1

Prin recursul formulat, recurenții, domnul Gennady Nikolayevich Timchenko și doamna Elena Petrovna Timchenko, solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 11 septembrie 2024, Timchenko și Timchenko/Consiliul (T‑644/22, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2024:621), prin care acesta a respins acțiunea lor având ca obiect anularea articolului 1 punctul 4 din Regulamentul (UE) 2022/1273 al Consiliului din 21 iulie 2022 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 194, p. 1, denumit în continuare „regulamentul în litigiu”), în măsura în care modifică articolul 9 din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 6), prin inserarea în acesta, printre altele, la alineatul (2) al acestui articol 9, a unei obligații de raportare a fondurilor și a resurselor economice de către persoane care fac obiectul unei măsuri restrictive de înghețare.

2

Contextul factual și juridic al speței este prezentat la punctele 2-16 din hotărârea atacată. În cadrul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat și completat după cum urmează.

3

Prezenta cauză se înscrie în contextul măsurilor restrictive adoptate de Uniunea Europeană începând cu anul 2014 ca răspuns la acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.

4

Recurenții fac obiectul unor astfel de măsuri restrictive. Domnul Timchenko este un om de afaceri, iar doamna Timchenko este soția sa. Aceștia au amândoi cetățenie rusă și finlandeză.

5

Articolul 2 din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 476/2014 al Consiliului din 12 mai 2014 (JO 2014, L 137, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 269/2014”), a cărui versiune era aceeași atât la data adoptării actelor menționate la punctul 7 din prezenta hotărâre, cât și la data adoptării regulamentului în litigiu, prevede:

„(1)   Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism sau de persoane fizice sau juridice, entități sau organisme asociate acestora, astfel cum figurează în lista din anexa I.

(2)   Se interzice punerea la dispoziție, direct sau indirect, a oricăror fonduri sau resurse economice către sau în beneficiul persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor sau al persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor asociate acestora, care figurează în lista din anexa I.”

6

Articolul 9 din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin regulamentul în litigiu, prevede:

„(1)   Este interzisă participarea în cunoștință de cauză și deliberată la activități care au drept scop sau efect eludarea măsurilor menționate la articolul 2.

(2)   Persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele incluse pe lista din anexa I:

(3)   Nerespectarea alineatului (2) este considerată ca participare, astfel cum este menționată la alineatul (1), la activități care au drept scop sau efect eludarea măsurilor menționate la articolul 2.

[…]”

7

În anul 2022, Consiliul Uniunii Europene a adoptat măsuri restrictive împotriva recurenților, printre care înghețarea fondurilor și a resurselor lor economice, prin adăugarea numelor lor pe listele persoanelor, entităților și organismelor care figurează în anexa la Decizia 2014/145/PESC a Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16) și în anexa I la Regulamentul nr. 269/2014. Aceste măsuri au fost luate, în ceea ce îl privește pe domnul Timchenko, prin Decizia (PESC) 2022/337 a Consiliului din 28 februarie 2022 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 59, p. 1), precum și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/336 al Consiliului din 28 februarie 2022 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 58, p. 1) și, în ceea ce o privește pe doamna Timchenko, prin Decizia (PESC) 2022/582 a Consiliului din 8 aprilie 2022 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 110, p. 55), precum și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/581 al Consiliului din 8 aprilie 2022 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 110, p. 3). Ulterior, Consiliul a prelungit măsurile restrictive adoptate împotriva recurenților.

8

Prin cererea introductivă din 14 octombrie 2022, recurenții au introdus o acțiune la Tribunal pentru a obține, în esență, anularea articolului 1 punctul 4 din regulamentul în litigiu în măsura în care modifică articolul 9 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 269/2014. Aceștia susțineau în special că, modificând astfel articolul 9 alineatul (2) din acest regulament pentru a include, printre altele, obligația persoanelor fizice înscrise în anexa I la regulamentul menționat de a raporta autorităților competente ale statelor membre fondurile și resursele economice care le aparțin, se află în proprietatea lor, sunt deținute de ele sau se află sub controlul lor pe teritoriul Uniunii Europene (denumită în continuare „obligația de raportare în litigiu”), Consiliul a depășit competențele care îi sunt conferite în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE și a încălcat de asemenea, printre altele, articolul 29 TUE.

