–

pentru ZH și KN, de L. Marczingós, ügyvéd;

–

pentru AxFina Hungary Zrt., de G. Stanka, ügyvéd;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și de K. Szíjjártó, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Kienapfel și Zs. Teleki, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ZH și KN (denumiți în continuare „cei doi consumatori”), pe de o parte, și AxFina Hungary Zrt. (denumită în continuare „AxFina”), pe de altă parte, în legătură cu consecințele juridice ale eliminării unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar care figurează într‑un contract de leasing exprimat în monedă străină încheiat între AxFina și ZH (denumită în continuare „clauza privind riscul de schimb valutar”).

3

Al douăzeci și unulea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;

[…]

întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

4

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din această directivă:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea [Europeană] sunt părți, în special în domeniul transportului.”

5

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6

Articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

7

Articolul 209/A din Polgári Törvénykönyvről szóló 1959. évi IV. törvény (Legea nr. IV din 1959 de adoptare a Codului civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „vechiul Cod civil”), prevede că sunt nule clauzele abuzive incluse în contractele încheiate cu consumatorii ca condiții generale sau pe care profesionistul le‑a redactat în mod unilateral, în prealabil și fără negociere individuală. În temeiul acestui articol 209/A, nulitatea poate fi invocată numai în interesul consumatorului.

8

În temeiul articolului 237 alineatul 1 din vechiul Cod civil, în cazul unui contract nevalid, trebuie să se revină la situația existentă anterior încheierii contractului respectiv.

9

Potrivit articolului 237 alineatul 2 din acest cod:

„Dacă nu este posibilă revenirea la situația existentă anterior încheierii contractului nevalid, instanța poate declara acest contract aplicabil pentru perioada care a trecut până la pronunțarea hotărârii. Contractul respectiv poate fi declarat valid dacă este posibil să se elimine cauza de nevaliditate, în special prin eliminarea avantajului disproporționat, când există o disproporție între prestațiile părților, în contractele de împrumut cu dobândă excesivă. În asemenea ipoteze, trebuie să se dispună restituirea prestației datorate, dacă este cazul, fără contraprestație.”

10

Din articolul 361 alineatul 1 din codul menționat reiese că orice persoană care a obținut un avantaj patrimonial în detrimentul altei persoane este obligată să restituie acest avantaj.

11

Potrivit articolului 363 din același cod, „[n]ormele privind posesia fără titlu […] sunt aplicabile restituirii avantajelor patrimoniale legate de îmbogățire; persoana obligată la rambursare poate solicita rambursarea cheltuielilor necesare care au fost consacrate bunului”.

12

Articolul 3 alineatele 1 și 2 din Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. törvény [Legea nr. XXXVIII. din 2014 de reglementare a anumitor aspecte privind decizia pronunțată de Kúria (Curtea Supremă) în interesul unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept civil în materia contractelor de împrumut încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii], în versiunea sa aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea DH1”), prevede:

„1.   În contractele de împrumut încheiate cu consumatorii, este nulă clauza – cu excepția condițiilor contractuale care au fost negociate în mod individual – în temeiul căreia instituția de credit decide ca la deblocarea fondurilor destinate achiziționării bunului care face obiectul împrumutului sau al leasingului să aplice cursul de cumpărare, iar la rambursare să aplice cursul de vânzare sau un alt curs de schimb decât cel stabilit la deblocarea fondurilor.

2.   Clauza lovită de nulitate în temeiul alineatului 1 este înlocuită […] atât în ceea ce privește deblocarea fondurilor, cât și rambursarea (inclusiv plata ratelor și a tuturor costurilor, taxelor și comisioanelor stabilite în monedă străină), cu o dispoziție de aplicare a cursului de schimb oficial stabilit de Magyar Nemzeti Bank (Banca Națională a Ungariei) pentru valuta corespunzătoare.”

13

Articolul 3 alineatul 1 din Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. törvényben rögzített elszámolás szabályairól és egyes egyéb rendelkezésekről szóló 2014. évi XL. törvény [Legea nr. XL din 2014 privind normele referitoare la lichidarea conturilor prevăzute în Legea nr. XXXVIII din 2014 de reglementare a anumitor aspecte privind decizia Kúria [(Curtea Supremă)] în interesul unei interpretări uniforme a dreptului în ceea ce privește contractele de împrumut încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii, precum și diferite alte dispoziții], în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea DH2”), prevede:

„În cazul executării unei clauze lovite de nulitate la articolul 3 alineatul 1 din [Legea DH1], trebuie să se deducă în favoarea consumatorului, ca plată excedentară imputabilă unei diferențe de schimb valutar, diferența dintre cuantumul creditului acordat în aplicarea acestei clauze și cel care rezultă dintr‑o conversiune în conformitate cu alineatul 2, precum și dintre cuantumurile rambursării plătite în aplicarea clauzei menționate și cele care rezultă dintr‑o conversiune conformă cu alineatul 2.”

