției de denaturare a concurenței. Astfel, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 111 de mai sus, Comisia nu are obligația să efectueze o analiză economică exactă a piețelor relevante și că, în cazul special din speță, în care scutirea în litigiu era un ajutor pentru funcționare, Comisia avea, de altfel, temei să prezume că aceasta denatura concurența, cel puțin în ceea ce privește alumina (AM și AC) care făcea obiectul unui comerț între statele membre și ale cărei piețe aveau o dimensiune europeană (a se vedea punctul 123 de mai sus). În măsura în care AAL impută Comisiei că nu a ținut seama de faptul că o parte importantă a producției comunitare era captivă, critica acesteia este neîntemeiată, întrucât, în considerentul (62) al deciziei atacate, Comisia a observat, în esență, că comerțul dintre statele membre privea numai alumina (AM și AC) excedentară.

125

Pe de altă parte, în măsura în care AAL afirmă, în esență, că s‑a aflat în concurență nu cu alți producători europeni de alumină, ci doar cu producători noneuropeni de alumină, nici acest argument nu este de natură să repună în discuție temeinicia deciziei atacate în ceea ce privește respectarea condiției de denaturare a concurenței. În această privință, este suficient să se constate că aserțiunile AAL nu sunt susținute și, în definitiv, sunt contrazise de propriile afirmații, potrivit cărora scutirea în litigiu trebuia să permită compensarea situației dezavantajoase, în materie de costuri, a unui producător de alumină care, precum AAL, era stabilit în Irlanda, în raport cu situația producătorilor de alumină stabiliți în alte state membre, precum Germania. Rezultă astfel din propriile afirmații ale AAL că aceasta se afla în situație de concurență cu alți producători europeni de alumină.

126

Prin urmare, trebuie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe nerespectarea condiției de denaturare a concurenței.

127

În sfârșit, în ceea ce privește critica prin intermediul căreia AAL contestă, în esență, că a fost îndeplinită condiția afectării comerțului dintre statele membre, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 113 și 115 de mai sus, pe de o parte, orice ajutor acordat unei întreprinderi care își desfășoară activitățile pe piața comună este susceptibil să producă denaturări ale concurenței și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, pe de altă parte, atunci când un ajutor acordat de un stat membru consolidează poziția unei întreprinderi în raport cu alte întreprinderi concurente în schimburile comerciale dintre state, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind influențate de ajutor.

128

În speță, după cum s‑a arătat deja la punctul 123 de mai sus, Comisia a avut temei să constate că existau, în general, schimburi comerciale între statele membre și piețe ale aluminei (AM și AC) excedentare, având o dimensiune europeană. În plus, întrucât de scutirile de acciză nu beneficiau decât producătorii de alumină care, precum AAL, erau stabiliți în Irlanda, în regiunea Shannon, în Franța, în regiunea Gardanne, și în Italia, în Sardinia, iar nu producătorii europeni de alumină stabiliți în Grecia, în Spania și în Germania, cu care AAL se afla în situație de concurență (a se vedea punctul 124 de mai sus), Comisia avea temei să concluzioneze că ajutorul în litigiu era susceptibil să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

129

În ceea ce privește argumentul invocat de AAL și întemeiat, în esență, pe faptul că Comisia ar fi ignorat că o parte importantă a producției comunitare de alumină era captivă și că alumina (AM și AC) nu făcea obiectul schimburilor comerciale dintre statele membre, ci între acestea din urmă și state terțe, Comunitatea fiind importator net al acestor produse, acesta nu este de natură să poată repune în discuție temeinicia deciziei atacate în ceea ce privește respectarea condiției afectării comerțului dintre state. Pe de o parte, critica este neîntemeiată, întrucât privește alumina captivă. Astfel, după cum s‑a arătat deja la punctul 124 de mai sus, în considerentul (62) al deciziei atacate, Comisia a observat, în esență, că comerțul dintre statele membre privea doar alumina (AM și AC) excedentară. Pe de altă parte, întrucât privește schimburile comerciale de alumină (AM și AC) dintre statele membre, critica nu este susținută și este chiar contrazisă de propriile afirmații ale AAL din înscrisurile sale, potrivit cărora „[o] mică parte [a producției sale] vândută sub formă de trihidrat de alumină […] e[ra] utilizată ca materie primă de un producător de alumină chimică […] stabilit în Germania” și „[t]oată alumina [pe care] o produce[a] […] [era] exportată prin terminalul său maritim spre piețe situate în afara Irlandei, în principal în Regatul Unit, în Scandinavia și în alte locuri din Europa”. Reiese astfel din propriile afirmații ale AAL că aceasta alimenta fluxurile de schimburi comerciale dintre state având ca obiect alumina (AM și AC) excedentară.

130

Prin urmare, trebuie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe nerespectarea condiției afectării comerțului dintre statele membre.

131

Întrucât sunt respinse toate criticile prezentate în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, se impune respingerea în totalitate a acestui motiv ca fiind, la rândul lui, nefondat.

132

În cadrul primelor motive invocate în susținerea prezentelor acțiuni, reclamantele impută Comisiei că, în decizia atacată, a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a calificat ajutorul în litigiu mai degrabă ajutor nou, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, decât ajutor existent, în sensul articolului 88 alineatul (1) CE, și prin faptul că nu a aplicat în cazul ajutorului respectiv procedura referitoare la schemele de ajutor existente.

133

Primul motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II cuprinde trei aspecte alternative. Primul aspect este întemeiat, în esență, pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999, precum și, în esență, pe o încălcare a normelor de procedură referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999. Al doilea aspect este întemeiat pe o încălcare a dispozițiilor coroborate ale articolului 88 CE, ale articolului 1 litera (b) punctul (iv) și ale articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, precum și, în esență, pe o încălcare a normelor de procedură referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999. Al treilea aspect este întemeiat, în esență, pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999.

134

Primul motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II cuprinde de asemenea trei aspecte alternative. Primul aspect este întemeiat, în esență, pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999. Al doilea aspect este întemeiat pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999. Al treilea aspect este întemeiat, în esență, pe o încălcare a dispozițiilor coroborate ale articolului 88 CE, ale articolului 1 litera (b) punctul (iv) și a articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999.

135

Reclamantele susțin, în esență, că, în decizia atacată, Comisia a încălcat articolul 88 CE și norma codificată la articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999 din cauză că, în vederea calificării ajutorului în litigiu drept ajutor nou, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, nu a ținut seama de faptul că acest ajutor trebuia considerat că fusese autorizat, în lipsa unei poziții pe care Comisia s‑o fi luat‑o cu privire la scutirea în litigiu într‑un termen rezonabil de la notificarea acesteia. În cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda invocă de asemenea o încălcare a normelor de procedură referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999.

136

În această privință, în primul rând, Irlanda se întemeiază pe scrisoarea din 6 mai 1983, din care reiese că a acceptat oferta formulată de Comisie în scrisoarea din 22 martie 1983 de a trata scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983, prin care o informa despre scutirea în litigiu preconizată ca fiind o notificare în sensul articolului 88 alineatul (2) CE. În al doilea rând, Irlanda invocă din nou scrisoarea din 6 mai 1983 prin care a notificat Comisiei preavizul punerii în aplicare a scutirii în litigiu, în conformitate cu norma codificată la articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999. În al treilea rând, Irlanda se prevalează de lipsa unei decizii adoptate de Comisie în cele două luni care au urmat notificării scutirii în litigiu, în conformitate cu termenul prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, sau într‑un termen rezonabil după notificarea preavizului punerii în aplicare, precum și de inacțiunea și de tăcerea Comisiei până în anul 1992, și anume timp de nouă ani care au urmat acestei notificări. În al patrulea rând, Irlanda subliniază nepertinența faptului că a pus în aplicare scutirea în litigiu fără a aștepta o poziție formală din partea Comisiei în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat, având în vedere că această luare de poziție nu a intervenit într‑un termen rezonabil și că punerea în aplicare a scutirii în litigiu a intervenit la mai mult de două luni de la notificarea acesteia Comisiei, la 28 ianuarie 1983. Pe de altă parte, Irlanda se prevalează de faptul că însăși Comisia s‑a comportat într‑un mod în care considera că ajutorul în litigiu era un ajutor existent. În această privință, primo, Irlanda se întemeiază pe textul clar și exact al celui de al patrulea considerent al Deciziei 92/510, potrivit căruia „Comisia și toate statele membre admit[eau] că toate scutirile se justific[au] pentru motive legate de politici specifice, că nu determin[au] denaturări ale concurenței și că nu cre[au] obstacole în calea bunei funcționări a pieței comune”, care poate fi considerată o decizie pozitivă în privința exonerării în litigiu, notificată la 28 ianuarie 1983, sau, cel puțin, o declarație de principiu în care se arată că fuseseră înlăturate deja îndoielile Comisiei privind compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața comună. Secundo, Irlanda se întemeiază pe terminologia utilizată în al cincilea considerent al Deciziei 97/425 și în considerentul (4) al Deciziei 1999/880, care este asemănătoare celei utilizate de Comisie atunci când examinează scheme de ajutoare existente, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 659/1999. Tertio, Irlanda invocă propunerile de decizii de autorizare ale Consiliului din lunile noiembrie 1999 și 2000, precum și considerentul (5) al Deciziei 2001/224, care nu conțineau niciun avertisment referitor la nelegalitatea ajutorului în litigiu. Quarto, Irlanda menționează că, în orice caz, însăși Comisia a propus Consiliului să o autorizeze să aplice scutirea în litigiu după anul 1983. Pe de altă parte, Irlanda impută Comisiei, în esență, că a încălcat procedura referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum este codificată la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999, prin faptul că a dispus recuperarea ajutorului în litigiu cu efect retroactiv, fără a lua în considerare că, în cadrul controlului permanent al schemelor de ajutor existente, Comisia avea numai competența să impună eliminarea sau modificarea acestui ajutor într‑un termen pe care l‑ar fi stabilit.

137

În primul rând, AAL se prevalează de scrisoarea din 6 mai 1983 din care reiese că Irlanda a acceptat oferta formulată de Comisie în scrisoarea din 22 martie 1983 de a trata scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983, prin care o informa despre scutirea în litigiu preconizată, ca fiind o notificare, în sensul articolului 88 alineatul (2) CE. În al doilea rând, AAL se referă la punerea în aplicare a scutirii în litigiu după aproximativ trei luni de la transmiterea către Comisie a scrisorii din 28 ianuarie 1983. În al treilea rând, AAL invocă scrisoarea din 6 mai 1983, prin care Irlanda a notificat Comisiei preavizul punerii în aplicare a scutirii în litigiu, în conformitate cu norma codificată la articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999. În al patrulea rând, AAL se prevalează de inopozabilitatea, în cazul său, a argumentului Comisiei potrivit căruia scutirea în litigiu nu ar fi fost pusă în aplicare de Irlanda și de AAL cu respectarea strictă a condițiilor rezultate din jurisprudență (Hotărârea din 11 decembrie 1973, Lorenz, 120/73, Rec., EU:C:1973:152), ulterior codificate în Regulamentul nr. 659/1999, din moment ce însăși Comisia a derogat de la acest cadru juridic, propunând Irlandei să considere scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983 ca fiind o notificare, fiind astfel lipsită de posibilitatea de a‑și exprima poziția într‑un termen rezonabil de două luni. Cu titlu subsidiar, AAL invocă inopozabilitatea, în cazul său, a argumentului Comisiei întemeiat pe caracterul pretins incomplet al notificării, din moment ce, după ce a fost informată de Irlanda despre iminența punerii în aplicare a ajutorului, în scrisoarea din 22 martie 1983, a renunțat să solicite informații suplimentare față de notificare. În al cincilea rând, AAL menționează inacțiunea și tăcerea Comisiei până în luna iulie 2000, și anume timp de 17 ani care au urmat notificării scutirii în litigiu și informării pe care a primit‑o cu privire la iminența punerii sale în aplicare. În al șaselea rând, AAL se întemeiază pe omiterea, de către Comisie, a notificării intervenite la 28 ianuarie 1983, atunci când a solicitat notificarea scutirii, la 17 iulie 2000, și a deschis procedura oficială de investigare, la 30 octombrie 2001, împrejurare care a determinat‑o să săvârșească o eroare în calificarea ajutorului. În al șaptelea rând, AAL face trimitere la al patrulea considerent al Deciziei 92/510, care este echivalent cu recunoașterea de către Comisie a faptului că scutirea în litigiu era un ajutor existent. În al optulea rând, AAL se întemeiază pe situația provocată de Comisie și acceptată o perioadă lungă, ceea ce impune ca, în mod obiectiv, ajutorul în litigiu să fie calificat drept ajutor existent.

