1

Prin Decizia C (2004) 4876 final din 19 ianuarie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-1/37.773 – AMCA) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că societatea-mamă Akzo Nobel NV și filialele acesteia, Akzo Nobel Nederland BV, Akzo Nobel Chemicals BV, Akzo Nobel Functional Chemicals BV, Akzo Nobel Base Chemicals AB, Eka Chemicals AB și Akzo Nobel AB (denumite în continuare, împreună, „grupul Akzo Nobel”), Elf Aquitaine SA și filiala acesteia, Arkema SA (fostă Elf Atochem SA, ulterior Atofina SA), Clariant AG și filiala acesteia Clariant GmbH, precum și reclamanta, Hoechst AG, au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) participând la o înțelegere privind piața acidului monocloracetic (articolul 1 din decizia atacată).

2

Acidul monocloracetic (denumit în continuare „AMCA”) este un acid organic puternic, utilizat ca intermediar chimic în special la fabricarea detergenților, a adezivilor, a produselor auxiliare textile și a agenților de îngroșare în produsele alimentare, farmaceutice și cosmetice [considerentele (3)-(6) ale deciziei atacate].

3

Comisia și-a început investigația privind piața AMCA după ce Clariant GmbH a informat-o, prin scrisoarea din 6 decembrie 1999, în legătură cu existența unei înțelegeri privind această piață și a depus o cerere de tratament favorabil în temeiul Comunicării Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”) [considerentul (43) al deciziei atacate].

4

Ulterior, Clariant GmbH a comunicat Comisiei documente și informații referitoare la înțelegere [considerentele (44) și (45) ale deciziei atacate].

5

La 14 și la 15 martie 2000, Comisia a efectuat verificări la fața locului, în incinta societății Elf Atochem și în cea a societăților Akzo Nobel Chemicals și Akzo Nobel Functional Chemicals [considerentul (46) al deciziei atacate].

6

La 28 mai 2003, Comisia a adresat întreprinderii Hoechst o cerere de informații privind acordurile și participarea sa la acestea și a primit un răspuns la . La , Comisia a trimis o nouă cerere, la care Hoechst a răspuns la și la [considerentele (53) și (55) ale deciziei atacate].

7

În cadrul investigației, Comisia a trimis mai multe cereri de informații anumitor participanți la înțelegere, precum și concurenților acestora [considerentele (52)-(55) ale deciziei atacate].

8

La 7 și la 8 aprilie 2004, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile următorilor 12 destinatari: șapte societăți din grupul Akzo Nobel, și anume societatea-mamă Akzo Nobel NV și filialele acesteia, Akzo Nobel Nederland, Akzo Nobel Functional Chemicals, Akzo Nobel Chemicals, Akzo Nobel AB, Eka Chemicals și Akzo Nobel Base Chemicals, precum și societăților Clariant GmbH și Clariant AG (denumite în continuare, împreună, „Clariant”), societății Hoechst, societății Elf Aquitaine și filialei acesteia, Atofina. Fiecare dintre destinatari a răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.

9

Având în vedere dovezile de care dispunea, Comisia a considerat că întreprinderile menționate anterior s-au înțeles în scopul de a menține cotele de piață prin intermediul repartizării volumelor și a clienților, că acestea au făcut schimb de informații privind prețurile și că, în cursul unor reuniuni multilaterale periodice, examinau volumele de vânzări reale, precum și informații privind prețurile în scopul de a supraveghea punerea în aplicare a acordurilor [considerentele (84)-(90) ale deciziei atacate].

10

În ceea ce privește Hoechst, Comisia a considerat că această societate a participat în mod direct la încălcare, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1984 și , și anume până la data la care aceasta din urmă a vândut activitatea pe care o desfășura în domeniul AMCA societății Clariant AG [considerentele (246) și (272) ale deciziei atacate].

11

Comisia nu a reținut argumentul prezentat de Hoechst în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, argument potrivit căruia Hoechst nu putea fi considerată că are răspunderea pentru încălcările pretinse, în măsura în care răspunderea pentru acele încălcări a fost transferată integral societății Clariant în temeiul unor acorduri contractuale explicite. Comisia a considerat, pe de o parte, că Hoechst a participat în mod direct la încălcare și că trebuia să răspundă pentru întreaga perioadă în care a participat la această încălcare înainte de a-și transfera activitatea desfășurată în domeniul AMCA și, pe de altă parte, că răspunderea societății Hoechst pentru comportamentul său ilicit, în temeiul dreptului concurenței, nu era afectată de eventuale acorduri contractuale încheiate între părți și de structura specifică a operațiunii [considerentul (248) al deciziei atacate].

12

Cuantumul amenzilor a fost stabilit de Comisie pe baza Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”) și pe baza comunicării privind cooperarea.

13

În considerentele (276) și (277) ale deciziei atacate, Comisia a enunțat criteriile generale în temeiul cărora a stabilit cuantumurile amenzilor. Aceasta a precizat că trebuie să ia în considerare toate circumstanțele pertinente și în special gravitatea și durata încălcării, criterii care sunt menționate în mod explicit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), și la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și că trebuie să aprecieze în mod individual rolul avut de fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare. În acest sens, Comisia a subliniat că, la stabilirea cuantumului amenzilor, a luat în considerare eventualele circumstanțe agravante sau atenuante și, dacă era cazul, comunicarea privind cooperarea.

14

În ceea ce privește gravitatea încălcării, Comisia, ținând seama de natura acesteia, care a constat într-o împărțire a piețelor și într-o stabilire a prețurilor, de caracterul deliberat al acesteia, de impactul real pe care l-a avut asupra pieței AMCA și de faptul că s-a extins la întreaga piață comună și, din momentul în care a fost constituită, la întregul SEE, a considerat că întreprinderile destinatare ale deciziei atacate au încălcat într-un mod foarte grav articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE [considerentele (280), (281) și (288) ale deciziei atacate].

15

Pentru a stabili cuantumul de plecare al amenzilor, Comisia a precizat că, în împrejurările prezentei cauze, în care erau implicate mai multe întreprinderi, era necesar să se țină seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței [considerentul (290) al deciziei atacate].

16

În acest scop, Comisia a considerat că, în speță, cotele de piață avute în SEE de întreprinderile care au participat la încălcare trebuiau să fie utilizate drept bază de comparație pentru a stabili ponderea fiecărei întreprinderi. Comparația a fost efectuată pe baza cotelor deținute pe piața SEE pentru produsul în cauză în cursul ultimului an calendaristic întreg în care a avut loc încălcarea (1998). Totuși, pentru Hoechst, anul luat în considerare a fost 1996 [considerentele (291) și (292) ale deciziei atacate].

17

Grupul Akzo Nobel, cu o cotă de piață în SEE estimată la 44%, a fost considerat cel mai important producător și, în consecință, a fost plasat în prima categorie a întreprinderilor vizate. Hoechst și Clariant, cu privire la care s-a considerat că se află pe locul doi în clasamentul celor mai importanți producători de AMCA, cu cote de piață de 28% și, respectiv, de 34%, au fost plasați în a doua categorie. Atofina, a cărei cotă de piață a fost estimată la 17%, a fost plasată în a treia categorie [considerentele (293)-(295) ale deciziei atacate].

18

Cuantumul de plecare al amenzilor a fost astfel stabilit după cum urmează: 30 de milioane de euro pentru grupul Akzo Nobel, 21 de milioane pentru Hoechst și Clariant, 12 milioane pentru Atofina/Elf Aquitaine și 1,33 milioane pentru Eka Nobel [se menționează din greșeală că este vorba despre „cuantumul de bază”, considerentele (296) și (297) ale deciziei atacate].

19

În plus, Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzilor pentru fiecare dintre întreprinderi în funcție de durata participării acestora la încălcare, cuantumurile de plecare ale amenzilor care le-au fost aplicate trebuind, în opinia acesteia, majorate cu 10% pentru fiecare an întreg în care a avut loc încălcarea și cu un cuantum suplimentar de 5% pentru orice perioadă mai mare sau egală cu șase luni, dar mai mică de un an. Astfel, Comisia a majorat cu 150% cuantumul de plecare al amenzii aplicate grupului Akzo Nobel, precum și cuantumul de plecare al amenzii aplicate societății Atofina/Elf Aquitaine, cu 135% cel al amenzii aplicate societății Hoechst și cu 15% cel al amenzii aplicate societății Clariant [considerentul (302) al deciziei atacate].

20

Societăților Hoechst și Atofina li s-a aplicat, ca urmare a luării în considerare a circumstanțelor agravante, o majorare cu 50% a cuantumului de bază al amenzii care trebuia să le fie aplicată pentru motive de încălcare repetată, aceste două întreprinderi făcând obiectul unor decizii anterioare ale Comisiei cu privire la participarea acestora la înțelegeri [considerentele (308) și (314) ale deciziei atacate].

21

În această privință, Comisia a arătat că Hoechst a fost destinatara Deciziei 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (JO L 239, p. 14) (denumită în continuare „Decizia PVC II”) și a Deciziei 69/243/CEE a Comisiei din privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (JO L 195, p. 11, denumită în continuare „Decizia materii colorante”) [considerentul (309) al deciziei atacate].

22

Comisia nu a reținut argumentele prezentate de reclamantă în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, argumente potrivit cărora activitățile, produsele și persoanele vizate în deciziile menționate erau diferite de activitățile, de produsele și de persoanele care prezintă legătură cu sectorul AMCA și că Decizia materii colorante era prea veche. Astfel, în opinia acesteia, criteriul încălcării de același tip menționat în liniile directoare era îndeplinit prin faptul că deciziile anterioare citate și decizia atacată priveau înțelegeri care vizau încălcări similare ale articolului 81 CE. Nu s-ar impune ca activitățile, produsele și persoanele să fie aceleași, ar fi suficient ca întreprinderea să fie aceeași, situație care s-ar regăsi în speță [considerentul (312) al deciziei atacate].

23

Comisia a respins și argumentul reclamantei potrivit căruia în speță s-ar încălca principiul non bis in idem, întrucât Comisia ar fi luat deja în considerare deciziile anterioare din punctul de vedere al circumstanțelor agravante în Decizia 2005/493/CE a Comisiei din 1 octombrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-1/37.370 – Sorbați), al cărui rezumat este publicat în Jurnalul Oficial din (JO L 182, p. 20). În opinia Comisiei, dacă întreprinderile continuă să comită același tip de încălcare și dacă amenzile anterioare nu le-au incitat să își schimbe comportamentul, aceasta constituie o circumstanță agravantă, indiferent dacă a fost sau dacă nu a fost considerată ca atare în cauze anterioare [considerentul (313) al deciziei atacate].

24

În ceea ce privește aplicarea comunicării privind cooperarea, Comisia a acordat, în temeiul secțiunii B, o reducere de 100% a cuantumului amenzii aplicate societății Clariant, aceasta fiind primul membru al înțelegerii care a furnizat dovezi privind existența, funcționarea, durata și punerea în aplicare a înțelegerii. Comisia a apreciat că Clariant GmbH o informase cu privire la o înțelegere secretă la o dată la care nu inițiase o investigație și nici nu dispunea de informații suficiente pentru a dovedi existența acelei înțelegeri [considerentele (328)-(332) ale deciziei atacate].

25

Aceasta a considerat că Atofina putea beneficia de o reducere semnificativă a cuantumului amenzii primite, și anume de 40%, în măsura în care aceasta a fost a doua întreprindere care i-a furnizat, înainte de comunicarea privind obiecțiunile, informații și dovezi care au contribuit la demonstrarea existenței înțelegerii și în măsura în care această întreprindere nu a contestat realitatea faptelor pe care Comisia s-a întemeiat pentru a stabili existența înțelegerii în cadrul comunicării privind obiecțiunile [considerentele (337), (338) și (340) ale deciziei atacate].