14

Potrivit articolului 37 alineatul 1 din Legea DH2:

„Partea nu poate, în ceea ce privește contractele care intră în domeniul de aplicare al prezentei legi, să solicite constatarea de către instanță a lipsei de validitate a contractului sau a anumitor clauze ale acestuia […] – indiferent care ar fi motivul de nevaliditate – decât dacă solicită și aplicarea de către această instanță a consecințelor juridice ale lipsei de validitate, respectiv declararea validității contractului sau că acesta produce efecte până la data la care se pronunță decizia [de nevaliditate]. […]”

15

Articolul 3 din Egyes fogyasztói kölcsönszerződésekből eredő követelések forintra átváltásával kapcsolatos kérdések rendezéséről szóló 2015. évi CXLV. törvény (Legea nr. CXLV din 2015 privind soluționarea problemelor legate de conversiunea în forinți a anumitor creanțe rezultate din contracte de împrumut încheiate cu consumatorii), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea DH7”), prevede:

„Instituția de credit este obligată

16

Articolul 9 alineatul 1 din Legea DH7 prevede:

„O modificare a unui contract de împrumut încheiat în monedă străină în aplicarea prezentului capitol nu poate avea loc în detrimentul consumatorului în cauză în ceea ce privește nivelul dobânzilor, al cheltuielilor și al costurilor legate de operațiune.”

17

Potrivit articolului 12 alineatul 1 din această lege:

„Cursul de schimb aplicat pentru conversia în forinți este cursul de schimb stabilit oficial pentru monede străine de Banca Națională a Ungariei la 19 august 2015.”

18

Articolul 15 alineatul 1 din legea menționată prevede:

„Creanțele rezultate din contracte de împrumut încheiate în monedă străină care au fost deja reziliate sunt convertite de instituția de credit în creanțe exprimate în forinți în condițiile prevăzute în prezentul capitol și la cursul de schimb prevăzut la articolul 12 alineatul 1.”

19

La 21 iunie 2007, ZH a încheiat cu AxFina, în vederea cumpărării unui autovehicul, un contract de leasing exprimat în monedă străină, și anume în franci elvețieni (CHF), KN fiind, la rândul său, garant solidar pentru executarea de către ZH a obligațiilor sale contractuale. Părțile au convenit că creditul în discuție în litigiul principal trebuia rambursat în 120 de rate lunare fixe exprimate în forinți maghiari (HUF). Acest contract cuprindea în plus clauza referitoare la riscul de schimb valutar, în temeiul căreia variația cursului de schimb al acestei monede străine ar face obiectul unei lichidări la sfârșitul contractului menționat și care avea ca efect faptul că riscul asociat aprecierii monedei străine menționate în raport cu forintul maghiar era pus integral în sarcina celor doi consumatori.

20

La 7 mai 2013, AxFina a reziliat contractul de leasing în discuție în litigiul principal cu efect imediat din cauza întârzierilor în efectuarea plăților imputabile celor doi consumatori, întreaga datorie calculată în forinți maghiari și care decurgea din acest contract devenind astfel exigibilă într‑o singură tranșă. Din această datorie, AxFina a dedus mai precis cuantumul rezultat din lichidarea prevăzută la articolul 3 alineatul 1 din Legea DH2, ca plată excedentară imputabilă unei diferențe de schimb valutar prevăzute la articolul 3 alineatul 1 din Legea DH1, precum și cuantumul provenit din vânzarea vehiculului în cauză.

21

AxFina a introdus o acțiune prin care solicita ca, în cazul în care ar fi constatate caracterul abuziv al clauzei referitoare la riscul de schimb valutar și, în consecință, lipsa de validitate a contractului menționat, același contract să fie declarat valid cu efect retroactiv de la data încheierii sale, iar cei doi consumatori să fie obligați în solidar la plata sumei de 1637682 HUF (aproximativ 4000 de euro) cu titlu de principal și de dobânzi de întârziere. Din acest cuantum, 972960 HUF (aproximativ 2250 de euro) ar fi datorați în temeiul riscului de schimb valutar.

22

În hotărârea sa, instanța de prim grad de jurisdicție, constatând în același timp nevaliditatea contractului de leasing financiar în discuție în litigiul principal ca urmare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul de schimb valutar, a statuat că cei doi consumatori erau totuși obligați să suporte acest risc într‑o anumită limită. În acest scop, ea a redus creanța AxFina, întemeiată pe acest contract, pe care l‑a declarat valid, cu suma pe care ZH a pierdut‑o în comparație cu situația în care contractul menționat ar fi fost exprimat în forinți maghiari.

23

Instanța care s‑a pronunțat cu privire la apelul formulat de cei doi consumatori împotriva acestei hotărâri a confirmat‑o pe aceasta din urmă. În opinia sa, soluția reținută în hotărârea menționată permitea eliminarea atingerii aduse intereselor acestor consumatori cauzate de clauza referitoare la riscul de schimb valutar. În plus, caracterul ireversibil al prestațiilor prevăzute de contractul menționat ar fi exclus restabilirea situației în care s‑ar fi aflat consumatorii respectivi în lipsa clauzei referitoare la riscul de schimb valutar.

24

Aceiași consumatori au formulat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel la Kúria (Curtea Supremă, Ungaria), care este instanța de trimitere. În acest cadru, ei solicită în special pronunțarea unei decizii de respingere a acțiunii inițiale introduse de AxFina, susținând în acest scop că excluderea soluției care constă în restabilirea situației în care s‑ar fi aflat în lipsa clauzei referitoare la riscul de schimb valutar este contrară dreptului Uniunii și că instanța nu este, de altfel, autorizată să modifice conținutul acestei clauze abuzive.