9

La punctul 65 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat, referindu‑se la punctele 56-64 din aceeași hotărâre, că, din moment ce obligația de raportare în litigiu ține de competența de care dispune Consiliul de a pune în aplicare o decizie adoptată în materie de politică externă și de securitate comună (PESC) în temeiul articolului 29 TUE, în speță Decizia 2014/145, Consiliul a putut să prevadă această obligație pe baza unui regulament al Uniunii adoptat în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, independent de faptul că este vorba despre o obligație de a face pusă în sarcina unor persoane precum recurenții și că această obligație nu era prevăzută de Decizia 2014/145 însăși.

10

Mai precis, la punctul 61 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat argumentul recurenților potrivit căruia obligația de raportare în litigiu ar ține de competența de executare a statelor membre și ar caracteriza existența unei încălcări a articolului 24 alineatul (2) TUE.

11

Pe de altă parte, întrucât a respins celelalte motive invocate de recurenți, Tribunalul a respins acțiunea acestora.

12

Recurenții solicită Curții:

13

Consiliul solicită Curții:

14

Comisia Europeană solicită Curții:

15

În susținerea recursului formulat, recurenții invocă două motive, primul întemeiat pe o motivare insuficientă și al doilea pe erori de drept săvârșite de Tribunal în aplicarea și în interpretarea articolului 215 TFUE, precum și a jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236).

16

Prin intermediul primului motiv, recurenții reproșează Tribunalului că nu a motivat suficient hotărârea atacată pentru a răspunde la argumentația lor potrivit căreia Consiliul și‑ar fi depășit competențele prin faptul că a prevăzut obligația de raportare în litigiu care figurează la articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin regulamentul în litigiu. Acest motiv se împarte în două aspecte.

17

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurenții reproșează Tribunalului că nu a expus în mod clar și neechivoc dacă obligația de raportare în litigiu constituie o măsură restrictivă adoptată în temeiul articolului 29 TUE și al articolului 215 TFUE, astfel cum ar reieși din cuprinsul punctelor 56 și 62 din hotărârea atacată, sau dacă această obligație constituie o măsură de punere în aplicare sau de executare a unor măsuri restrictive, ceea ce ar reieși din cuprinsul punctului 60 din această hotărâre. Raționamentul Tribunalului ar fi, așadar, ambiguu în ceea ce privește calificarea juridică ce trebuie dată obligației menționate.

18

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurenții consideră că Tribunalul a motivat insuficient punctele 57-60 din hotărârea atacată în măsura în care raționamentul său nu ar identifica temeiul juridic concret de care se putea prevala Consiliul pentru a prevedea obligația de raportare în litigiu. Astfel, Tribunalul nu ar explica modul în care a ajuns la concluzia potrivit căreia Consiliul nu și‑a depășit competențele prin faptul că a prevăzut această obligație, în condițiile în care articolul 215 alineatul (2) TFUE i‑ar permite numai să adopte măsuri restrictive deja prevăzute în decizia PESC de referință, iar, în temeiul articolului 24 TUE, punerea în aplicare a măsurilor restrictive este de competența Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, precum și a statelor membre.

19

Consiliul și Comisia contestă temeinicia argumentelor recurenților.

20

Trebuie amintit, astfel cum a procedat Tribunalul la punctele 51 și 52 din hotărârea atacată, că, în domeniul PESC, Consiliul poate, în temeiul articolului 29 TUE, să adopte decizii care definesc poziția Uniunii într‑o anumită chestiune de natură geografică sau tematică, o astfel de poziție putând include măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, a unor grupuri sau a unor entități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 87 și 88, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Bank Refah Kargaran/Consiliul, C‑134/19 P, EU:C:2020:793, punctele 41 și 44).

21

Pe de altă parte, articolul 215 alineatul (2) TFUE permite Consiliului să adopte măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal atunci când acest lucru este prevăzut de o decizie adoptată în conformitate cu capitolul 2 din titlul V din Tratatul UE, din care face parte articolul 29 din acesta din urmă.