26

Comisia a arătat că grupul Akzo Nobel a fost a treia întreprindere care i-a furnizat, înainte de comunicarea privind obiecțiunile, informații și dovezi care au confirmat existența înțelegerii în sectorul AMCA și că aceasta nu a contestat realitatea faptelor pe care Comisia s-a întemeiat pentru a stabili existența înțelegerii în cadrul comunicării privind obiecțiunile. În consecință, aceasta a apreciat că grupul Akzo Nobel îndeplinea condițiile menționate în secțiunea D alineatul (2) prima și a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea, astfel încât să beneficieze de o reducere de 25% a cuantumului amenzii care i-ar fi fost aplicate în lipsa cooperării cu Comisia [considerentele (342)-(346) al deciziei atacate].

27

În schimb, Comisia a respins argumentele prezentate de Hoechst, potrivit cărora această întreprindere ar fi fost împiedicată să formuleze o cerere în temeiul comunicării privind cooperarea, întrucât a vândut activitatea pe care o desfășura în sectorul AMCA întreprinderii Clariant AG înainte de inițierea procedurii, în 1999, și că, în plus, Hoechst ar fi fost acoperită de cererea formulată în acest sens de Clariant GmbH. Comisia a considerat că Hoechst ar fi avut posibilitatea să introducă o astfel de cerere la momentul în care era încă proprietara activității sale în sectorul AMCA și că nu putea fi acoperită de cererea formulată de Clariant GmbH, întrucât unitatea comercială AMCA a aparținut întreprinderii Hoechst și ulterior întreprinderii Clariant AG, două persoane juridice independente [considerentele (325) și (326) ale deciziei atacate].

28

La articolul 1 din decizia atacată, Comisia formulează următoarea concluzie:

„Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE], atribuindu-și cote de producție și clienți, majorând prețurile în mod concertat, creând un mecanism de compensare, făcând schimb de informații referitoare la volumele de vânzări și la prețuri și participând la reuniuni periodice și la alte contacte în scopul de a ajunge la un acord privind restricțiile menționate anterior și de a le pune în aplicare. Comportamentul următoarelor întreprinderi a constituit o încălcare a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE începând cu 1 ianuarie 1994, dată la care a intrat în vigoare Acordul privind SEE.

[…]

[…]

29

La articolul 2 din decizia atacată, cuantumurile amenzilor au fost stabilite după cum urmează:

[…]”

30

Potrivit articolului 3 din decizia atacată:

„Întreprinderile indicate la articolul 1 sunt obligate să înceteze imediat încălcările menționate la acest articol, în cazul în care nu le-au încetat deja.

Acestea se abțin să repete orice act sau comportament vizat la articolul 1, precum și orice act sau comportament care are un obiect sau efect similar.”

31

Reclamanta a introdus prezenta acțiune printr-o cerere depusă la grefă la 25 aprilie 2005.

32

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat în Camera a șaptea, căreia, în consecință, i-a fost atribuită prezenta cauză.

33

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a hotărât să deschidă procedura orală.

34

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 18 iunie 2008.

35

Reclamanta solicită Tribunalului:

36

Comisia solicită Tribunalului:

37

În susținerea acțiunii, reclamanta invocă șapte motive. Primul motiv este întemeiat pe lipsa răspunderii reclamantei în ceea ce privește înțelegerea sancționată, ca urmare a vânzării activităților acesteia în sectorul AMCA, al doilea, pe nelegalitatea amenzii aplicate, al treilea, pe nerespectarea comunicării privind cooperarea, al patrulea, pe o eroare de apreciere în calcularea cuantumului de bază al amenzii, al cincilea, pe o majorare nejustificată a amenzii pentru încălcare repetată, al șaselea, pe vicii de procedură, iar al șaptelea, pe nelegalitatea somației de a înceta încălcarea, prevăzută la articolul 3 din decizia atacată.

38

Reclamanta susține că nu mai are răspunderea pentru încălcările comise pentru sectorul de activitate AMCA, întrucât răspunderea pentru aceste încălcări a fost transferată în mod nelimitat către Virteon GmbH la momentul disocierii și al vânzării acestui sector. Astfel, aceasta arată că sectorul de activitate AMCA a fost separat din punct de vedere juridic și vândut la 30 mai 1997 unei filiale deținute 100%, Virteon, în același timp cu alte patru mari domenii de activitate legate de produsele chimice speciale. Virteon ar fi continuat, așadar, exploatarea activității ca întreprindere independentă în aceleași condiții. Prin urmare, aceasta din urmă ar fi luat locul reclamantei, atât pe plan juridic, cât și pe plan economic. Preluarea întreprinderii Virteon de către Clariant AG nu ar schimba nimic în răspunderea avută de Virteon, devenită Clariant GmbH. Astfel, modificarea acționariatului în urma preluării Virteon de către Clariant AG nu ar avea niciun impact asupra răspunderii societății, din moment ce s-ar păstra identitatea economică și, în consecință, continuitatea întreprinderii respective. Astfel, Virteon, devenită Clariant GmbH, ar fi continuat să existe în cadrul grupului cu aceeași identitate juridică, fără nicio ruptură juridică sau economică.

39

Potrivit reclamantei, dacă întreprinderea este transmisă ca un întreg, astfel încât noul subiect de drept îl înlocuiește pe predecesorul său și continuă activitatea, principiul continuității economice conduce la transferul simultan al răspunderii pentru o înțelegere la care a participat întreprinderea cesionată. În acest caz, în ceea ce privește stabilirea răspunderii, ar trebui „mers pe urma întreprinderii ca realitate economică, iar nu juridică”. În speță, după separarea și vânzarea activității AMCA, Virteon și ulterior Clariant GmbH ar fi subiectele de drept care au răspunderea pentru încălcări ale dispozițiilor privind înțelegerile, iar nu Hoechst.

40

Reclamanta mai arată că împrejurarea potrivit căreia Clariant a continuat să participe la acordurile existente ar demonstra continuitatea întreprinderii.

41

Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C-49/92 P, Rec., p. I-4125), citată de Comisie, nu ar permite să se ajungă la alte concluzii. Astfel, potrivit acestei hotărâri, principiul potrivit căruia răspunderea unui conducător de întreprindere ar putea fi reținută în pofida vânzării activității sale s-ar referi în mod exclusiv la vânzarea unei întreprinderi către terți, și nu către un subiect de drept care aparține grupului, precum în speță. În această privință, reclamanta a precizat, în ședință, că, în una din hotărârile sale recente (Hotărârea din , ETI și alții, C-280/06, Rep., p. I-10893), Curtea a confirmat că criteriul continuității economice trebuia aplicat în funcție de legăturile structurale existente la momentul transferului între entitatea care a comis încălcarea și succesorul economic al acesteia.

42

Aceasta mai arată că transferul răspunderii figurează în contractul de aport în care părțile admit în mod expres că Virteon eliberează reclamanta de răspunderea sa în cadrul grupului. În opinia reclamantei, reiese din jurisprudență că o astfel de asumare a răspunderii în cadrul grupului trebuie luată în considerare la momentul aplicării amenzii.

43

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia reclamanta ar fi încercat să eludeze răspunderea cesionând activitatea din sectorul AMCA, reclamanta răspunde că restructurarea grupului, care s-a efectuat etapă cu etapă din 1996, a constituit un proces care nu a fost influențat sau motivat de eventuale caracteristici ale anumitor domenii de activitate specifice. Astfel, restructurarea a constat într-o externalizare a tuturor activităților care nu erau legate de sectoarele de activitate farmaceutic și agricol.

44

Atât jurisprudența, cât și practica decizională a Comisiei ar confirma poziția reclamantei. În cazul în care Comisia trebuia să beneficieze de o putere discreționară în ceea ce privește stabilirea destinatarilor amenzii, aceasta ar constitui o încălcare a principiului potrivit căruia administrația este obligată să respecte propriile decizii, principiu enunțat în preambulul și la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO 2000, C 364, p. 1).

45

Reclamanta a adăugat în cursul ședinței că, în mod contrar celor susținute de Comisie, aceasta nu ar dispune de o putere de apreciere pentru a determina autorii unei încălcări a articolului 81 CE, aceștia din urmă fiind determinați potrivit unor dispoziții juridice precise.

46

Reclamanta mai susține că, atunci când deținea sectorul de activitate AMCA, acesta din urmă avea o organizare și o funcționare autonome și că își asuma singură răspunderea pentru rezultatele sale. Pe de altă parte, în afară de activitatea respectivă, aceasta nu ar fi avut cunoștință de încălcare, întrucât comportamentul angajaților din sectorul de activitate AMCA care au participat la încălcare se opunea de altfel politicii grupului Hoechst, ce încuraja respectarea dreptului concurenței.

47

Comisia răspunde, în esență, că argumentul reclamantei potrivit căruia restructurarea activității sale din sectorul AMCA a exonerat-o complet de orice răspundere nu poate fi admis. Astfel, dacă interpretarea făcută de reclamantă ar fi corectă, aceasta ar oferi marilor întreprinderi un mijloc facil de a eluda consecințele juridice ale unei înțelegeri sau cel puțin de a minimiza riscurile comerciale în ipoteza în care ar fi descoperită.

48

Aceasta mai arată că argumentul reclamantei nu ar viza în realitate decât luna iunie 1997, dintr-un total de 149 de luni în care a avut loc încălcarea și că, în aceste împrejurări, nu ar fi justificată anularea deciziei atacate pentru o singură lună.

49

În această privință, Comisia consideră că putea prezuma, având în vedere o jurisprudență consacrată, că o filială deținută 100%, precum era în speță Virteon în perioada cuprinsă între 30 mai 1997 și , aplica în esență instrucțiunile care îi erau date de societatea-mamă, fără a trebui să verifice dacă societatea-mamă și-a exercitat în realitate puterea. Prin urmare, Hoechst ar fi trebuit să demonstreze că fosta sa filială și-a determinat într-adevăr în mod autonom comportamentul pe piață în iunie 1997, ceea ce nu a făcut.

50

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, revine, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conduce întreprinderea în cauză la momentul comiterii încălcării să aibă răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată sub răspunderea unei alte persoane (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C-286/98 P, Rec., p. I-9925, punctul 37, și Hotărârea Curții Cascades/Comisia, C-279/98 P, Rec., p. 9693, punctul 78, Hotărârea Tribunalului din , HFB și alții/Comisia, T-9/99, Rec., p. II-1487, punctul 103).

51

În scopul aplicării eficiente a normelor de concurență, poate fi totuși necesară imputarea în mod excepțional a unei înțelegeri noului operator, și nu operatorului inițial al întreprinderii implicate, în ipoteza în care noul operator poate fi într-adevăr considerat succesor al operatorului inițial, ceea ce înseamnă că acesta exploatează în continuare întreprinderea care a participat la înțelegere (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctele 75 și 76). Astfel, dacă nu ar fi prevăzută nicio altă posibilitate de aplicare a sancțiunii unei alte entități decât cea care a săvârșit încălcarea, întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 41).

52

Astfel, Curtea a considerat că așa-numitul criteriu „al continuității economice” nu se aplică decât în cazul în care persoana juridică ce are răspunderea pentru desfășurarea activității întreprinderii ar fi încetat să existe din punct de vedere juridic după comiterea încălcării (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, citată anterior, punctul 145, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, citată anterior, punctul 104) sau în cazul restructurărilor interne ale unei întreprinderi, atunci când operatorul inițial nu încetează în mod necesar să existe din punct de vedere juridic, însă nu mai exercită o activitate economică pe piața relevantă și cu luarea în considerare a legăturilor structurale dintre operatorul inițial și noul operator al întreprinderii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 359, și Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 41).

53

În speță, reiese din decizia atacată și din observațiile reclamantei referitoare la comunicarea privind obiecțiunile că Hoechst fabrica AMCA prin intermediul unității chimice până la 30 mai 1997. Această unitate, precum și altele au fost transferate către Virteon, o filială a Hoechst deținută 100% de aceasta din urmă, la . La , prin vânzarea totalității acțiunilor întreprinderii Virteon, Hoechst a cesionat ansamblul activităților sale din sectorul AMCA întreprinderii Clariant AG.

54

În primul rând, în ceea ce privește răspunderea reclamantei care rezultă din participarea acesteia la înțelegere pentru o perioadă care se termină la 30 mai 1997, reclamanta se limitează să afirme că sectorul de activitate AMCA avea o organizare și o funcționare independente și că aceasta nu avea cunoștință de încălcare. De asemenea, în opinia reclamantei, comportamentul angajaților care au participat la înțelegere nu era în conformitate cu politica grupului, care viza respectarea dreptului concurenței.

55

Totuși, trebuie constatat că, până în momentul transferării sectorului de activitate chimică întreprinderii Virteon, la 30 mai 1997, reclamanta era persoana juridică ce avea în mod direct răspunderea pentru exploatarea sectorului său de activitate AMCA și pentru angajații care au comis încălcarea în cauză. În aceste împrejurări, se presupune că reclamanta a avut cunoștință de actele acestora și nu se putea prevala de o disfuncție a organizării sale interne (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din , Bayer/Comisia, T-12/90, Rec., p. II-219, punctul 35). Prin urmare, încălcările comise de angajații săi din sectorul de activitate AMCA trebuie considerate ca fiind imputabile reclamantei.

56

Mai trebuie amintit că, în vederea aplicării și a executării deciziilor Comisiei în materia dreptului concurenței, este necesară identificarea în calitate de destinatar a unei entități care are personalitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T-305/94-T-307/94, T-313/94-T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 și T-335/94, Rec., p. II-931, punctul 978). Prin urmare, Comisia a imputat în mod întemeiat reclamantei răspunderea pentru încălcarea comisă în sectorul de activitate AMCA, aceasta fiind într-adevăr persoana juridică însărcinată cu respectiva activitate.

57

În continuare, în ceea ce privește perioada cuprinsă între 30 mai 1997 și , reclamanta se limitează să precizeze că, în cursul acestei perioade, sectorul de activitate AMCA, precum și alte sectoare au fost transferate unei filiale, Virteon, deținută 100% de Hoechst, înainte de a fi vândută întreprinderii Clariant AG, la .

58

În această privință, trebuie constatat că această perioadă a fost luată în considerare de Comisie, în considerentele (217)-(219) ale deciziei atacate, în temeiul noțiunii de întreprindere, în sensul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE. Având în vedere această noțiune, care stă la baza întregii jurisprudențe comunitare referitoare la imputabilitatea răspunderii pentru încălcări entităților juridice care constituie o singură întreprindere, Comisia a imputat în mod întemeiat încălcarea întreprinderii Hoechst pentru perioada cuprinsă între 30 mai 1997 și . Astfel, noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, include entități economice care constau, fiecare, într-o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din , Shell/Comisia, T-11/89, Rec., p. II-757, punctul 311, și Hotărârea Tribunalului HFB și alții/Comisia, citată anterior, punctul 54).

59

În cazul particular în care o societate-mamă deține 100% din capitalul filialei sale autoare a unui comportament ilicit, există o prezumție simplă potrivit căreia societatea-mamă respectivă exercită o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG-Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctul 50, și Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctele 961 și 984), și că acestea constituie, așadar, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din , Tokai Carbon și alții/Comisia, T-71/03, T-74/03, T-87/03 și T-91/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 59). Drept urmare, revine societății-mamă care contestă în fața instanței comunitare o decizie a Comisiei de a-i aplica o amendă pentru un comportament săvârșit de filiala acesteia sarcina de a răsturna această prezumție, aducând elemente de probă care pot demonstra autonomia acesteia din urmă (Hotărârea Tribunalului din , Avebe/Comisia, T-314/01, Rec., p. II-3085, punctul 136; a se vedea, în acest sens, și Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, punctul 29).

60

În speță, trebuie constatat că Virteon a fost, între 30 mai 1997 și , o filială deținută 100% de Hoechst. Întrucât, astfel cum se indică în răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile, aceasta din urmă a vândut Virteon întreprinderii Clariant AG, vânzare încheiată definitiv prin contractul din și executată prin transferarea acțiunilor la , transferarea către filială a sectorului de activitate AMCA se înscria în mod vădit într-un obiectiv de vânzare a acțiunilor acestei filiale unei întreprinderi terțe. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că s-a demonstrat că reclamanta nu a răsturnat prezumția potrivit căreia societatea-mamă exercita o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale deținute 100% (Hotărârea AEG-Telefunken/Comisia, citată anterior, punctul 50, și Hotărârea din , Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 59) prin demonstrarea autonomiei filialei sale Virteon GmbH.

61

Trebuie respins și argumentul reclamantei prin care se arată că transferul unității sale economice AMCA către o altă întreprindere ar conduce și la transferul către noul operator al răspunderii pentru comportamentele anticoncurențiale. Astfel, având în vedere jurisprudența citată la punctul 50 de mai sus, revine reclamantei, persoană juridică ce conducea întreprinderea în cauză la momentul comiterii încălcării, să își asume răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată sub răspunderea societății Clariant AG. Principiul răspunderii personale nu poate fi repus în discuție prin invocarea principiului continuității economice în cazurile în care, precum în speță, o întreprindere implicată într-o înțelegere a cesionat o parte din activitățile sale unui terț independent și nu există legături structurale între fostul operator și noul operator (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 82).

62

Or, contrar celor susținute de reclamantă, aceasta nu se află în unul dintre cazurile excepționale în care Curtea a putut considera că trebuia utilizat criteriul continuității economice pentru a imputa comportamentele anticoncurențiale ale operatorului inițial noului operator al activității în cauză. Astfel, deși sectorul de activitate AMCA a fost transferat inițial în cadrul grupului către Virteon, filială a întreprinderii Hoechst, pentru a fi cesionată ulterior întreprinderii Clariant AG, Hoechst a continuat să existe ca persoană juridică distinctă după comiterea încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia, C-65/02 P și C-73/02 P, Rec., p. I-6773, punctul 88).

63

În plus, contrar celor pretinse de reclamantă, aceasta nu se poate prevala de jurisprudența potrivit căreia, în cazul transferului total sau parțial al activităților economice de la o entitate juridică la alta, răspunderea pentru încălcarea săvârșită de operatorul inițial în cadrul activităților în discuție poate fi imputată noului operator, dacă acesta alcătuiește împreună cu operatorul inițial o entitate economică în vederea aplicării normelor privind concurența, deși operatorul inițial continuă să existe ca entitate juridică (Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 48). Astfel, trebuie constatat că, în urma cesiunii Virteon către Clariant AG, la 30 iunie 1997, între Clariant AG și Hoechst nu exista nicio legătură structurală sau organizațională, acestea fiind două întreprinderi distincte în sensul articolului 81 CE, singura legătură economică constând în faptul că prima a cumpărat totalitatea capitalului aparținând Virteon și, prin urmare, activitățile din sectorul AMCA ale Hoechst.

64

În orice caz, imputarea către noul operator a unei încălcări comise de un fost operator este o posibilitate pe care, în anumite împrejurări, jurisprudența o recunoaște Comisiei, iar nu o obligație, în special în cazurile în care, precum în speță, operatorul, inițial autor al încălcării, continuă să existe din punct de vedere juridic și economic (în sensul Hotărârii ETI și alții, citată anterior, punctul 40). În plus, în speță, riscul, pe care principiul continuității economice urmărește să îl combată (a se vedea punctul 51 de mai sus), și anume ca întreprinderea autoare a încălcării să eludeze sancțiuni, este inexistent, întrucât Hoechst continuă să existe atât din punct de vedere juridic, cât și economic.

65

Reclamanta nu poate nici să invoce transferul răspunderii sale pe calea contractului de aport al sectorului său de activitate pe care l-a încheiat cu Virteon. Pe de o parte, un astfel de contract nu poate fi invocat în fața Comisiei pentru a evita sancțiunile care pot fi aplicate în temeiul dreptului comunitar al concurenței, în măsura în care prin acesta se urmărește repartizarea între societăți a răspunderii pentru participarea la o înțelegere. Pe de altă parte, pretinsul transfer al răspunderii efectuat în speță potrivit dispozițiilor contractului de aport este lipsit de efecte în ceea ce privește determinarea răspunderii reclamantei, din moment ce acest contract a fost încheiat între Hoechst și o filială pe care o deținea 100% și, în consecință, al cărei comportament ilicit îi poate fi imputat în calitatea acesteia de societate-mamă. În orice caz, spre deosebire de cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia (T-45/98 și T-47/98, Rec., p. II-3757, punctul 62), invocată de reclamantă, în care Tribunalul a considerat că, în mod excepțional, Comisia avea dreptul să impute unei societăți răspunderea pentru comportamentul ilicit al predecesoarei acesteia, nu reiese din documentele depuse la dosar că întreprinderea Clariant AG a acceptat să își asume răspunderea pentru comportamentul avut de Hoechst înainte de transferul sectorului său de activitate AMCA.

66

Prin urmare, argumentul reclamantei potrivit căruia răspunderea pentru comportamentele anticoncurențiale ale sectorului său de activitate AMCA ar fi fost transferată la momentul vânzării către Clariant AG nu poate fi reținut.

67

Prin urmare, întrucât Comisia a imputat în mod întemeiat întreprinderii Hoechst răspunderea pentru încălcarea comisă între 1 iunie 1984 și , primul motiv trebuie respins ca nefondat.

68

Reclamanta susține că amenda aplicată este nelegală, în măsura în care noua societate-mamă a Virteon, devenită Clariant GmbH, a obținut o exonerare completă de amendă și că ea însăși, în calitate de fostă societate-mamă, nu a beneficiat de o astfel de exonerare. Astfel, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale, precum și sensul și obiectul comunicării privind cooperarea.

69

În măsura în care activitatea din sectorul AMCA deținută de Hoechst și ulterior cesionată către Virteon, devenită Clariant GmbH, înainte de a fi exploatată de Clariant AG, constituia o unitate economică, cererea pentru a beneficia de o exonerare de amendă depusă de Clariant GmbH s-ar raporta la toate persoanele juridice incluse în „întreprinderea Hoechst/Virteon/Clariant”. Această analiză ar fi susținută de faptul că exonerarea de amendă acordată întreprinderii Clariant GmbH a fost extinsă de Comisie [considerentul (332) al deciziei atacate] și la societatea-mamă a acesteia, Clariant AG, pe motivul legăturii existente între aceasta din urmă și Virteon, devenită Clariant GmbH, Virteon și Clariant GmbH, și de practica decizională a Comisiei. Prin urmare, întrucât nu a considerat că reclamanta făcea parte din aceeași unitate economică precum Clariant GmbH și Clariant AG, Comisia ar fi încălcat noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, astfel cum este definită de jurisprudență.

70

Reclamanta mai arată că înțelegerea a fost aplicată în același fel de aceleași persoane în mod continuu pe toată durata încălcării și că, în consecință, cererea de exonerare de amendă formulată de Clariant GmbH nu viza numai perioada ulterioară cumpărării întreprinderii Virteon. Astfel, faptele invocate de Clariant GmbH în susținerea cererii sale de scutire vizau în egală măsură toată perioada în care a avut loc încălcarea. Prin urmare, având în vedere informațiile comunicate, reclamanta este cea care ar fi trebuit să beneficieze de un tratament favorabil, în temeiul cooperării sale. În plus, cererea de exonerare ar fi fost depusă în numele sectorului de activitate.

71

Reclamanta precizează că nu era în măsură să depună propria sa cerere de exonerare înainte de a doua jumătate a anului 1997, întrucât nu a avut cunoștință de înțelegere înainte de această dată. În plus, aceasta nu a fost în măsură să formuleze o astfel de cerere ulterior, întrucât, la 30 iunie 1997, cesionase ansamblul activelor sale din sectorul AMCA întreprinderii Clariant AG.

72

În sfârșit, în cazul în care acordarea exonerării care decurge din comunicarea privind cooperarea nu s-ar referi și la perioada în care Hoechst era proprietara activității AMCA, comunicarea privind cooperarea ar fi lipsită de sens, întrucât autorul încălcării, și anume unitatea economică AMCA, a cooperat cu Comisia și a dezvăluit secretul privind încălcarea.

73

Comisia solicită respingerea acestui motiv.

74

În primul rând, trebuie constatat că, astfel cum s-a demonstrat în cadrul examinării primului motiv referitor la pretinsa nelegalitate a imputării către întreprinderea Hoechst a încălcărilor comise în cadrul activităților acesteia din sectorul AMCA (a se vedea punctele 53-60 de mai sus), răspunderea reclamantei pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1984 și nu poate fi considerată ca fiind transferată întreprinderii Clariant AG din momentul în care aceasta din urmă a preluat activitățile din sectorul AMCA ale Hoechst, la .

75

Prin urmare, în măsura în care nu poate fi admis argumentul reclamantei potrivit căruia activitatea din sectorul AMCA deținută de Hoechst și ulterior cedată către Clariant AG constituia o unitate economică autonomă, cererea depusă prin scrisoarea din 6 decembrie 1999 de Clariant GmbH (denumită în continuare „scrisoarea de clemență”), în temeiul comunicării privind cooperarea, nu privea societatea care deținea anterior activitatea din sectorul AMCA, și anume Hoechst. Astfel, trebuie subliniat că Hoechst și Clariant AG sunt două societăți cu personalitate juridică diferită care au participat succesiv la înțelegerea privind AMCA și care fac parte din două întreprinderi distincte, în sensul articolului 81 CE (a se vedea punctul 63 de mai sus). Cererea depusă de Clariant GmbH în temeiul comunicării privind cooperarea nu poate, așadar, să fie benefică decât întreprinderii din care aceasta făcea parte, iar nu întreprinderii Hoechst.

76

În continuare, o astfel de concluzie nu poate fi infirmată de argumentul reclamantei potrivit căruia ar reieși din scrisoarea de clemență că aceasta din urmă se referea la perioada în care reclamanta era activă pe piața AMCA. Astfel, reiese din secțiunea B din comunicarea privind cooperarea, referitoare la neaplicarea amenzii sau la reducerea foarte importantă a cuantumului acesteia, că întreprinderea care îndeplinește condițiile menționate la acel punct este cea care beneficiază de o reducere a cuantumului amenzii putându-se ajunge până la o neaplicare a amenzii. Or, astfel cum s-a constatat la punctul 75 de mai sus, autorul scrisorii nu este Hoechst, ci Clariant GmbH, care, la acea dată, făcea parte din întreprinderea Clariant. Este cert că, la momentul trimiterii acestei scrisori, Hoechst nu mai exercita nicio autoritate asupra societății care a denunțat înțelegerea. În consecință și independent de faptul că în scrisoare se face trimitere la perioada în care Hoechst era activă pe piața AMCA, Clariant GmbH nu poate, prin acest demers, nici să angajeze Hoechst, nici, prin urmare, să îi permită să beneficieze de tratamentul favorabil prevăzut de comunicarea privind cooperarea.

77

Trebuie respins și argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta nu a fost în măsură să depună ea însăși o cerere în temeiul comunicării privind cooperarea în perioada în care activitatea din sectorul AMCA era sub controlul său. Astfel, reclamanta nu aduce niciun element de probă în susținerea afirmației sale și, în orice caz, aceasta nu dovedește că activitatea din sectorul AMCA, care nu era desfășurată de o filială înainte de 30 mai 1997, era autonomă, iar nu sub răspunderea sa.

78

Precum Comisia, și Tribunalul consideră că decizia atacată nu repune deloc în discuție spiritul și finalitatea comunicării privind cooperarea. Astfel, în măsura în care Clariant AG și filiala acesteia Clariant GmbH constituie o unitate economică, acestea pot beneficia, în calitate de părți care constituie o întreprindere, de avantajele prevăzute de comunicarea privind cooperarea, fără a compromite finalitatea acesteia. Situația reclamantei este diferită, având în vedere lipsa unor legături cu autorul scrisorii de clemență, și anume Clariant GmbH.

79

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament, este important să se amintească faptul că acest principiu nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 13 decembrie 1984, Sermide, 106/83, Rec., p. 4209, punctul 28, și Hotărârea Tribunalului din , Hoek Loos/Comisia, T-304/02, Rec., p. II-1887, punctul 96). În speță, din moment ce reclamanta, fiind o întreprindere distinctă de Clariant, nu se află într-o situație comparabilă cu situația acesteia din urmă, întrucât aceasta a fost prima care a furnizat dovezi decisive privind existența înțelegerii, obiecția întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament nu poate fi admisă.

80

Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie respins al doilea motiv întemeiat pe nelegalitatea amenzii aplicate.

81

Reclamanta impută Comisiei că nu i-a acordat o reducere de cel puțin 10% din cuantumul amenzii, în temeiul comunicării privind cooperarea. Conform secțiunii D alineatul (2) a doua liniuță din această comunicare, reclamanta, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, ar fi informat Comisia că nu contesta realitatea faptelor care constituiau încălcarea și că, în acest temei, trebuia să beneficieze de o reducere a amenzii precum celelalte părți la înțelegere.

82

Reclamanta arată că reiese de la punctul 9 din răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că nu contesta faptele expuse de Comisie în acea comunicare. Această lipsă a contestării nu ar fi repusă în discuție de faptul că reclamanta a indicat, la același punct 9, că își rezerva posibilitatea de a avea o apreciere juridică diferită de cea a Comisiei în ceea ce privește faptele recunoscute.

83

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanta nu ar fi recunoscut faptele, întrucât aceasta ar pretinde că nu a avut cunoștință de faptele respective, reclamanta răspunde că necunoașterea faptelor nu poate repune în discuție recunoașterea acestora.

84

În plus, aceasta arată că nici cuprinsul comunicării privind cooperarea, nici practica decizională a Comisiei sau jurisprudența nu ar impune ca acordarea unei reduceri a amenzii pentru necontestarea faptelor să depindă de prezentarea unei cereri separate. Prin urmare, reclamanta se putea aștepta în mod legitim la o reducere a amenzii sale în temeiul comunicării privind cooperarea.

85

În plus, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care nu a luat în considerare necontestarea faptelor pentru a determina amenda și nu ar fi precizat modul în care a procedat. În această privință, reclamanta susține că Tribunalul a considerat că aprecierea necontestării faptelor trebuia să figureze în considerentele referitoare la cooperarea întreprinderii (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T-236/01, T-239/01, T-244/01-T-246/01, T-251/01 și T-252/01, Rec., p. II-1181, punctul 414 și următoarele).

86

Comisia răspunde că, în cazul în care reclamanta dorea să beneficieze de comunicarea privind cooperarea, trebuia să introducă o cerere oficială, în temeiul secțiunii E din această comunicare. Or, pe toată durata procedurii administrative, aceasta s-ar fi apărat argumentând că numai în anul 2003 a avut cunoștință de existența încălcărilor care îi erau imputate și că, prin urmare, nu a putut depune o cerere în nume propriu.

87

În plus, aceasta consideră că reclamanta nu a declarat în mod explicit că nu contesta realitatea faptelor în sensul comunicării privind cooperarea. În această privință, Comisia arată că, la punctul 9 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Hoechst, deși afirma că nu contesta faptele, a precizat că acestea nu erau suficiente pentru a susține anumite concluzii în drept reținute de Comisie. În plus, la punctul precedent din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta ar fi declarat că era absolut incapabilă să se pronunțe asupra detaliilor pretinsei încălcări, cu excepția informațiilor pe care le putea deduce din însăși comunicarea privind obiecțiunile, întrucât, în 1997, a vândut activitatea din sectorul AMCA întreprinderii Clariant cu tot personalul și cu toate valorile patrimoniale ale acesteia. În opinia Comisiei, reclamanta nu ar recunoaște în mod expres în fața Tribunalului nici faptul că a participat la înțelegere.

88

Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței, o reducere a cuantumului amenzii, în temeiul comunicării privind cooperarea, nu poate fi justificată decât în cazul în care se poate considera că informațiile furnizate și, în general, comportamentul întreprinderii vizate demonstrează o adevărată cooperare din partea sa. Or, reclamanta nu ar furniza nici detalii, nici dovezi privind cooperarea sa cu Comisia și chiar se contrazice atunci când declară că nu dispunea nici de documente, nici de contacte la care putea recurge pentru a clarifica situația.

89

În sfârșit, Comisia răspunde că decizia atacată nu este afectată de o lipsă a motivării. Astfel, în considerentele (324)-(326) ale deciziei atacate, Comisia prezintă principalele obiecții ale reclamantei, în special pe cele care au fost în mod efectiv invocate în cursul procedurii administrative referitoare la aplicarea comunicării privind cooperarea. Întrucât reclamanta nu a contestat faptele în mod explicit și neechivoc, Comisia consideră că nu era necesar să furnizeze o motivare mai aprofundată decât cea care figurează deja în decizia atacată. În plus, trimiterea la Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, ar fi lipsită de relevanță.

90

Secțiunea D din comunicarea privind cooperarea, intitulată „Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii”, prevede următoarele:

91

Trebuie amintit că pentru a beneficia de reducerea cuantumului amenzii în temeiul necontestării faptelor, în conformitate cu secțiunea D alineatul (2) a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea, o întreprindere trebuie să informeze în mod explicit Comisia că nu intenționează să conteste realitatea faptelor, după ce a luat cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile (Hotărârea din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, Rec., p. II-2223, punctul 303).

92

În speță, următoarea declarație reiese din observațiile reclamantei drept răspuns la comunicarea privind obiecțiunile:

„Hoechst dorește să sublinieze că nu contestă realitatea faptelor stabilite de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile. Hoechst va demonstra totuși că aceste fapte nu sunt suficiente din punct de vedere juridic pentru a susține anumite concluzii în drept reținute de Comisie. Punctele pe care Hoechst le va invoca în continuare privesc, în consecință, numai aprecierea juridică a faptelor din prezenta cauză.”

93

Mai trebuie arătat că, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a afirmat:

„Hoechst este absolut incapabilă să se pronunțe asupra detaliilor pretinsei încălcări, cu excepția informațiilor pe care le poate deduce din însăși comunicarea privind obiecțiunile, întrucât, în 1997, a vândut activitatea din sectorul AMCA întreprinderii Clariant cu tot personalul și cu toate valorile patrimoniale ale acesteia. Prin urmare, Hoechst nu are nicio altă sursă de informare privind pretinsa participare la înțelegere decât anumite date contabile de bază precum cifra de afaceri etc.”

94

Comisia consideră totuși că o astfel de declarație de necontestare a faptelor stabilite în comunicarea privind obiecțiunile nu poate fi considerată expresă, clară, neechivocă și susceptibilă de a constitui o adevărată cooperare din partea reclamantei.

95

Cu toate acestea, trebuie constatat că, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a declarat în mod expres că nu contesta faptele stabilite în acea comunicare. Circumstanțele potrivit cărora reclamanta nu era în măsură să comenteze alte fapte decât pe cele care îi erau imputate în comunicarea privind obiecțiunile și nici să aducă alte dovezi ale încălcării nu pot repune în discuție faptul că reclamanta nu a contestat realitatea faptelor reținute în comunicarea privind obiecțiunile. În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia faptele reținute de Comisie erau insuficiente pentru a întemeia unele dintre concluziile juridice ale acesteia, trebuie arătat că, în esență, aceasta nu urmărea să conteste realitatea faptelor imputate, ci să contrazică interpretarea făcută de Comisie și concluziile juridice la care aceasta a ajuns în ceea ce privește rolul său de conducător în cadrul înțelegerii, gradul înalt în ierarhie al participanților la înțelegere sau calificarea drept încălcare repetată reținută în ceea ce privește comportamentul ilicit al Hoechst. Astfel, trebuie subliniat că negarea aprecierii juridice efectuate de Comisie în privința anumitor fapte nu poate fi asimilată unei contestări a însăși existenței acestor fapte. Pe de altă parte, trebuie arătat că, în mod contrar celor susținute de Comisie, reclamanta nu a contestat că a participat la înțelegerea pe piața AMCA în cadrul acțiunii formulate la Tribunal.

96

Astfel cum susține Comisia, nu este suficient totuși ca o întreprindere să afirme în general că nu contestă faptele pretinse, conform comunicării privind cooperarea, dacă, în împrejurările din speță, această afirmație nu prezintă nici cea mai mică utilitate pentru Comisie (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Corus UK/Comisia, T-48/00, Rec., p. II-2325, punctul 193). Astfel, pentru ca o întreprindere să poată beneficia de o reducere a amenzii pentru cooperarea sa în cursul procedurii administrative, comportamentul acesteia trebuie să faciliteze sarcina Comisiei constând în descoperirea și în sancționarea încălcărilor normelor de drept comunitar al concurenței (a se vedea Hotărârea Tribunalului din , Groupe Danone/Comisia, T-38/02, Rec., p. II-4407, punctul 505 și jurisprudența citată).

97

În speță, deși trebuie admis că reclamanta nu a ajutat Comisia să clarifice participarea acesteia la înțelegere, furnizându-i elemente de probă de care nu dispunea, trebuie constatat că declarația de necontestare a faptelor stabilite în comunicarea privind obiecțiunile, formulată în mod expres și neechivoc în cadrul răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, nu putea decât să faciliteze sarcina Comisiei. Astfel, pentru a demonstra faptele pe care intenționa să își întemeieze imputările împotriva reclamantei, Comisia se putea referi, în decizia sa finală, la toate faptele, astfel cum au fost stabilite în comunicarea privind obiecțiunile, datorită recunoașterii exprese și neechivoce a acestora, fără a fi obligată să demonstreze existența lor. În plus, trebuie arătat că, în speță, Comisia nu a precizat motivul pentru care contribuția reclamantei nu putea fi considerată că facilita misiunea acesteia, care consta în constatarea existenței unei încălcări și în încetarea acesteia.

98

Astfel, motivele pentru care Comisia nu a aplicat secțiunea D alineatul (2) din comunicarea privind cooperarea nu reies din decizia atacată și în special din cuprinsul punctului 4, intitulat „Aplicarea comunicării privind clemența”. Or, contrar celor susținute de Comisie, aprecierea privind necontestarea faptelor de către reclamantă ar fi trebuit să figureze în considerentele referitoare la cooperare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 415).

99

Trebuie adăugat că, deși Comisia dispune într-adevăr de o largă marjă de apreciere pentru a evalua calitatea și utilitatea cooperării unei întreprinderi (Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C-328/05 P, Rep., p. I-3921, punctul 88), totuși aceasta nu se putea îndepărta de la normele de conduită indicative ale practicii care trebuie urmată pe care și le-a impus singură fără a prezenta explicații (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din , Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C-397/03 P, Rec., p. I-4429, punctul 91).

100

Având în vedere toate cele de mai sus, reclamantei i s-a refuzat în mod greșit o reducere din cuantumul amenzii pentru necontestarea faptelor, în conformitate cu secțiunea D alineatul (2) a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea.

101

În aceste condiții, este de competența Tribunalului să stabilească o reducere adecvată. Astfel, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 17 și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, Tribunalul are plenitudine de competență în sensul articolului 229 CE cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă și acesta poate elimina, reduce sau mări amenda aplicată. În temeiul plenitudinii de competență deținute, Tribunalul consideră oportun să reducă cuantumul amenzii cu 10%.

102

Consecințele concrete ale acestei modificări vor fi examinate ulterior (a se vedea punctele 196-198 de mai jos).

103

În cadrul acestui motiv, reclamanta ridică două obiecții, prima întemeiată pe caracterul disproporționat al cuantumului de bază al amenzii în raport cu dimensiunea pieței, iar a doua, pe caracterul disproporționat al acestui cuantum în raport cu repartizarea pe categorii a întreprinderilor implicate.

104

În opinia reclamantei, cuantumul de bază al amenzii este total disproporționat și neadecvat, având în vedere volumul relativ scăzut al pieței. Astfel, dat fiind că acesta din urmă se ridică la 106 milioane de euro, reclamantei i se pare dificil de înțeles că, în decizia atacată, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii aplicate primei categorii de întreprinderi la 30 de milioane de euro, iar cel al amenzii aplicate celei de a doua categorii la 21 de milioane de euro. În plus, reclamanta arată că acest cuantum nu are legătură cu practica decizională a Comisiei și, în această privință, se referă la Decizia C(2004) 4221 final a Comisiei din 26 octombrie 2004 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul COMP/F-1/38.338 – PO/Ace) (denumită în continuare „Decizia Ace”).

105

Potrivit reclamantei, comparația efectuată de Comisie în înscrisurile sale nu este convingătoare, întrucât aceasta din urmă utilizează drept criteriu de comparație numai cuantumurile de bază reținute pentru întreprinderile din prima categorie. Or, din analiza cuantumurilor de bază din aceleași decizii care au fost citate de Comisie pentru întreprinderile din a doua categorie ar reieși că valoarea amenzii aplicate reclamantei este disproporționată.

106

Comisia răspunde, în esență, că respectivele cuantumuri de bază nu sunt disproporționate în raport cu volumul pieței și că paralela pe care reclamanta o face cu Decizia Ace nu este admisibilă și, în orice caz, nu este întemeiată. Astfel, reclamanta ar invoca decizia fără a o anexa la cererea introductivă, deși aceasta nici măcar nu a fost încă publicată în Jurnalul Oficial și ar comite erori citând-o. În plus, Comisia amintește că nici Regulamentul nr. 1/2003, nici jurisprudența, nici liniile directoare nu prevăd că amenzile trebuie să fie stabilite direct în funcție de dimensiunea pieței afectate, acest factor fiind numai un element printre altele. Astfel, în Decizia Ace, Comisia ar fi ținut cont pentru stabilirea cuantumurilor de plecare nu numai de efectele încălcărilor asupra pieței acelor, ci și, cel puțin temporar, asupra pieței altor articole de mercerie.

107

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că reclamanta contestă cuantumul de bază al amenzii, care, conform punctului 1 B al patrulea paragraf din liniile directoare, corespunde sumei cuantumurilor stabilite în funcție de gravitatea și de durata încălcării. Totuși, potrivit argumentelor prezentate de aceasta, cuantumul amenzii contestat este cel stabilit în funcție de gravitatea încălcării, astfel încât cuantumul despre care este vorba în cadrul acestui motiv este cuantumul de plecare al amenzii.

108

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 15 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 17 și al articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. În plus, conform punctului 1 A primul paragraf din liniile directoare, la evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

109

Acest cadru juridic nu impune Comisiei să ia în considerare dimensiunea pieței pentru a stabili cuantumul de plecare al amenzii. Astfel, metoda Comisiei, care se întemeiază în esență pe o tarificare a amenzilor, deși relativă și suplă, nu impune deloc și nici nu interzice să se țină seama, pentru stabilirea cuantumului de plecare general, de dimensiunea pieței afectate și cu atât mai puțin impune Comisiei să stabilească acest cuantum prin aplicarea unui procentaj fix din cifra de afaceri totală a pieței (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T-15/02, Rec., p. II-497, punctul 134).

110

Prin urmare, în exercitarea puterii sale de apreciere în stabilirea cuantumului amenzilor, Comisia putea alege să nu ia în considerare dimensiunea pieței afectate, în speță piața AMCA.

111

În măsura în care participanții la înțelegere nu contestă că au comis o încălcare foarte gravă, Comisia putea, având în vedere punctul 1 A a treia liniuță din liniile directoare, să îi aplice o amendă cu un cuantum de plecare mai mare de 20 de milioane de euro.

112

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe caracterul disproporționat al cuantumului de plecare în lumina practicii decizionale a Comisiei, trebuie amintit că aceasta nu reprezintă în sine un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență, dat fiind că acesta este definit numai în Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003, precum și în liniile directoare (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T-203/01, Rec., p. II-4071, punctul 292 și jurisprudența citată).

113

În consecință, obiecția întemeiată pe caracterul disproporționat al cuantumului de plecare al amenzii aplicate reclamantei în raport cu dimensiunea pieței trebuie respinsă ca nefondată.

114

Reclamanta impută Comisiei că a săvârșit o eroare de apreciere cu privire la încadrarea pe categorii a întreprinderilor care au participat la înțelegere. Având în vedere jurisprudența, stabilirea unui cuantum de bază mai mic pentru prima categorie, datorită volumului scăzut al pieței, ar fi trebuit să se repercuteze asupra întreprinderilor din categoriile inferioare.

115

Aceasta mai consideră că prin încadrarea sa în cea de a doua categorie și prin pornirea de la un cuantum de bază neadecvat întrucât este prea ridicat, Comisia nu a respectat metoda stabilită chiar de aceasta pentru a determina importanța relativă a participanților la înțelegere. Or, Comisia ar fi trebuit să aplice propria metodă în mod corect, coerent și în special în mod nediscriminatoriu. O astfel de încadrare ar încălca și principiul proporționalității.

116

Astfel, întrucât cuantumul de plecare al amenzii aplicate grupului Akzo Nobel a fost stabilit la 20 de milioane de euro, având în vedere volumul scăzut al pieței, și cuantumul de plecare al amenzii aplicate reclamantei ar fi trebuit redus la 12,6 milioane de euro, astfel încât să garanteze proporționalitatea cuantumurilor de plecare în raport cu cotele de piață ale întreprinderilor implicate în înțelegere.

117

În sfârșit, în opinia reclamantei, Comisia a încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 253 CE, întrucât nu a precizat în decizia atacată criteriile care permit reclamantei să aprecieze dacă încadrarea pe categorii a întreprinderilor implicate era disproporționată în raport cu cotele de piață ale acestora.

118

În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe diferența de cote de piață, Comisia răspunde în esență că, potrivit jurisprudenței Curții, Tribunalul nu a comis o eroare de drept atunci când a încadrat în aceeași categorie întreprinderi ce dețin cote de piață între care poate exista o diferență de până la 7 puncte (Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, Acerinox/Comisia, C-57/02 P, Rec., p I-6689, punctele 76-78). Prin urmare, Comisia consideră că, în speță, criteriul utilizat pentru constituirea celor trei categorii, și anume cotele de piață ale participanților la înțelegerea pe piața AMCA în cursul ultimului an calendaristic întreg în care a avut loc încălcarea [considerentul (292) al deciziei atacate], este adecvat, astfel încât încadrarea reclamantei în a doua categorie este justificată.

119

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia cuantumul de plecare mai scăzut al amenzii aplicate grupului Akzo Nobel trebuia să conducă la o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată, Comisia consideră că acesta nu este justificat, întrucât cuantumul de plecare reținut pentru reclamantă, referitor la o încălcare foarte gravă, se ridică la 20 de milioane, iar cuantumul de bază, la 21 de milioane de euro. Or, liniile directoare precizează că, pentru infracțiunile foarte grave, cuantumul de bază depășește în general suma de 20 de milioane de euro.

120

Comisia mai consideră că și-a îndeplinit obligația de motivare, întrucât, conform jurisprudenței, a indicat în decizia atacată elementele de apreciere care i-au permis să determine gravitatea încălcării comise, fără a fi obligată să facă o expunere mai detaliată sau să precizeze elementele exprimate în cifre referitoare la modul de calcul al amenzii.

121

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, pentru motivele menționate anterior (a se vedea punctul 107 de mai sus), atunci când reclamanta se referă la cuantumul de bază, trebuie înțeles că aceasta vizează cuantumul de plecare al amenzii.

122

Potrivit liniilor directoare, în cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi, Comisia poate, astfel cum a procedat în speță, pondera cuantumurile de plecare pentru a se ține seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi, repartizând participanții la înțelegere în grupuri, „în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip” (punctul 1 A al șaselea paragraf din liniile directoare). Pe de altă parte, se precizează că „principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele îl justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic” (punctul 1 A al șaptelea paragraf din liniile directoare).