138

Comisia solicită respingerea prezentelor aspecte ale primelor motive ca nefondate.

139

În această privință, cu titlu introductiv, trebuie amintit că Tratatul CE instituie proceduri distincte după cum ajutoarele sunt existente sau noi. În timp ce, potrivit articolului 88 alineatul (3) CE, ajutoarele noi trebuie să fie notificate în prealabil Comisiei și nu pot fi puse în aplicare înainte ca procedura să conducă la o decizie finală, în temeiul articolului 88 alineatul (1) CE, ajutoarele existente pot să fie puse în aplicare în mod legal, atât timp cât Comisia nu a constatat incompatibilitatea acestora (a se vedea Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, Rep., EU:T:2011:117, punctul 187 și jurisprudența citată). Așadar, ajutoarele existente pot face obiectul, dacă este cazul, numai al unei decizii de incompatibilitate care produce efecte pentru viitor (a se vedea Hotărârea Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, citată anterior, EU:T:2011:117, punctul 187 și jurisprudența citată).

140

Pe de altă parte, întrucât reclamantele invocă în mod formal o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999, trebuie să se observe că, la momentul la care Comisia a adoptat decizia atacată, intrase deja în vigoare norma de drept material prevăzută de această din urmă dispoziție, la 16 aprilie 1999. Deși, potrivit jurisprudenței (Hotărârea din 14 mai 1975, CNTA/Comisia, 74/74, Rec., EU:C:1975:59, punctele 33-43, Hotărârea din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C‑152/88, Rec., EU:C:1990:259, punctele 16 și 17, și Hotărârea din 5 octombrie 1993, Driessen și alții, C‑13/92-C‑16/92, Rec., EU:C:1993:828, punctele 30-35), apărarea principiilor securității juridice și încrederii legitime impune limite pentru aplicarea imediată a normelor materiale, aceste limite nu pot acționa în ceea ce privește ajutorul ilegal sau ajutorul notificat până în momentul în care Comisia îl autorizează. Într‑adevăr, în sistemul și în logica controlului exercitat în privința ajutoarelor de stat, situația nu este, în mod evident, stabilită imediat și definitiv prin notificarea sau acordarea ajutorului, ci rămâne deschisă până la adoptarea unei decizii a instituțiilor Uniunii. În acest context, este de competența Comisiei să aplice normele materiale în vigoare la momentul la care se pronunță asupra ajutorului sau asupra schemei de ajutoare în discuție, precum și asupra compatibilității acestuia sau a acesteia cu piața comună, acestea fiind singurele norme în funcție de care trebuie să fie apreciată legalitatea deciziei pe care o adoptă în această privință (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Freistaat Sachsen, C‑334/07 P, Rep., EU:C:2008:709, punctul 53). Astfel, la momentul la care Comisia a adoptat decizia atacată, era în vigoare articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999, astfel încât acesta se aplică în speță.

141

În schimb, normele de procedură prevăzute la articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, la care face trimitere articolul 1 litera (b) punctul (iii) din același regulament, nu pot reglementa acte de procedură intervenite înainte de intrarea lor în vigoare, la 16 aprilie 1999. Astfel, conform jurisprudenței, se consideră în general că normele de procedură se aplică procedurilor în curs de desfășurare la momentul intrării lor în vigoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții, 212/80-217/80, Rec., EU:C:1981:270, punctul 9, și Hotărârea din 23 februarie 2006, Molenbergnatie, C‑201/04, Rec., EU:C:2006:136, punctul 31 și jurisprudența citată). Or, în perioada în care s‑a desfășurat procedura examinării preliminare a scutirii în litigiu și în cursul căreia ajutorul în litigiu a fost considerat că a fost autorizat de Comisie, și anume în anul 1983, aceste norme nu intraseră încă în vigoare. Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că, după cum Comisia a recunoscut în mod întemeiat în considerentul (67) al Deciziei Alumină I, articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 a vizat în special codificarea anumitor norme de procedură care, conform jurisprudenței Curții rezultate din Hotărârea Lorenz, punctul 137 de mai sus (EU:C.1973:152, punctul 6) (denumită în continuare „jurisprudența Lorenz”) erau aplicabile în perioada în care au intervenit actele de procedură invocate. Potrivit acestei jurisprudențe, citată de AAL în cauza T‑69/06 RENV II, articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE [devenit articolul 88 alineatul (3) CE] presupunea că, dacă, după ce fusese informată de un stat membru despre un proiect de instituire sau de modificare a unui ajutor, Comisia omitea să deschidă procedura în contradictoriu prevăzută la alineatul (2) al articolului 93 din Tratatul CE [devenit articolul 88 alineatul (2) CE] (sau procedura oficială de investigare), solicitând statului membru în cauză să își prezinte observațiile, la expirarea termenului suficient pentru a recurge la prima sa analiză, statul membru în cauză putea să pună în aplicare ajutorul preconizat, cu condiția să fi transmis Comisiei un preaviz în legătură cu această chestiune, acest ajutor făcând ulterior parte din regimul ajutoarelor existente (Hotărârea din 9 august 1994, Namur‑Les assurances du crédit, C‑44/93, Rec., EU:C:1994:311, punctul 12). În ceea ce privește termenul suficient sau rezonabil pentru ca prima examinare (sau procedura de examinare preliminară) să fie efectuată de Comisie, Curtea a menționat că trebuia să se inspire din termenul de două luni prevăzut la articolele 173 din Tratatul CE și 175 din Tratatul CE (devenite articolele 230 CE și 232 CE) pentru introducerea acțiunilor în anulare și în constatarea abținerii de a acționa (Hotărârea Lorenz, punctul 137 de mai sus, EU:C:1973:152, punctul 6).

142

Prin urmare, criticile întemeiate pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999 trebuie să fie înțelese drept critici care fac trimitere, în esență, la o încălcare a jurisprudenței Lorenz.

143

În speță, reclamantele susțin, în esență, că, în decizia atacată, Comisia a săvârșit o eroare calificând ajutorul în litigiu drept ajutor nou și dispunând recuperarea acestuia cu efect retroactiv, deși era vorba despre un ajutor existent, în sensul jurisprudenței Lorenz, în lipsa luării unei poziții de către Comisie cu privire la scutirea în litigiu într‑un termen rezonabil de la notificarea acesteia.

144

În primul rând, trebuie să se analizeze, cu titlu principal, dacă scrisoarea din 28 ianuarie 1983 nu ar putea fi considerată formal ca fiind o notificare a scutirii în litigiu, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, și, cu titlu subsidiar, dacă această notificare era incompletă în lipsa unui răspuns al Irlandei, în scrisoarea din 6 mai 1983, la întrebarea pe care Comisia i‑a adresat‑o în scrisoarea din 22 martie 1983 referitoare la durata acordării ajutorului către AAL.

145

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul controlului legalității, Tribunalul nu poate, indiferent de ipoteză, să substituie motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (a se vedea în special Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, Rep., EU:C:2013:32, punctul 89 și jurisprudența citată). Rezultă că Tribunalul nu poate, fără a depăși limitele controlului său, să se întemeieze, pentru a respinge un motiv de anulare care îi este prezentat, pe motive străine deciziei în litigiu (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Frucona Košice/Comisia, citată anterior, EU:C:2013:32, punctul 88).

146

În considerentul (67) al Deciziei Alumină I, Comisia a făcut următoarele observații:

„[…] ajutorul nu poate fi considerat autorizat de Comisie în sensul articolului 4 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999. Franța și Italia nu au notificat niciodată măsurile în discuție. Prin scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda a confirmat că ajutorul era pus în aplicare numai în acel moment și că scrisoarea sa adresată Comisiei putea fi considerată notificare în sensul articolului 93 alineatul (3) din [T]ratat[ul CE]. Or, Irlanda nu a avizat în prealabil niciodată Comisia, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 al Consiliului, cu privire la intenția sa de a pune în aplicare ajutorul. Dimpotrivă, aceasta a pus în aplicare măsura la doar o săptămână după scrisoarea sa din 6 mai 1983 în care solicita Comisiei să considere ajutorul ca fiind notificat. În consecință, Comisia apreciază că ajutorul trebuie considerat ilegal, în sensul articolului 1 litera (f) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999. Ajutoarele din Franța și din Italia au fost puse în aplicare de asemenea fără a se aștepta autorizarea din partea Comisiei, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) din tratat. Statele membre nu pot invoca dispozițiile articolului 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 în privința acestor ajutoare. Deși acest regulament a intrat în vigoare abia în anul 1999, înaintea acestei date erau deja aplicabile reguli similare, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție.”

147

În plus, la articolul 5 alineatul (5) din Decizia Alumină I, Comisia a dispus, printre altele, ca Irlanda să recupereze ajutorul în litigiu, acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003, de la beneficiarul acestuia, AAL.

148

Din considerentul (67) al Deciziei Alumină I reiese că, deși, în această decizie, Comisia a criticat Republica Franceză și Republica Italiană pentru faptul că nu i‑au notificat scutirile de acciză pe care le aplicaseră, în schimb nu a imputat niciodată Irlandei că nu i‑a notificat scutirea în litigiu, ci doar că nu a avizat‑o în prealabil, astfel cum impune jurisprudența Lorenz, cu privire la intenția sa de a pune în aplicare scutirea respectivă, la care, de altfel, a recurs la doar o săptămână după trimiterea scrisorii din 6 mai 1983 prin care îi solicita să considere scrisoarea din 28 ianuarie 1983 ca fiind notificare. Această împrejurare este coerentă cu aceea că, în scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda nu a făcut decât să fie de acord cu o propunere formulată de Comisie în scrisoarea din 22 martie 1983 de a analiza scrisoarea din 28 ianuarie 1983, prin care Irlanda o informase despre proiectul său de a pune în aplicare scutirea în litigiu ca fiind o notificare, în conformitate cu articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE.

149

Întrucât motivul referitor la lipsa notificării sau la o notificare incompletă adresată Comisiei, de către Irlanda, privind scutirea în litigiu este străin de decizia atacată, Tribunalul nu poate, fără a depăși limitele controlului său în cadrul unei acțiuni în anulare, să se întemeieze pe un asemenea motiv pentru a respinge primul aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II.

150

Prin urmare, trebuie respinse argumentele prezentate de Comisie împotriva primului aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, întemeiate, cu titlu principal, pe lipsa notificării scutirii în litigiu, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, și, cu titlu subsidiar, pe caracterul incomplet al pretinsei notificări.

151

În al doilea rând, trebuie să se analizeze motivul în apărare, prezentat de Comisie împotriva celui de al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiat, în esență, pe faptul că doar scrisoarea din 6 mai 1983 i‑ar fi permis să considere scrisoarea din 28 ianuarie 1983 ca fiind o notificare a scutirii în litigiu, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, astfel încât termenul ar trebui să curgă de la data primirii scrisorii din 6 mai 1983.

152

În această privință, trebuie să se observe că doar prin scrisoarea din 6 mai 1983 Irlanda a solicitat Comisiei să considere scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983 ca fiind o notificare, în conformitate cu articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE, după cum propusese Comisia în scrisoarea din 22 martie 1983. Așadar, Comisia susține în mod întemeiat că, înaintea primirii scrisorii din 6 mai 1983, nu se putea considera că a intervenit o notificare formală a ajutorului în litigiu, astfel încât termenul suficient sau rezonabil pentru a efectua prima examinare a acestui ajutor a putut începe să curgă numai de la primirea acestei din urmă scrisori.

153

În al treilea rând, trebuie să se statueze asupra motivului în apărare prezentat de Comisie împotriva primului aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și împotriva celui de al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiat pe faptul că scrisoarea din 6 mai 1983 nu ar putea, după cum susțin reclamantele, să fie considerată preavizul punerii în aplicare a ajutorului preconizat, impus de jurisprudență.