22

Ținând seama de faptul că măsurile restrictive pot fi adoptate de Consiliu atât în cadrul unei decizii PESC în temeiul articolului 29 TUE, cât și în cadrul unor acte ale Uniunii adoptate în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, Curtea a precizat, după cum a amintit Tribunalul, în esență, la punctele 53-55 din hotărârea atacată, repartizarea competențelor Consiliului în raport cu aceste două dispoziții ale tratatelor.

23

Astfel, deciziile adoptate în cadrul PESC în temeiul articolului 29 TUE stabilesc poziția Uniunii în ceea ce privește măsurile restrictive care trebuie adoptate. Ca regulă generală, Consiliul are vocația de a defini sau chiar de a preciza obiectul acestora, hotărând în unanimitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 88 și 90).

24

În ceea ce privește regulamentele adoptate în temeiul articolului 215 TFUE, acestea au legătură, având în vedere obiectivele și conținutul lor, cu aceste decizii și constituie instrumentul pentru punerea lor în aplicare la nivelul Uniunii. Astfel, această dispoziție, care stabilește o pasarelă între obiectivele Tratatului UE în materie de PESC și acțiunile Uniunii care presupun măsuri economice care intră sub incidența Tratatului FUE, permite adoptarea unor regulamente de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Comisiei, pentru a executa decizia PESC în cauză și pentru a pune astfel în aplicare măsurile restrictive atunci când acestea intră în domeniul de aplicare al Tratatului FUE, precum și în special pentru a garanta aplicarea lor uniformă în toate statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Parlamentul/Consiliul, C‑130/10, EU:C:2012:472, punctele 72 și 76, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 88-90).

25

Pe baza acestei jurisprudențe, Tribunalul a arătat, la punctele 56, 59 și 60 din hotărârea atacată coroborate cu punctele 63 și 65 din aceasta, că obligația de raportare în litigiu care figurează la articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin regulamentul în litigiu, fusese instituită în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE și că avea ca obiect punerea în aplicare a unei decizii adoptate în materie de PESC în temeiul articolului 29 TUE, și anume Decizia 2014/145, pentru a garanta aplicarea uniformă pe teritoriul Uniunii a măsurilor restrictive prevăzute de această decizie, în special pentru a submina strategiile de eludare a acestor măsuri.

26

Din cuprinsul acestor puncte reiese că, ținând seama de jurisprudența amintită la punctele 53-55 din hotărârea atacată și rezumată la punctele 20-24 din prezenta hotărâre, Tribunalul a considerat că obligația de raportare în litigiu nu era o măsură restrictivă adoptată în temeiul articolului 29 TUE sau în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, ci o măsură, adoptată numai în temeiul acestei din urmă dispoziții, care urmărește să asigure aplicarea uniformă a măsurii restrictive de înghețare a fondurilor și a resurselor economice prevăzută la articolul 2 din Decizia 2014/145 și reprodusă în esență la articolul 2 din Regulamentul nr. 269/2014.

27

Procedând astfel, Tribunalul a identificat în mod clar și neechivoc, pe de o parte, la punctul 60 din hotărârea atacată coroborat cu punctul 56 din această hotărâre, temeiul juridic al obligației de raportare în litigiu, și anume articolul 215 alineatul (2) TFUE, și, pe de altă parte, la punctul 60 din hotărârea menționată, natura juridică a acestei obligații, și anume o măsură prin care se urmărește punerea în aplicare a Deciziei 2014/145 astfel încât să se garanteze aplicarea uniformă a măsurii restrictive de înghețare a fondurilor și a resurselor economice prevăzute de această decizie.

28

Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurenți, constatarea, la punctul 62 din hotărârea atacată, potrivit căreia simpla referire la „măsurile restrictive” cuprinsă la articolul 215 alineatul (2) TFUE nu are drept consecință limitarea măsurilor prevăzute de această dispoziție la obligații de a nu face nu poate fi înțeleasă în sensul că Tribunalul ar fi calificat obligația de raportare în litigiu drept „măsură restrictivă” și ar fi contrazis astfel constatarea sa cuprinsă la punctul 60 din această hotărâre, potrivit căreia această obligație de raportare vizează punerea în aplicare a unei asemenea măsuri.