25

Instanța de trimitere arată că este chemată astfel să se pronunțe cu privire la soluția care trebuie rezervată unui contract de leasing exprimat în monedă străină atunci când o clauză care figurează în acest contract, în temeiul căreia riscul de schimb valutar este suportat în întregime de consumatorul în cauză, este considerată abuzivă ca urmare a unei informări insuficiente a acestui consumator în ceea ce privește natura acestui risc, iar eliminarea acestei clauze, care ar defini obiectul principal al contractului menționat, ar determina nevaliditatea aceluiași contract în ansamblul său.

26

În această privință, instanța de trimitere explică, în primul rând, că, în dreptul maghiar, consecințele juridice ale nevalidității unui contract în ansamblul său sunt reglementate la articolul 237 alineatele 1 și 2 din vechiul Cod civil. În temeiul acestei dispoziții, consecințele juridice principale, „și de același rang”, ale acestei nevalidități ar fi restabilirea situației inițiale sau, dacă motivul de nevaliditate poate fi eliminat, o declarație potrivit căreia contractul în cauză este valid ex tunc, această validitate putând fi declarată, printre altele, atunci când restabilirea situației anterioare încheierii acestui contract este imposibilă. În cazul în care nu este posibilă nici o astfel de declarație de validitate, instanța sesizată ar declara că contractul menționat a produs efecte până la pronunțarea deciziei sale și ar dispune rambursarea contravalorii prestației rămase eventual fără contraprestație.

27

În ceea ce privește, în special, contractele care intră în domeniul de aplicare al Legilor DH1 și DH2, precum contractul de leasing în cauză în litigiul principal, articolul 37 alineatul 1 din Legea DH2 ar impune să se considere că consecințele nevalidității unui astfel de contract constau în declararea validității contractului sau în constatarea faptului că acesta produce efecte până la pronunțarea deciziei de nevaliditate și ar exclude astfel restabilirea situației inițiale. De asemenea, în doctrina și în jurisprudența maghiară s‑ar considera că, având în vedere natura contractelor de credit și a contractelor de leasing, nu este posibil, în caz de nevaliditate a unor astfel de contracte, să se conceapă o restabilire a situației inițiale.

28

În acest cadru, instanța de trimitere consideră că, deși Curtea s‑a pronunțat în mai multe rânduri și în special în Hotărârea din 27 aprilie 2023, AxFina Hungary (C‑705/21, EU:C:2023:352), și în Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului) (C‑520/21, EU:C:2023:478), cu privire la consecințele juridice, în raport cu Directiva 93/13, ale caracterului abuziv al unei clauze a cărei eliminare determină nevaliditatea contractului în cauză, jurisprudența rezultată din aceste hotărâri nu privește toate aspectele de interpretare pertinente în ceea ce privește reglementarea și practica maghiare și nu poate fi conciliată în toate cazurile cu acestea.

29

În speță, aplicarea Legilor DH1 și DH2 ar avea ca efect faptul că valoarea prestației care trebuie furnizată în temeiul contractului de leasing în discuție în litigiul principal poate fi calculată întotdeauna, fie în franci elvețieni, fie în forinți maghiari, chiar dacă clauza referitoare la riscul de schimb valutar este „inoperantă”, ceea ce ar permite acestui contract să continue să își producă efectele. Mai general, în dreptul maghiar, nevaliditatea unui contract nu ar antrena în mod necesar nulitatea acestuia, astfel încât să se considere că „restitutio in integrum” este singura consecință juridică posibilă a unei astfel de nulități ar fi o concluzie incorectă din punct de vedere logic.

30

Instanța de trimitere subliniază, în această privință, că nu rezultă că Directiva 93/13, care nu ar fi realizat decât o armonizare minimă în materie, reglementează aspectul privind consecințele juridice care se impun în cazul nevalidității unui contract. Prin urmare, stabilirea acestor consecințe ar ține de autonomia procedurală a statelor membre, cu condiția ca instanța națională să aibă obligația de a se asigura că consumatorul în cauză se află în final în situația în care s‑ar fi aflat dacă clauza considerată abuzivă nu ar fi existat niciodată.

31

Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă nu trebuie să se considere că un contract „poate continua să existe” fără clauzele abuzive, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, atunci când, în cazul nevalidității acestui contract în ansamblul său ca urmare a eliminării uneia dintre clauzele sale considerate abuzive, o instanță națională poate, în temeiul legislației sale naționale, să declare valid contractul respectiv, cu efect retroactiv de la data încheierii acestuia, astfel încât clauza abuzivă pe care o conține să nu presupună nicio obligație pentru consumatorul în cauză, în timp ce celelalte clauze, neabuzive, ale aceluiași contract să creeze în continuare obligații pentru părți în același mod.

32

O astfel de soluție nu ar implica o modificare contractuală interzisă potrivit jurisprudenței, în măsura în care clauza referitoare la riscul de schimb valutar ar fi eliminată, iar contractul de leasing în discuție în litigiul principal ar putea continua să existe fără această clauză. Nici natura acestui contract nu ar fi modificată, întrucât lichidarea conturilor pe baza monedei străine în care este exprimat împrumutul ar subzista prin faptul că atunci instituția de credit ar fi cea care ar suporta riscul de schimb valutar.