154

În această privință, rezultă atât din cuprinsul, cât și din finalitatea dispozițiilor articolului 93 din Tratatul CE (devenit articolul 88 CE) că trebuie considerate ajutoare existente în sensul alineatului (1) al acestui articol ajutoarele care au putut fi puse în aplicare în mod legal în condițiile prevăzute la articolul 93 alineatul (3) CE, inclusiv cele care rezultă din interpretarea acestui articol de către Curte în Hotărârea Lorenz, punctul 137 de mai sus (EU:C:1973:152, punctele 4-6) (Hotărârea Namur‑Les assurances du crédit, punctul 141 de mai sus, EU:C:1994:311, punctul 13, și Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio, C‑295/97, Rec., EU:C:1999:313, punctul 48). Ținând seama de regulile procedurale izvorâte din jurisprudența Lorenz, transformarea unui ajutor notificat în ajutor existent trebuie să îndeplinească două condiții necesare și suficiente, prima condiție fiind aceea ca statul membru să notifice Comisiei preavizul punerii în aplicare a ajutorului preconizat, iar cealaltă condiție fiind aceea ca, în termen de două luni de la notificarea completă a ajutorului, Comisia să nu inițieze procedura în contradictoriu în temeiul articolului 93 alineatul (2) din Tratatul CE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2001, Austria/Comisia, C‑99/98, Rec., EU:C:2001:94, punctul 84).

155

În speță, este necesar să se statueze numai cu privire la eventuala nerespectare a condiției referitoare la notificarea adresată Comisiei de statul membru a preavizului punerii în aplicare a ajutorului preconizat, singura condiție care a trebuit să fie examinată de Comisie în considerentul (67) al deciziei atacate (a se vedea punctul 146 de mai sus).

156

Chiar dacă se consideră că o notificare completă adresată de Irlanda Comisiei cu privire la scutirea în litigiu ar fi intervenit la data la care Irlanda a solicitat Comisiei, prin scrisoarea din 6 mai 1983, să considere scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983 ca fiind o notificare, în conformitate cu articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE, astfel cum Comisia a propus în scrisoarea sa din 22 martie 1983, aceasta din urmă dispunea de un termen de două luni, luând în considerare regulile procedurale izvorâte din jurisprudența Lorenz, pentru a iniția procedura oficială de investigare. Din aceste reguli reiese că, numai după expirarea termenului respectiv, în principiu la 7 iulie 1983, Irlanda putea pune în aplicare scutirea în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Austria/Comisia, punctul 154 de mai sus, EU:C:2001:94, punctul 77), cu condiția să fi transmis în prealabil un preaviz Comisiei, ajutorul acordat pe baza acestei scutiri încadrându‑se în continuare în schema de ajutor existentă (Hotărârea Namur‑Les assurances du crédit, punctul 141 de mai sus, EU:C:1994:311, punctul 12).

157

Or, pe de o parte, trebuie să se constate că scrisoarea din 6 mai 1983, care confirma notificarea către Comisie a scutirii în litigiu, nu putea fi considerată și preaviz de punere în aplicare a scutirii respective. Astfel, chiar dacă se admite că preavizul ar fi putut să fie transmis înainte de expirarea termenului de două luni prevăzut pentru inițierea procedurii oficiale de investigare, fie într‑o perioadă în care, în orice caz, Irlanda nu era autorizată să pună în aplicare scutirea în litigiu, trebuie să se constate că, în scrisoarea respectivă, Irlanda nu a avizat nicidecum Comisia despre faptul că, în lipsa unei reacții din partea sa, va pune în aplicare scutirea în litigiu, ci s‑a limitat să recunoască necesitatea notificării scutirii în litigiu, să confirme că va notifica această scutire Comisiei și să îi furnizeze acesteia informații suplimentare referitoare la scutirea respectivă. Pe de altă parte, trebuie să se constate că dosarul nu permite să se stabilească dacă, după trimiterea scrisorii din 6 mai 1983 și înainte de punerea în aplicare a scutirii în litigiu, la 12 mai 1983, Irlanda ar fi adresat Comisiei un act susceptibil să constituie un preaviz al punerii în aplicare a scutirii în litigiu.

158

Prin urmare, Comisia susține în mod întemeiat că, în speță, nu erau îndeplinite toate condițiile impuse de jurisprudență pentru transformarea unui ajutor notificat în ajutor existent.

159

În al patrulea rând, rămâne să fie examinate argumentele reclamantelor privind faptul că însăși Comisia s‑ar fi comportat ca și când ajutorul în litigiu era ajutor existent, care sunt întemeiate, în practică, pe conținutul deciziilor de autorizare ale Consiliului adoptate la propunerea Comisiei, precum și pe perioada lungă în care aceasta s‑a abținut să deschidă o procedură oficială de investigare.

160

În această privință, trebuie amintit că problema dacă un ajutor este nou sau existent, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 154 de mai sus, și dacă instituirea acestuia impune sau nu impune, în consecință, declanșarea procedurii de examinare preliminară, care este prevăzută la articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE, nu poate depinde de o apreciere subiectivă a Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Piaggio, punctul 154 de mai sus, EU:C:1999:313, punctele 47 și 48). În plus, simplul fapt că procedura oficială de investigare a unei măsuri de stat determinate nu a fost deschisă de Comisie o perioadă relativ lungă nu poate, în sine, să îi confere acestei măsuri caracterul obiectiv al unui ajutor existent, dacă este vorba despre un ajutor (Hotărârea din 30 aprilie 2002, Government of Gibraltar/Comisia, T‑195/01 și T‑207/01, Rec., EU:T:2002:111, punctul 129).

161

Reiese din jurisprudența citată la punctul 160 de mai sus că argumentele reclamantelor întemeiate, în esență, pe faptul că comportamentul Comisiei exprima convingerea acesteia că ajutorul în litigiu era ajutor existent nu sunt fondate și trebuie respinse.

162

Pentru toate motivele de mai sus, trebuie să se constate că Comisia nu a săvârșit o eroare prin refuzul de a considera că ajutorul în litigiu ar fi fost transformat, după notificare, în ajutor existent. Așadar, dispunând recuperarea acestui ajutor cu efect retroactiv, de la 3 februarie 2002, Comisia nu a încălcat nici procedura referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum este codificată la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999, deoarece această procedură nu era aplicabilă ajutorului respectiv.

163

În consecință, trebuie respinse ca nefondate primul aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

164

Reclamantele susțin că, în considerentul (68) al Deciziei Alumină I, Comisia a încălcat dispozițiile coroborate ale articolului 88 CE, precum și ale articolului 1 litera (b) punctul (iv) și ale articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999 prin faptul că nu a ținut seama, pentru a califica ajutorul în litigiu drept ajutor nou, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, începând cu 17 iulie 1990, de împrejurarea că AAL beneficia de acest ajutor din luna septembrie 1983, de împrejurarea că termenul de prescripție de zece ani aplicabil competențelor Comisiei în materia recuperării unui ajutor, prevăzut la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, expirase, așadar, la momentul la care Comisia a început să acționeze, la 17 iulie 2000, și de împrejurarea că, de la acea dată, ajutorul în litigiu trebuia considerat ajutor existent.

165

Pe de altă parte, în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda impută, în esență, Comisiei că a încălcat regulile procedurale referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999, în sensul că, în decizia atacată, a dispus recuperarea ajutorului în litigiu cu efect retroactiv, fără a avea în vedere că, în cadrul controlului permanent al schemelor de ajutor existente, era abilitată numai să impună desființarea sau modificarea acestui ajutor într‑un termen pe care l‑ar fi stabilit.

166

În această privință, Irlanda, în primul rând, se prevalează de faptul că, după cum s‑ar confirma în doctrină, prescripția ar fi intervenit la împlinirea termenului de prescripție atunci când, precum în speță, caracteristicile ajutorului nu s‑ar fi modificat în acest termen. În al doilea rând, Irlanda invocă obligația de a califica orice ajutor de stat fie ajutor „existent”, fie ajutor „nou”, în sensul articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999, noțiunea de ajutor „parțial existent și parțial nou” nefiind prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999. În al treilea rând, Irlanda face trimitere la jurisprudență, din care rezultă că termenul de prescripție vizează numai protejarea drepturilor sau a intereselor anumitor părți interesate, printre care se numără statul membru în cauză și beneficiarul autorului. În al patrulea rând, Irlanda invocă lipsa efectului suspensiv al termenului de prescripție, produs ca urmare a scrisorii din 17 iulie 2000, care a fost redactată după expirarea termenului de prescripție prevăzut la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999. În al cincilea rând, Irlanda se referă la noțiunea „ajutor existent” cuprinsă în Regulamentul nr. 659/1999 care nu privește numai avantajele financiare percepute în mod real la o anumită dată, ci include și schemele de ajutor. Pe de altă parte, Irlanda impută, în esență, Comisiei că a încălcat normele procedurale referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999, prin faptul că, în decizia atacată, a dispus recuperarea ajutorului în litigiu cu efect retroactiv, fără a avea în vedere că, în cadrul controlului permanent al schemelor de ajutor existent, avea numai competența să dispună desființarea sau modificarea acestui ajutor, într‑un termen pe care l‑ar fi stabilit.

167

În primul rând, AAL se prevalează de contradicția față de principiul securității juridice a interpretării articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999 pe care Comisia a reținut‑o în decizia atacată, potrivit căreia doar partea din ajutorul acordat în temeiul scutirii în litigiu în privința căreia a expirat termenul de prescripție este un ajutor considerat existent. În al doilea rând, AAL susține că Comisia nu putea afirma pentru prima dată în memoriul în apărare că scutirea în litigiu era mai degrabă o schemă de ajutor decât un ajutor individual, care îi fusese acordat succesiv, de fiecare dată când, în temeiul scutirii în litigiu, fusese scutită de acciză în cadrul unei operațiuni vamale. În al treilea rând, AAL se întemeiază pe termenul „considerat” cuprins la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, din care se poate deduce, în speță, că ajutorul individual este considerat că a devenit ajutor existent de la data expirării unui termen de zece ani începând cu prima acordare a ajutorului, în anul 1983.

168

Comisia solicită respingerea prezentelor aspecte ale primelor motive ca nefondate.

169

În măsura în care reclamantele invocă o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul nr. 659/1999, trebuie să se observe că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 140 de mai sus, la momentul la care Comisia s‑a pronunțat asupra ajutorului în litigiu, această dispoziție era în vigoare, astfel încât este aplicabilă în speță.

170

Potrivit acestei din urmă dispoziții, trebuie calificat drept „ajutor existent”„ajutorul considerat ajutor existent în temeiul articolului 15”.

171

Articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 prevede următoarele:

„(1)   Prerogativele Comisiei de recuperare a ajutorului sunt supuse unui termen de prescripție de 10 ani.

(2)   Termenul de prescripție începe din ziua în care ajutorul ilegal este acordat beneficiarului fie ca ajutor individual, fie ca ajutor în cadrul unui sistem de ajutoare. Orice acțiune întreprinsă de Comisie sau de un stat membru, care acționează la cererea Comisiei, cu privire la ajutorul ilegal, va întrerupe termenul de prescripție. După fiecare întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție. Termenul de prescripție se suspendă atât timp cât decizia Comisiei face obiectul unei proceduri în curs de desfășurare în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene.

(3)   Orice ajutor pentru care termenul de prescripție a expirat este considerat ajutor existent.”

172

Astfel cum reiese din considerentul (14) al Regulamentului nr. 659/1999, termenul de prescripție prevăzut la articolul 15 din acest regulament urmărește îndeosebi să protejeze unele părți interesate, printre care figurează statul membru în cauză și beneficiarul ajutorului (Hotărârea din 6 octombrie 2005, Scott/Comisia, C‑276/03 P, Rec., EU:C:2005:590, punctul 30).

173

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 este o normă de procedură considerată, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 141 de mai sus, că se aplică la momentul intrării sale în vigoare, în speță, 16 aprilie 1999. Cu toate acestea, întrucât, spre deosebire de articolul 11 alineatul (2) ultimul paragraf din Regulamentul nr. 659/1999, articolul 15 din acest regulament nu conține nicio dispoziție tranzitorie cu privire la aplicarea sa în timp, trebuie să se statueze că acesta se aplică tuturor procedurilor oficiale de investigare aflate în desfășurare la 16 aprilie 1999 sau inițiate de la această dată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2008, Hotel Cipriani și alții/Comisia, T‑254/00, T‑270/00 și T‑277/00, Rep., EU:T:2008:537, punctul 357). Rezultă că, deși acordarea ajutorului a intervenit la o dată anterioară celei a intrării în vigoare a articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999, aceasta are însă ca efect începerea curgerii termenului de prescripție de zece ani prevăzut la acest articol, atunci când decizia de recuperare a acestui ajutor intervine, precum în speță, ulterior intrării în vigoare a articolului menționat.

174

În speță, reclamantele susțin, în esență, că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a apreciat că ajutorul în litigiu era ajutor nou, deși în considerentul (68) al Deciziei Alumină I concluzionase că ajutorul acordat în temeiul scutirii în litigiu era un ajutor considerat existent, conform articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (iv) din același regulament, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 17 iulie 1990, și deși de prescripția prevăzută la articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 trebuia să beneficieze și ajutorul în litigiu.