29

Desigur, textul articolului 215 alineatul (2) TFUE utilizează numai expresia „măsuri restrictive” și, la punctul 56 din hotărârea atacată, precum și la punctele 63 și 65 din aceasta din urmă, Tribunalul constată că obligația de raportare în litigiu a fost instituită numai în temeiul acestei dispoziții din Tratatul FUE.

30

Aceasta nu implică însă faptul că obligația respectivă ar trebui calificată în mod imperativ drept „măsură restrictivă”. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 89 din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), citată la punctul 54 din hotărârea atacată și amintită în esență la punctul 24 din prezenta hotărâre, măsurile luate de Consiliu într‑un regulament adoptat în temeiul dispoziției menționate pot urmări punerea în aplicare a măsurilor restrictive prevăzute de o decizie PESC atunci când asemenea măsuri intră în domeniul de aplicare al Tratatului FUE și aplicarea acestora în mod uniform în toate statele membre. În acest scop, Consiliul poate reproduce conținutul esențial al deciziei PESC și îi poate aduce definiții sau precizări referitoare la aplicarea măsurilor restrictive prevăzute de această decizie.

31

În aceste condiții și ținând seama și de faptul că, în temeiul articolului 26 alineatul (2) al doilea paragraf TUE, Consiliul trebuie să asigure unitatea, coerența și eficacitatea acțiunii Uniunii în materie de PESC, această instituție poate fi pusă în situația de a adopta într‑un astfel de regulament măsuri care urmăresc să asigure aplicarea uniformă, coerentă și eficace a măsurilor restrictive definite într‑o decizie PESC, fără ca aceste măsuri de aplicare să constituie ele însele măsuri restrictive. Or, tocmai acesta este obiectul obligației de raportare în litigiu, ca măsură care, astfel cum rezultă în esență din cuprinsul punctelor 59 și 60 din hotărârea atacată, se raportează la măsura restrictivă de înghețare a fondurilor și a resurselor economice prevăzută la articolul 2 din Decizia 2014/145 și reprodusă în esență la articolul 2 din Regulamentul nr. 269/2014.

32

Afirmând, la punctul 62 din hotărârea atacată, că simpla referire în articolul 215 alineatul (2) TFUE la „măsuri restrictive” nu are drept consecință limitarea măsurilor prevăzute de această dispoziție la obligații de a nu face, Tribunalul a explicat, după cum reiese de altfel în mod explicit din a doua teză a acestui punct 62, precum și din cuprinsul punctului 63 din aceeași hotărâre, că o măsură adoptată în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE poate, precum în speță, să presupună o obligație de a face pentru a garanta aplicarea uniformă a unei măsuri restrictive adoptate printr‑o decizie PESC.

33

Prin urmare, criticile invocate în susținerea primului aspect al primului motiv și în susținerea unei părți a celui de al doilea aspect al acestui motiv, prin care se reproșează Tribunalului că s‑a contrazis și că și‑a motivat insuficient raționamentul privind temeiul juridic de care se putea prevala Consiliul pentru a prevedea obligația de raportare în litigiu, sunt nefondate.

34

Trebuie de asemenea respinsă critica, invocată în susținerea celui de al doilea aspect al motivului menționat, potrivit căreia raționamentul Tribunalului referitor la temeiul juridic al obligației de raportare în litigiu ar fi, la punctele 57-60 din hotărârea atacată, afectat de o motivare insuficientă pentru motivul că această instanță nu ar fi ținut seama de faptul că măsurile restrictive sunt, în temeiul articolului 24 TUE, executate de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, precum și de statele membre.

35

Astfel, la punctul 61 din hotărârea atacată, necontestat în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Tribunalul, referindu‑se în mod expres la raționamentul său și la motivele care figurează la punctele 57-60 din această hotărâre, a înlăturat argumentul recurenților întemeiat tocmai pe încălcarea acestui articol din Tratatul UE și pe nerespectarea competențelor de executare ale statelor membre. În aceste condiții, nu se poate considera că Tribunalul a motivat insuficient hotărârea atacată în această privință.

36

Având în vedere considerațiile care precedă, primul motiv trebuie respins ca nefondat.