33

Pe de altă parte, efectul disuasiv asociat cu simpla eliminare a clauzei abuzive ar fi asigurat, în conformitate cu principiul proporționalității sancțiunilor, și anume împrumutul în discuție ar fi menținut cu o rată a dobânzii adaptată în funcție de moneda străină stipulată și care este favorabilă pentru consumatorul în cauză, însă fără ca aceasta să se compenseze cu indemnizația legată de riscul de schimb valutar suportat de acest consumator, instituția de credit fiind obligată în acest caz să îi ramburseze consumatorului respectiv cuantumurile percepute în temeiul clauzei referitoare la riscul de schimb valutar.

34

În cazul în care interpretarea propusă de instanța de trimitere nu ar fi compatibilă cu dreptul Uniunii, aceasta solicită Curții să îi furnizeze indicații cu privire la consecințele juridice pe care le‑ar putea deduce direct din acest drept în ipoteza unui contract nevalid, în măsura în care apreciază că poate, în această ipoteză, să ajungă să facă o interpretare contra legem a dreptului său intern.

35

În al doilea rând, instanța de trimitere precizează că contractul de leasing în discuție în litigiul principal intră de asemenea în domeniul de aplicare al Legii DH7. În temeiul acestei legi, creanțele rezultate din acest contract ar trebui, pentru viitor, să fie convertite în creanțe exprimate în forinți maghiari la cursul de schimb stabilit de Banca Națională a Ungariei la 19 august 2015 pentru moneda străină stipulată. În această privință, din normele și din expunerea de motive a Legii DH7 nu ar reieși că aceasta urmărește remedierea vreunei nevalidități, legiuitorul urmărind, dimpotrivă, să scutească, în general, consumatorii în cauză de obligația de a suporta pentru viitor, pentru un număr mare de contracte valabile, riscul de schimb valutar.

36

În aceste condiții, instanța menționată tinde să considere că, deși clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii, precum cele prevăzute de Legea DH7, nu sunt supuse dispozițiilor Directivei 93/13, această lege este totuși contrară acestei directive în măsura în care are ca efect suportarea de către consumatorul în cauză a unui risc de schimb valutar de un anumit nivel, în condițiile în care acest consumator ar trebui să fie scutit în totalitate de acest risc, astfel încât legea menționată ar trebui lăsată neaplicată.

37

În aceste condiții, Kúria (Curtea supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

38

Prima și a treia întrebare privesc reglementarea, la articolul 1 alineatul (2), la articolul 6 alineatul (1) și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, a modalităților potrivit cărora trebuie apreciată posibilitatea de a permite continuarea unui contract de leasing exprimat în monedă străină din care a fost înlăturată, ca fiind abuzivă, clauza care pune integral în sarcina consumatorului în cauză riscul de schimb valutar asociat acestei monede.

39

Este necesar să se precizeze, cu titlu introductiv, că, având în vedere că aceste întrebări vizează un contract care cuprinde o clauză declarată abuzivă în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, ele presupun în mod necesar că respectiva clauză intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și, prin urmare, nu este exclusă din domeniul său de aplicare în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta, care exclude din domeniul de aplicare al acestei directive în special clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

40

În această privință, deși instanța de trimitere se referă, în cadrul primei întrebări, la un „mecanism de conversiune a monedelor [prevăzut] în acte [cu putere de lege] obligatorii”, nimic din dosarul de care dispune Curtea nu indică faptul că clauza menționată, care privește riscul de schimb valutar ca atare, iar nu modalitățile de conversiune a valutelor, ar reflecta conținutul unor astfel de dispoziții, această instanță neprezentând de altfel motivele pentru care ar fi totuși necesar ca Curtea să furnizeze o interpretare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.

41

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că permite să se considere că un contract de leasing exprimat în monedă străină, devenit nevalid după ce a fost înlăturată din el, ca fiind abuzivă, o clauză care pune în sarcina consumatorului în cauză riscul de schimb valutar asociat acestei monede străine, poate „continua să existe fără clauzele abuzive”, în sensul celei dintâi dintre aceste dispoziții, atunci când acest contract intră sub incidența unei legislații naționale care impune drept consecință juridică a nevalidității unor astfel de contracte pe cea constând în liberarea completă a acestui consumator de efectele prejudiciabile numai ale clauzei abuzive, menținând în același timp validitatea și caracterul obligatoriu al celorlalte elemente ale contractului în cauză. În ipoteza unui răspuns negativ, această instanță dorește în plus să fie lămurită cu privire la consecințele pe care ar trebui să le deducă din nevaliditatea aceluiași contract, precizându‑se că apreciază că poate, în această ipoteză, să ajungă să facă o interpretare contra legem a dreptului său intern.

42

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, ținând seama de situația de inferioritate în care se află consumatorul față de profesionist, articolul 6 alineatul (1) prima teză din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Această dispoziție este o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia din urmă [Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea procedurii finalizate printr‑o decizie definitivă), C‑582/21, EU:C:2024:282, punctul 72 și jurisprudența citată].

43

De altfel, date fiind caracterul și importanța interesului public pe care îl prezintă protecția consumatorilor, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea procedurii finalizate printr‑o decizie definitivă), C‑582/21, EU:C:2024:282, punctul 73 și jurisprudența citată).

44

În acest scop, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care acesta din urmă se opune (Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

45

În consecință, o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat acest consumator în lipsa acestei clauze [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 57 și jurisprudența citată].