175

În considerentul (68) al Deciziei Alumină I, Comisia a făcut următoarele observații:

„[…] ajutoarele pot fi considerate doar parțial ajutoare existente în sensul articolului 15 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului. Acest articol condiționează competențele Comisiei în privința recuperării ajutorului de un termen de prescripție de 10 ani, care începe în ziua în care este acordat ajutorul ilegal. […] În cazul Irlandei, acest termen a fost întrerupt prin scrisoarea Comisiei din 17 iulie 2000. În consecință, doar măsura luată de Irlanda trebuie considerată ajutor existent în privința perioadei anterioare datei de 17 iulie 1990.”

176

Din considerentul Deciziei Alumină I citat anterior reiese că, în această decizie, Comisia a considerat că, în privința perioadei anterioare datei de 17 iulie 1990, scutirea în litigiu era un ajutor prezumat existent, conform articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (iv) din acest regulament.

177

În înscrisurile sale, Comisia susține că această soluție se justifică prin prisma faptului că scutirea în litigiu este o „schemă de ajutoare” în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999 și a faptului că, în conformitate cu articolul 15 din regulamentul menționat, termenul de prescripție a început să curgă numai din ziua în care a fost acordat efectiv un ajutor ilegal pentru AAL, în cadrul acestei scheme.

178

Articolul 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999 prevede că se înțelege prin „schemă de ajutoare […] orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat”. Această dispoziție codifică, prin precizarea acesteia, o jurisprudență anterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1996, Kahn Scheepvaart/Comisia, T‑398/94, Rec., EU:T:1996:73, punctele 41 și 49).

179

În speță, este cert că scutirea în litigiu a fost introdusă în dreptul irlandez prin ordonanța din anul 1983, a cărei dată de intrare în vigoare a fost 13 mai 1983. Această ordonanță acordă o remitere pentru acciza aplicabilă uleiurilor minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină, al cărui cuantum este egal cu cel a accizei, ceea ce determină, în practică, o scutire de această taxă. Chiar dacă se ține seama de condițiile precise de ordin geografic și temporal ale scutirii în litigiu, stabilite prin deciziile de autorizare ale Consiliului (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus, EU:C:2013:812, punctul 50), această măsură corespunde unei „scheme de ajutoare” în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999, contrar celor susținute de AAL, deoarece beneficiarii ajutorului sunt definiți în mod general și abstract drept, în esență, producătorii de alumină și deoarece cuantumul ajutorului care le este acordat rămâne nedeterminat.

180

În măsura în care AAL impută Comisiei că a considerat, pentru prima dată în memoriul în apărare, că scutirea în litigiu era mai degrabă o schemă de ajutoare decât un ajutor individual, este suficient să se constate că această critică se întemeiază pe postulatul că decizia atacată ar exclude ca scutirea în litigiu să poată fi calificată „schemă de ajutoare” în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999. Or, AAL nu prezintă niciun argument în susținerea unui asemenea postulat. În consecință, prezenta critică trebuie respinsă.

181

Astfel cum Comisia observă în mod întemeiat, din articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 reiese că, în cadrul unei scheme de ajutoare, termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care ajutorul ilegal este acordat beneficiarului, ceea ce corespunde, în speță, fiecărui import efectuat de AAL sau fiecărei livrări efectuate către AAL, de la o rafinărie sau de la un antrepozit de stocare de uleiuri minerale destinate să fie utilizate drept combustibil în producția de alumină în uzina sa din regiunea Shannon. Astfel, cu ocazia fiecăruia dintre aceste acte, AAL a beneficiat, în practică, de scutirea în litigiu și i s‑a acordat în mod individual un ajutor în temeiul acesteia (a se vedea Hotărârea Hotel Cipriani și alții/Comisia, punctul 173 de mai sus, EU:T:2008:537, punctul 364 și jurisprudența citată). În acest mod, contrar celor susținute de reclamante, termenul de prescripție prevăzut la articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 ar curge în privința fiecărui ajutor acordat în acest mod în cadrul schemei de ajutoare care corespunde scutirii în litigiu, din ziua acordării ajutorului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, France Télécom/Comisia, C‑81/10 P, Rep., EU:C:2011:811, punctul 84).

182

Această interpretare a articolului 15 din Regulamentul nr. 659/1999, referitoare la punctul de plecare al termenului de prescripție (dies a quo) în privința unui ajutor acordat în cadrul unei scheme de ajutoare, nu este repusă în discuție prin Hotărârea Scott/Comisia, punctul 172 de mai sus (EU:C:2005:590), invocată de Irlanda în cauza T‑50/06 RENV II, care privea numai chestiunea dacă, în ceea ce privește un ajutor individual, întreruperea termenului de prescripție prevăzut la același articol era condiționată de notificarea, către beneficiarul ajutorului, a actului de întrerupere a prescripției.

183

Pe de altă parte, termenul de prescripție prevăzut la articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 a fost întrerupt, în privința scutirii în litigiu, prin scrisoarea Comisiei din 17 iulie 2000.

184

Așadar, în acest context, în considerentul (68) al Deciziei Alumină I, Comisia a arătat în mod întemeiat că termenul de prescripție prevăzut la articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999 expirase numai în privința scutirii acordate înainte de 17 iulie 1990 și că, prin urmare, ajutorul în litigiu acordat după această dată nu putea fi considerat ajutor existent, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul nr. 659/1999 coroborat cu articolul 15 alineatul (3) din același regulament. Prin faptul că a dispus recuperarea acestui ajutor cu efect retroactiv de la 3 februarie 2002, Comisia nu a încălcat nici procedura referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum este codificată la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999, deoarece această procedură nu era aplicabilă ajutorului respectiv.

185

În consecință, trebuie respinse ca nefondate al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

186

Reclamantele susțin, în esență, că, în decizia atacată, Comisia a încălcat articolul 88 CE și norma codificată la articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999 prin faptul că nu a ținut seama, pentru a califica ajutorul în litigiu drept ajutor nou în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, de împrejurarea că, înainte de aderarea sa la Comunitatea Economică Europeană (CEE) la 1 ianuarie 1973, Irlanda își asumase un angajament cu forță juridică obligatorie în privința Alcan în ceea privește aplicarea scutirii în litigiu în cadrul exploatării uzinei de producție a aluminei pe care a implantat‑o în regiunea Shannon și care a fost cedată ulterior către AAL, astfel încât ajutorul în litigiu fusese acordat înainte de intrarea în vigoare, pe teritoriul său, a Tratatului CEE.

187

În această privință, în primul rând, Irlanda se întemeiază pe angajamentul care a căpătat o formă odată cu corespondența avută cu Alcan, începând cu anul 1970, în temeiul căruia nu ar fi datorat niciun impozit pentru materiile prime utilizate în producția de alumină în uzina pe care Alcan proiecta să o construiască în regiunea Shannon. În al doilea rând, Republica Irlanda menționează forța juridică obligatorie a acestui angajament, în dreptul irlandez, împrejurare confirmată de consilierii juridici ai guvernului irlandez, precum și de Attorney General, în anul 1981. În al treilea rând, Republica Irlanda invocă lipsa unei investigații aprofundate a Comisiei cu privire la natura acestui angajament în dreptul irlandez. În al patrulea rând, Republica Irlanda face trimitere la conținutul scrisorii din 6 mai 1983, în care nu a admis niciodată că ajutorul în litigiu nu era un ajutor existent, ci doar a răspuns la oferta Comisiei de a trata scrisoarea din luna ianuarie 1983 ca fiind o notificare a punerii în aplicare a scutirii în litigiu. În al cincilea rând, Republica Irlanda invocă nepertinența faptului că ordonanța din 1983 a fost adoptată după intrarea în vigoare, pe teritoriul său, a Tratatului CEE, întrucât această ordonanță era doar punerea în aplicare formală a unui angajament cu forță juridică obligatorie luat față de Alcan înaintea intrării în vigoare menționate și întrucât, la momentul la care fusese luat acest angajament, legea care permitea ministrului să adopte ordonanța respectivă era deja în vigoare.

188

În primul rând, AAL invocă angajamentul cu forță juridică obligatorie luat de Irlanda față de Alcan, în luna aprilie 1970, în temeiul căruia nu ar fi datorat niciun impozit pentru materiile prime utilizate în producția de alumină în uzina a cărei construcție era proiectată în regiunea Shannon, angajament juridic a cărui existență a fost confirmată în privința Alcan prin scrisoarea din 28 ianuarie 1983 pe care Irlanda a adresat‑o Comisiei. În al doilea rând, AAL invocă poziția afirmată constant de Irlanda, inclusiv în scrisoarea din 6 mai 1983, potrivit căreia scutirea în litigiu era un ajutor care nu putea fi notificat, deoarece exista deja la momentul aderării sale la CEE, în raport cu care, în anul 1983, a fost notificată Comisiei doar punerea sa în aplicare. În al treilea rând, AAL invocă nepertinența regimului fiscal aplicabil în mod specific, întrucât ajutorul consta într‑o scutire generală de taxa internă pentru materiile prime destinate procesării. În al patrulea rând, AAL subliniază natura procedurii legislative irlandeze, în care ministrul ia o decizie prin intermediul unui act normativ administrativ, iar Parlamentul confirmă ulterior, pe cale legislativă, măsura administrativă cu caracter normativ.

189

Comisia solicită respingerea celui de al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II ca inadmisibil, în temeiul regulii nemo potest venire contra factum proprium, întrucât Irlanda ar fi adoptat o poziție contrară în cadrul procedurii administrative. În orice caz, al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II nu ar fi fondat. Pe de altă parte, Comisia solicită respingerea primului aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II ca nefondat.

190

Cu titlu introductiv și întrucât reclamantele invocă în mod formal o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999, trebuie să se observe că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 140 de mai sus, la momentul la care Comisia s‑a pronunțat asupra ajutorului în litigiu, articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999 era în vigoare, astfel încât acesta este aplicabil în speță.

191

Potrivit acestei din urmă dispoziții, „orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a tratatului în aceste state membre [a se citi «în statul membru în cauză»], respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și care se aplică și ulterior intrării în vigoare a tratatului”, poate fi calificat drept „ajutor existent”.

192

În primul rând, în ceea ce privește cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie împotriva celui de al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, trebuie amintit că, în temeiul regulii nemo potest venire contra factum proprium, nimeni nu poate contesta ceea ce a recunoscut anterior (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 13 februarie 2014, Marszałkowski/OAPI, C‑177/13 P, EU:C:2014:183, punctele 73 și 74 și jurisprudența citată).

193

În speță, presupunând că există temei pentru Comisie de a invoca regula nemo potest venire contra factum proprium în privința unor afirmații prezentate inițial în cadrul procedurii administrative, trebuie să se verifice dacă, în cursul acestei proceduri, Irlanda a admis că nu a acordat ajutorul în litigiu înainte de aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1973.

194

În scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda a declarat că, pe baza argumentelor menționate în scrisoarea Comisiei din 22 martie 1983 referitoare la angajamentele pe care le‑ar fi luat față de Alcan, putea admite că punerea în aplicare a angajamentelor respective trebuia să fie notificată, în conformitate cu articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE, și a solicitat, în consecință, ca scrisoarea sa din 28 ianuarie 1983 să fie tratată ca fiind o astfel de notificare. În ultima teză a considerentului (65) al Deciziei Alumină I, Comisia a arătat, în acest fel, că, în scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda admisese argumentele sale potrivit cărora ajutorul în litigiu trebuia notificat, ceea ce impunea să se considere că nu era vorba despre un ajutor existent, ci despre un ajutor nou, în sensul articolului 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999, numai ajutoarele noi fiind supuse obligației de notificare prevăzute la articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE (Hotărârea Piaggio, punctul 154 de mai sus, EU:C:1999:313, punctul 48).

195

Totuși, astfel cum reiese din considerentul (53) al deciziei atacate, în cadrul procedurii oficiale de investigare, Irlanda amintise istoricul scutirii în litigiu și susținuse că aceasta trebuia calificată drept ajutor existent.

196

Desigur, în scrisoarea din 1 martie 2002 pe care AAL a adresat‑o Comisiei, această contestare era limitată la chestiunea dacă scutirea în litigiu, care se afla la originea unui ajutor nou, nu s‑a transformat, după notificarea adresată Comisiei, într‑un ajutor existent, în conformitate cu jurisprudența Lorenz, codificat ulterior la articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999 (a se vedea punctele 135 și 136 de mai sus). Astfel, în această scrisoare, AAL a observat că „scutirea [fusese] notificată în calitate de ajutor de stat de către autoritățile irlandeze în luna mai 1983 și [devenise] ajutor existent, în sensul normelor în materia ajutoarelor de stat”.

197

Cu toate acestea, la punctul 3.1 din scrisoarea din 8 ianuarie 2002, citată în considerentul (13) al deciziei atacate și depusă în copie în răspunsul la întrebările scrise adresate de Tribunal, Irlanda a susținut că aprecia „ajutorul în discuție în sensul că fusese aprobat de autorități în anul 1970, înainte de aderarea Irlandei la CEE, și că era aplicat începând cu anul 1982”. În plus, în anexa la scrisoarea din 26 aprilie 2002, citată în considerentul (13) al deciziei atacate și depusă în copie în răspunsul la întrebările scrise adresate de Tribunal, Irlanda a furnizat, la cererea Comisiei, un ansamblu de documente prin care a urmărit să demonstreze că ajutorul în litigiu fusese acordat de Irlanda înainte de aderarea sa la CEE.

198

Rezultă astfel din examinarea înscrisurilor din dosar că, după notificarea scutirii către Comisie, Irlanda a continuat să susțină în cursul procedurii administrative că a acordat ajutorul în litigiu înainte de aderarea sa la CEE, ceea ce a determinat Comisia să examineze această chestiune.

199

Într‑un asemenea context, chiar dacă Irlanda a răspuns pozitiv la oferta Comisiei de a trata scrisoarea din luna ianuarie 1983 ca fiind o notificare a punerii în aplicare a scutirii în litigiu, nu se poate constata că, în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda ar fi contestat elemente de fapt și de drept pe care le‑ar fi recunoscut în prealabil în cadrul procedurii administrative.

200

În consecință, trebuie să se considere că afirmația Comisiei potrivit căreia Irlanda a admis în cursul procedurii administrative că nu a acordat ajutorul în litigiu înainte de aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1973, este neîntemeiată și, prin urmare, trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie în temeiul regulii nemo potest venire contra factum proprium.

201

În al doilea rând, în ceea ce privește temeinicia celui de al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și a primului aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, trebuie amintit că, pentru a putea fi calificat drept „ajutor existent” în sensul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999, înainte de aderarea statului membru în cauză la CEE, este necesar nu numai ca o schemă de ajutoare să fi fost acordată, în sensul că autoritatea națională competentă s‑a angajat, printr‑un act cu forță juridică obligatorie, să acorde ajutoare pe baza acelei scheme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2004, Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., EU:T:2004:4, punctele 73 și 74), ci și să fi fost pusă în aplicare, în sensul că plata concretă a anumitor ajutoare acordate în cadrul schemei respective a intervenit efectiv.

202

În speță, părțile nu contestă că scutirea în litigiu, care, potrivit reclamantelor, ar rezulta dintr‑un angajament luat de Irlanda față de Alcan înainte de aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1973, a fost pusă în aplicare începând cu anul 1983, și anume la o dată cu mult ulterioară aderării. Chestionate cu privire la această împrejurare în ședință, reclamantele nu au fost în măsură să demonstreze că, în speță, ar fi fost îndeplinită condiția referitoare la punerea în aplicare a schemei de ajutoare în discuție înainte de aderarea statului membru în cauză la CEE, necesară pentru ca schema respectivă să poată fi calificată drept „ajutor existent”, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999.

203

Astfel, fără a mai fi necesar să se verifice dacă, astfel cum susțin reclamantele, înainte de aderarea sa la CEE, Irlanda luase un angajament cu forță juridică obligatorie față de Alcan referitor la aplicarea scutirii în litigiu în cadrul exploatării uzinei de producție a aluminei pe care Alcan a implantat‑o în regiunea Shannon, ulterior cedată către AAL, se poate constata că, în speță, lipsește una dintre condițiile cerute pentru ca scutirea în litigiu să poată fi calificată drept „ajutor existent”, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999. Prin urmare, trebuie respinse al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și primul aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

204

Astfel, întrucât au fost respinse toate aspectele cuprinse în cadrul primelor motive invocate în susținerea prezentelor acțiuni, aceste motive trebuie respinse în totalitate.

205

În cadrul celui de al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul respectării încrederii legitime prin faptul că a decis că încrederea legitimă a AAL în legalitatea ajutorului pretins acordat încetase la 2 februarie 2002, și anume în ziua publicării deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. În această privință, mai întâi, Irlanda arată că AAL a putut să nutrească o încredere legitimă în calificarea ajutorului în litigiu drept ajutor existent. Pe de o parte, Irlanda se întemeiază pe caracterul contradictoriu al Deciziei Alumină I, în care se concluzionează, în considerentele (68) și (104) ale acesteia, că ajutorul în litigiu este parțial un ajutor existent, în ceea ce privește ajutorul acordat înainte de 17 iulie 1990, menționându‑se că acesta constituie un ajutor nou, incompatibil într‑o largă măsură cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE. Pe de altă parte, Irlanda invocă eroarea Comisiei care constă, în primul rând, în faptul că nu a calificat ajutorul în litigiu drept ajutor existent, în al doilea rând, în faptul că, în speță, nu a aplicat procedura referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum este codificată în Regulamentul nr. 659/1999, și, în al treilea rând, în faptul că a întârziat să decidă că ajutorul în litigiu era incompatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE, decizia atacată fiind adoptată la mai mult de 43 de luni de la primirea de către Comisie, în luna aprilie 2002, a răspunsului său la ultima solicitare de informații suplimentare care i‑a fost adresată de această instituție. În continuare, Irlanda susține că, în decizia atacată, Comisia nu putea să își aroge dreptul sau competența de a decide cu privire la momentul la care ar fi putut să apară, iar ulterior să dispară încrederea legitimă nutrită de AAL în legalitatea ajutorului pretins acordat. În sfârșit, Irlanda apreciază că ea și AAL aveau dreptul să se întemeieze pe Decizia 2001/224, care o autoriza să continue să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006.

206

În replică, Irlanda susține că, având în vedere articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, care prevede că, în măsura posibilului, Comisia trebuie să ia o decizie în termen de 18 luni, principiul echității și arogarea de către Comisie a competenței de a decide ea însăși cu privire la aplicarea principiului respectării încrederii legitime a AAL, recuperarea ajutorului ar trebui limitată la perioada de 18 luni care a precedat adoptarea Deciziei Alumină I. În plus, ar trebui să se țină seama de faptul că Comisia a transmis semnale contradictorii în privința AAL și de faptul că aceasta din urmă nu era în măsură să își limiteze pierderile în cazul restituirii ajutorului pretins acordat după 3 februarie 2002. În sfârșit, ar trebui să se țină seama de faptul că Comisia nu ar fi adoptat un ordin de suspendare a ajutorului în litigiu, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, și, așadar, nu ar fi încercat să atenueze efectele acestui ajutor asupra pieței comune.

207

În cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiile protecției încrederii legitime și securității juridice. Acest motiv cuprinde două aspecte, al doilea aspect nefiind decât continuarea, pe baza unor argumente suplimentare, a primului aspect.

208

În cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv, AAL susține că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiile respectării încrederii legitime și securității juridice, în special atunci când a dispus recuperarea ajutorului în litigiu, pentru motivele, expuse în considerentele (98) și (99) ale Deciziei Alumină I, că, pe de o parte, publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare determinase încetarea încrederii sale legitime în legalitatea ajutorului în litigiu și că, pe de altă parte, principiul securității juridice încetase să se aplice la momentul la care se clarificase o situație care anterior fusese echivocă. AAL apreciază că, în speță, există împrejurări excepționale care o autorizează, conform jurisprudenței, să invoce încrederea legitimă în faptul că ajutorul în litigiu fusese acordat în mod legal, în temeiul Deciziei 2001/224, și că nu va fi recuperat și în faptul că scutirea în litigiu putea fi aplicată în mod legal până la 31 decembrie 2006, în conformitate cu această din urmă decizie, chiar după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Această publicare nu ar fi determinat încetarea situației echivoce în ceea ce privește legalitatea scutirii în litigiu. În această privință, în primul rând, AAL invocă notificarea scutirii în litigiu care a fost adresată Comisiei în anul 1983 și inacțiunea sau tăcerea acesteia timp de 17 ani. În al doilea rând, AAL face trimitere la deciziile de autorizare ale Consiliului, adoptate cu unanimitate la propunerea Comisiei, care au determinat‑o să creadă că ajutorul în litigiu era legal, întrucât aceste decizii constatau sau se întemeiau pe postulatul că scutirea în litigiu nu determina denaturări ale concurenței și autorizau Irlanda să aplice scutirea în litigiu, ultima dată până în anul 2006. În al treilea rând, AAL se întemeiază pe propunerea de decizie din 1999 a Consiliului de autorizare, din care ar reieși intenția Comisiei de a obține în final eliminarea autorizării aplicării scutirii în litigiu, însă nu recuperarea ajutorului acordat în temeiul acestei scutiri în întreaga perioadă în care aceasta fusese autorizată de Consiliu. În al patrulea rând, AAL se prevalează de încrederea sa în faptul că Irlanda se conforma obligațiilor sale în temeiul normelor în materia ajutoarelor de stat. În al cincilea rând, AAL se referă la publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, care exprima doar îndoielile Comisiei cu privire la compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața comună și nu era de natură să repună în discuție încrederea sa legitimă, în lumina Deciziei 2001/224, în faptul că, în orice caz, ajutorul acordat până în anul 2006 nu va fi recuperat. În al șaselea rând, AAL invocă încrederea sa în faptul că procedura oficială de investigare nu se va finaliza printr‑o decizie negativă în materia ajutoarelor de stat. În al șaptelea rând, AAL invocă întârzierea Comisiei în adoptarea Deciziei Alumină I care, contrar principiilor bunei administrări și securității juridice, a fost adoptată la mai mult de 43 de luni după primirea de către Comisie, în luna aprilie 2002, a răspunsului Irlandei la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de această instituție, ceea ce i‑a întărit încrederea legitimă în faptul că ajutorul în litigiu nu va fi recuperat. În al optulea rând, AAL se referă la comportamentul Comisiei cu ocazia adoptării de către Consiliu a Directivei 2003/96, în special comunicatul de presă al acesteia din 27 octombrie 2003 prin care este salutată adoptarea directivei, care a făcut‑o să nutrească încrederea legitimă în legalitatea ajutorului în litigiu, în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat. În al nouălea rând, AAL menționează lipsa ordinului Comisiei adresat Irlandei de suspendare a plății ajutorului ilegal pretins acordat până la momentul la care se pronunță cu privire la compatibilitatea ajutorului cu piața comună, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999. În al zecelea rând, AAL evidențiază investiții pe termen lung importante pe care le‑a inițiat cu bună credință în toamna anului 2003 care corespund, pe de o parte, construirii unei centrale de cogenerare, având un cost de aproximativ 100 de milioane de euro, și, pe de altă parte, investiției de 70 de milioane de euro pentru a‑și spori capacitatea de producție pe baza încrederii legitime pe care o avea în faptul că scutirea în litigiu va fi aplicată până la 31 decembrie 2006 sau, cel puțin, în faptul că ajutorul acordat până la această dată nu va fi recuperat.

209

Comisia solicită respingerea prezentelor motive ca nefondate.

210

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în măsura în care, în cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL formulează o critică întemeiată pe o încălcare a principiului securității juridice, acest aspect corespunde criticii care este întemeiată deopotrivă pe o încălcare a principiului securității juridice, formulată în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea aceleiași acțiuni.

211

Or, pentru motivele arătate la punctele 59 și 61-74 de mai sus, această critică trebuie respinsă ca nefondată.

212

În rest, al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II ridică, în esență, chestiunea dacă, prin impunerea în decizia atacată a recuperării ajutorului în litigiu, Comisia a contravenit principiului respectării încrederii legitime.

213

În această privință, trebuie amintit mai întâi că principiul protecției încrederii legitime, principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., EU:C:1999:498, punctul 52), permite oricărui operator economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate să se prevaleze de acestea [Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE, 265/85, Rec., EU:C:1987:121, punctul 44, Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia, C‑369/09 P, Rep., EU:C:2011:175, punctul 123, și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Producteurs de légumes de France/Comisia, T‑328/09, EU:T:2012:498, punctul 18]. Cu toate acestea, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură să îi afecteze interesele, el nu poate invoca beneficiul acestui principiu atunci când această măsură este adoptată (a se vedea Hotărârea din 1 februarie 1978, Lührs, 78/77, Rec., EU:C:1978:20, punctul 6, și Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, T‑332/06, EU:T:2009:79, punctul 102). Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, citată anterior, EU:T:2012:498, punctul 19 și jurisprudența citată).

214

În continuare, în ceea ce privește în mod specific aplicabilitatea principiului protecției încrederii legitime în materia ajutoarelor de stat, trebuie amintit că un stat membru ale cărui autorități au acordat un ajutor cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la articolul 88 CE poate invoca încrederea legitimă a întreprinderii beneficiare pentru a contesta în fața instanței Uniunii validitatea unei decizii a Comisiei prin care dispune să recupereze ajutorul, însă nu pentru a se sustrage de la obligația de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia (a se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Spania/Comisia, C‑169/95, Rec., EU:C:1997:10, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată). În plus, reiese din jurisprudență că, având în vedere rolul fundamental al obligației de notificare pentru a permite efectivitatea controlului ajutoarelor de stat de către Comisie, care prezintă un caracter imperativ, beneficiarii unui ajutor pot avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului respectiv numai dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE, iar un operator economic diligent trebuie să fie în mod normal în măsură să se asigure că procedura a fost respectată. În special, atunci când un ajutor este pus în aplicare fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei sau, precum în speță, fără să fi fost respectat preavizul de punere în aplicare impus de jurisprudența Lorenz (a se vedea punctele 154 și 156-158 de mai sus), astfel încât acesta este ilegal, potrivit articolului 88 alineatul (3) CE, beneficiarul ajutorului nu poate avea în acel moment încredere legitimă în legalitatea acordării acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, punctul 213 de mai sus, EU:T:2012:498, punctele 20 și 21 și jurisprudența citată), în afara existenței unor împrejurări excepționale (Hotărârea din 20 septembrie 1990, Comisia/Germania, C‑5/89, Rec., EU:C:1990:320, punctul 16; a se vedea de asemenea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., EU:C:2004:240, punctul 86 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, Rep., EU:T:2009:474, punctul 263 și jurisprudența citată).

215

Trebuie să se amintească de asemenea că respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea unei proceduri administrative constituie un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, Rec., EU:T:2003:316, punctul 136). În plus, cerința fundamentală de securitate juridică ce se opune posibilității Comisiei de a întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale determină instanța să analizeze dacă desfășurarea procedurii administrative denotă existența unei acțiuni excesiv de tardive din partea acestei instituții (Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., EU:C:2002:524, punctele 140 și 141, și Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 201 de mai sus, EU:T:2004:4, punctele 145-147).

216

Întârzierea Comisiei în a decide că un ajutor este ilegal și că acesta trebuie desființat și recuperat de un stat membru poate, în anumite împrejurări, să determine o încredere legitimă a beneficiarilor ajutorului menționat de natură să împiedice Comisia să solicite statului membru respectiv să dispună restituirea acelui ajutor (Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia, 223/85, Rec., EU:C:1987:502, punctul 17).

217

Simplul fapt că Regulamentul nr. 659/1999, în afara unui termen de prescripție de zece ani (începând de la data acordării ajutorului), la încetarea căruia nu mai poate fi dispusă recuperarea, nu prevede un termen, nici măcar indicativ, pentru examinarea de către Comisie a unui ajutor ilegal, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din acest regulament, care să prevadă că Comisia nu este legată de termenul stabilit la articolul 7 alineatul (6) din același regulament, nu se opune ca instanța Uniunii să verifice dacă această instituție nu a respectat un termen rezonabil sau a acționat în mod excesiv de tardiv (a se vedea în acest sens și prin analogie, în ceea ce privește un termen indicativ, Hotărârea din 15 iunie 2005, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑171/02, Rec., EU:T:2005:219, punctul 57, și Hotărârile din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții, T‑230/01-T‑232/01 și T‑267/01-T‑269/01, EU:T:2009:316, punctele 338 și 339, și Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, Rep., EU:T:2009:314, punctele 259 și 260).

218

În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul securității juridice impune ca atunci când Comisia a creat, cu nerespectarea obligației de diligență care îi revine, o situație având un caracter echivoc, din cauza introducerii unor elemente de incertitudine și a lipsei de claritate în reglementarea aplicabilă cumulată cu o lipsă prelungită de reacție din partea sa în pofida cunoașterii de către aceasta a ajutoarelor în cauză, Comisia are obligația să clarifice situația respectivă înainte de a putea pretinde să întreprindă orice acțiune prin care urmărește să dispună restituirea ajutoarelor plătite deja (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 1970, Comisia/Franța, 26/69, Rec., EU:C:1970:67, punctele 28-32).

219

În lumina regulilor amintite la punctele 210 și 218 de mai sus trebuie apreciate argumentele părților.

220

În speță, mai întâi, trebuie să se sublinieze că, deși s‑ar admite că scutirea în litigiu a fost notificată Comisiei prin scrisorile din 28 ianuarie 1983 și din 6 mai 1983, aceasta a fost pusă în aplicare în mod nelegal, întrucât nu a fost respectată una dintre normele de procedură izvorâte din jurisprudența Lorenz, și anume aceea care stabilește obligația statului membru să notifice preavizul punerii în aplicare a proiectului de ajutor (a se vedea punctele 154 și 156-158 de mai sus). Astfel, ajutorul în litigiu a fost pus în aplicare în mod nelegal, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE.

221

În continuare, contrar susținerilor reclamantelor, publicarea în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a fost de natură să determine încetarea încrederii legitime pe care AAL o putea avea în legalitatea scutirii în litigiu, având în vedere situația cu caracter echivoc creată anterior prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, inclusiv modul de redactare a Deciziei 2001/224, care era în vigoare în perioada vizată de decizia atacată.

222

La punctele 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), care sunt obligatorii pentru Tribunal, conform articolului 61 al doilea paragraf din statutul Curții, Curtea a statuat că împrejurarea că deciziile de autorizare ale Consiliului au fost adoptate la propunerea Comisiei, iar aceasta nu a exercitat niciodată competențele pe care le deținea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolelor 230 CE și 241 CE pentru a obține desființarea sau modificarea acestor decizii, trebuia luată în considerare în ceea ce privește obligația de recuperare a ajutorului incompatibil în raport cu principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, astfel cum Comisia procedase în Decizia Alumină I, renunțând să dispună recuperarea ajutoarelor acordate până la 2 februarie 2002, data publicării în Jurnalul Oficial a deciziilor de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Acest motiv a fost decisiv pentru ca, la punctul 54 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea să constate că motivarea expusă la punctele 39-44 din aceeași hotărâre nu putea întemeia în drept concluzia Tribunalului potrivit căreia Decizia Alumină I repunea în discuție validitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului și încălca astfel principiile securității juridice și prezumției de legalitate a actelor Uniunii și concluzia, care avea ca temei aceeași motivare, potrivit căreia, în cauza T‑62/06 RENV, Comisia încălcase principiul bunei administrări.

223

În lumina cerințelor care decurg din principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, situația cu caracter echivoc creată prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, contravenea numai recuperării ajutorului acordat în temeiul scutirii în litigiu până la data publicării în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. În schimb, de la data acestei publicări, AAL trebuia să știe că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.

224

Rezultă că publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a determinat efectiv încetarea încrederii legitime pe care AAL o putea avea anterior în ceea ce privește caracterul legal al scutirii în litigiu, având în vedere deciziile de autorizare ale Consiliului adoptate anterior la propunerea Comisiei.

225

Așadar, în mod întemeiat, în considerentul (98) al Deciziei Alumină I, Comisia a ținut seama că împrejurările cauzei erau excepționale, deoarece determinase și menținuse o anumită ambiguitate prin prezentarea unor propuneri Consiliului, și că, întrucât nu putea să demonstreze dacă și, eventual, în ce moment beneficiarii diferiți fuseseră informați efectiv de statele membre despre decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare, nu se putea exclude ca beneficiarii să se fi putut prevala de principiul încrederii legitime până la 2 februarie 2002, atunci când deciziile de deschidere a procedurii oficiale de investigare în privința scutirilor de acciză fuseseră publicate în Jurnalul Oficial, remarcându‑se că, în mod excepțional, această publicare eliminase orice incertitudine legată de modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului cu privire la faptul că măsurile în discuție, întrucât constituiau ajutoare de stat, trebuiau să fie autorizate de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.

226

Temeinicia unei asemenea soluții nu este repusă în discuție prin celelalte argumente prezentate de reclamante.

227

În ceea ce privește argumentul pe care Irlanda îl întemeiază pe caracterul pretins contradictoriu al Deciziei Alumină I, în sensul că, în considerentele (68) și (104) ale acesteia, se concluzionează că ajutorul în litigiu este parțial un ajutor existent și parțial un ajutor nou, trebuie să se observe, pentru motivele arătate deja la punctele 174-184 de mai sus, că, în aceste considerente, Comisia a aplicat corect și nu intrinsec contradictoriu norma instituită la articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999, având în vedere natura de „schemă de ajutoare”, în sensul articolului 1 litera (d) din acest regulament, a scutirii în litigiu. Astfel, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

228

În ceea ce privește argumentul pe care Irlanda îl întemeiază pe pretinsa eroare săvârșită de Comisie prin faptul că nu a calificat ajutorul în litigiu drept ajutor existent și prin faptul că nu a aplicat scutirii în litigiu procedura aplicabilă schemelor de ajutor existente, trebuie să se constate, pentru motivele arătate la punctele 139-143, 155-162, 190 și 201-203 de mai sus, că, în aceste considerente, Comisia nu a săvârșit o eroare prin faptul că a aplicat ajutorului în litigiu, acordat în temeiul scutirii în litigiu, articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999 coroborat cu jurisprudența Lorenz, precum și articolul 1 litera (b) punctul (i) din acest regulament. Astfel, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

229

În ceea ce privește argumentul pe care AAL îl întemeiază pe inacțiunea aparentă a Comisiei timp de 17 ani după notificarea scutirii în litigiu în anul 1983, trebuie să se observe că, întrucât, după cum se amintește în considerentul (5) al Deciziei 2001/224, deciziile de autorizare ale Consiliului nu dispensau Irlanda de obligația de a notifica ajutoarele de stat susceptibile să fie instituite (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus, EU:C:2012:812, punctul 51) și întrucât, după notificare, scutirea în litigiu a fost pusă în aplicare de Irlanda fără a respecta preavizul de punere în aplicare impus de jurisprudența Lorenz (a se vedea punctul 220 de mai sus), Comisiei nu i se poate imputa că nu a adoptat, într‑un termen rezonabil care începea să curgă de la unul dintre aceste evenimente, o decizie în care să se pronunțe asupra compatibilității scutirii în litigiu cu piața comună, în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat. Prin urmare, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

230

În ceea ce privește argumentul pe care AAL îl întemeiază pe încrederea pe care ar fi avut‑o în faptul că Irlanda se conforma obligațiilor sale în materia ajutoarelor de stat, trebuie amintit că, pentru a putea pune în aplicare în mod legal scutirea în litigiu, Irlanda trebuia să respecte obligația să notifice Comisiei nu numai scutirea respectivă, în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, ci și preavizul de punere în aplicare a acesteia, impus de jurisprudența Lorenz. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, având în vedere caracterul imperativ al controlului exercitat de Comisie asupra ajutoarelor de stat în temeiul articolului 88 CE, întreprinderile care beneficiază de un ajutor pot avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului numai dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii stabilite de respectivul articol. Astfel, un operator economic diligent trebuie să fie, în mod normal, în măsură să se asigure că această procedură a fost respectată (Hotărârea Comisia/Germania, punctul 214 de mai sus, EU:C:1990:320, punctul 14, și Hotărârea Spania/Comisia, punctul 214 de mai sus, EU:C:1997:10, punctul 51). În speță, AAL trebuia astfel să verifice, eventual la Comisie, că Irlanda respectase toate obligațiile care îi reveneau, în special obligația să notifice Comisiei preavizul de punere în aplicare a scutirii în litigiu. Prin urmare, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

231

În ceea ce privește argumentele pe care reclamantele le întemeiază pe întârzierea de către Comisie a adoptării Deciziei Alumină I, trebuie să se observe că, pentru toate motivele expuse la punctele 232-255 de mai jos, aceasta nu este o împrejurare excepțională de natură să determine AAL să nutrească o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu.

232

În primul rând, trebuie să se analizeze dacă, în speță, durata procedurii oficiale de investigare a depășit limitele rezonabile.

233

În această privință, trebuie să se arate că, în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502), Curtea a apreciat că termenul de 26 de luni în care Comisia adoptase decizia depășise limitele rezonabile.

234

În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, termenul de referință pentru finalizarea unei proceduri oficiale de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate este de 18 luni. Acest termen, chiar dacă nu este aplicabil ajutoarelor ilegale, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 (a se vedea punctul 217 de mai sus), furnizează o referință utilă pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri oficiale de investigare care privește, precum în prezentele cauze, o măsură care este pusă în aplicare în mod nelegal (a se vedea punctul 220 de mai sus).

235

În speță, trebuie să se constate că, la 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Franceze, Irlandei și Republicii Italiene să notifice scutirile de acciză pe baza dispozițiilor în materia ajutoarelor de stat. Răspunsurile, care nu au avut calitatea unei notificări, au fost primite de aceasta în lunile septembrie, octombrie și decembrie 2000. Comisia a deschis ulterior procedura oficială de investigare prin decizia din 30 octombrie 2001, notificată statelor membre în cauză la 5 noiembrie 2001 și publicată în Jurnalul Oficial la 2 februarie 2002. Ulterior, Comisia a primit comentarii de la Aughinish Alumina (scrisorile din 26 februarie 2002 și din 1 martie 2002), de la Eurallumina (scrisorile din 28 februarie 2002), de la Alcan Inc. (scrisoarea din 1 martie 2002) și de la Asociația Europeană a Aluminiului (scrisoarea din 26 februarie 2002). Aceste observații au fost comunicate Irlandei, Republicii Italiene și Republicii Franceze la 26 martie 2002. Irlanda și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare la 8 ianuarie 2002. Comisia a solicitat la 18 februarie 2002 informații suplimentare Irlandei, care a răspuns la 26 aprilie 2002, după ce solicitase o prelungire a termenului stabilit pentru răspuns. După ce a solicitat de asemenea o prelungire a termenului pentru răspuns la 21 noiembrie 2001, Republica Franceză și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere la 12 februarie 2002. Republica Italiană și‑a prezentat comentariile la 6 februarie 2002.

236

Decizia Alumină I a fost adoptată la 7 decembrie 2005.

237

Astfel, au trecut puțin mai mult de 49 de luni între adoptarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare și adoptarea Deciziei Alumină I.

238

A priori, un asemenea termen, care a fost aproape dublu față de cel luat în considerare în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502), și puțin mai mult decât dublul celui prevăzut la articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 pentru a finaliza o procedură oficială de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate, pare nerezonabil. Conform jurisprudenței, trebuie totuși să se analizeze dacă acest termen nu putea fi justificat în raport cu împrejurările cauzei.

239

În această privință, împrejurările invocate de Comisie nu sunt însă de natură să justifice un termen de investigare de 49 de luni.

240

Desigur, acest termen ține seama, pe de o parte, de termenul acordat statelor membre și beneficiarilor pentru a‑și prezenta observațiile și, pe de altă parte, de faptul că guvernele francez, irlandez și italian au solicitat Comisiei amânări de termene pentru a‑și prezenta observațiile și răspunsurile în cadrul procedurii oficiale de investigare. Având în vedere legăturile strânse existente, în speță, între scutirile de acciză, în ceea ce privește unele măsuri similare autorizate la finalizarea procedurilor desfășurate în paralel prin aceeași decizie a Consiliului, trebuie să se ia în considerare ansamblul actelor de procedură intervenite în dosarele respective și, în special, faptul că, la 26 aprilie 2002, Irlanda a răspuns la ultima solicitare de informații suplimentare care îi fusese adresată de Comisie.

241

Totuși, după această din urmă dată, au trecut puțin mai mult de 43 de luni până la adoptarea de către Comisie a Deciziei Alumină I. Or, un asemenea termen de examinare a dosarelor respective, în lumina tuturor observațiilor prezentate de statele în cauză și de părțile interesate, nu poate fi justificat în împrejurările speței.

242

Primo, în ceea ce privește pretinsa dificultate a dosarelor, aceasta nu este demonstrată și, chiar dacă ar fi existat o asemenea situație, ea nu ar putea să justifice un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. Astfel, dosarul nu conține niciun indiciu al unor probleme juridice având o importanță specifică cu care Comisia s‑ar fi confruntat, Decizia Alumină I având, de altfel, o întindere rezonabilă (112 considerente) și fără să evidențieze în dezvoltările sale nicio dificultate vădită. În continuare, Comisia luase cunoștință despre scutirile de acciză, în mod clar, înainte de deschiderea procedurii oficiale de investigare, dat fiind că primele solicitări de scutire fuseseră formulate în anul 1992 în cazul Irlandei, în anul 1993 în cazul Republicii Italiene și în anul 1997 în cazul Republicii Franceze. De altfel, Comisia este cea care a transmis Consiliului propunerile succesive de decizii de autorizare a scutirilor de acciză, după ce a primit cereri în acest sens din partea Republicii Franceze, a Irlandei și a Republicii Italiene. În sfârșit, în cadrul rapoartelor sale privind ajutoarele de stat, Comisia a informat Organizația Mondială a Comerțului (OMC) despre existența scutirii irlandeze.

243

Mai mult, însăși Comisia a indicat că, începând cu anul 1999, a considerat scutirile de acciză contrare normelor în materia ajutoarelor de stat. Așadar, aceasta a fost în măsură, de la acea dată, să își aprofundeze analiza cu privire la legalitatea scutirilor respective în raport cu normele în această materie.

244

Pe de altă parte, faptul că Comisia nu a mai solicitat nicio informație suplimentară Republicii Franceze, Irlandei sau Republicii Italiene în cele 43 de luni care au precedat adoptarea Deciziei Alumină I atestă că dispunea deja în acea perioadă de toate elementele necesare pentru a adopta decizia privind scutirile de acciză.

245

În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa dificultate rezultată din evoluția regimului comunitar al impozitării uleiurilor minerale și îndeosebi din adoptarea Directivei 2003/96, Comisia nu are temei să o invoce. Astfel, Decizia Alumină I privește o situație juridică ce nu era reglementată de noul regim al impozitării uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, ci de regimul impozitării uleiurilor minerale aplicabil anterior. În consecință, evoluția reglementării comunitare invocată de Comisie era lipsită de incidență în speță. Acest aspect este confirmat de faptul că, în Decizia Alumină I, Comisia a deschis o nouă procedură oficială de investigare privind scutirile de acciză pe uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia pentru perioada care începea la 1 ianuarie 2004, dată ce marca debutul aplicării noului regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96. În orice caz, trebuie să se sublinieze că Decizia Alumină I a fost adoptată la aproape doi ani de la adoptarea Directivei 2003/96. Or, simpla necesitate invocată de Comisie de a ține seama în Decizia Alumină I de noul regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96 nu putea fi suficient pentru a justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță.

246

În aceste condiții, Comisia avea o bună cunoaștere a contextului juridic și factual al scutirilor de acciză și nu era confruntată cu nicio dificultate vădită privind examinarea acestora în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.

247

Secundo, în ceea ce privește dificultățile de ordin practic și lingvistic invocate de Comisie, chiar dacă se presupune că există, acestea nu pot justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. În orice caz, Comisia avea la dispoziție servicii care îi permiteau să facă față dificultăților lingvistice pe care le invocă, precum și examinării în paralel a scutirilor de acciză în termene evident mai scurte decât cel din speță, în special datorită unei coordonări adecvate a serviciilor sale.

248

Prin urmare, termenul de examinare a ajutorului în litigiu este, în speță, nerezonabil.

249

În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă o asemenea întârziere a Comisiei în adoptarea deciziei atacate a putut să determine în mod rezonabil AAL să creadă că îndoielile Comisiei nu mai subzistau și că scutirea în litigiu nu era confruntată cu nicio obiecție și dacă această întârziere era de natură să împiedice Comisia să solicite recuperarea ajutorului acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul acesteia, după cum s‑a statuat în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502, punctul 16).

250

În această din urmă hotărâre, Curtea a estimat, desigur, că termenul de 26 de luni în care Comisia a adoptat decizia ar fi putut să determine o încredere legitimă a reclamantului, beneficiar al ajutorului, de natură să împiedice instituția să impună autorităților naționale în cauză să dispună restituirea ajutorului.

251

Cu toate acestea, deși trebuie asigurată respectarea imperativelor securității juridice care protejează interese private, este de asemenea necesar ca aceste imperative să fie evaluate comparativ față de imperativele protejării intereselor publice, printre care se numără, în domeniul ajutoarelor de stat, cel care urmărește să se evite ca funcționarea pieței să nu fie denaturată de ajutoare de stat ce vatămă concurența, împrejurare care impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca ajutoarele ilegale să fie restituite în vederea restabilirii situației anterioare [a se vedea Hotărârea din 5 august 2003, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, T‑116/01 și T‑118/01, Rec., EU:T:2003:217, punctele 207 și 208 și jurisprudența citată].

252

Așadar, jurisprudența a interpretat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502) în sensul că împrejurările concrete ale cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea au avut un rol decisiv în orientarea Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 214 de mai sus, EU:C:2004:240, punctul 90, Hotărârea Italia/Comisia, punctul 120 de mai sus, EU:C:2004:234, punctul 119, Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, punctul 217 de mai sus, EU:T:2009:314, punctul 286, și Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții, punctul 217 de mai sus, EU:T:2009:316, punctul 344). În special, s‑a ținut seama de faptul că ajutorul în discuție în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502), fusese acordat înainte de inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la acel ajutor. În plus, după plata acestuia, ajutorul făcuse obiectul unei notificări formale către Comisie. Pe de altă parte, ajutorul era legat de unele costuri suplimentare aferente ajutoarelor autorizate de Comisie și privea un sector care, începând cu anul 1977, beneficiase de ajutoare autorizate de Comisie. În sfârșit, examinarea compatibilității ajutorului nu impunea nicio investigare aprofundată.

253

Or, ansamblul împrejurărilor excepționale din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502), nu se regăsește în prezenta cauză. Desigur, ca și în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502), în momentul în care Comisia a rămas aparent inactivă, aceasta avea deja o bună cunoaștere a scutirii în litigiu și fusese, așadar, în măsură să exprime un aviz cu privire la legalitatea acesteia în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat, astfel încât nu mai trebuia să efectueze în această privință o investigare aprofundată. Cu toate acestea, în speță, lipsesc alte împrejurări esențiale reținute în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502). În special, în prezenta cauză, ajutorul în litigiu a fost acordat după inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la scutirea în litigiu.

254

Această situație diferențiază în mod fundamental împrejurările concrete din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 216 de mai sus (EU:C:1987:502) de cele din prezenta cauză.

255

Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că, la punctul 52 din Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Demesa și Territorio Histórico de Álava/Comisia (C‑183/02 P și C‑187/02 P, Rec., EU:C:2004:701), în ceea ce privește împrejurările excepționale care ar putea să fi întemeiat în mod legitim încrederea legitimă a beneficiarului unui ajutor ilegal pe caracterul legal al acestuia, Curtea s‑a pronunțat în sensul că orice inacțiune aparentă a Comisiei era lipsită de semnificație atunci când o schemă de ajutoare nu îi fusese notificată. O asemenea soluție se aplică și într‑un caz în care, precum în prezentele cauze, o schemă de ajutoare a fost pusă în aplicare fără să fi fost respectat preavizul de punere în aplicare impus de jurisprudența Lorenz (a se vedea punctul 220 de mai sus) și, în consecință, fără să fi fost urmată integral procedura prevăzută la articolul 88 CE (a se vedea jurisprudența citată la punctul 214 de mai sus). Astfel, în speță, inacțiunea aparentă a Comisiei timp de 43 de luni după răspunsul Irlandei la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de Comisie (a se vedea punctul 241 de mai sus), chiar dacă poate fi contrară principiului respectării unui termen rezonabil, nu are totuși o semnificație specifică din perspectiva aplicării normelor în materia ajutoarelor de stat în cazul ajutorului în litigiu, care nu i‑a fost notificat în mod legal. Prin urmare, ea nu este suficientă pentru a constata existența unor împrejurări excepționale de natură să determine AAL să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea ajutorului în litigiu în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat. Rezultă că unica încălcare, în speță, a principiului respectării unui termen rezonabil pentru adoptarea Deciziei Alumină I nu se opunea ca, în această decizie, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.

256

Astfel, trebuie respinse argumentele întemeiate pe nerespectarea termenului rezonabil.

257

În ceea ce privește argumentul pe care Irlanda îl întemeiază pe nerespectarea termenului de 18 luni prevăzut la articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, trebuie să se observe că această dispoziție prevede numai că, în cazul ajutoarelor notificate, „[î]n măsura posibilă, Comisia adoptă o decizie în termen de 18 luni de la inițierea procedurii”. Din acest articol nu reiese că simpla curgere a termenului menționat în acesta s‑ar opune posibilității Comisiei de a recupera ajutoarele, sub rezerva termenului de prescripție de zece ani prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999. Într‑adevăr, articolul 7 alineatul (7) din Regulamentul nr. 659/1999 prevede că, „[d]upă expirarea termenului prevăzut la alineatul (6), la cererea statului membru, Comisia adoptă o decizie în termen de două luni, pe baza informațiilor care i‑au fost puse la dispoziție”. Astfel, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

258

În ceea ce privește argumentul pe care AAL îl întemeiază pe faptul că Comisia a salutat în mod public adoptarea de către Consiliu a Directivei 2003/96, acesta este inoperant, deoarece faptul că articolul 18 alineatul (1) din această directivă coroborat cu articolul 28 alineatul (2) din aceasta autoriza Irlanda să continue să aplice scutirea în litigiu începând cu 1 ianuarie 2003 este lipsit de pertinență în ceea ce privește o eventuală încredere legitimă pe care AAL ar fi putut să o aibă în caracterul legal al scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat. Astfel, la data la care articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 a devenit aplicabil, la 1 ianuarie 2003, AAL trebuia să fie informată despre existența unei proceduri oficiale de investigare aflată în desfășurare în legătură cu scutirea în litigiu și despre faptul că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia să fie autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE. Această situație nu a putut să fie modificată prin adoptarea și prin intrarea în vigoare a Directivei 2003/96, la 27 și la 31 octombrie 2003, al cărei considerent (32) menționează în mod expres că această directivă „nu aduce atingere rezultatului oricărei proceduri viitoare cu privire la ajutoare de stat care poate fi adoptată în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus, EU:C:2013:812, punctul 51). Astfel, după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 nu era de natură să determine AAL să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.

259

În ceea ce privește argumentele pe care reclamantele le întemeiază pe faptul că, în speță, Comisia nu a adoptat un ordin de suspendare a ajutorului în litigiu, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, este suficient să se amintească, după cum s‑a arătat deja la punctul 79 de mai sus, că această dispoziție nu impune Comisiei, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții, să adopte un ordin de suspendare, ci prevede numai că poate adopta un asemenea ordin atunci când consideră necesar. Rezultă că, în speță, AAL nu poate întemeia nicio concluzie pe faptul că Comisia nu a considerat că nu trebuia să adopte un ordin de suspendare. În consecință, prezentul argument trebuie înlăturat ca nefondat.

260

În ceea ce privește argumentul pe care AAL îl întemeiază pe investițiile pe termen lung pe care le‑a realizat în uzina sa de producție a aluminei din regiunea Shannon, trebuie să se arate că, în speță, Comisia nu a ținut seama în mod întemeiat de acestea. Astfel, AAL nu are temei să susțină că aceste investiții au fost realizate pe baza unei încrederi legitime pe care ar fi avut‑o în faptul că investițiile ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. În această privință, din declarațiile date de AAL cuprinse în înscrisurile sale reiese că investițiile în discuție au fost „comandate în toamna anului 2003”, și anume ulterior publicării deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, la 2 februarie 2002. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 221-225 de mai sus, după această publicare, AAL nu mai putea avea încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat și în faptul că, dacă aceasta constituia un ajutor de stat, recuperarea scutirii în litigiu putea fi dispusă de Comisie. După cum s‑a observat deja la punctul 258 de mai sus, adoptarea Directivei 2003/96, ale cărei dispoziții reglementează numai armonizarea legislațiilor privind accizele, nu era de natură să determine AAL, după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, să nutrească din nou o încredere legitimă în faptul că ajutorul în litigiu era legal în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat și că nu va fi recuperat în temeiul acestor norme. În orice caz, AAL nu a prezentat nicio o dovadă care să ateste că ar fi realizat aceste investiții în considerarea încrederii legitime pe care ar fi avut‑o în faptul că investițiile respective ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. De altfel, una dintre investiții a fost realizată în cadrul unui concurs, Irish Capacity 2005 Competition, câștigat de AAL în anul 2003. În consecință, în decizia atacată, Comisia avea temei să nu țină seama de încrederea legitimă invocată în speță de AAL în faptul că investițiile realizate în uzina sa de producție a aluminei, din regiunea Shannon, ar putea fi amortizate datorită în special beneficiului pe care l‑ar obține din scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006. Prin urmare, prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

261

În sfârșit, în ceea ce privește afirmația Irlandei potrivit căreia, înainte de 31 decembrie 2003, AAL nu putea să își acopere pierderile determinate în caz de restituire a ajutorului acordat în temeiul scutirii în litigiu, aceasta nu poate fi reținută, deoarece nu a fost dezvoltată și susținută în replica în cauza T‑50/06 RENV II, în cadrul căreia a fost formulată.

262

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că, în speță, reclamantele nu au demonstrat existența unor împrejurări excepționale de natură să fi permis în mod rezonabil AAL să creadă că nu mai subzistau îndoielile Comisiei și că scutirea în litigiu nu determina nicio obiecție care ar fi putut să se opună ca, în Decizia Alumină I, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.

263

În consecință, al treilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II trebuie respinse ca nefondate.

264

În cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, Irlanda critică, în esență, Comisia pentru că a încălcat principiul respectării unui termen rezonabil prin faptul că a întârziat adoptarea deciziei atacate (a se vedea punctele 45-51 de mai sus).

265

În cadrul celui de al cincilea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, AAL susține că Comisia a încălcat principiile respectării unui termen rezonabil, securității juridice și bunei administrări prin faptul că a întârziat adoptarea Deciziei Alumină I, care a intervenit abia după 43 de luni de la primirea de către Comisie, în luna aprilie 2002, a răspunsului Irlandei la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de această instituție.

266

Comisia solicită respingerea prezentei critici și a prezentului motiv ca nefondate.

267

În această privință, trebuie amintit că cerința fundamentală a securității juridice se opune amânării de către Comisie, pe termen nelimitat, a exercitării competențelor sale (Hotărârea din 14 iulie 1972, Geigy/Comisia, 52/69, Rec., EU:C:1972:73, punctele 20 și 21, și Hotărârea Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 215 de mai sus, EU:C:2002:524, punctul 140).

268

În plus, respectarea de către Comisie a unui termen rezonabil în cadrul adoptării unor decizii la finalizarea procedurilor administrative în materia politicii privind concurența constituie un principiu al bunei administrări (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2011, Eridania Sadam/Comisia, T‑579/08, EU:T:2011:608, punctul 79 și jurisprudența citată). Astfel, în materia ajutoarelor de stat, atunci când Comisia decide să inițieze procedura oficială de investigare, dispune de un termen rezonabil pentru a finaliza această procedură (Ordonanța din 11 iulie 1979, Fédération nationale des producteurs de vins de table et vins de pays/Comisia, 59/79, Rec., EU:C:1979:188, p. 2425, p. 2428).

269

În speță, după cum s‑a arătat la punctul 248 de mai sus, termenul de examinare a ajutorului în litigiu este, desigur, nerezonabil.

270

Cu toate acestea, nerespectarea unui termen rezonabil justifică anularea deciziei adoptate la capătul acestui termen numai în măsura în care cuprinde și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În cazul în care nu s‑a stabilit că trecerea excesivă a timpului a afectat capacitatea întreprinderilor în cauză de a se apăra în mod efectiv, nerespectarea principiului termenului rezonabil nu are efect asupra legalității procedurii administrative și, așadar, nu poate fi analizată ca fiind o cauză a unui prejudiciu susceptibil să fie invocat în fața instanței Uniunii (a se vedea Hotărârea Eridania Sadam/Comisia, punctul 268 de mai sus, EU:T:2011:608, punctul 80 și jurisprudența citată).

271

În orice caz, trebuie amintit că, în faza de examinare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE, persoanele interesate, departe de a putea beneficia de dreptul la apărare recunoscut persoanelor împotriva cărora este inițiată o procedură, dispun numai de dreptul de a fi asociate procedurii administrative într‑o măsură adecvată, care ține cont de circumstanțele speței (a se vedea Hotărârea Eridania Sadam/Comisia, punctul 268 de mai sus, EU:T:2011:608, punctul 81 și jurisprudența citată).

272

În speță, reclamantele nu afirmă că dreptul AAL de a fi ascultată și asociată procedurii într‑o măsură adecvată, care ține cont de circumstanțele speței, ar fi fost încălcat de Comisie în cadrul procedurii oficiale de investigare.

273

Prin urmare, trebuie înlăturate ca nefondate critica întemeiată pe o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil, prezentată în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, precum și al cincilea motiv, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II.

274

Întrucât au fost respinse toate motivele și criticile invocate în susținerea prezentelor acțiuni, aceste acțiuni trebuie respinse, la rândul lor, în totalitate.

275

Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în deciziile Tribunalului date după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată privitoare, pe de o parte, la procedurile desfășurate în fața sa și, pe de altă parte, asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. Întrucât, în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 22 de mai sus (EU:C:2009:742), și în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 27 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul, în prezenta hotărâre, Tribunalului îi revine sarcina să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată aferente acestor proceduri de recurs.

276

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu titlu excepțional, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. În plus, potrivit articolului 135 alineatul (2) din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru. În special, Tribunalului îi este permis să oblige la plata cheltuielilor de judecată o instituție a cărei decizie nu a fost anulată din cauza caracterului insuficient al acesteia din urmă, care a putut să determine un reclamant să introducă o acțiune (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2010, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑387/08, EU:T:2010:377, punctul 177 și jurisprudența citată).

277

Reclamantele au căzut în pretenții. Cu toate acestea, în cadrul examinării prezentelor acțiuni, la punctul 248 de mai sus, s‑a constatat că, la adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat principiul respectării unui termen rezonabil, ceea ce le‑a putut determina pe reclamante să introducă acțiuni în vederea constatării acestei încălcări. În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este just și echitabil, în ceea ce privește cauzele T‑50/06, T‑50/06 RENV I și T‑50/06 RENV II, să oblige Irlanda să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și să o oblige pe aceasta din urmă să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată, iar în ceea ce privește cauzele T‑69/06, T‑69/06 RENV I și T‑69/06 RENV II, să oblige AAL să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, aceasta din urmă fiind obligată să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată. În schimb, în cauza T‑69/06 R, AAL trebuie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P, întrucât cinci părți s‑au opus Comisiei în fiecare dintre acestea, în temeiul cheii de repartizare reținute în cauzele T‑50/06, T‑50/06 RENV I și T‑50/06 RENV II, precum și în cauzele T‑69/06, T‑69/06 RENV I și T‑69/06 RENV II, Irlanda și AAL trebuie obligate să suporte, fiecare, propriile cheltuieli de judecată, precum și trei douăzecimi, și anume o cincime din trei sferturi, din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, iar aceasta din urmă trebuie obligată să suporte o cincime din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)

declară și hotărăște:

Istoricul cauzei

Scutirea în litigiu

Procedura administrativă

Decizia Alumină I

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire, pe de o parte, la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului securității juridice, a principiului estoppel și a articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, și cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului estoppel, precum și pe un abuz de putere, care sunt invocate în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, și, pe de altă parte, cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor securității juridice și efectului util al actelor instituțiilor, precum și pe o depășire a competenței și pe un abuz de putere, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a cerințelor rezultate din articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și din articolul 157 CE, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare și a articolului 87 alineatul (1) CE, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II

Cu privire la primele motive invocate în susținerea prezentelor acțiuni, întemeiate pe o eroare de drept în calificarea drept ajutor în litigiu în raport cu articolul 88 CE

Cu privire la primul aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și cu privire la al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiate pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul nr. 659/1999, precum și, în cauza T‑50/06 RENV II, pe o încălcare a normelor de procedură referitoare la schemele de ajutor existente, astfel cum sunt codificate la articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 659/1999

Cu privire la al doilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și cu privire la al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiate pe o încălcare a dispozițiilor coroborate ale articolului 88 CE și ale articolului 1 litera (b) punctul (iv) și ale articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999

Cu privire la al treilea aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II și cu privire la primul aspect al primului motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II, întemeiate, în esență, pe o încălcare a articolului 88 CE și a normei codificate la articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, și cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II

Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil, prezentată în cadrul celui de al patrulea motiv invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑50/06 RENV II, și cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiilor respectării unui termen rezonabil, securității juridice și bunei administrări, legată de durata excesivă a procedurii oficiale de investigare, invocat în susținerea acțiunii în cauza T‑69/06 RENV II

Cu privire la cheltuielile de judecată