123

Potrivit unei jurisprudențe constante a Tribunalului, în etapa stabilirii gravității încălcării, Comisia nu este obligată să garanteze că, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi care au participat la aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor care rezultă din calculele efectuate de Comisie pentru întreprinderile în cauză transpun toate diferențele dintre acestea în ceea ce privește cifra lor de afaceri globală. În schimb, Comisia poate efectua repartizări în grupuri (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T-213/00, Rec., p. II-913, punctul 385, și Hotărârea Tribunalului din , Akzo Nobel/Comisia, T-330/01, Rec., p. II-3389, punctul 57). Metoda care constă în repartizarea pe categorii a participanților la o înțelegere în scopul de a aplica un tratament diferențiat în etapa stabilirii cuantumurilor de plecare ale amenzilor, al cărei principiu a fost validat de jurisprudența Tribunalului, deși se reduce la a ignora diferențele de dimensiune între întreprinderile care fac parte din aceeași categorie (Hotărârea Tribunalului CMA CGM și alții, citată anterior, punctul 385, și Hotărârea Tribunalului din , Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 217), determină o stabilire forfetară a cuantumului de plecare pentru întreprinderile din aceeași categorie.

124

Nu este mai puțin adevărat că o astfel de repartizare pe categorii trebuie să respecte principiul egalității de tratament, potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, cuantumul amenzilor trebuie, cel puțin, să fie proporțional în raport cu elementele luate în considerare pentru aprecierea gravității încălcării (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 219).

125

În speță, pentru a defini categoriile care trebuiau să permită regruparea întreprinderilor în cauză, trebuie arătat că Comisia a ales să ia în considerare importanța acestora pe piața relevantă, întemeindu-se pe un criteriu unic, și anume cotele de piață deținute pe piața mondială a AMCA în cursul ultimului an civil întreg în care a fost comisă încălcarea, 1998, cu excepția întreprinderii Hoechst, în privința căreia anul luat în considerare a fost 1996.

126

Pe această bază, Comisia a stabilit trei categorii ținând seama de cotele de piață de 44% pentru grupul Akzo Nobel, de 34% pentru Clariant, de 28% pentru Hoechst și de 17% pentru Atofina/Elf Aquitaine. Aceasta a stabilit următoarele cuantumuri de plecare:

127

Trebuie constatat că exista o diferență de 16 puncte între cota de piață a grupului Akzo Nobel și cea a Hoechst și de 11 puncte între cota de piață a acesteia din urmă și cea a Atofina/Elf Aquitaine. Astfel, Comisia putea în mod întemeiat să creeze o categorie intermediară care să cuprindă întreprinderi ce dispuneau de cote de piață foarte apropiate, și anume 28% și 34% pentru Hoechst și, respectiv, pentru Clariant, care să se intercaleze între prima categorie, care include Akzo Nobel cu cea mai mare cotă de piață, și a treia categorie, care include întreprinderea Atofina/Elf Aquitaine, care dispunea de cea mai redusă cotă de piață.

128

Prin urmare, procedând astfel, Comisia a ales o metodă coerentă de repartizare a participanților la înțelegere în trei categorii, justificată în mod obiectiv de diferența dintre cotele de piață deținute de fiecare dintre întreprinderile care aparțin acestor trei categorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 220). În plus, trebuie constatat că, procedând astfel, Comisia nu a renunțat la metoda sa obișnuită stabilită în liniile directoare, contrar celor susținute de reclamantă. În consecință, metoda utilizată nu era discriminatorie.

129

În plus, decurge din analiza liniilor directoare efectuată de Tribunal că nu este vorba de o metodă de calcul aritmetică ce nu permit o modulare individuală a amenzilor pentru fiecare întreprindere vizată în funcție de gravitatea relativă a participării acesteia la încălcare. Astfel, liniile directoare conțin diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere discreționară în conformitate cu dispozițiile articolului 15 din Regulamentul nr. 17 și ale articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctele 266 și 267).

130

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia stabilirea la un nivel inferior a cuantumului de plecare al amenzii aplicate grupului Akzo Nobel, având în vedere volumul scăzut al pieței, trebuia să conducă și la o reducere a cuantumului de plecare al amenzii sale, trebuie amintit, astfel cum se menționează la punctul 110 de mai sus, că, în temeiul punctului 1 A din liniile directoare, Comisia nu este obligată să ia în considerare dimensiunea redusă a pieței la momentul stabilirii cuantumului de plecare al amenzii. Prin urmare, trebuie considerat că, pentru o încălcare calificată drept foarte gravă, astfel cum este definită la punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din liniile directoare, Comisia putea stabili un cuantum de plecare de 30 de milioane de euro pentru prima categorie, de 21 de milioane de euro pentru a doua și de 12 milioane de euro pentru a treia.

131

În ceea ce privește obiecția potrivit căreia Comisia nu ar fi motivat repartizarea pe categorii a întreprinderilor, trebuie constatat că, în considerentele (290)-(296) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că, în speță, trebuia să se țină seama de cotele de piață în SEE ale întreprinderilor care au participat la încălcare, ca element de comparație pentru a stabili ponderea respectivă a acestora, iar ulterior, în funcție de diferențele dintre aceste cote de piață, a repartizat în trei categorii întreprinderile participante la înțelegere. În această privință, trebuie amintit că, referitor la calculul cuantumului amenzilor aplicate de Comisie pentru încălcarea dreptului comunitar al concurenței, cerințele formalității materiale constituite de obligația de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia indică, în decizia sa, elementele de apreciere care i-au permis să determine gravitatea și durata încălcării (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C-291/98 P, Rec., p. I-9991, punctul 73, și Hotărârea Curții din , Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C-250/99 P-C-252/99 P și C-254/99 P, Rec., p. I-8375, denumită în continuare „Hotărârea LVM”, punctul 463). Or, contrar celor susținute de reclamantă, aceste cerințe nu impun Comisiei să indice în decizie elementele exprimate în cifre referitoare la modul de calcul al amenzilor, fiind subliniat că, în orice caz, prin recurgerea exclusivă și sistematică la formule de aritmetică, Comisia nu se poate priva de puterea sa de apreciere (Hotărârea LVM, punctul 464; a se vedea, în acest sens, și Hotărârea Sarrió/Comisia, citată anterior, punctele 76 și 80).

132

Prin urmare, reclamanta susține în mod greșit că a fost încălcat principiul proporționalității în ceea ce privește cuantumul de plecare al amenzii sale, dat fiind că respectivul cuantum de plecare al amenzii care a fost stabilit este justificat în lumina criteriului aplicat de Comisie pentru aprecierea importanței fiecăreia dintre întreprinderi pe piața relevantă. În plus, motivarea referitoare la încadrarea întreprinderilor pe categorii furnizată în decizia atacată este suficientă.

133

Prin urmare, obiecția întemeiată pe caracterul disproporționat al cuantumului de plecare al amenzii în raport cu încadrarea pe categorii a întreprinderilor implicate trebuie respinsă.

134

Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie respins motivul întemeiat pe o eroare de apreciere în calcularea cuantumului de plecare al amenzii.

135

Reclamanta consideră că majorarea cu 50% a cuantumului de bază al amenzii în temeiul unei pretinse încălcări repetate nu este justificată. Astfel, încălcarea repetată ar fi fost deja reținută în privința sa, pentru aceleași motive, în Decizia 2005/493/CE a Comisiei din 1 octombrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Chisso Corporation, Daicel Chemical Industries Ltd, Hoechst, The Nippon Synthetic Chemical Industry Co. Ltd și Ueno Fine Chemicals Industry Ltd (Cazul COMP/E-1/37.370 – Sorbați), al cărui rezumat s-a publicat în Jurnalul Oficial din (JO L 182, p. 20, denumită în continuare „Decizia Sorbați”), astfel încât Comisia ar încălca principiul non bis in idem aplicând o a doua majorare în speță.

136

În plus, temeiul majorării pentru încălcare repetată ar fi puțin plauzibil, dat fiind că deciziile reținute în susținerea majorării ar privi alte activități ale grupului Hoechst și, în plus, nu ar fi avut autoritate de lucru judecat la momentul încetării încălcării sau ar fi fost adoptate cu atât de mult timp în urmă, încât nu ar mai constitui un motiv de agravare a sancțiunii.

137

Majorarea amenzii pentru încălcare repetată ar depinde de raportul material și temporal dintre încălcările anterioare și încălcarea care se află la originea amenzii. Astfel, atunci când o întreprindere ar comite o nouă încălcare după mai multe decenii de la prima încălcare și după mult timp de la expirarea termenului legal de prescripție, în timp ce persoana care a acționat cu ocazia primei încălcări a părăsit întreprinderea, nu ar fi posibil să i se aplice o sancțiune pentru încălcare repetată. În consecință, amenda care i-a fost aplicată pentru înțelegere în Decizia materii colorante ar fi prea veche și prescrisă, astfel încât nu poate justifica o agravare a sancțiunii. Nici Decizia PVC II nu poate conduce la o majorare a amenzii pentru încălcare repetată, pe de o parte, întrucât această decizie s-ar limita să reia o decizie anterioară declarată inexistentă de Tribunal și anulată de Curte și, pe de altă parte, întrucât încălcările care făceau obiectul acestor două decizii nu ar fi fost constatate definitiv decât în Hotărârea LVM.

138

Reclamanta mai susține că niciuna dintre deciziile invocate pentru încălcarea inițială nu prezintă o legătură materială cu speța. Nu ar exista niciun motiv care să justifice ca unele încălcări, ce au fost comise în cadrul unei părți autonome a unui grup, care au un obiect diferit și care implică persoane diferite, să fie considerate încălcări inițiale din punctul de vedere al încălcării repetate. Astfel, unitatea comercială AMCA ar fi încălcat articolul 81 CE și această unitate nu era deloc implicată în deciziile anterioare menționate de Comisie. Referindu-se astfel la comportamentele anterioare ale celorlalte filiale ale grupului și imputându-le din nou reclamantei, agravând sancțiunea, Comisia ar favoriza un tratament discriminatoriu în privința grupurilor care posedă mai multe domenii de activitate independente aflate sub controlul unei singure persoane juridice.

139

Comisia solicită respingerea motivului.

140

Reiese din jurisprudență că luarea în considerare a circumstanțelor agravante la momentul stabilirii amenzii este în conformitate cu sarcina Comisiei de a asigura respectarea normelor de concurență (Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C-308/04 P, Rec., p. I-5977, punctul 71). Astfel, o eventuală încălcare repetată se numără printre elementele care trebuie luate în considerare cu ocazia analizării gravității încălcării în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 91).

141

În ceea ce privește obiecția potrivit căreia o legătură temporală între încălcarea inițială și încălcarea repetată este indispensabilă și că Decizia materii colorante prin care se aplică o amendă pentru încălcarea articolului 81 CE ar privi o încălcare prescrisă sau prea veche pentru a justifica o agravare a sancțiunii în speță, trebuie amintit că intră în competența Comisiei constatarea și aprecierea caracteristicilor specifice ale unei încălcări repetate și că aceasta nu poate fi obligată să respecte un eventual termen de prescripție pentru a face o astfel de constatare. Astfel, încălcarea repetată constituie un element important pe care Comisia trebuie să îl aprecieze, având în vedere că luarea în considerare a acestuia are drept scop incitarea întreprinderilor care au manifestat o tendință de a încălca normele de concurență să își modifice comportamentul (Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C-3/06 P, Rep., p. I-1331, punctele 38 și 39).

142

Prin urmare, Comisia poate, în fiecare caz, să ia în considerare indiciile care confirmă o astfel de tendință. În această privință, Comisia s-a întemeiat, în speță, pe două decizii anterioare, și anume Decizia materii colorante și Decizia PVC II (a se vedea punctul 21 de mai sus). Precum Comisia, Tribunalul consideră că existența acestor decizii și încălcarea comisă de reclamantă și constatată în prezenta cauză arată tendința acesteia de a nu trage concluziile adecvate dintr-o constatare în privința sa a unei încălcări a normelor de concurență prevăzute la articolul 81 CE, iar aceasta independent de timpul scurs în ceea ce privește Decizia materii colorante.

143

În ceea ce privește obiecția potrivit căreia Decizia PVC II nu ar putea justifica o constatare a unei încălcări repetate, întrucât aceasta ar fi dobândit un caracter definitiv numai după încetarea încălcării în cauză în prezenta speță, trebuie subliniat că este suficient ca întreprinderea să fi fost considerată în prealabil autorul unei încălcări de același tip, iar aceasta chiar dacă decizia este încă supusă unui control jurisdicțional. Astfel, aprecierea caracteristicilor specifice ale unor încălcări repetate depinde de o evaluare de către Comisie a împrejurărilor speței, în cadrul puterii sale de apreciere. Pe de altă parte, deciziile Comisiei beneficiază de o prezumție de validitate atât timp cât nu au fost anulate sau revocate (Hotărârea Curții din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C-137/92 P, Rec., p. I-2555, punctul 48).

144

Deși Decizia PVC II, adoptată de Comisie după ce Decizia 89/190/CEE din 21 decembrie 1988 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/31.865, PVC) (JO 1989, L 174, p. 1) a fost anulată (Hotărârea Comisia/BASF și alții, citată anterior), a făcut obiectul unor proceduri jurisdicționale care au fost finalizate, după încetarea încălcării în cauză, și anume pentru reclamantă, la , prin pronunțarea Hotărârii LVM, acest fapt nu poate repune în discuție prezumția de validitate a deciziei până la pronunțarea acelei hotărâri. Astfel, trebuie subliniat că hotărârile Tribunalului și ale Curții au fost pronunțate înainte de adoptarea deciziei atacate. Prin urmare, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia se putea întemeia pe Decizia PVC II.

145

În consecință, Comisia putea în mod justificat să se întemeieze pe Deciziile materii colorante și PVC II pentru a constata săvârșirea de către reclamantă a unei încălcări repetate.

146

Trebuie respins și argumentul potrivit căruia Deciziile materii colorante și PVC II nu prezintă o legătură materială cu speța. Astfel, liniile directoare vizează încălcarea repetată de aceeași întreprindere atunci când este vorba despre o încălcare de același tip. În plus, noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare (Hotărârea Michelin/Comisia, citată anterior, punctul 284).

147

Or, întrucât Hoechst a fost sancționată în Deciziile materii colorante și PVC II pentru încălcarea articolului 81 CE, este vorba de aceeași întreprindere care, în decizia atacată, a fost sancționată pentru același tip de încălcare pentru că a participat la înțelegerea pe piața AMCA, în pofida faptului că încălcările în cauză privesc filiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Michelin/Comisia, citată anterior, punctul 290) sau piețe diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF/Comisia, T-101/05 și T-111/05, Rep., p. II-4949, punctul 64). Astfel, deși s-a constatat o încălcare a dreptului comunitar al concurenței, întreprinderea, în sensul articolului 81 CE (a se vedea punctul 58 de mai sus), a continuat să încalce această dispoziție.

148

Având în vedere cele de mai sus, Comisia era îndreptățită să majoreze cuantumul de bază al amenzii cu 50% pentru a incita reclamanta să respecte normele de concurență din tratat.

149

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului non bis in idem, trebuie amintit că aplicarea acestui principiu este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de identitate a contravenientului și de identitate a interesului juridic protejat. Acest principiu interzice, așadar, sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceleiași valori juridice (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 338).

150

În speță, trebuie arătat că nu există o identitate în ceea ce privește faptele. Astfel, Decizia Sorbați, pe care se întemeiază reclamanta pentru a considera că a fost încălcat principiul non bis in idem, privește o înțelegere care are un obiect diferit, și anume o încălcare privind o piață de produse diferite, piața sorbaților, iar nu cea a AMCA în discuție în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 339, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T-329/01, Rec., p. II-3255, punctul 292).

151

Prin urmare, decizia atacată nu a fost adoptată cu încălcarea principiului non bis in idem.

152

Având în vedere toate cele de mai sus, motivul întemeiat pe o majorare nejustificată a cuantumului amenzii pentru încălcare repetată trebuie respins.

153

Reclamanta împarte în două aspecte motivul referitor la încălcarea drepturilor sale procedurale. Primul este întemeiat pe accesul insuficient la dosar în cursul procedurii administrative, iar al doilea, pe nelegalitatea raportului consilierului-auditor.

154

Reclamanta susține, în primul rând, că nu i s-a autorizat accesul la observațiile depuse de Clariant referitoare la încălcările din sectorul de activitate AMCA și, în special, la răspunsul grupului Clariant la comunicarea privind obiecțiunile. Aceasta arată că, la 22 mai 2004, a formulat o cerere de consultare a răspunsurilor întreprinderilor Clariant AG și Clariant GmbH la comunicarea privind obiecțiunile, care a fost respinsă de Comisie prin scrisoarea din .

155

În opinia acesteia, un astfel de refuz ar fi împiedicat-o să coopereze cu Comisia și să își exercite dreptul de apărare. Astfel, având în vedere situația sa deosebită din cauza vânzării activităților sale din sectorul AMCA către întreprinderea Clariant AG, reclamanta nu mai putea consulta documentele comerciale pertinente. De asemenea, aceasta ar fi solicitat în mai multe ocazii întreprinderii Clariant AG să consulte documentele și informațiile referitoare la perioada anterioară vânzării activității sale din sectorul AMCA, lucru pe care aceasta din urmă l-ar fi refuzat.

156

Reclamanta susține că destinatarul unei comunicări privind obiecțiunile care află că, în afara dosarului de investigație, Comisia deține documente care ar putea fi utile acestuia pentru apărare, poate solicita și accesul la aceste documente. Astfel, jurisprudența ar admite că răspunsurile terților la comunicarea privind obiecțiunile, dar și înscrisurile din dosarele Comisiei privind alte proceduri referitoare la înțelegeri sau chiar la alte domenii de activitate ale Comisiei fac parte dintre documentele la care reclamanta ar putea avea acces.

157

Aceasta precizează că accesul la documente nu privește numai consultarea documentelor pe care se întemeiază comunicarea privind obiecțiunile, ci trebuie să permită întreprinderii să caute în dosarele Comisiei documente dezincriminatoare care să îi permită să se apere. Reclamanta susține că, în speță, avea nevoie să aibă acces la răspunsurile date de Clariant AG și de Clariant GmbH la comunicarea privind obiecțiunile în scopul de a stabili dacă, în lipsa unor dosare proprii privind sectorul AMCA, ar fi fost posibilă o mai strânsă colaborare cu Comisia. În plus, după vânzarea în 1997 a activității sale din sectorul AMCA către întreprinderea Clariant AG, aceasta nu ar mai fi fost în măsură să consulte documentele comerciale și nu ar mai fi avut nicio posibilitate de a-și continua cercetările asupra faptelor în cauză.

158

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia observațiile formulate de Clariant AG și de Clariant GmbH nu ar fi putut fi decât documente incriminatoare, reclamanta răspunde că, în măsura în care nu cunoștea strategia de apărare a reclamantei, Comisia nu putea decide singură ce anume constituia documente incriminatoare sau dezincriminatoare. Astfel, potrivit jurisprudenței și practicii decizionale a Comisiei, nu intră în competența Comisiei să decidă care este pertinența unui anumit document pentru o întreprindere și pentru strategia de apărare a acesteia.

159

Comisia răspunde că, în măsura în care reclamanta, după primirea comunicării privind obiecțiunile, a avut acces la dosarul de investigație, dreptul acesteia de a avea acces la dosar în cursul procedurii administrative a fost respectat. Aceasta precizează că reclamanta nu ar fi avut niciodată dreptul de a avea acces la alte înscrisuri și în special la răspunsurile altor destinatari ai comunicării privind obiecțiunile. Astfel, potrivit jurisprudenței, accesul la dosar este limitat la documentele conținute în dosar, și anume documentele care pot fi incriminatorii sau dezincriminatorii în raport cu obiecțiile invocate.

160

Mai întâi, este necesar să se amintească faptul că accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop, în special, să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care apar în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea sa privind obiecțiunile, pe baza acestor elemente. Astfel, accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T-191/98, T-212/98-T-214/98, Rec., p. II-3275, punctul 334 și jurisprudența citată).

161

Dreptul de acces la dosar presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigație și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C-199/99 P, Rec., p. I-11177, punctul 125, și Hotărârea Tribunalului din , Solvay/Comisia, T-30/91, Rec., p. II-1775, punctul 81). Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatorii, cât și pe cele dezincriminatorii, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Curții din , Hoffmann-La Roche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctele 9 și 11, și Hotărârea Curții Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 68).

162

În speță, trebuie arătat că reclamanta nu contestă că a avut acces la dosar, inclusiv la documentele și la declarațiile care au fost prezentate Comisiei și la documentele pe care Comisia s-a întemeiat. Reclamanta se limitează să afirme că nu a avut acces la observațiile formulate de Clariant și în special la răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, deși ar fi avut nevoie să aibă acces la acesta pentru a stabili dacă, în lipsa unui dosar propriu privind activitatea din sectorul AMCA pe care a cedat-o întreprinderii Clariant AG, ar fi fost posibilă o mai strânsă colaborare cu Comisia. Astfel, reclamanta pretinde că, în calitate de fostă proprietară a activității din sectorul AMCA, aceasta avea, spre deosebire de alte întreprinderi cărora li s-a aplicat o amendă în temeiul articolului 81 CE, un interes superior de a avea acces la aceste documente.

163

În această privință, trebuie amintit că doar la începutul etapei contradictorii administrative această întreprindere este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii și dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, răspunsul celorlalte părți la comunicarea privind obiecțiunile nu este, în principiu, cuprins în ansamblul documentelor din dosarul de investigație pe care îl pot consulta părțile.

164

Totuși, deși Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr-un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într-o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, trebuie să se permită celorlalte întreprinderi implicate în această procedură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă. În astfel de împrejurări, respectivul fragment dintr-un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau documentul anexat la un astfel de răspuns constituie într-adevăr un element incriminator față de diferitele întreprinderi care ar fi participat la încălcare (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T-25/95, T-26/95, T-30/95-T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 și T-104/95, Rec., p. II-491, punctul 386, și Hotărârea Tribunalului Avebe/Comisia, citată anterior, punctul 50 și jurisprudența citată).

165

Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă un document netransmis și pe care Comisia s-a întemeiat pentru incriminarea acestei întreprinderi trebuia să fie înlăturat ca mijloc de probă incriminator (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 73).

166

În ceea ce privește necomunicarea unui document dezincriminator, potrivit unei jurisprudențe constante, întreprinderea respectivă trebuie numai să dovedească faptul că necomunicarea acestuia a putut influența, în detrimentul acesteia din urmă, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia, C-51/92 P, Rec., p. I-4235, punctul 81, și Hotărârea LMV, punctul 318).

167

Totuși, jurisprudența citată anterior este lipsită de pertinență în speță, din moment ce, în etapa trimiterii comunicării privind obiecțiunile, reclamanta a avut acces la toate elementele din dosar, astfel cum acesta era constituit în momentul respectiv, inclusiv la elementele care îi puteau permite să coopereze cu Comisia, astfel cum s-a precizat la punctul 163 de mai sus. Având în vedere efectele accesului la dosar, astfel cum au fost descrise anterior, trebuie considerat că dreptul la apărare al reclamantei a fost pe deplin respectat în speță.

168

În orice caz, reclamanta nici nu demonstrează, nici nu pretinde, în înscrisurile sale, că în decizia atacată Comisia s-ar fi întemeiat pe un element din răspunsul formulat de Clariant la comunicarea privind obiecțiunile pentru a susține elementele de probă privind propriul comportament ilicit, nici că, dacă ar fi avut acces la documentele necomunicate, decizia Comisiei ar fi avut un conținut diferit.

169

Așadar, necomunicarea răspunsului respectiv nu poate, pe de o parte, să fi împiedicat reclamanta să se pronunțe în mod util asupra concluziilor la care Comisia a ajuns în comunicarea sa privind obiecțiunile pe baza elementelor de probă care figurau în dosarul de investigație și la care reclamanta nu contestă că a avut acces, nici, pe de altă parte, să fi influențat derularea procedurii și conținutul deciziei atacate.