46

Obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate implică în principiu un efect restitutoriu corespunzător în privința sumelor respective, în măsura în care lipsa unui asemenea efect ar fi susceptibilă să compromită efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor care figurează în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58 și jurisprudența citată].

47

În plus, deși articolul 6 alineatul (1) prima teză din directiva menționată precizează că statele membre prevăd că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator „în conformitate cu legislația internă”, reglementarea prin dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin aceeași directivă nu poate totuși să modifice întinderea și, prin urmare, substanța acestei protecții (Hotărârea din 12 decembrie 2024, Kutxabank, C‑300/23, EU:C:2024:1026, punctul 160 și jurisprudența citată).

48

În consecință, deși revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini condițiile în care se efectuează constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puțin adevărat că o asemenea constatare trebuie să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei abuzive menționate, în special prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către vânzător sau furnizor în temeiul respectivei clauze abuzive [Hotărârea din 25 aprilie 2024, Caixabank (Termen de prescripție), C‑484/21, EU:C:2024:360, punctul 20 și jurisprudența citată].

49

În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că, în ceea ce privește contractele de leasing exprimate în monedă străină care conțin o clauză abuzivă referitoare la riscul de schimb valutar și care au devenit nevalide ca urmare a eliminării acestei clauze, precum cel în discuție în litigiul principal, dreptul maghiar prevede o soluție care constă într‑o „declarație de validitate” sau într‑o „declarație potrivit căreia contractul produce efecte până la data pronunțării deciziei [de nevaliditate]”, potrivit termenilor utilizați la articolul 37 alineatul 1 din Legea DH2. În acest cadru, articolul 3 din Legea DH1 ar prevedea un mecanism de conversiune a monedelor, de natură să garanteze că, după eliminarea clauzei abuzive referitoare la riscul de schimb valutar, valoarea prestațiilor care trebuie furnizate în temeiul contractului în cauză va putea fi calculată în continuare.

50

Astfel cum arată această instanță, ea pornește de la premisa potrivit căreia o asemenea soluție respectă cerințele care decurg din articolul 6 alineatul (1) prima teză din Directiva 93/13, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența amintită la punctele 42-48 din prezenta hotărâre, în măsura în care această soluție ar permite atât eliberarea completă a consumatorilor vizați de clauza abuzivă referitoare la riscul de schimb valutar care figurează în contractul pe care l‑au încheiat, menținând în același timp în vigoare toate celelalte clauze ale acestui contract, cât și asigurarea în același timp a efectului disuasiv asociat eliminării acestei clauze abuzive. Astfel, în urma punerii în aplicare a soluției respective, consecințele financiare provocate de clauza abuzivă menționată nu ar mai fi suportate de acești consumatori, ci de instituția de credit în cauză, în timp ce consumatorii menționați ar continua să beneficieze de rata favorabilă a dobânzii aferente monedei străine stipulate în contractul respectiv, fără a fi nevoie de nicio modificare a aceleiași clauze.

51

Or, dosarul de care dispune Curtea nu conține elemente de natură să pună la îndoială faptul că un astfel de rezultat este, în principiu, în măsură să asigure restituirea către aceiași consumatori a sumelor dobândite în mod nejustificat de această instituție de credit în temeiul aceleiași clauze abuzive, în conformitate cu această dispoziție.

52

În aceste condiții, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede, în a doua teză, că, după înlăturarea clauzelor sale abuzive, contractul în cauză „continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără [aceste] clauze”.

53

În această privință, este adevărat că articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13 nu enunță el însuși criteriile care reglementează posibilitatea ca un contract să „continue să existe fără clauzele abuzive”, ci lasă ordinii juridice naționale sarcina de a le prevedea, cu respectarea dreptului Uniunii. Astfel, în principiu, criteriile prevăzute de dreptul național sunt cele în lumina cărora trebuie examinată, într‑o situație concretă, posibilitatea menținerii unui contract din care anumite clauze au fost declarate nevalide (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 40).

54

În plus, obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 constă în restabilirea echilibrului dintre părți, menținând totodată, în principiu, validitatea întregului contract, iar nu în anularea tuturor contractelor care conțin clauze abuzive (Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 40 și jurisprudența citată).

55

Nu este mai puțin adevărat că marja de apreciere de care beneficiază statele membre în ceea ce privește stabilirea criteriilor care guvernează posibilitatea ca un contract să continue să existe fără clauzele sale abuzive este limitată.

56

Astfel, pe de o parte, din textul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13 rezultă că acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, instanțele naționale având numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul în cauză, fără să fie autorizate să modifice conținutul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 65).

57

În acest context, Curtea a statuat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung menționat la articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

58

Pe de altă parte, posibilitatea ca contractul în cauză să poată fi menținut, în conformitate cu normele dreptului național, fără clauzele sale abuzive trebuie verificată potrivit unei abordări obiective, cu condiția să fie îndeplinită cerința menționată la punctul 56 din prezenta hotărâre (Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Provident Polska, C‑321/22, EU:C:2023:911, punctul 81 și jurisprudența citată). Astfel, situația uneia dintre părțile la acest contract nu poate fi considerată criteriul determinant care decide soarta viitoare a contractului respectiv (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 32).

59

Se pune astfel problema dacă soluția vizată la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre este conformă cu articolul 6 alineatul (1) a doua teză din această directivă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența amintită la punctele 53-58 din această hotărâre.

60

Instanța de trimitere tinde să considere că aceasta este situația în măsura în care, în speță, clauza abuzivă referitoare la riscul de schimb valutar este, în opinia sa, pur și simplu înlăturată din contractul de leasing în discuție în litigiul principal, astfel încât această clauză nu mai implică nicio obligație pentru cei doi consumatori. Acest contract ar putea astfel „să continue să existe fără clauzele abuzive”, în sensul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13, prin efectul mecanismului de conversiune prevăzut de Legile DH1 și DH2 și, prin urmare, să „continue să angajeze părțile prin acele clauze (a se citi «potrivit dispozițiilor sale»)”, în sensul acestei dispoziții.

61

Cu toate acestea, o astfel de adaptare a dreptului național nu poate fi suficientă, în sine, pentru a se putea considera că un contract poate „continua să existe fără clauzele abuzive”, în sensul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13.

62

În acest scop, trebuie, astfel, să se stabilească faptul că o asemenea continuare a existenței contractului în cauză este posibilă din punct de vedere juridic și că nu implică altă modificare decât cea rezultată din eliminarea acestor clauze, după cum rezultă din jurisprudența menționată la punctele 56 și 58 din prezenta hotărâre, în caz contrar menținerea acestui contract fiind contrară acestei dispoziții.

63

Or, atunci când, precum în speță, instanța de trimitere a constatat deja că o clauză referitoare la riscul de schimb valutar definește obiectul principal al contractului în discuție în litigiul principal și că eliminarea acesteia ar determina nevaliditatea acestui contract, menținerea contractului nu pare posibilă din punct de vedere juridic, aspect a cărui apreciere revine însă acestei instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C‑38/17, EU:C:2019:461, punctul 43, și Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 52).

64

În plus, Curtea a statuat că instanța națională nu poate remedia nevaliditatea unui contract, care rezultă din caracterul abuziv al unei clauze care figurează în acesta, declarând acest contract valid, precum și modificând simultan moneda acestuia din urmă. O asemenea intervenție a instanței ar echivala, în definitiv, cu modificarea conținutului acestei clauze (Hotărârea din 27 aprilie 2023, AxFina Hungary, C‑705/21, EU:C:2023:352, punctul 41).

65

Or, contrar celor sugerate de instanța de trimitere, această apreciere nu este repusă în discuție de precizările suplimentare, astfel cum sunt sintetizate la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre, pe care ea le‑a furnizat în ceea ce privește o „declarație de validitate”, astfel cum intenționează să o pună în aplicare, și pe care precizează că poate, dacă este cazul, să o înlocuiască cu o „declarație potrivit căreia contractul produce efecte până la data pronunțării deciziei [de nevaliditate]”.

66

Astfel, dat fiind că o asemenea soluție are în final drept consecință, potrivit acestor precizări suplimentare, că riscul de schimb valutar și consecințele sale financiare, care reveneau inițial consumatorilor vizați în temeiul clauzei referitoare la riscul de schimb valutar, sunt suportate în prezent de instituția de credit, trebuie să se constate că acestea implică în mod necesar o modificare a clauzei respective.

67

Rezultă că nu se poate considera că contractul în discuție poate „continua să existe fără clauzele abuzive”, în sensul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13.

68

Desigur, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune, într‑o asemenea situație, ca instanța națională, în temeiul principiilor dreptului contractelor, să elimine clauza abuzivă care figurează într‑un contract, înlocuind‑o cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord între părțile la acest contract, în situații în care invalidarea acestei clauze abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul respectiv în ansamblul său, expunând astfel consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctele 56, 59 și 64, precum și jurisprudența citată).

69

În această privință, trebuie subliniat că, în vederea aprecierii consecințelor asupra situației consumatorului provocate de invalidarea unui contract în ansamblul său, astfel cum sunt menționate în această jurisprudență, voința exprimată de acest consumator în această privință este determinantă [Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. ș.a. (Credit ipotecar exprimat în monede străine), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 74, precum și jurisprudența citată].

70

Or, în speță și independent chiar de existența sau inexistența unei dispoziții de drept maghiar cu caracter supletiv sau aplicabile în cazul unui acord între părțile la contractul în cauză, în sensul jurisprudenței menționate, cei doi consumatori și‑au exprimat în mod clar, atât în fața instanței de trimitere, cât și în observațiile lor scrise depuse la Curte, dorința lor ca contractul de leasing în discuție în litigiul principal să fie anulat în totalitate. În aceste împrejurări, condiția potrivit căreia anularea contractului în totalitate ar expune consumatorii în cauză unor consecințe deosebit de prejudiciabile, necesară pentru ca instanța națională să fie autorizată să înlocuiască clauza abuzivă anulată cu o dispoziție din dreptul său intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord între părțile la acest contract, nu pare să fie îndeplinită în speță [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. ș.a. (Credit ipotecar exprimat în monede străine), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 78].

71

În al doilea rând, Curtea a statuat că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca statele membre să asigure încetarea printr‑o legislație a utilizării clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori, protejând în același timp validitatea acestor contracte, cu condiția ca legiuitorul național să respecte, în acest context, cerințele care decurg din articolul 6 alineatul (1) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctele 40 și 42, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH,C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 77 și jurisprudența citată).

72

Cu toate acestea, din dosarul de care dispune Curtea nu pare să rezulte că în speță ar exista o astfel de legislație în ceea ce privește clauza referitoare la riscul de schimb valutar, instanța de trimitere făcând referire, în acest cadru, numai la legislații naționale privind clauze referitoare la diferența de schimb valutar și care urmăresc „să scutească consumatorii de faptul de a suporta, pentru un număr mare de contracte valide, riscul de schimb valutar pentru viitor”.

73

În această privință, Curtea a statuat că existența unei legislații care urmărește să remedieze problemele legate de clauzele referitoare la diferența de curs valutar nu aduce atingere controlului care trebuie efectuat, în raport cu Directiva 93/13, asupra altor clauze ale contractelor în cauză, precum cele referitoare la riscul de schimb valutar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 46, precum și Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank ș.a., C‑932/19, EU:C:2021:673, punctul 45).

74

În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea potrivit căreia un contract care conține o clauză abuzivă nu poate continua să existe fără această clauză, în sensul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13, trebuie amintit că este adevărat că Directiva 93/13 nu reglementează în mod expres consecințele pe care le determină nevaliditatea unui contract încheiat între un profesionist și un consumator după eliminarea clauzelor abuzive pe care le conține. Prin urmare, este de competența statelor membre să determine consecințele pe care le implică o astfel de constatare, înțelegându‑se că normele pe care le stabilesc în această privință trebuie să fie compatibile cu dreptul Uniunii și în special cu obiectivele urmărite de această directivă [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 64].

75

Totuși, în acest context, Curtea a amintit de asemenea efectul disuasiv pe care trebuie să îl aibă simpla neaplicare în privința unui consumator a clauzelor abuzive, această neaplicare trebuind să implice dreptul acestui consumator de a i se restitui avantajele dobândite în mod nejustificat de vânzătorul sau furnizorul în cauză în temeiul unor astfel de clauze. Curtea a statuat astfel că, în măsura în care lipsa unui asemenea efect restitutoriu ar fi susceptibilă să aducă atingere acestui efect disuasiv, este necesar să se recunoască un efect restitutoriu similar atunci când caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist determină nu numai nulitatea acestor clauze, ci și nevaliditatea acestui contract în totalitate [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctele 65 și 66].

76

Rezultă că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a normelor naționale care reglementează consecințele practice ale nulității unui contract de împrumut ipotecar ca urmare a prezenței unor clauze abuzive depinde de aspectul dacă aceste norme, pe de o parte, permit restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în cauză în lipsa acestui contract și, pe de altă parte, nu compromit efectul disuasiv urmărit de Directiva 93/13 [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 68].

77

În vederea punerii în aplicare a unei astfel de restabiliri în drept și în fapt în ceea ce privește un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal, pe de o parte, consumatorii trebuie să aibă dreptul, cel puțin, la rambursarea ratelor lunare plătite și a costurilor plătite pentru executarea acestui contract, precum și la plata dobânzilor de întârziere la rata legală începând cu data punerii în întârziere [a se vedea în acest sens, în privința unui contract de împrumut ipotecar, Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 74].

78

Astfel, nu poate fi suficient, în speță, să se restituie celor doi consumatori numai sumele obținute de instituția de credit în cauză în temeiul clauzei referitoare la riscul de schimb valutar, așa cum sugerează instanța de trimitere, acești consumatori trebuind, dimpotrivă, să beneficieze de rambursarea tuturor ratelor lunare și a cheltuielilor plătite în temeiul contractului de leasing în discuție în litigiul principal.

79

În ceea ce privește, pe de altă parte, vânzătorul sau furnizorul în cauză, și anume, în speță, o instituție de credit, acestuia nu i se poate acorda dreptul de a solicita consumatorilor o compensație care să depășească restituirea bunului pus la dispoziția lor în temeiul executării contractului de leasing sau rambursarea valorii corespunzătoare acestuia, precum și, dacă este cazul, plata unor dobânzi de întârziere. Astfel, faptul de a acorda acestei instituții de credit un asemenea drept și, prin urmare, dreptul de a primi o remunerație pentru utilizarea acestui bun de către acești consumatori ar contribui la eliminarea efectului disuasiv pe care anularea acestui contract îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor [a se vedea în acest sens, în privința unui contract de împrumut ipotecar, Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctele 76 și 78].

80

Această interpretare nu este repusă în discuție de necesitatea, menționată de instanța de trimitere, de a garanta că „sancțiunea aplicată este […] proporțională”. Astfel, pe de o parte, Curtea a statuat că invalidarea contractului în legătură cu care s‑a constatat caracterul abuziv al uneia dintre clauze nu constituie o sancțiune prevăzută de Directiva 93/13 (Ordonanța din 30 mai 2024, Deutsche Bank Polska, C‑325/23, EU:C:2024:453, punctul 74 și jurisprudența citată).

81

Pe de altă parte, deși obiectivul restabilirii în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în cauză în lipsa clauzei abuzive care figurează în contractul pe care acesta din urmă l‑a încheiat trebuie urmărit cu respectarea principiului proporționalității, acest principiu nu se poate opune posibilității de a se concluziona în sensul invalidării acestui contract în totalitate decât dacă stabilirea, potrivit unei abordări obiective, a consecințelor care trebuie deduse, în conformitate cu dreptul național, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze în ceea ce privește menținerea sau nu a contractului în care ea se înscrie lasă o anumită marjă de apreciere sau de interpretare instanței naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Provident Polska,C‑321/22, EU:C:2023:911, punctele 85 și 86).

