–

pentru LB și JL, de W. Budzewski, adwokat,

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul portughez, de C. Alves, P. Barros da Costa și I. Gameiro, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de U. Małecka, I. Rubene și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între LB și JL, pe de o parte, și Getin Noble Bank S.A., pe de altă parte, în legătură cu o cerere de rambursare a ratelor lunare plătite în temeiul unui contract de credit ipotecar indexat într‑o monedă străină.

3

Potrivit celui de al zecelea considerent al Directivei 93/13:

„întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat”.

4

Articolul 2 din această directivă este formulat după cum urmează:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

5

Articolul 221 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), definește „consumatorul” ca fiind „orice persoană fizică ce încheie cu un profesionist un act juridic care nu este direct legat de activitatea economică sau profesională a acesteia”.

6

În temeiul articolului 431 din Codul civil, un profesionist este o persoană fizică, o persoană juridică sau o unitate organizațională menționată la articolul 331 alineatul 1 din acest cod, care exercită în nume propriu o activitate profesională.

7

Potrivit articolului 3851 alineatele 1 și 2 din Codul civil:

„1.   Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta dacă îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod contrar bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, atunci când sunt formulate în mod univoc.

2.   În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, în temeiul alineatului 1, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.”

8

Articolul 3852 din Codul civil prevede:

„Aprecierea compatibilității unei clauze contractuale cu bunele moravuri se efectuează în raport cu situația de la momentul încheierii contractului, având în vedere conținutul acestuia, circumstanțele în care a fost încheiat, precum și celelalte contracte care au legătură cu contractul ale cărui clauze fac obiectul aprecierii.”

9

În anul 2008, reclamanții din litigiul principal, LB și JL, erau un cuplu căsătorit cu reședința la Londra (Regatul Unit), unde nu desfășurau nicio activitate comercială. LB era ofițer de poliție judiciară, iar JL era directoare de școală.

10

În cursul acestui an, reclamanții din litigiul principal au încheiat cu predecesorul legal al Getin Noble Bank un contract de credit ipotecar indexat în franci elvețieni (CHF), care prevedea o rată variabilă a dobânzii și rambursarea acestui credit în zloți polonezi (PLN) (denumit în continuare „contractul de credit ipotecar”).

11

Reclamanții din litigiul principal au încheiat contractul de credit ipotecar în vederea achiziționării unui bun imobil rezidențial situat în Varșovia (Polonia), destinat închirierii cu titlu oneros. Chiriile erau utilizate în principal pentru rambursarea ratelor lunare ale acestui contract de credit ipotecar. Reclamanții din litigiul principal nu au închiriat alte bunuri imobiliare.

12

În vederea realizării acestui proiect, reclamanții din litigiul principal au recurs la serviciile lui JP, un administrator imobiliar care își desfășoară activitatea profesională în Polonia și care a devenit mandatarul lor și i‑a reprezentat la încheierea contractului de credit ipotecar, a contractului de cumpărare a acestui bun imobil, a contractului de închiriere a acestuia și a contractului de servicii către locatari.

13

În anul 2019, reclamanții din litigiul principal au rambursat creditului ipotecar în totalitate și au vândut bunul imobil menționat.

14

La 27 decembrie 2019, reclamanții din litigiul principal au sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o cerere prin care au solicitat rambursarea tuturor sumelor plătite în executarea acestui contract de credit ipotecar. Ei susțin că respectivul contract de credit ipotecar cuprinde clauze abuzive care conduc la nulitatea sa.

15

În această privință, instanța de trimitere arată că clauzele contractului de credit ipotecar care prevăd indexarea acestui credit la cursul francului elvețian și care definesc obiectul principal al contractului de credit ipotecar menționat au un caracter abuziv pentru motivul că nu au fost negociate în mod individual, nu au fost redactate într‑un limbaj clar și inteligibil și sunt contrare cerințelor bunei‑credințe, creând astfel în detrimentul reclamanților din litigiul principal un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit ipotecar respectiv.