170

Prin urmare, nu se poate considera că dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat de Comisie prin faptul că nu i s-a comunicat răspunsul formulat de Clariant la comunicarea privind obiecțiunile.

171

Această concluzie nu este infirmată de împrejurările invocate de reclamantă, și anume faptul că nu mai dispunea de documente comerciale pertinente din momentul în care a vândut activitățile sale din sectorul AMCA și că întreprinderea Clariant a refuzat să i le comunice. Astfel, în temeiul obligației generale de prudență care revine fiecărei întreprinderi, reclamanta era obligată să asigure, chiar și în împrejurările vânzării activităților sale din sectorul AMCA către întreprinderea Clariant AG, buna conservare în registrele contabile și în arhive a elementelor care să permită regăsirea activității sale, în special pentru a dispune de dovezile necesare în ipoteza unor acțiuni judiciare sau administrative (Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, T-5/00 și T-6/00, Rec., p. II-5761, punctul 87).

172

Prin urmare, trebuie respins ca nefondat aspectul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare prin neacordarea accesului la dosar.

173

Reclamanta susține că raportul final al consilierului-auditor este incomplet și în mod vădit nelegal, în măsura în care nu reia obiecțiile reclamantei privind încălcările procedurale și nu prezintă niciun motiv în ceea ce privește argumentele invocate de aceasta.

174

În plus, concluzia din raportul consilierului-auditor prin care se arată că „dreptul de a fi audiat al întreprinderilor care au participat la fuziune a fost respectat” ar fi eronată, întrucât, în speță, ar fi vorba despre o procedură referitoare la articolul 81 CE. În cazul în care raportul consilierului-auditor ar fi fost redactat în mod corect, Comisia ar fi putut adopta o decizie diferită. În orice caz, colegiul comisarilor nu ar fi trebuit să adopte o decizie înainte ca eroarea de drept a consilierului-auditor să fie rectificată. Prin urmare, decizia atacată ar trebui anulată pentru încălcarea gravă a dispozițiilor de procedură.

175

Comisia solicită respingerea acestui aspect.

176

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că raportul consilierului-auditor constituie un document pur intern al Comisiei, care nu are ca obiect completarea sau corectarea argumentelor întreprinderilor și care nu prezintă, așadar, niciun aspect decisiv de care instanța comunitară trebuie să țină seama pentru a-și exercita controlul (Hotărârea Tribunalului Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctul 375, și Hotărârea Tribunalului HFB și alții/Comisia, citată anterior, punctul 40).

177

În ceea ce privește obiecția întemeiată pe faptul că raportul consilierului-auditor ar fi incomplet, trebuie amintit că, în temeiul articolului 15 din Decizia 2001/462/CE, CECO a Comisiei din 23 mai 2001 privind mandatul consilierilor-auditori în anumite proceduri în domeniul concurenței (JO L 162, p. 21, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 108), consilierul-auditor elaborează în scris un raport final privind respectarea dreptului de a fi audiat, și anume, în special, privind divulgarea documentelor și accesul la dosar, privind termenele de răspuns la comunicările referitoare la obiecțiuni și privind derularea audierii. Se mai prevede că acesta evaluează în raportul respectiv dacă proiectul de decizie se referă numai la obiecțiunile asupra cărora li s-a permis părților să își prezinte punctul de vedere și obiectivitatea investigațiilor desfășurate.

178

La articolul 16 din Decizia 2001/462 se precizează, printre altele, că raportul final al consilierului-auditor se anexează la proiectul de decizie înaintat Comisiei pentru a garanta faptul că, atunci când ia o decizie într-un caz determinat, Comisia este pe deplin informată asupra tuturor aspectelor relevante privind desfășurarea procedurii și respectarea dreptului de a fi audiat.

179

Astfel cum reiese din dispozițiile menționate anterior, consilierul-auditor nu are sarcina de a reuni toate obiecțiile de ordin procedural care au fost invocate de persoanele interesate în cursul procedurii administrative. Acesta nu este obligat să comunice colegiului membrilor Comisiei decât obiecțiile pertinente pentru aprecierea legalității derulării procedurii administrative (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 53).

180

În speță, reiese din raportul consilierului-auditor că părțile au putut avea acces la dosar pe CD-ROM, că, deși reclamanta a primit inițial o versiune incompletă a comunicării privind obiecțiunile, i-a fost trimisă o versiune corectată și că aceasta a beneficiat de o prelungire a termenului pentru a răspunde la această comunicare. Se specifică în mod explicit că, prin scrisorile din 22 iunie 2004 și din , reclamanta a solicitat accesul la răspunsul formulat de Clariant AG la comunicarea privind obiecțiunile și că a fost informată că răspunsurile celorlalte părți la comunicarea privind obiecțiunile nu făceau parte integrantă din dosarul de investigație la care era acordat un acces general. Se mai indică și faptul că părțile au participat la audiere, cu excepția întreprinderii Elf Aquitaine și a reclamantei, și că un proiect de decizie prezentat Comisiei nu conține decât obiecțiile cu privire la care părțile au avut posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere.

181

Prin urmare, trebuie constatat că aspectele de ordin procedural din această cauză au fost menționate de consilierul-auditor care, în orice caz, nu era obligat, având în vedere jurisprudența citată (a se vedea punctul 179 de mai sus), să reunească toate obiecțiile de această natură care au fost invocate în cursul procedurii administrative.

182

Rezultă că obiecția întemeiată pe caracterul incomplet și nelegal al raportului pe motivul că nu ar relua conținutul susținerilor referitoare la încălcarea dispozițiilor de procedură și că nu ar conține niciun răspuns la argumentele invocate nu poate fi admisă.

183

În continuare, în ceea ce privește obiecția referitoare la eroarea ce afectează raportul consilierului-auditor, care menționează o „Zusammenschluss” (concentrare), trebuie constatat, astfel cum subliniază Comisia, că o astfel de eroare nu apare decât în versiunea germană. Astfel, după cum a arătat Comisia, existau alte versiuni lingvistice, și anume o versiune franceză și o versiune engleză, care au fost de asemenea comunicate colegiului membrilor Comisiei și care nu ar conține această eroare.

184

În orice caz, trebuie arătat că raportul menționează în toate versiunile lingvistice, la al doilea paragraf, „o eventuală încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) SEE în sectorul AMCA”.

185

Prin urmare, având în vedere conținutul acestui raport, care precizează cadrul juridic în care se situează cauza, și dat fiind că pretinsa eroare nu figurează decât în versiunea germană a acestui raport, prezenta obiecție trebuie respinsă.

186

Prin urmare, trebuie respins al șaselea motiv, întemeiat pe vicii de procedură în cadrul procedurii administrative.

187

Reclamanta consideră că somația de a înceta încălcarea care i-a fost adresată la articolul 3 din decizia atacată încalcă articolul 3 din Regulamentul nr. 17, întrucât vizează o acțiune imposibilă. Astfel, ținând seama de cesionarea completă în 1997 a activităților sale pe piața AMCA, somația de a înceta încălcarea nu poate fi legală. Pe lângă faptul că somația ar da terților impresia falsă că subzistă alte indicii neexaminate la momentul adoptării deciziei atacate, reclamanta consideră că această somație poate prejudicia drepturile civile ale destinatarilor deciziei atacate.

188

Potrivit acesteia, atunci când, precum în speță, o întreprindere nu mai este activă pe piață și nu există, nici măcar din punct de vedere teoretic, vreo posibilitate ca această întreprindere să participe din nou la înțelegeri pe piața relevantă, nu ar mai fi posibil să i se adreseze o somație.

189

Comisia solicită respingerea motivului.

190

În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când Comisia, acționând la cerere sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului [81 CE] sau a articolului [82 CE], poate solicita printr-o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare.

191

Potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 poate presupune interdicția de a continua anumite activități, practici sau situații a căror nelegalitate a fost constatată, dar și interdicția de a adopta un comportament viitor similar. În plus, în măsura în care aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 trebuie făcută în funcție de încălcarea constatată, Comisia are competența de a preciza întinderea obligațiilor care revin întreprinderilor vizate în scopul de a înceta această încălcare (a se vedea Hotărârea Tribunalului Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctele 1249 și 1250 și jurisprudența citată).

192

În speță, potrivit articolului 3 din decizia atacată:

„Întreprinderile indicate la articolul 1 sunt obligate să înceteze imediat încălcările menționate la acest articol, în cazul în care nu le-au încetat deja.

Acestea se abțin să repete orice act sau comportament vizat la articolul 1, precum și orice act sau comportament cu un obiect sau un efect similar.”

193

Astfel de somații intră în mod vădit în competența pe care Comisia o are în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 și, în viitor, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, prin obligarea întreprinderilor care au participat la înțelegere de a nu repeta și de a înceta orice act sau comportament menționat la articolul 1, și anume atribuirea de cote de producție și de clienți, majorarea prețurilor în mod concertat, crearea unui mecanism de compensare, schimbul de informații referitoare la volumele de vânzări și la prețuri, participarea la reuniuni periodice și la alte contacte în scopul de a pune în aplicare restricțiile menționate anterior, precum și orice act sau comportament cu un obiect sau efect similar, Comisia nu a făcut altceva decât să enunțe consecințele care decurg, în ceea ce privește comportamentul viitor al acestora, din constatarea nelegalității menționate la articolul 1 din decizia atacată.

194

În plus, este important să se arate că articolul 3 primul paragraf din decizia atacată precizează că, numai în ipoteza în care întreprinderile nu ar fi încetat deja încălcarea, acestea vor fi obligate să procedeze astfel. Prin urmare, dacă reclamanta a vândut activitățile din sectorul AMCA și a încetat încălcarea la data la care a fost adoptată decizia atacată, aceasta nu este vizată de respectivul paragraf al articolului 3 din decizia atacată.

195

Prin urmare, motivul întemeiat pe nelegalitatea articolului 3 din decizia atacată nu poate fi admis.

196

Având în vedere concluziile de la punctul 101 de mai sus, decizia atacată trebuie modificată în sensul că necontestarea faptelor de către reclamantă nu a fost luată în considerare de Comisie în temeiul secțiunii D alineatul (2) a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea. În acest sens, amenda aplicată reclamantei trebuie redusă cu 10%.

197

În rest, considerațiile Comisiei din decizia atacată, precum și modul de calcul aplicat rămân neschimbate.

198

Cuantumul final al amenzii aplicate reclamantei se calculează, așadar, după cum urmează: cuantumul de plecare al amenzii de 21 de milioane de euro se majorează cu 135% pentru a ține cont de durata încălcării. Cuantumul de bază al amenzii se stabilește, așadar, la 49,35 milioane de euro. La acest cuantum de bază se adaugă o majorare de 50% pentru că reclamanta a săvârșit o încălcare repetată, și anume un cuantum de 74,03 milioane de euro. Acest cuantum total trebuie în sfârșit redus cu 10% în temeiul secțiunii D alineatul (2) a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea, și anume o reducere cu 7,403 milioane de euro. În consecință, cuantumul final al amenzii se ridică la 66,627 milioane de euro.

199

Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. În împrejurările prezentei cauze, trebuie să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște:

Istoricul cauzei și decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa răspunderii reclamantei în ceea ce privește înțelegerea sancționată ca urmare a vânzării activităților acesteia în sectorul AMCA

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea amenzii aplicate

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea comunicării privind cooperarea

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere în calcularea cuantumului de bază al amenzii

Cu privire la prima obiecție, întemeiată pe caracterul disproporționat al cuantumului de bază al amenzii în raport cu dimensiunea pieței

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la a doua obiecție, referitoare la caracterul disproporționat al cuantumului de bază al amenzii în raport cu încadrarea pe categorii a întreprinderilor implicate

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o majorare nejustificată a amenzii pentru încălcare repetată

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe vicii de procedură în cadrul procedurii administrative

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe accesul insuficient la dosar

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe nelegalitatea raportului consilierului-auditor

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe nelegalitatea somației de a înceta încălcarea

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cuantumul final al amenzii aplicate reclamantei

Cu privire la cheltuielile de judecată