37

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții susțin că, din cauza unei interpretări și a unei aplicări eronate a articolului 215 TFUE și a Hotărârii din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctul 63 din hotărârea atacată, că Consiliul putea să prevadă obligația de raportare în litigiu care figurează la articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat prin regulamentul în litigiu, indiferent dacă această hotărâre este înțeleasă în sensul că a calificat această obligație drept măsură restrictivă (primul aspect al celui de al doilea motiv) sau drept măsură de punere în aplicare sau de executare a unei măsuri restrictive de înghețare a fondurilor și a resurselor economice (al doilea aspect al celui de al doilea motiv).

38

În ipoteza în care Tribunalul ar fi calificat obligația de raportare în litigiu drept o măsură restrictivă, recurenții consideră că această instanță a statuat în mod eronat, la punctul 63 din hotărârea atacată, că Consiliul putea să o adopte în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, deși această obligație nu era prevăzută în mod expres în decizia PESC referitoare la aceasta.

39

Astfel, pe de o parte, articolul 215 alineatul (2) TFUE ar exclude posibilitatea de a adopta măsuri restrictive suplimentare și distincte de cele prevăzute în decizia PESC în cauză. Or, Decizia 2014/145 nu ar menționa obligația de raportare în litigiu. Pe de altă parte, însăși natura acestei obligații, care constituie o obligație de sine stătătoare care trebuie respectată de persoanele în cauză, sub sancțiunea de a se considera lipsa unei raportări drept o eludare a măsurilor restrictive, pasibilă de sancțiuni, ar impune ca aceasta să fie înscrisă nu numai în regulamentul care prevede obligația menționată, ci și în decizia PESC de referință, care este adoptată în unanimitate.

40

Consiliul și Comisia contestă argumentele recurenților.

41

Primul aspect al celui de al doilea motiv este formulat în ipoteza în care Tribunalul ar fi calificat obligația de raportare în litigiu drept măsură restrictivă. Or, din motivele expuse la punctele 26-32 din prezenta hotărâre reiese că nu aceasta este situația. În aceste condiții, aspectul menționat trebuie respins ca inoperant.

42

În ipoteza în care Tribunalul ar fi calificat obligația de raportare în litigiu drept măsură de punere în aplicare sau de executare a măsurii restrictive de înghețare a fondurilor și a resurselor economice, prevăzută în special la articolul 2 din Decizia 2014/145, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 63 din hotărârea atacată, că Consiliul era competent să prevadă o asemenea obligație în Regulamentul nr. 269/2014. Astfel, Tribunalul ar fi încălcat articolul 24 TUE potrivit căruia, în lipsa aplicării articolului 291 alineatul (2) TFUE, ar reveni fiecărui stat membru, iar nu Consiliului, sarcina de a adopta măsurile necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor restrictive definite printr‑o decizie PESC.

43

Pe de altă parte, tot în aceeași ipoteză, recurenții susțin în esență că Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod eronat, la punctele 54-59 din hotărârea atacată, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), astfel încât a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că Consiliul era competent să prevadă o asemenea obligație în Regulamentul nr. 269/2014. Astfel, din această hotărâre ar reieși că un regulament adoptat în temeiul articolului 215 TFUE constituie numai un instrument care urmărește să confere efect direct și, prin urmare, forță obligatorie măsurilor restrictive deja definite într‑o decizie PESC, la nevoie precizându‑le, dar fără a adăuga alte măsuri sau fără a modifica domeniul de aplicare al celor astfel definite. Or, Tribunalul ar fi extins domeniul de aplicare al hotărârii menționate arătând că un astfel de regulament nu numai că conferă efect unor asemenea măsuri restrictive, dar le și pune în aplicare.

44

Consiliul și Comisia contestă aceste argumente.

45

În primul rând, în ceea ce privește argumentele recurenților rezumate la punctul 42 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, în temeiul articolului 24 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 26 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (3) TUE, Consiliul adoptă, hotărând în unanimitate, deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a PESC, pe baza orientărilor generale și a liniilor strategice definite de Consiliul European, și că PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, precum și de statele membre, în conformitate cu tratatele și utilizând mijloacele naționale, precum și pe cele ale Uniunii.

