–

pentru P, de C. E. van Diepen, advocate;

–

pentru AI, de P. Krämer‑Ograjensek, advocate;

–

pentru ZY, de R. H. T. van Boxmeer, advocaat;

–

pentru BG, de T. E. van Houwelingen‑Boer, advocaat;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, A. Hanje și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Baeckelmans, F. Blanc‑Simonetti, M. Debieuvre și A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea:

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între P (C‑244/24), precum și AI, ZY și BG (C‑290/24), resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu încetarea protecției temporare acordate acestor resortisanți și cu legalitatea deciziilor de returnare adoptate în privința lor.

3

Considerentele (2), (8) și (13) ale Directivei 2001/55 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, și promovarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri.”

5

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

6

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă:

„Protecția temporară nu aduce atingere recunoașterii statutului de refugiat, în temeiul Convenției [privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967].”

7

Articolul 4 din Directiva 2001/55 prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 6, durata protecției temporare este de un an. În cazul în care aceasta nu încetează, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b), protecția poate fi prelungită automat, cu perioade de 6 luni, pe o durată de maximum 1 an.

(2)   Atunci când motivele pentru menținerea protecției temporare subzistă, Consiliul poate decide, cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, care, de asemenea, examinează fiecare cerere a unui stat membru pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului, să extindă protecția temporară până la maximum un an.”

8

Potrivit articolului 5 din această directivă:

„(1)   Existența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, care examinează, de asemenea, fiecare cerere a unui stat membru, pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului.

[…]

(3)   Decizia Consiliului are ca efect introducerea protecției temporare pentru persoanele strămutate la care se referă, în toate statele membre, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive. Decizia conține cel puțin:

[…]

(4)   Decizia Consiliului se întemeiază pe:

[…]”

9

Articolul 6 din directiva menționată prevede:

„(1)   Protecția temporară ia sfârșit:

(2)   Decizia Consiliului se întemeiază pe constatarea faptului că situația în țara de origine permite reîntoarcerea în siguranță și durabilă a celor cărora li s‑a acordat protecție temporară, cu respectarea corespunzătoare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a obligațiilor statelor membre în ceea ce privește nereturnarea. Parlamentul European este informat despre decizia Consiliului.”

10

Articolul 7 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre pot extinde protecția temporară, astfel cum prevede prezenta directivă, asupra unor categorii suplimentare de persoane strămutate, care nu sunt vizate de decizia Consiliului prevăzută la articolul 5, atunci când acestea sunt strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine. Statele membre informează de îndată Consiliul și Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Dispozițiile articolelor 24, 25 și 26 nu se aplică pentru utilizarea posibilității menționate la alineatul (1), cu excepția sprijinului structural inclus în Fondul European pentru Refugiați, instituit prin Decizia 2000/596/CE [a Consiliului din 28 septembrie 2000 de instituire a unui Fond European pentru Refugiați (JO 2000, L 252, p. 12)], în condițiile prevăzute de decizia respectivă.”

11

Capitolul III din Directiva 2001/55, intitulat „Obligațiile statelor membre față de persoanele care beneficiază de protecție temporară”, conține articolele 8-16 din această directivă.

12

Articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca persoanele care beneficiază de protecție temporară să dispună de permise de ședere pe toată durata protecției. În acest scop, se emit documente sau alte documente justificative echivalente.”

13

Capitolul IV din Directiva 2001/55, intitulat „Accesul la procedura de azil în cadrul protecției temporare”, conține articolele 17-19 din această directivă.

14

Articolul 17 din directiva menționată prevede:

„(1)   Persoanele care beneficiază de protecție temporară trebuie să poată depune o cerere de azil în orice moment.

(2)   Examinarea oricărei cereri de azil neprelucrate până la sfârșitul perioadei de protecție temporară se încheie după expirarea acelei perioade.”

15

Capitolul V din Directiva 2001/55, intitulat „Întoarcerea și măsurile ulterioare protecției temporare”, conține articolele 20-23 din această directivă.

16

Potrivit articolului 20 din directiva menționată:

„Atunci când protecția temporară ia sfârșit, se aplică dreptul comun cu privire la protecție și la străini în statele membre, fără a aduce atingere articolelor 21, 22 și 23.”

17

Articolul 21 din aceeași directivă are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a face posibilă întoarcerea voluntară a persoanelor care beneficiază de protecție temporară sau a căror protecție temporară s‑a sfârșit. Statele membre se asigură că dispozițiile care guvernează întoarcerea voluntară a persoanelor care beneficiază de protecție temporară le facilitează întoarcerea, cu respectarea demnității umane.

Statele membre se asigură că decizia acelor persoane de a se întoarce este luată în deplină cunoștință de cauză. Statele membre pot prevedea vizite de verificare.

(2)   Cât timp protecția temporară nu s‑a sfârșit, statele membre, pe baza circumstanțelor care subzistă în țara de origine, examinează favorabil cererile de întoarcere în statul membru gazdă ale persoanelor care au beneficiat de protecție temporară și și‑au exercitat dreptul de întoarcere voluntară.

(3)   La sfârșitul protecției temporare, statele membre pot prevedea extinderea cu titlu personal a obligațiilor prevăzute la capitolul III, pentru persoanele care s‑au aflat sub protecție temporară și care beneficiază de un program de întoarcere voluntară. Această extindere își produce efectele până la data întoarcerii.”

18

Articolul 22 din Directiva 2001/55 prevede:

„(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că returnarea forțată a persoanelor a căror protecție temporară a încetat și care nu pot beneficia de admiterea în aceste state se face cu respectarea demnității umane.

(2)   În cazurile returnării forțate, statele membre examinează motivele umanitare imperioase care ar putea face returnarea imposibilă sau nerealistă în cazuri specifice.”

19

Potrivit articolului 23 din această directivă:

„(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare cu privire la condițiile de ședere a persoanelor care au beneficiat de protecție temporară și care, din cauza stării de sănătate, nu îndeplinesc condițiile pentru a călători; atunci când, de exemplu, acestea ar suferi efecte negative grave din cauza unei întreruperi a tratamentului. Aceste persoane nu pot fi expulzate cât timp această situație continuă.

(2)   Statele membre pot permite familiilor ai căror copii sunt minori și merg la școală într‑un stat membru să beneficieze de condiții de ședere care să permită copiilor în cauză să‑și termine perioada școlară în curs.”

20

Considerentele (7), (11)-(14) și (21) ale Deciziei de punere în aplicare 2022/382 au următorul cuprins:

[…]

[…]

21

Articolul 1 din această decizie de punere în aplicare prevede:

„Se constată existența unui aflux masiv în Uniune de persoane strămutate care au fost nevoite să părăsească Ucraina ca urmare a unui conflict armat.”

22

Articolul 2 alineatele (1)-(3) din decizia de punere în aplicare menționată prevede:

„(1)   Prezenta decizie se aplică următoarelor categorii de persoane strămutate din Ucraina la 24 februarie 2022, sau ulterior respectivei date, ca urmare a invaziei militare de către forțele armate ruse care a început la acea dată:

(2)   Statele membre aplică fie prezenta decizie, fie o protecție adecvată în temeiul dreptului lor național în ceea ce privește apatrizii și resortisanții țărilor terțe, altele decât Ucraina, care pot dovedi că își aveau reședința legală în Ucraina înainte de 24 februarie 2022 pe baza unui permis de ședere permanentă valabil eliberat în conformitate cu dreptul ucrainean și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

(3)   În conformitate cu articolul 7 din Directiva [2001/55], statele membre pot aplica prezenta decizie și altor persoane, inclusiv apatrizilor și resortisanților țărilor terțe, altele decât Ucraina, care își aveau reședința legală în Ucraina și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.”

23

În conformitate cu articolul 4 din Decizia de punere în aplicare 2022/382, aceasta a intrat în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și anume la 4 martie 2022.

24

Considerentele (3) și (7) ale Deciziei de punere în aplicare 2023/2409 au următorul cuprins:

[…]

25

Articolul 1 din această decizie de punere în aplicare prevede:

„Protecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina menționată la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare [2022/382] se prelungește cu o perioadă de un an până la 4 martie 2025.”

26

Articolul 1 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2024/1836 a Consiliului din 25 iunie 2024 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 (JO L, 2024/1836), prevede:

„Protecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina menționată la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare [2022/382] se prelungește cu o perioadă suplimentară de un an, până la 4 martie 2026.”

27

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede:

„Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.”

28

Potrivit articolului 4 alineatul (2) din această directivă:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor mai favorabile pentru resortisantul unei țări terțe prevăzute de acquis‑ul comunitar în domeniul imigrației și azilului.”

29

Articolul 5 din directiva menționată prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

30

Articolul 6 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

[…]

(6)   Prezenta directivă nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea șederii legale, împreună cu o decizie de returnare și/sau o decizie de îndepărtare și/sau o interdicție de intrare în cadrul unei singure decizii sau act administrativ sau judiciar, conform prevederilor legislațiilor lor naționale, fără a aduce atingere garanțiilor procedurale disponibile în temeiul capitolului III și în temeiul altor dispoziții pertinente din dreptul comunitar și național.”

31

Articolul 2 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

32

Articolul 33 alineatul (2) din această directivă prevede:

„Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă numai în cazul în care:

[…]

[…]”

33

Articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2018/1240 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 septembrie 2018 (JO 2018, L 236, p. 1), stabilește condițiile de intrare pe teritoriul Uniunii a resortisanților țărilor terțe pentru șederile preconizate pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile. Printre aceste obligații figurează aceea, căreia îi sunt supuși resortisanții anumitor țări terțe, de a fi în posesia unei vize valabile.

34

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1860 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind utilizarea Sistemului de informații Schengen pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2018, L 312, p. 1) prevede:

„Statele membre introduc în [Sistemul de informații Schengen (SIS)] semnalări privind resortisanții țărilor terțe cărora li se aplică decizii de returnare, pentru a verifica dacă obligația de returnare a fost îndeplinită și pentru a sprijini executarea deciziilor de returnare. Se introduce în SIS o semnalare privind returnarea de îndată ce se emite decizia de returnare.”

35

Articolul 8 din Wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) [Legea de revizuire generală a Legii privind străinii (Legea din 2000 privind străinii)] din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), în versiunea sa aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „Legea din 2000 privind străinii”), prevede:

„Un străin are drept de ședere legală în Țările de Jos numai:

[…]

[…]

[…]”

36

Articolul 3.1a alineatul 1 din Besluit tot uitvoering van de Vreemdelingenwet 2000 (Vreemdelingenbesluit 2000) [Decretul de aplicare a Legii din 2000 privind străinii (Decretul din 2000 privind străinii)] din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 497), în versiunea sa aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „Decretul din 2000 privind străinii”), prevede:

„Depunerea unei cereri de acordare a unui permis de ședere temporară cu titlu de azil are drept consecință faptul că îndepărtarea nu are loc atât timp cât este în vigoare o decizie prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din Directiva [2001/55], în cazul în care străinul:

[…]

37

Articolul 3.9a din Voorschrift Vreemdelingen 2000 (Regulamentul din 2000 privind străinii) enumeră grupurile de străini menționate la articolul 3.1a alineatul 1 litera e din Decretul din 2000 privind străinii.

38

Acest articol 3.9a a fost introdus în Regulamentul din 2000 privind străinii cu efect retroactiv prin articolul 1 din Regeling van de Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid nummer 4123685, houdende wijziging van het Voorschrift Vreemdelingen 2000, in verband met het aanpassen van de doelgroep ontheemden uit Oekraïne, waaraan tijdelijke bescherming wordt verleend (Regulamentul secretarului de stat pentru justiție și securitate nr. 4123685 de modificare a Regulamentului din 2000 privind străinii în ceea ce privește grupul‑țintă al persoanelor strămutate din Ucraina cărora li se acordă protecția temporară) din 17 august 2022 (Stcrt. 2022, nr. 22623, denumit în continuare „Regulamentul din 2022”), care prevede două versiuni pentru articolul 3.9a menționat, prima în vigoare pentru perioada cuprinsă între 4 martie 2022 și 18 iulie 2022, a doua în vigoare începând de la 19 iulie 2022.

39

În versiunea în vigoare între 4 martie 2022 și 18 iulie 2022, articolul 3.9a alineatul 1 litera c din Regulamentul din 2000 privind străinii prevedea:

„Sunt desemnați ca străini menționați la articolul 3.1a alineatul 1 teza introductivă și litera e din Decretul [din 2000 privind străinii] străinii:

[…]

40

În versiunea în vigoare începând de la 19 iulie 2022, articolul 3.9a alineatul 1 din Regulamentul din 2000 privind străinii are următorul cuprins:

„Sunt desemnați ca străini menționați la articolul 3.1a alineatul 1 teza introductivă și litera e din Decretul [din 2000 privind străinii] străinii:

41

Articolul 2 din Regulamentul din 2022 prevede un regim tranzitoriu, având următorul cuprins:

„Articolul 3.9a alineatul 1 initio și litera c [din Regulamentul din 2000 privind străinii], în versiunea în vigoare până la 19 iulie 2022, continuă să se aplice până la 4 martie 2023 străinilor care:

42

Acest regim tranzitoriu a fost prelungit prin articolul 2 din Regeling van de Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, nummer 4507236, in verband met de verlenging van de duur van tijdelijke bescherming aan een groep ontheemden uit Oekraïne (Regulamentul nr. 4507236 al secretarului de stat pentru justiție și securitate de prelungire a duratei protecției temporare în favoarea unui grup de persoane strămutate din Ucraina) din 1 martie 2023 (Stcrt. 2023, nr. 7194, denumit în continuare „Regulamentul din 2023”), care prevede:

„Articolul 3.9a alineatul 1 initio și litera c din Regulamentul din 2000 privind străinii, în versiunea în vigoare până la 19 iulie 2022, continuă să se aplice până la 4 septembrie 2023 străinilor care:

43

P este un resortisant nigerian care avea drept de ședere temporară în Ucraina până la 31 ianuarie 2023. După invazia teritoriului ucrainean de către forțele armate ruse, el a fugit în Țările de Jos și a fost înscris, la 1 iunie 2022, în registrul populației din acest stat membru. La acea dată, autoritățile neerlandeze recunoșteau beneficiul protecției temporare, în sensul Directivei 2001/55, printre altele resortisanților țărilor terțe aflați într‑o situație precum cea a lui P, fără să se evalueze posibilitatea lor de a se întoarce în țara lor de origine. Prin urmare, secretarul de stat i‑a acordat lui P o astfel de protecție.

44

La 9 august 2022, P a depus o cerere de azil. Prin decizia din 24 august 2023, secretarul de stat a decis să nu mai continue examinarea cererii sale. Împotriva acestei decizii nu a fost introdusă nicio cale de atac.

45

Tot la 24 august 2023, secretarul de stat a pus capăt protecției temporare a lui P începând de la 4 septembrie 2023. Această decizie a fost ulterior retrasă pentru motivul că, printr‑o hotărâre din 17 ianuarie 2024, Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) a statuat că autoritățile neerlandeze nu puteau pune capăt, începând de la 4 septembrie 2023, protecției temporare a resortisanților țărilor terțe aflați într‑o situație precum cea a lui P și că protecția temporară recunoscută acestor resortisanți urma să înceteze de drept la 4 martie 2024, aspect cu privire la care secretarul de stat l‑a informat pe P printr‑o scrisoare din 24 ianuarie 2024.

46

La 7 februarie 2024, secretarul de stat a adoptat o decizie de returnare în privința lui P, pentru motivul că șederea sa legală pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos urma să înceteze de drept la 4 martie 2024. Prin decizia menționată, P era obligat să părăsească teritoriul Uniunii în termen de patru săptămâni de la această din urmă dată.

47

P a sesizat rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam, Țările de Jos), care este instanța de trimitere în cauza C‑244/24, cu o acțiune prin care contesta legalitatea deciziei respective. În susținerea acțiunii formulate, el a arătat printre altele că aceasta era nu numai prematură, ci și ilegală, întrucât protecția temporară trebuia să îi fie recunoscută, în temeiul dreptului Uniunii, până la 4 martie 2025, în temeiul prelungirii protecției temporare prevăzute de Decizia de punere în aplicare 2023/2409. În plus, el nu ar fi fost ascultat, înainte de adoptarea deciziei de returnare, printre altele cu privire la compatibilitatea acesteia cu articolele 3 și 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

48

Cu titlu introductiv, instanța de trimitere arată, în primul rând, că, în temeiul legislației neerlandeze de transpunere a Directivei 2001/55, persoana strămutată trebuie să depună o cerere de azil pentru a obține un drept de ședere în Țările de Jos, în temeiul articolului 8 litera f sau h din Legea din 2000 privind străinii. Aceasta subliniază de asemenea că articolul 3.1a alineatul 1 din Decretul din 2000 privind străinii transpune articolul 7 din Directiva 2001/55, în temeiul căruia statele membre pot extinde la alte persoane beneficiul protecției temporare (denumită în continuare „protecția temporară facultativă”).

49

În al doilea rând, această instanță menționează că, printr‑o scrisoare adresată președintelui Tweede Kamer der Staten‑Generaal (Camera Inferioară a Parlamentului, Țările de Jos) la 30 martie 2022, secretarul de stat a indicat că intenționa să aplice articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 extinzând beneficiul protecției temporare la apatrizii și la resortisanții țărilor terțe care dețineau un permis de ședere temporară în Ucraina valabil la 23 februarie 2022, fără a impune să se stabilească faptul că aceste persoane nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine. Printr‑o scrisoare din 18 iulie 2022, secretarul de stat și‑a exprimat totuși voința de a elimina protecția temporară facultativă menționată începând de la 19 iulie 2022, prevăzând în același timp un regim tranzitoriu pentru persoanele care beneficiau de aceasta până la acel moment. Eliminarea respectivă era justificată, potrivit secretarului de stat, de existența unor posibile abuzuri și deplasări secundare către Țările de Jos.

50

Instanța de trimitere arată că, la 17 august 2022, prin Regulamentul din 2022, secretarul de stat a introdus articolul 3.9a în Regulamentul din 2000 privind străinii, care prevede, pe de o parte, că protecția temporară facultativă nu va mai fi acordată începând de la 19 iulie 2022 și, pe de altă parte, că persoanele care, până la acea dată, primiseră deja o astfel de protecție temporară facultativă vor beneficia de această protecție până la 4 martie 2023.

51

Regulamentul din 2023 a prelungit acest regim tranzitoriu până la 4 septembrie 2023. Această prelungire era justificată de faptul că era de așteptat ca o parte deloc neglijabilă dintre persoanele respective să inițieze o procedură de azil, cu riscul unei penurii de locuri de primire.

52

Prin hotărârea din 17 ianuarie 2024, Raad van State (Consiliul de Stat) a considerat totuși că rezultă în special din articolele 4 și 7 din Directiva 2001/55 că regimul tranzitoriu în favoarea persoanelor care beneficiau deja de protecția temporară facultativă trebuia să continue până la 4 martie 2024. Astfel, potrivit acestei instanțe, odată ce un stat membru a acordat o asemenea protecție temporară facultativă, el nu ar putea să o retragă în perioada prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55, cu excepția cazului în care Consiliul decide, în această perioadă, să pună capăt anticipat protecției temporare, în temeiul articolului 6 din această directivă. În schimb, beneficiarii protecției temporare facultative acordate de acest stat membru nu ar fi vizați de prelungirea protecției temporare, decisă de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată, decât dacă acest stat membru ar acorda încă, la data adoptării deciziei respective, o astfel de protecție temporară facultativă acestui grup de beneficiari. Or, în speță, secretarul de stat a decis, la 19 iulie 2022, respectiv la o dată anterioară celei a adoptării de către Consiliu a Deciziei de punere în aplicare 2023/2409, să nu mai acorde protecție temporară apatrizilor și resortisanților țărilor terțe care dețineau un permis de ședere temporară în Ucraina.

53

În primul rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia decizia de returnare în discuție în litigiul principal ar fi prematură, instanța de trimitere consideră că din articolul 2 alineatul (1) și din articolul 6 alineatele (1) și (6) din Directiva 2008/115 pare să reiasă că, atât timp cât un resortisant al unei țări terțe nu se află în situație de ședere ilegală, nu poate fi adoptată nicio decizie de returnare cu privire la acesta.

54

Această instanță arată totuși că, în hotărârea din 17 ianuarie 2024, Raad van State (Consiliul de Stat) a considerat că secretarul de stat era cel care trebuia să stabilească sub ce formă va informa beneficiarii protecției temporare facultative cu privire la încetarea dreptului lor de ședere la 4 martie 2024. Pentru a le garanta protecția jurisdicțională, respectivele persoane au primit o scrisoare prin care au fost informate cu privire la etapele ulterioare ale procedurii. În cele din urmă, s‑a decis adoptarea tuturor deciziilor de returnare în privința lor la 7 și la 23 februarie 2024, pentru a le permite să fie informate cât mai devreme cu privire la consecințele încetării șederii lor legale. Potrivit instanței de trimitere, acest mod de a proceda permitea de asemenea autorităților neerlandeze să procedeze cu mai multă ușurință la îndepărtarea persoanelor menționate în cel mai scurt termen. În plus, din însăși decizia de returnare rezultă că ea nu produce efecte înainte de expirarea șederii legale, această decizie indicând în mod clar că șederea lui P în Țările de Jos nu va deveni ilegală decât începând de la 5 martie 2024 și că termenul de plecare voluntară nu va începe să curgă în privința sa decât de la respectiva dată. Această instanță precizează totuși că termenul pentru introducerea unei căi de atac împotriva deciziei menționate începe să curgă de la data adoptării sale.

55

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă secretarul de stat putea adopta o decizie de returnare cu privire la reclamantul în discuție în litigiul principal de la 7 februarie 2024, în condițiile în care, la respectiva dată, acesta din urmă se afla încă în situație de ședere legală pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos.

56

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia decizia de returnare în discuție în litigiul principal ar fi ilegală, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă protecția temporară recunoscută reclamantului în discuție în litigiul principal, în temeiul articolului 7 din Directiva 2001/55, a încetat de drept la 4 martie 2024, astfel cum rezultă din hotărârea Raad van State (Consiliul de Stat) din 17 ianuarie 2024.

57

Instanța de trimitere subliniază, primo, că, în cazul competenței partajate între Uniune și statele membre într‑un anumit domeniu, cum este cazul domeniului azilului și imigrației, statele membre nu își mai pot exercita competența odată ce Uniunea și‑a exercitat competența.

58

Întrucât Regatul Țărilor de Jos a utilizat posibilitatea care îi era recunoscută la articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 acordând protecție temporară facultativă anumitor persoane, acestea din urmă ar intra pe deplin în domeniul de aplicare al Directivei 2001/55 în temeiul articolului 7 din aceasta. Potrivit instanței de trimitere, protecția temporară facultativă astfel acordată de un stat membru trebuie să respecte printre altele articolele 4 și 6 din această directivă, care reglementează, în mod imperativ și exhaustiv, durata și posibilitățile de încetare a protecției temporare.

59

În consecință, protecția temporară facultativă nu ar putea înceta decât atunci când a fost atinsă durata maximă a protecției temporare sau atunci când Consiliul decide să pună capăt în mod anticipat protecției amintite. Astfel, legiuitorul Uniunii și‑ar fi exercitat, pentru toți beneficiarii Directivei 2001/55, competența în ceea ce privește durata protecției temporare și regimul de încetare a acesteia.

60

Secundo, instanța de trimitere consideră că Decizia de punere în aplicare 2023/2409 nu face distincție între diferitele grupuri de beneficiari ai protecției temporare. Ea arată, în plus, că în propunerea care a condus la această decizie de punere în aplicare se precizează că Directiva 2001/55 trebuie să asigure aplicarea acelorași standarde și a unui set armonizat de drepturi în întreaga Uniune pentru persoanele găzduite la data prelungirii protecției temporare, aspect confirmat de asemenea de considerentul (7) al deciziei de punere în aplicare menționate.

61

Tertio, potrivit instanței de trimitere, faptul că o astfel de prelungire este decisă de Consiliu, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55, nu permite să se concluzioneze că statele membre ar trebui, cu această ocazie, să evalueze încă o dată categoriile de beneficiari ai respectivei protecții, întrucât situația beneficiarilor protecției temporare facultative nu a fost modificată mai mult decât cea a persoanelor care intră în mod direct sub incidența acestei directive.

62

Prin urmare, instanța de trimitere consideră că există suficiente motive pentru a presupune că persoanele care, în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2001/55, intră în domeniul de aplicare al acestei directive intră de asemenea în domeniul de aplicare al Deciziei de punere în aplicare 2023/2409, astfel încât au dreptul la protecție temporară, în temeiul acestei directive, până la 4 martie 2025.

63

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

64

AI, ZY și BG sunt resortisanți ai unor țări terțe care dispuneau de un permis de ședere temporară în Ucraina valabil la 24 februarie 2022. După plecarea lor din Ucraina în urma invaziei teritoriului acestei țări de către forțele armate ruse, resortisanții respectivi s‑au înscris în registrul populației din Țările de Jos și au depus o cerere de azil în perioada în care autoritățile neerlandeze acordau protecție temporară resortisanților țărilor terțe care dețineau un permis de ședere temporară în Ucraina fără să se evalueze dacă aceștia se puteau întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine. Secretarul de stat a acordat, așadar, resortisanților menționați protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55.

65

Prin trei decizii din 7 februarie 2024, secretarul de stat a dispus ca AI, ZY și BG să părăsească teritoriul Uniunii în termen de patru săptămâni începând de la 4 martie 2024.

66

Prin hotărârile din 19 martie 2024 și din 27 martie 2024, acțiunile introduse de AI și de BG împotriva deciziilor care îi priveau au fost admise, iar aceste decizii au fost anulate. Secretarul de stat a declarat apel împotriva acestor hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat), care este instanța de trimitere în cauza C‑290/24.

67

Prin hotărârea din 27 martie 2024, acțiunea introdusă de ZY împotriva deciziei care îl privea a fost respinsă ca nefondată. ZY a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere.

68

Instanța de trimitere apreciază că trebuie să se considere că deciziile secretarului de stat din 7 februarie 2024, menționate la punctul 65 din prezenta hotărâre, constituie decizii de returnare în sensul Directivei 2008/115.

69

Aceasta arată, pe de altă parte, că soluționarea litigiilor cu care este sesizată implică stabilirea datei la care încetează protecția temporară facultativă acordată de autoritățile neerlandeze.

70

În această privință, instanța menționată subliniază, în primul rând, că legislația neerlandeză care a transpus Directiva 2001/55 prevede că protecția temporară se acordă în temeiul Legii din 2000 privind străinii și pe baza depunerii unei cereri de azil de către persoana în cauză, termenul acordat pentru soluționarea acestei cereri fiind suspendat atât timp cât durează protecția temporară.

71

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că decizia de a pune capăt protecției temporare facultative a fost justificată de secretarul de stat prin posibile abuzuri, existența unor deplasări secundare către Țările de Jos și faptul că beneficiarii acestei protecții se puteau întoarce cel mai adesea în țara lor de origine în condiții sigure și stabile.

72

În al treilea rând, această instanță amintește că, în hotărârea din 17 ianuarie 2024, ea a apreciat, pentru motivele expuse la punctul 52 din prezenta hotărâre, că secretarul de stat nu putea retrage, începând de la 4 septembrie 2023, protecția temporară facultativă persoanelor cărora aceasta le fusese deja recunoscută, dar că protecția respectivă urma să înceteze de drept la 4 martie 2024, dată la care protecția temporară acordată de Consiliu ar fi încetat în lipsa Deciziei de punere în aplicare 2023/2409.

73

Ea subliniază, în această privință, că alineatele (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva 2001/55 se referă la situații diferite, întrucât alineatul (1) prevede durata inițială a protecției temporare și prelungirea sa automată, în timp ce alineatul (2) vizează o nouă situație, în care Consiliul reevaluează dacă mai există motive pentru menținerea protecției temporare.

74

Întrucât un stat membru trebuie să poată pune capăt aplicării facultative a unei dispoziții a dreptului Uniunii, instanța menționată consideră că prelungirea protecției temporare, care decurge dintr‑o decizie a Consiliului adoptată în temeiul acestui articol 4 alineatul (2), precum Decizia de punere în aplicare 2023/2409, nu se aplică beneficiarilor protecției temporare facultative decât dacă statul membru în cauză făcea încă uz, la data adoptării acestei decizii, de posibilitatea care îi era oferită de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 și de articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382. Or, nu aceasta era situația Regatului Țărilor de Jos.

75

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, în pofida pronunțării hotărârii din 17 ianuarie 2024, în Țările de Jos persistă divergențe de jurisprudență în ceea ce privește modul de interpretare a articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/55 atunci când un stat membru pune capăt protecției temporare facultative pe care a acordat‑o în temeiul articolului 7 alineatul (1) din directiva respectivă. În această privință, instanța menționată consideră important, în vederea restabilirii unității dreptului, ca Curtea să răspundă la a treia întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere în cauza C‑244/24. Or, răspunsul la primele două întrebări adresate în cadrul cauzei respective ar putea face inutilă examinarea acestei a treia întrebări.

76

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

77

Prin Decizia președintelui Curții din 7 mai 2024, cauzele C‑244/24 și C‑290/24 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

78

Instanțele de trimitere au solicitat ca prezentele trimiteri preliminare să fie judecate potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

79

Prin Ordonanța președintelui Curții din 12 iunie 2024, Kaduna (C‑244/24 și C‑290/24, EU:C:2024:491), aceste cereri au fost admise.

80

Prin intermediul celei de a treia întrebări din cauza C‑244/24 și al celor două întrebări din cauza C‑290/24, care trebuie examinate împreună, instanțele de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolele 4 și 7 din Directiva 2001/55 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un stat membru, care a acordat protecție temporară altor categorii de persoane decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, să priveze aceste categorii de persoane de beneficiul protecției temporare pe durata acesteia decisă de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată.

81

Astfel cum indică articolul 1 din Directiva 2001/55, aceasta are ca obiectiv stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, și promovarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri. Așa cum reiese din articolul 2 litera (a) din această directivă, punerea în aplicare a protecției respective urmărește în special să evite ca sistemul destinat acordării beneficiului protecției internaționale să fie aglomerat prin prezentarea masivă și simultană a unor cereri prin care se urmărește obținerea statutului de refugiat, în interesul atât al acestor persoane strămutate, cât și al altor persoane care solicită protecție internațională.

82

Acest dispozitiv de protecție temporară și imediată, care constituie o manifestare a principiului solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre în cadrul punerii în aplicare a politicii de azil, prevăzută la articolul 80 TFUE, are totuși, astfel cum se subliniază în considerentele (2) și (13), precum și la articolul 2 litera (a) din directiva menționată, un caracter excepțional și trebuie să fie rezervat cazurilor de aflux masiv de persoane strămutate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. ș.a., C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 93). Pe de altă parte, el conferă beneficiarilor săi drepturi mai limitate decât cele care decurg din acordarea protecției internaționale, în sensul Directivei 2011/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Slovacia și Ungaria/Consiliul, C‑643/15 și C‑647/15, EU:C:2017:631, punctul 257).

83

În temeiul articolului 5 din Directiva 2001/55, existența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei. Această decizie se întemeiază printre altele pe o examinare a situației și a amplorii mișcărilor persoanelor strămutate, precum și pe o evaluare a oportunității stabilirii protecției temporare, luând în considerare posibilitățile de ajutor de urgență și de acțiuni la fața locului sau insuficiența acestora. Decizia menționată are ca efect introducerea protecției temporare în toate statele membre care au obligații în temeiul Directivei 2001/55 pentru grupurile specifice de persoane descrise în aceeași decizie, începând de la data stabilită de aceasta din urmă (denumită în continuare „protecția temporară obligatorie”).

84

În temeiul articolului 5 din Directiva 2001/55, Consiliul a adoptat, la 4 martie 2022, Decizia de punere în aplicare 2022/382 prin care se constată existența unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina. Intrarea în vigoare a acestei decizii de punere în aplicare, intervenită în aceeași zi, a avut ca efect introducerea, de la această dată, a protecției temporare obligatorii în beneficiul categoriilor de persoane identificate la articolul 2 alineatul (1) din decizia de punere în aplicare menționată, precum și al categoriilor de persoane prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din aceeași decizie de punere în aplicare, cu excepția cazului în care statele membre le‑au acordat acestora din urmă o protecție adecvată în temeiul dreptului lor național.

85

Mai precis, din articolul 2 alineatul (1) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 rezultă că aceasta se aplică în cazul a trei categorii de persoane strămutate din Ucraina la 24 februarie 2022 sau ulterior respectivei date, ca urmare a invaziei militare ruse, și anume, în primul rând, cetățenilor ucraineni cu reședința în Ucraina înainte de data menționată, în al doilea rând, apatrizilor și resortisanților țărilor terțe, altele decât Ucraina, care beneficiau de protecție internațională sau de o protecție națională echivalentă în Ucraina înainte de aceeași dată și, în al treilea rând, membrilor de familie ai persoanelor care fac parte din primele două categorii menționate.

86

În plus, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din această decizie de punere în aplicare, statele membre aplică fie decizia menționată, fie o protecție adecvată în temeiul dreptului lor național în ceea ce privește apatrizii și resortisanții țărilor terțe, altele decât Ucraina, care pot dovedi că își aveau reședința legală în Ucraina înainte de 24 februarie 2022 pe baza unui permis de ședere permanentă valabil eliberat în conformitate cu dreptul ucrainean și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

87

Or, din deciziile de trimitere reiese că resortisanții țărilor terțe în discuție în litigiile principale nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382. Astfel, aceștia nu sunt nici cetățeni ucraineni, nici beneficiari ai protecției internaționale sau ai unei protecții echivalente în Ucraina, nici membri de familie ai acestor cetățeni sau ai acestor beneficiari. În plus, ei nu dispuneau decât de un permis de ședere temporară în Ucraina.

88

Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, statele membre pot extinde protecția temporară asupra oricărei categorii de persoane care nu este vizată de decizia Consiliului de punere în aplicare a acestei protecții, cu condiția ca aceste persoane să fi fost strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine. Articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 amintește o asemenea posibilitate recunoscută statelor membre, subliniind că acestea pot, în conformitate cu articolul 7 menționat, să aplice decizia de punere în aplicare menționată și altor persoane, inclusiv apatrizilor și resortisanților țărilor terțe, altele decât Ucraina, care își aveau reședința legală în Ucraina și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

89

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 37-42, 49 și 50 din prezenta hotărâre, autoritățile neerlandeze au intenționat, într‑o primă etapă, să pună în aplicare o asemenea posibilitate extinzând beneficiul protecției temporare la o categorie de resortisanți ai țărilor terțe și de apatrizi care nu era vizată integral la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, și anume la toți titularii unui permis de ședere ucrainean, inclusiv temporar, valabil la 23 februarie 2022, care probabil au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021, fără să se evalueze dacă aceștia se puteau întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

90

Aceste autorități au decis însă ulterior, în temeiul articolului 3.9a alineatul 1 litera c din Regulamentul din 2000 privind străinii, în versiunea în vigoare începând de la 19 iulie 2022, să limiteze o astfel de protecție la o categorie de persoane mai restrânsă, și anume la titularii unui permis de ședere permanentă în Ucraina valabil la 23 februarie 2022 și în privința cărora, pe de o parte, este probabil că au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021 și, pe de altă parte, nu s‑a demonstrat că s‑au întors în țara lor de origine după 23 februarie 2022.

91

În ceea ce privește persoanele, precum cele în discuție în litigiile principale, care nu dispun de un astfel de permis de ședere permanentă în Ucraina, dar cărora le fusese deja acordată o protecție temporară facultativă înainte de 19 iulie 2022, a fost instituit un regim tranzitoriu care prevede că, pentru aceste persoane, protecția respectivă va înceta la 4 martie 2023. Acest regim tranzitoriu a fost prelungit până la 4 septembrie 2023 prin Regulamentul din 2023. În plus, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 45, 52 și 72 din prezenta hotărâre, Raad van State (Consiliul de Stat) a statuat prin hotărârea din 17 ianuarie 2024 că secretarul de stat nu putea retrage, începând de la 4 septembrie 2023, protecția temporară facultativă persoanelor cărora aceasta le fusese deja recunoscută, dar că protecția respectivă urma să înceteze de drept la 4 martie 2024, dată la care protecția temporară obligatorie ar fi încetat în lipsa Deciziei de punere în aplicare 2023/2409.

92

Prin urmare, pentru a oferi un răspuns util instanțelor de trimitere, trebuie să se stabilească, mai întâi, dacă acestei categorii de persoane i se putea recunoaște beneficiul protecției temporare facultative, în temeiul articolului 7 din Directiva 2001/55, înainte de a examina dacă, în temeiul acestei directive coroborate cu Deciziile de punere în aplicare 2022/382 și 2023/2409, autoritățile neerlandeze aveau posibilitatea de a retrage această protecție, în condițiile în care protecția temporară obligatorie, pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare 2022/382, nu încetase.

93

În primul rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 88 din prezenta hotărâre, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 abilitează statele membre să extindă beneficiul protecției temporare prevăzute de această directivă la alte categorii de persoane decât cele desemnate de Consiliu, cu condiția ca aceste persoane să fi fost strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine.

94

Rezultă că un stat membru care face uz de posibilitatea oferită de această dispoziție pune în aplicare dreptul Uniunii, astfel încât nu poate acorda protecție temporară facultativă unor persoane care nu au fost strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine ca persoanele care beneficiază de protecție temporară obligatorie. O asemenea constatare nu împiedică însă statele membre să acorde un drept de ședere numai în temeiul dreptului lor național, în special pentru motive umanitare, unor categorii de persoane care nu ar intra în domeniul de aplicare al dispoziției menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 116-118, precum și Hotărârea din 12 septembrie 2024, Changu, C‑352/23, EU:C:2024:748, punctul 48).

95

În al doilea rând, din articolul 3.9a alineatul 1 litera c din Regulamentul din 2000 privind străinii, în versiunea în vigoare între 4 martie 2022 și 18 iulie 2022, rezultă că autoritățile neerlandeze au acordat beneficiul protecției temporare tuturor titularilor unui permis de ședere ucrainean, inclusiv temporar, valabil la 23 februarie 2022 și care probabil au părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021, respectiv cu 90 de zile înainte de data începerii invaziei Ucrainei de către forțele armate ruse, astfel cum este menționată în Decizia de punere în aplicare 2022/382. În plus, această dispoziție nu impunea să se evalueze dacă aceste persoane se puteau întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă autoritățile neerlandeze erau abilitate, în temeiul dreptului Uniunii, să acorde tuturor acestor persoane o astfel de protecție temporară.

96

În această privință, pe de o parte, din articolul 2 alineatul (1) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 reiese că aceasta se aplică categoriilor de persoane, pe care această dispoziție le enumeră, care au fost strămutate din Ucraina la 24 februarie 2022 sau ulterior respectivei date, ca urmare a invaziei militare de către forțele armate ruse care a început la data menționată. Rezultă că motivul punerii în aplicare a protecției temporare obligatorii, astfel cum este identificat de Consiliu în această decizie de punere în aplicare, este invazia Ucrainei de către forțele armate ruse care a început la 24 februarie 2022.

97

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că perioada de 90 de zile, menționată la punctul 95 din prezenta hotărâre, a fost stabilită de autoritățile neerlandeze pentru a corespunde duratei șederii pe teritoriul Uniunii la care resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pot avea acces în condițiile prevăzute la articolul 6 din Regulamentul 2016/399, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2018/1240.

98

Or, resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care, din cauza duratei foarte limitate a dreptului lor de ședere pe teritoriul Uniunii, ar fi trebuit să se întoarcă în Ucraina la puțin timp după începerea invaziei acestei țări terțe de către forțele armate ruse, pot fi asimilați, în scopul aplicării articolului 7 din Directiva 2001/55 și a articolului 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, persoanelor strămutate din cauza unei astfel de invazii.

99

O asemenea interpretare este, de altfel, confirmată de considerentul (14) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382, care încurajează statele membre să aibă în vedere oferirea de protecție temporară acelor persoane care au fugit din Ucraina cu puțin timp înainte de 24 februarie 2022, când tensiunile se intensificaseră, sau care se aflau pe teritoriul Uniunii chiar înainte de această dată și care nu se pot întoarce în Ucraina din cauza conflictului armat.

100

Pe de altă parte, condiția, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, potrivit căreia beneficiarii protecției temporare facultative trebuie să fi fost strămutați din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine ca beneficiarii protecției temporare obligatorii nu este încălcată nici de decizia autorităților neerlandeze de a recunoaște inițial o astfel de protecție temporară facultativă apatrizilor și resortisanților țărilor terțe care dispuneau de un permis de ședere temporară în Ucraina, indiferent dacă aceștia se puteau întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine. În această din urmă privință, trebuie să se arate că, deși articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 vizează în mod expres, printre potențialii beneficiari ai protecției temporare facultative, apatrizii și resortisanții țărilor terțe care locuiau în mod legal în Ucraina și care nu se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine, trebuie să se constate că această categorie nu este menționată la articolul 2 alineatul (3) respectiv decât cu titlu exemplificativ.

101

Rezultă că articolul 7 din Directiva 2001/55 și articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 trebuie interpretate în sensul că permit unui stat membru să acorde protecție temporară facultativă resortisanților țărilor terțe sau apatrizilor care dispun de un permis de ședere temporară în Ucraina valabil la 23 februarie 2022 și care probabil au părăsit această țară după 26 noiembrie 2021, fără să se evalueze dacă aceștia se pot întoarce în condiții sigure și stabile în țara sau regiunea lor de origine.

102

Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze, în primul rând, că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55, durata inițială a protecției temporare obligatorii este, în principiu, de un an și că, la sfârșitul acestei perioade de un an, protecția temporară obligatorie poate fi prelungită automat, cu perioade de 6 luni, pe o durată de maximum 1 an.

103

Pe de altă parte, din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/55 rezultă că, atunci când motivele pentru menținerea protecției temporare obligatorii subzistă după perioada de doi ani prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din această directivă, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, cu majoritate calificată, să extindă protecția temporară cu o perioadă de un an.

104

Cu toate acestea, potrivit articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/55, Consiliul poate decide, în orice moment, să pună capăt protecției temporare obligatorii. Din acest articol 6 rezultă că o astfel de decizie a Consiliului, pe de o parte, este adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, și, pe de altă parte, se întemeiază pe constatarea faptului că situația în țara de origine permite reîntoarcerea în siguranță și durabilă a celor cărora li s‑a acordat protecție temporară, cu respectarea corespunzătoare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a obligațiilor statelor membre în ceea ce privește nereturnarea.

105

În al doilea rând, întrucât Decizia de punere în aplicare 2022/382 a intrat în vigoare, în conformitate cu articolul 4 din aceasta, la 4 martie 2022, protecția temporară obligatorie s‑a aplicat mai întâi pentru o perioadă inițială de un an până la 4 martie 2023, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55. Potrivit acestei din urmă dispoziții, protecția respectivă a fost prelungită automat pentru două perioade succesive de 6 luni, și anume, mai întâi, până la 4 septembrie 2023 și ulterior până la 4 martie 2024. În sfârșit, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din această directivă, protecția menționată a fost extinsă de Consiliu în două rânduri pentru o perioadă de un an fiecare, mai întâi până la 4 martie 2025 în temeiul articolului 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 și ulterior până la 4 martie 2026 în temeiul articolului 1 din Decizia de punere în aplicare 2024/1836.

106

În al treilea rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 91 din prezenta hotărâre, în ceea ce privește persoanele precum cele în discuție în litigiile principale, cărora le fusese acordată o protecție temporară facultativă în temeiul regimului neerlandez aplicabil între 4 martie 2022 și 18 iulie 2022, dar care nu îndeplineau condițiile prevăzute la articolul 3.9a alineatul 1 litera c din Regulamentul din 2000 privind străinii, în versiunea în vigoare începând de la 19 iulie 2022, a fost instituit un regim tranzitoriu. Acest regim tranzitoriu a prevăzut, într‑o primă etapă, că pentru aceste persoane protecția temporară facultativă deja acordată va înceta la 4 martie 2023, dată care coincidea cu durata inițială de aplicare a Deciziei de punere în aplicare 2022/382. Într‑o a doua etapă, regimul tranzitoriu menționat a fost prelungit până la 4 septembrie 2023, dată la care trebuia să înceteze prima prelungire automată a acestei decizii. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2024, Raad van State (Consiliul de Stat) a statuat însă că secretarul de stat nu putea retrage persoanelor menționate protecția temporară facultativă de la această din urmă dată, dar că protecția respectivă urma să înceteze de drept la 4 martie 2024, și anume la data-limită care decurge din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/55 la care protecția temporară ar fi încetat în lipsa unei decizii adoptate de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din această directivă.

107

Prin urmare, protecția temporară facultativă acordată resortisanților țărilor terțe precum cei din litigiile principale de autoritățile neerlandeze a încetat să își producă efectele înainte de încetarea protecției temporare obligatorii.

108

Având în vedere aceste precizări introductive, este necesar să se stabilească dacă articolele 4 și 7 din Directiva 2001/55 impun ca beneficiul protecției temporare facultative acordate de autoritățile neerlandeze unor astfel de resortisanți ai unor țări terțe să continue atât timp cât protecția temporară obligatorie, pusă în aplicare de Consiliu în temeiul articolului 5 din această directivă, își produce efectele sau, cel puțin, până la sfârșitul prelungirii automate a duratei inițiale a acestei protecții temporare obligatorii, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) menționat.

109

În primul rând, trebuie să se sublinieze că din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 rezultă că acesta lasă la latitudinea fiecărui stat membru decizia de a pune în aplicare protecția temporară facultativă, pentru motivele pe care le consideră oportune, inclusiv pentru motive umanitare, caritabile sau organizaționale. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 93-101 din prezenta hotărâre, această dispoziție lasă o importantă marjă de apreciere statelor membre în stabilirea categoriilor de persoane susceptibile să beneficieze de o asemenea protecție, cu condiția ca aceste persoane să fi fost strămutate din aceleași motive și din aceleași țări sau regiuni de origine.

110

În lipsa altor precizări în această privință, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 lasă în egală măsură statelor membre libertatea de a stabili data de la care intenționează să acorde beneficiul protecției temporare facultative, cu condiția ca această dată să se situeze între data la care protecția temporară obligatorie intră în vigoare și data la care aceasta încetează să își producă efectele.