16

Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema posibilității de a califica reclamanții din litigiul principal drept „consumatori”, în sensul Directivei 93/13. În cazul afirmativ, s‑ar aplica dispozițiile Directivei 93/13, astfel încât această instanță ar putea declara nulitatea contractului de credit ipotecar.

17

În această privință, instanța de trimitere arată că închirierea unui bun imobil cu titlu oneros urmărește să genereze profituri, ceea ce este scopul principal al exploatării unei întreprinderi.

18

Cu toate acestea, ar fi de asemenea posibil să se considere că, prin obținerea unui credit imobiliar în vederea achiziționării unui singur spațiu destinat închirierii, împrumutatul acționează în scopuri care se află în afara unei activități profesionale și că, prin urmare, un astfel de împrumutat ar trebui calificat drept „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.

19

Astfel, având în sfera restrânsă a activității în cauză, aceasta nu ar fi caracteristică activității unei întreprinderi. În plus, deoarece reclamanții din litigiul principal erau la momentul încheierii contractului de credit ipotecar angajați în cadrul unor contracte de muncă și nu exercitau profesia de administrator imobiliar, închirierea de bunuri imobiliare nu ar constitui un obiectiv profesional important pentru ei și nici nu ar fi fost destinată să fie principala lor sursă de venit, ci ar proveni dintr‑o formă de investiții care, ca atare, nu ar fi legată de o întreprindere. În sfârșit, recunoașterea calității de „consumator” împrumutatului într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal ar răspunde mai bine obiectivului Directivei 93/13 de a proteja consumatorii împotriva clauzelor contractuale abuzive.

20

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 literele (b) și (c) din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce încheie un contract de credit ipotecar în vederea obținerii de fonduri pentru achiziționarea unui singur local care urmează să fie închiriat cu titlu oneros (buy‑to‑let) trebuie să fie considerată «consumator» în sensul acestei directive?”

21

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce încheie un contract de credit ipotecar pentru a finanța cumpărarea unui singur bun imobil rezidențial în vederea închirierii sale cu titlu oneros intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții.

22

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, după cum se arată în al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive trebuie să se aplice, sub rezerva excepțiilor enumerate în acest considerent, „tuturor contractelor” încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt definiți la articolul 2 literele (b) și (c) din aceeași directivă [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 33 și jurisprudența citată].

23

În conformitate cu articolul 2 litera (b), „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte, conform articolului 2 litera (c) menționat „profesionist” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de aceeași directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

24

Prin urmare, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu în cadrul activității lor profesionale [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 34 și jurisprudența citată].

25

Astfel, calitatea de „consumator” a persoanei în cauză trebuie determinată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii. În plus, Curtea a avut ocazia să precizeze că noțiunea de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real (Hotărârea din 8 iunie 2023, Lyoness Europe, C‑455/21, EU:C:2023:455, punctul 48 și jurisprudența citată).

26

În această privință, trebuie amintit că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

27

Or, Curtea a recunoscut deja că o accepțiune largă a noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, permite să se asigure protecția acordată de această directivă tuturor persoanelor fizice care se află într‑o situație de inferioritate față de profesionist [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 37 și jurisprudența citată].

28

În aceste condiții, caracterul imperativ al dispozițiilor cuprinse în Directiva 93/13 și cerințele speciale de protecție a consumatorului legate de acestea impun ca o interpretare largă a noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din această directivă, să fie privilegiată pentru a asigura efectul util al acesteia din urmă [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 38].

29

Totodată, trebuie amintit că, în cadrul unui contract de credit încheiat cu un profesionist, atunci când codebitorul se află într‑o situație similară celei a debitorului în ceea ce privește obligațiile contractuale față de acest profesionist cu care au semnat un contract, nu este necesar să se facă distincție între debitor și codebitor în ceea ce privește aplicarea Directivei 93/13 acestui contract specific. Prin urmare, intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, în cadrul unui asemenea contract, o persoană fizică aflată în situația unui codebitor, atunci când acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 52 și jurisprudența citată].