46

După cum Tribunalul a statuat în mod corect în esență la punctul 61 din hotărârea atacată coroborat cu punctele 57-60 din această hotărâre la care face trimitere acest punct 61, Consiliul, astfel cum reiese și din cuprinsul punctelor 30, 31 și 32 din prezenta hotărâre, este abilitat, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolelor 24 și 26 TUE, precum și al articolului 215 alineatul (2) TFUE, să pună în aplicare deciziile adoptate în materie de PESC în temeiul articolului 29 TUE pentru a garanta în special aplicarea uniformă, coerentă și eficientă în toate statele membre a măsurilor restrictive prevăzute în asemenea decizii, atunci când aceste măsuri intră în domeniul de aplicare al Tratatului FUE.

47

Adoptând așadar, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, un regulament prin care se urmărește punerea în aplicare a unei decizii PESC, Consiliul nu încalcă nicidecum competența de punere în aplicare a statelor membre prevăzută la articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf și la articolul 26 alineatul (3) TUE.

48

Astfel, în timp ce un asemenea regulament urmărește să confere efect la nivelul Uniunii măsurilor restrictive prevăzute într‑o decizie PESC, asigurând în același timp o aplicare uniformă, coerentă și eficace, competența de punere în aplicare a statelor membre vizată de aceste dispoziții din Tratatul UE se raportează nu la punerea în aplicare a deciziilor PESC și la aplicarea măsurilor restrictive la nivelul Uniunii, ci la punerea în aplicare a acestor măsuri de către autoritățile competente ale fiecărui stat membru pe teritoriul lor național.

49

Acest lucru trebuie să fie valabil cu atât mai mult cu cât, potrivit termenilor înșiși ai articolului 26 alineatul (3) TUE, PESC este pusă în aplicare de statele membre „utilizând mijloacele […] Uniunii”. Aceasta implică faptul că statele membre trebuie să garanteze punerea în aplicare a măsurilor restrictive pe teritoriile lor respective cu respectarea măsurilor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE pentru a garanta aplicarea uniformă, coerentă și eficace la nivelul Uniunii a măsurilor restrictive definite în cadrul deciziilor PESC.

50

În măsura în care recurenții consideră că Consiliul nu putea să prevadă obligația de raportare în litigiu în lipsa unei competențe de punere în aplicare ce i‑ar fi fost conferită în acest sens, în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE, printr‑un regulament adoptat în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, este suficient să se arate că măsuri restrictive și măsuri care, precum obligația de raportare în litigiu, urmăresc să aplice în mod uniform, coerent și eficient la nivelul Uniunii măsuri restrictive prevăzute într‑o decizie PESC pot fi, desigur, adoptate în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE atunci când un regulament adoptat în temeiul articolului 215 TFUE conferă competențe de punere în aplicare Comisiei sau Consiliului, dar acestea pot fi de asemenea adoptate exclusiv în temeiul celei de a doua dintre dispozițiile menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 34).

51

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentele recurenților rezumate la punctul 43 din prezenta hotărâre, trebuie să se considere că Tribunalul a amintit și a aplicat în mod corect, la punctele 54-59 din hotărârea atacată, jurisprudența rezultată din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236). Astfel, după cum Tribunalul a statuat în esență și așa cum s‑a arătat deja la punctul 29 din prezenta hotărâre, din cuprinsul punctelor 88-90 din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236), reiese că Consiliul este abilitat, în cadrul unui regulament adoptat în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, să adopte orice măsură, precum obligația de raportare în litigiu, care vizează punerea în aplicare a unei decizii PESC adoptate în temeiul articolului 29 TUE și, în acest cadru, să garanteze aplicarea uniformă la nivelul Uniunii a măsurilor restrictive definite într‑o asemenea decizie și amintite sau chiar precizate în regulamentul în cauză. Contrar celor afirmate de recurenți, procedând astfel, Consiliul nu adaugă nicio măsură restrictivă nouă și nici nu modifică domeniul de aplicare al măsurilor restrictive definite în decizia PESC.

52

Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se respingă al doilea aspect al celui de al doilea motiv ca nefondat și, prin urmare, să se respingă recursul în totalitate.

53

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

54

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

55

Întrucât Consiliul și Comisia au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, iar aceștia au căzut în pretenții, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște: