HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri) 5 octombrie 2009
Cauzele conexate T‑40/07 P și T‑62/07 P
José António de Brito Sequeira Carvalho
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
și
Comisia Comunităților Europene
împotriva
José António de Brito Sequeira Carvalho
„Recurs — Funcție publice — Funcționari — Concedii — Concediu medical — Trimitere din oficiu în concediu medical — Prelungirea din oficiu a concediului medical — Nou examen medical prealabil — Competența Tribunalului Funcției Publice — Modificarea obiectului litigiului”
Obiectul: Recursuri formulate împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 13 decembrie 2006, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia (F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑577), având ca obiect anularea acestei hotărâri
Decizia: Respinge recursul în cauza T‑40/07 P. În cauza T‑40/07 P, domnul José António de Brito Sequeira Carvalho suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităților Europene în cadrul prezentei proceduri. Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 13 decembrie 2006, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia (F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑577), în măsura în care aceasta a anulat decizia din 13 iulie 2004 și deciziile de prelungire din oficiu a concediului medical subsecvente deciziei din 22 septembrie 2004. Respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată de domnul de Brito Sequeira Carvalho în fața Tribunalului Funcției Publice în cauza F‑17/05 în ceea ce privește decizia din 13 iulie 2004 și deciziile de prelungire din oficiu a concediului medical subsecvente deciziei din 22 septembrie 2004. Respinge celelalte capete de cerere ale recursului în cauza T‑62/07 P. În cauza T‑62/07 P, domnul de Brito Sequeira Carvalho suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată efectuate atât în fața Tribunalului Funcției Publice, cât și în prezenta procedură. În cauza T‑62/07 P, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de domnul de Brito Sequeira Carvalho atât în procedura în fața Tribunalului Funcției Publice, cât și în prezenta procedură.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Decizie care afectează situația administrativă a unui funcționar — Luarea în considerare a unor elemente care nu figurează în dosarul individual, dar care au fost aduse în prealabil la cunoștință părții interesate — Legalitate — Condiții
(Statutul funcționarilor, art. 26 primul paragraf)
2. Procedură — Măsuri de organizare a procedurii — Întrebări scrise adresate părților — Lipsa unor consecințe automate asupra soluției litigiului
[Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, art. 49, 64 și 65; Decizia 2004/752 a Consiliului, art. 3 alin. (4)]
3. Procedură — Prezentarea probelor — Termen — Depunerea tardivă a probelor propuse
[Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, art. 48 alin. (1)]
4. Procedură — Cerere de măsuri de cercetare judecătorească — Formulare după terminarea procedurii orale — Cerere de redeschidere a procedurii orale
(Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, art. 62)
5. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Termene — Caracter de ordine publică
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
6. Acte ale instituțiilor — Prezumție de validitate — Act inexistent — Noțiune
(art. 249 CE)
7. Funcționari — Autoritatea împuternicită să facă numiri — Competențe — Exercitare
(Statutul funcționarilor, art. 2)
8. Funcționari — Acțiune — Motive — Abuz de putere
9. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Termene — Decădere — Eroare scuzabilă
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
1. Legalitatea aprecierii de către instanța comunitară a unei acțiuni a unui funcționar nu este condiționată în niciun fel de respectarea de către instituția menționată a obligației de comunicare a dosarului personal funcționarului, prevăzută la articolul 26 din statut. Numai instanța comunitară este competentă să aprecieze oportunitatea adoptării unor eventuale măsuri de organizare a procedurii și să dispună eventuale măsuri de cercetare judecătorească.
Articolul 26 primul paragraf din statut are ca obiectiv garantarea dreptului la apărare al funcționarului, evitând ca deciziile luate de administrație, care afectează situația sa administrativă și cariera, să se întemeieze pe fapte legate de competența sa, pe randamentul sau pe comportamentul său, nemenționate în dosarul său individual. În consecință, o decizie întemeiată pe astfel de elemente de fapt încalcă garanțiile oferite de statut și trebuie anulată întrucât a fost adoptată în urma unei proceduri viciate de o ilegalitate.
Cu toate acestea, numai faptul că documentele prevăzute la articolul 26 din statut nu au fost incluse în dosarul personal nu este de natură să justifice anularea unei decizii dacă acestea au fost efectiv aduse la cunoștința părții interesate. Astfel, inopozabilitatea față de un funcționar a unor documente legate de competența sa, de randamentul sau de comportamentul său afectează numai documentele care nu i‑au fost în prealabil comunicate. Aceasta nu vizează documentele care, deși i‑au fost aduse la cunoștință, nu au fost încă incluse în dosarul personal, instituția neputând fi împiedicată să adopte o decizie în interesul serviciului pe baza documentelor comunicate în prealabil părții interesate numai pentru motivul că nu au fost incluse în dosarul său personal. În consecință, o instituție săvârșește o încălcare a articolului 26 din statut și a dreptului la apărare al unui funcționar atunci când adoptă o decizie care îl lezează fără să i se fi comunicat în prealabil elementele de fapt, neincluse în dosarul său personal, care justifică adoptarea acestei decizii. În această privință, numai cunoașterea dovedită a acestor elemente de către funcționarul interesat nu poate fi considerată un element de probă suficient al faptului că acesta a avut posibilitatea să își apere în mod util interesele înainte de adoptarea deciziei care îl lezează. Pentru a se asigura respectarea dreptului său la apărare este necesar și ca instituția să demonstreze, prin orice mijloace de probă, că în prealabil funcționarul a fost în măsură să înțeleagă că, deși nu erau incluse în dosarul său personal, elementele de fapt în cauză erau de natură să justifice decizia care îl lezează. În caz contrar, nu se poate considera că a fost făcută comunicarea la care se referă articolul 26 din statut.
(a se vedea punctele 91-94)
Trimitere la: Tribunal 13 decembrie 2005, Cwik/Comisia, T‑155/03, T‑157/03 și T‑331/03, RecFP, p. I‑A‑411 și II‑1865, punctele 50 și 5, și jurisprudența citată, și punctul 52; Tribunal 28 noiembrie 2006, Milbert și alții/Comisia, T‑47/04, RecFP, p. I‑A‑2‑281 și II‑A‑2‑1455, punctul 83
2. Decizia de a adresa întrebări scrise părților ține de libera apreciere a Tribunalului Funcției Publice, acesta având posibilitatea, în orice etapă a procedurii, să dispună orice măsură de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească prevăzute la articolele 64 și 65 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță. Exercitarea acestei posibilități nu are însă nicio consecință automată asupra soluției litigiului, Tribunalul Funcției Publice având în continuare libertatea de a aprecia în mod suveran valoarea pe care consideră că o au diferitele elemente de fapt și probe care i‑au fost prezentate sau pe care le‑a putut obține.
(a se vedea punctul 105)
Trimitere la: Curte 29 octombrie 2004, Ripa di Meana/Parlamentul European, C‑360/02 P, Rec., p. I‑10339, punctul 28
3. În ceea ce privește excepția de la normele care reglementează depunerea probelor propuse, articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță impune părților să motiveze întârzierea în propunerea probelor. O astfel de obligație implică recunoașterea competenței instanței comunitare de a verifica motivarea întârzierii cu care au fost propuse aceste probe și, dacă este cazul, conținutul acestora din urmă, precum și, în cazul în care cererea nu este întemeiată corespunzător cerințelor legale, a competenței de a le respinge. A fortiori, situația este similară în ce privește probele propuse ulterior depunerii duplicii.
(a se vedea punctul 115)
Trimitere la: Curte 14 aprilie 2005, M/Curtea de Justiție, C‑243/04 P, nepublicată în Recueil, punctul 33
4. După terminarea procedurii orale, o parte nu poate solicita măsuri de organizare a procedurii decât dacă Tribunalul Funcției Publice dispune redeschiderea procedurii orale. Întrucât are, în temeiul articolului 62 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, o putere discreționară în materie, Tribunalul Funcției Publice nu are obligația de a admite o cerere de redeschidere a procedurii orale decât dacă partea interesată se întemeiază pe fapte de natură să aibă o influență decisivă pe care nu a putut să le invoce înainte de terminarea procedurii orale.
(a se vedea punctul 131)
Trimitere la: Curte 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. II‑4287, punctele 126 și 128; Curte 27 aprilie 2006, L/Comisia, C‑230/05 P, nepublicată în Recueil, punctul 68
5. Termenul de trei luni pentru depunerea unei reclamații împotriva unui act care lezează, similar termenului de trei luni pentru formularea unei acțiuni împotriva unei decizii explicite sau implicite de respingere a reclamației, prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, sunt de ordine publică și nu sunt lăsate la aprecierea părților sau a instanței, aceste termene fiind instituite pentru a asigura claritatea și securitatea situațiilor juridice. În acest scop, trebuie să se considere că termenele menționate se aplică oricărei contestări a unui act supus controlului instanței comunitare, indiferent de natura sa juridică. Astfel, articolele 90 și 91 din statut nu fac nicio distincție în privința condițiilor de admisibilitate a reclamației și a acțiunii în funcție de gravitatea viciului care afectează actul administrativ atacat.
(a se vedea punctele 145 și 146)
Trimitere la: Curte 6 decembrie 2001, Reyna González del Valle/Comisia, C‑219/01 P, nepublicată în Recueil, punctul 10; Curte 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rec., p. I‑439, punctul 101; Tribunal 28 martie 2001, Reyna González del Valle/Comisia, T‑130/00, nepublicat în Recueil, punctul 39; Tribunal 8 martie 2006, Lantzoni/Curtea de Justiție, T‑289/04, RecFP, p. I‑A‑2‑39 și II‑A‑2‑171, punctele 40 și 41; Tribunal 25 octombrie 2007, Estaser El Mareny/Comisia, T‑274/06, nepublicată în Recueil, punctul 40
6. Actele instituțiilor comunitare se bucură, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc efecte juridice, chiar dacă sunt viciate de unele neregularități, atât timp cât nu au fost anulate sau revocate. Prin excepție de la acest principiu, actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică comunitară trebuie să fie prezumate că nu au produs niciun efect juridic, chiar provizoriu, cu alte cuvinte să fie considerate ca inexistente din punct de vedere juridic. Această excepție urmărește să mențină un echilibru între două cerințe fundamentale, dar uneori antagoniste, pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, și anume stabilitatea raporturilor juridice și respectarea legalității. Gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Comunității presupune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme. Situația este diferită în cazul în care o neregularitate de competență și viciul de formă ce constau într‑o încălcare a obligației de motivare a deciziei nu par a avea o gravitate atât de evidentă încât să fie considerate inexistente din punct de vedere juridic.
(a se vedea punctele 150-153)
Trimitere la: Curte 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555, punctele 48-50; Curte 8 iulie 1999, Chemie Linz/Comisia, C‑245/92 P, Rec., p. I‑4643, punctele 93-95; Curte 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., p. I‑8923, punctele 18-20
7. O subdelegare sau o derogare de la criteriile privind repartizarea competențelor acordată prin statut către autoritatea împuternicită să facă numiri nu poate cauza nulitatea unui act emis de administrație decât dacă o astfel de subdelegare sau de derogare riscă să aducă atingere uneia dintre garanțiile pe care statutul le acordă funcționarilor sau normelor de bună administrare în materia gestiunii personalului. Astfel, o decizie a Comisiei adoptată în temeiul articolului 2 din statut implică o repartizare a cauzelor în cadrul serviciilor Comisiei, mai degrabă decât o repartizare rigidă a cărei nerespectare ar fi sancționată prin nulitatea actelor efectuate în afara cadrului stabilit.
(a se vedea punctul 155)
Trimitere la: Tribunal 15 septembrie 1998, De Persio/Comisia, T‑23/96, RecFP, p. I‑A‑483 și II‑1413, punctul 111; Tribunal 7 februarie 2007, Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 68 și 71
8. Noțiunea de abuz de putere are un conținut precis, care se referă la exercitarea de către o autoritate administrativă a competenței sale într‑un alt scop decât cel în vederea căruia i‑a fost conferită. O decizie reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată în scopul de a atinge alte obiective decât cele declarate.
În această privință, nu este suficient ca o persoană să invoce anumite fapte în susținerea pretențiilor sale, ci trebuie de asemenea ca aceasta să prezinte indicii suficient de precise, de obiective și de concordante, de natură să susțină veridicitatea acestor pretenții sau, cel puțin, caracterul plauzibil al acestora, în caz contrar nefiind posibilă repunerea în discuție a exactității materiale a afirmațiilor instituției în cauză.
(a se vedea punctele 172 și 173)
Trimitere la: Tribunal 5 iulie 2000, Samper/Parlamentul European, T‑111/99, RecFP, p. I‑A‑135 și II‑611, punctul 64; Tribunal 19 septembrie 2001, E/Comisia, T‑152/00, RecFP, p. I‑A‑179 și II‑813, punctul 69; Cwik/Comisia, citată anterior, punctele 179 și 180; Tribunal 2 decembrie 2008, Karatzoglou/AER, T‑471/04, RecFP, p. -I‑A-2-35 și II‑A-2-157, punctele 49 și 50
9. Noțiunea de eroare scuzabilă trebuie interpretată în mod restrictiv și nu poate viza decât circumstanțe excepționale sau în care în special instituțiile au adoptat un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat. Ținând cont că aceasta constituie o excepție de la sancțiunea inadmisibilității încălcării termenelor de depunere a unei reclamații și de formulare a unei acțiuni, care sunt de ordine publică, noțiunea de eroare scuzabilă trebuie invocată și dovedită de partea care intenționează să beneficieze de aceasta, iar instanța nu poate constata din oficiu existența unei astfel de erori.
În plus, chiar dacă o eroare scuzabilă poate avea ca efect repunerea în termen și, prin urmare, poate determina admisibilitatea unei reclamații sau a unei acțiuni, în pofida nerespectării termenelor prevăzute la articolul 90 alineatul (2) sau la articolul 91 alineatul (3) din statut, aceasta nu are efectul de a scuti un reclamant de procedura precontencioasă, prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, care este condiția expresă a admisibilității unei acțiuni în temeiul articolului 91 alineatul (2) din statut, și de a permite formularea directă a unei acțiuni în fața Tribunalului Funcției Publice.
(a se vedea punctele 204-206)
Trimitere la: Curte 15 decembrie 1994, Bayer/Comisia, C‑195/91 P, Rec., p. I‑5619, punctul 26; Curte 15 mai 2003, Pitsiorlas/Consiliul și BCE, C‑193/01 P, Rec. p. I‑4837, punctul 24; Tribunal 16 martie 1993, Blackman/Parlamentul European, T‑33/89 și T‑74/89, Rec., p. II‑249, punctele 32 și 33; Tribunal 11 noiembrie 2008, Speiser/Parlamentul European, T‑390/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 33