30

În conformitate cu o jurisprudență constantă, revine instanței naționale sesizate cu un litigiu având ca obiect un contract susceptibil să intre în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă persoana în cauză poate fi calificată drept „consumator” în sensul directivei menționate. Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau serviciului care face obiectul contractului în cauză, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu (Hotărârea din 8 iunie 2023, Lyoness Europe, C‑455/21, EU:C:2023:455, punctul 49 și jurisprudența citată).

31

În consecință, atunci când două persoane fizice încheie un contract de credit ipotecar pentru a finanța achiziționarea unui bun imobil rezidențial, revine instanței naționale sarcina de a stabili, luând în considerare în special natura bunului care face obiectul acestui contract, dacă aceste persoane fizice au acționat în cadrul activității lor profesionale sau dacă au acționat în scopuri care nu au legătură cu activitatea respectivă.

32

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că reclamanții din litigiul principal sunt persoane fizice care, la momentul încheierii contractului de credit ipotecar, erau angajați în calitate de ofițer de poliție judiciară și, respectiv, de directoare de școală. În plus, ei nu desfășurau nicio activitate comercială cu titlu profesional în domeniul administrării imobilelor. Rezultă totodată că au încheiat acest contract de credit ipotecar în vederea finanțării achiziționării unui singur bun imobil rezidențial, situat în Varșovia, destinat închirierii cu titlu oneros, și că veniturile locative au servit în principal la plata ratelor lunare ale împrumutului. Reclamanții din litigiul principal nu au închiriat alte bunuri imobiliare.

33

Prin urmare, rezultă, sub rezerva verificărilor care vor trebui efectuate de instanța de trimitere, că încheierea contractului de credit ipotecar în cauză nu urmărea, pentru reclamanții din litigiul principal, o finalitate profesională, ci viza consolidarea patrimoniului lor privat, achiziționarea bunului imobil rezidențial finanțat prin acest credit constituind pentru ei o formă de investiții.

34

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de faptul că reclamanții din litigiul principal aveau intenția de a închiria bunul imobil respectiv cu scopul de a obține avantaje financiare, nici chiar de împrejurarea că au recurs la serviciile unui specialist pentru a cumpăra și a gestiona închirierea acestuia.

35

În concret, după cum rezultă din jurisprudență, o interpretare a noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, care ar exclude din această noțiune o persoană fizică ce acționează în scopuri care se află în afara unei activități profesionale pentru motivul că obține anumite avantaje financiare ar echivala cu a împiedica asigurarea protecției acordate de această directivă tuturor persoanelor fizice care se află într‑o situație de inferioritate față de un profesionist și care utilizează fără caracter profesional servicii oferite de acesta din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2023, Lyoness Europe, C‑455/21, EU:C:2023:455, punctul 53).

36

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce încheie un contract de credit ipotecar pentru a finanța cumpărarea unui singur bun imobil rezidențial în vederea închirierii sale cu titlu oneros intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, atunci când persoana fizică respectivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Simplul fapt că această persoană fizică urmărește să obțină venituri din administrarea bunului imobil menționat nu poate, în sine, să conducă la excluderea acestei persoane din sfera noțiunii de „consumator”, în sensul dispoziției menționate.

37

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

trebuie interpretat în sensul că

o persoană fizică ce încheie un contract de credit ipotecar pentru a finanța cumpărarea unui singur bun imobil rezidențial în vederea închirierii sale cu titlu oneros intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, atunci când persoana fizică respectivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Simplul fapt că această persoană fizică urmărește să obțină venituri din administrarea bunului imobil menționat nu poate, în sine, să conducă la excluderea acestei persoane din sfera noțiunii de „consumator”, în sensul dispoziției menționate.