82

Or, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, existența unei asemenea marje trebuie exclusă, astfel cum s‑a arătat la punctul 67 din prezenta hotărâre.

83

În măsura în care instanța de trimitere consideră că se află în imposibilitatea, în raport cu dreptul său intern, de a pune în aplicare restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorii în cauză în lipsa contractului încheiat, cu excepția cazului în care se efectuează o interpretare contra legem a acestui drept, trebuie amintit că, atunci când jurisprudența Curții a oferit un răspuns clar la o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii, instanța națională trebuie să facă tot ceea ce este necesar pentru ca această interpretare să fie pusă în aplicare (Hotărârea din 10 martie 2022, Grossmania, C‑177/20, EU:C:2022:175, punctul 42).

84

Or, în ceea ce privește, în speță, dispozițiile unei directive, este adevărat că acestea nu pot, prin ele însele, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu pot fi invocate ca atare împotriva acestuia în fața unei instanțe naționale (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 32 și jurisprudența citată).

85

În aceste condiții, principiul interpretării conforme a dreptului național este inerent sistemului tratatelor, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluționează litigiul cu care sunt sesizate [Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea procedurii finalizate printr‑o decizie definitivă), C‑582/21, EU:C:2024:282, punctul 61].

86

În acest sens, Curtea a statuat în repetate rânduri că o instanță națională, sesizată cu un litigiu exclusiv între particulari, este obligată, atunci când aplică dispozițiile de drept intern adoptate în vederea transpunerii obligațiilor prevăzute de o directivă, să ia în considerare ansamblul normelor de drept național și să le interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului, precum și a finalității acestei directive pentru a ajunge la o soluție conformă cu obiectivul urmărit de aceasta (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 27 și jurisprudența citată).

87

Principiul interpretării conforme a dreptului național are, desigur, anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului său intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 65, precum și jurisprudența citată).

88

Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că obligația de interpretare conformă impune instanțelor naționale să modifice, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului lor intern incompatibilă cu obiectivele unei directive și să lase neaplicată, din oficiu, orice interpretare reținută de o instanță superioară care ar fi obligatorie pentru ea, în temeiul acestui drept, dacă această interpretare nu este compatibilă cu directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 78 și jurisprudența citată).

89

Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se află în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 79 și jurisprudența citată).

90

Cu toate acestea, în ipoteza în care o asemenea imposibilitate ar fi dovedită, cei doi consumatori vor trebui, în calitate de părți lezate de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii, să poată invoca jurisprudența rezultată din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich ș.a. (C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428), pentru a obține, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 41 și jurisprudența citată).

91

Având în vedere toate cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu permite să se considere că un contract de leasing exprimat în monedă străină, devenit nevalid după ce a fost înlăturată din el, ca fiind abuzivă, o clauză care pune în sarcina consumatorului în cauză riscul de schimb valutar asociat acestei monede străine, poate „continua să existe fără clauzele abuzive”, în sensul celei dintâi dintre aceste dispoziții, atunci când acest contract intră sub incidența unei legislații naționale care impune drept consecință juridică a nevalidității unui asemenea contract pe cea constând în liberarea completă a acestui consumator de efectele prejudiciabile numai ale clauzei abuzive, menținând în același timp validitatea și caracterul obligatoriu al celorlalte elemente ale acestui contract. Într‑o astfel de ipoteză, întrucât contractul respectiv nu poate continua să existe fără clauza menționată, dispozițiile respective impun restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul respectiv în lipsa aceluiași contract.

92

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13 permite unei instanțe naționale să înlăture o legislație națională care prevede, în ceea ce privește contractele de leasing care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, că valoarea creditului în cauză este convertită în monedă națională începând de la o dată stabilită de această legislație, în scopul de a libera, pentru viitor, consumatorii care au încheiat astfel de contracte de consecințele financiare legate de clauza referitoare la riscul de schimb valutar care figurează în aceste contracte, indiferent dacă acestea din urmă sunt sau nu valide, atunci când o astfel de legislație echivalează cu a impune acestor consumatori să suporte un risc de schimb valutar de un anumit nivel.

93

În această privință, este suficient să se arate că, având în vedere răspunsul dat la prima și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

94

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta

trebuie interpretat în sensul că

nu permite să se considere că un contract de leasing exprimat în monedă străină, devenit nevalid după ce a fost înlăturată din el, ca fiind abuzivă, o clauză care pune în sarcina consumatorului în cauză riscul de schimb valutar asociat acestei monede străine, poate „continua să existe fără clauzele abuzive”, în sensul celei dintâi dintre aceste dispoziții, atunci când acest contract intră sub incidența unei legislații naționale care impune drept consecință juridică a nevalidității unui asemenea contract pe cea constând în liberarea completă a acestui consumator de efectele prejudiciabile numai ale clauzei abuzive, menținând în același timp validitatea și caracterul obligatoriu al celorlalte elemente ale acestui contract. Într‑o astfel de ipoteză, întrucât contractul respectiv nu poate continua să existe fără clauza menționată, dispozițiile respective impun restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul respectiv în lipsa aceluiași contract.