111

În al doilea rând, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 118-122 din concluzii, statele membre păstrează controlul asupra duratei protecției temporare facultative pe care doresc să o acorde, cu condiția ca această durată să se înscrie în cadrul temporal de punere în aplicare a mecanismului de protecție temporară definit la nivelul Uniunii. Astfel, în măsura în care protecția temporară acordată în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55 nu rezultă dintr‑o obligație prevăzută de dreptul Uniunii, ci din decizia autonomă a unui stat membru de a extinde cercul beneficiarilor protecției amintite, acest stat membru trebuie să poată retrage protecția menționată tot în mod autonom.

112

Această constatare nu este repusă în discuție de faptul că articolul 7 din Directiva 2001/55 precizează, la alineatul (1), că statele membre pot acorda altor categorii de persoane decât cele vizate de decizia Consiliului beneficiul protecției temporare „astfel cum prevede prezenta directivă”. Astfel, prin această precizare, articolul 7 menționat urmărește numai să garanteze că, fără a aduce atingere prevederilor alineatului (2) al acestuia, drepturile care sunt recunoscute beneficiarilor protecției temporare obligatorii în capitolele III și IV din această directivă sunt acordate și beneficiarilor protecției temporare facultative, atât timp cât statul membru care a acordat‑o nu a pus capăt acesteia din urmă.

113

În al treilea rând, interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, reținută la punctele 109-112 din prezenta hotărâre, este confirmată atât de obiectivul urmărit de acest articol, care este de a încuraja statele membre să extindă categoriile de persoane strămutate care pot beneficia de protecție temporară, cât și de obiectivul mai general al acestei directive care constă, așa cum amintește punctul 81 din prezenta hotărâre, în evitarea aglomerării sistemului de acordare a protecției internaționale. Astfel, făcând uz de posibilitatea prevăzută de articolul menționat, chiar și pentru categorii limitate de persoane strămutate sau pentru o durată mai mică decât cea a protecției temporare obligatorii, statul membru în cauză favorizează realizarea acestor obiective.

114

Or, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 127 din concluzii, a interzice unui stat membru să retragă, pentru motive care îi sunt proprii, beneficiul protecției temporare facultative înainte de încetarea protecției temporare obligatorii stabilite la nivelul Uniunii ar avea ca efect să descurajeze statele membre să pună în aplicare posibilitatea prevăzută la articolul 7 din Directiva 2001/55 și să contravină astfel obiectivelor urmărite de acest articol și de această directivă.

115

Rezultă că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/55, statele membre pot decide în mod liber să pună capăt protecției temporare facultative pe care au acordat‑o înainte de încetarea protecției temporare obligatorii stabilite la nivelul Uniunii. Prin urmare, ele nu sunt obligate să alinieze durata acestei protecții temporare facultative cu durata inițială a protecției temporare obligatorii sau cu prelungirea sa automată, prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din această directivă, și nici cu cea care decurge, dacă este cazul, din prelungirea sa opțională, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată.

116

Disparitățile care pot rezulta din faptul că fiecare stat membru este astfel liber să stabilească durata protecției temporare facultative pe care intenționează să o recunoască unor categorii suplimentare de persoane strămutate sunt perfect conciliabile cu domeniul de aplicare și cu obiectivul articolului 7 din Directiva 2001/55. Astfel, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 109-115 din prezenta hotărâre, acest articol a fost conceput de legiuitorul Uniunii ca o dispoziție facultativă a cărei punere în aplicare lasă o marjă de apreciere statelor membre, astfel încât disparitățile în reglementările naționale care pun în aplicare o asemenea posibilitate decurg în mod natural din alegerea făcută astfel de acest legiuitor [a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 decembrie 2019, Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Reîntregirea familiei – sora unui refugiat), C‑519/18, EU:C:2019:1070, punctul 57 și jurisprudența citată].

117

În al patrulea rând, deși este adevărat că, prin adoptarea Directivei 2001/55, legiuitorul Uniunii și‑a exercitat competența care îi era recunoscută de articolul 63 punctul 2 literele (a) și (b) CE [devenit articolul 78 alineatul (2) litera (c) TFUE], care este o competență partajată, astfel cum confirmă articolul 4 alineatul (2) litera (j) TFUE, nu este mai puțin adevărat că, prin intermediul articolului 7 din directiva respectivă, acest legiuitor a lăsat în mod expres statelor membre posibilitatea de a desemna sau nu persoane care, în afară de cele desemnate de Consiliu, pot beneficia de drepturile care decurg din directiva menționată.

118

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 132 din concluzii, însăși existența unei asemenea posibilități oferite de legiuitorul menționat statelor membre permite să se înlăture argumentul potrivit căruia, într‑un domeniu de competență partajată între Uniune și statele membre, acestea din urmă și‑ar fi pierdut competența de a acționa din moment ce Uniunea a exercitat‑o pe a sa. Rezultă că, contrar celor susținute de resortisanții țărilor terțe în discuție în litigiile principale, adoptarea Directivei 2001/55 nu a avut drept consecință privarea statelor membre de posibilitatea de a limita perioada în care intenționează să recunoască anumitor categorii de resortisanți ai țărilor terțe și de apatrizi beneficiul protecției temporare facultative.

119

În al cincilea rând, este la fel de lipsită de relevanță împrejurarea că, în temeiul articolului 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409, prelungirea protecției temporare, prevăzută de această decizie de punere în aplicare, vizează toate persoanele strămutate din Ucraina care intră sub incidența articolului 2 din Decizia de punere în aplicare 2022/382, inclusiv, așadar, persoanele care beneficiază de protecția temporară facultativă, care sunt menționate la alineatul (3) al acestui articol 2.

120

Astfel, articolul 1 din decizia de punere în aplicare menționată se limitează la a pune în aplicare Directiva 2001/55, astfel încât nu poate să intre în contradicție cu obiectivul urmărit de articolul 7 din această directivă și nici să modifice conținutul normativ al acestuia din urmă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 februarie 2023, Fenix International, C‑695/20, EU:C:2023:127, punctele 49 și 50). Rezultă că articolul 1 menționat nu poate limita marja de apreciere care este recunoscută statelor membre prin acest articol 7.

121

Prin urmare, articolul 2 alineatul (3) din Decizia de punere în aplicare 2022/382 nu vizează beneficiarii protecției temporare facultative decât în măsura în care statul membru în cauză nu a pus capăt acestei protecții, iar prelungirea protecției temporare, prevăzută la articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409, nu se impune statelor membre decât în ceea ce privește beneficiarii protecției temporare obligatorii.

122

Faptul că articolul 1 din Decizia de punere în aplicare 2023/2409 se referă la toate persoanele menționate la articolul 2 din Decizia de punere în aplicare 2022/382, fără a le exclude pe cele care intră sub incidența alineatului (3) al acestui din urmă articol, trebuie interpretat, așadar, în sensul că beneficiarii protecției temporare facultative acordate de un stat membru beneficiază, în principiu, de toate drepturile care decurg din Directiva 2001/55 până la 4 martie 2025, în măsura în care acest stat membru se abține să pună capăt anticipat acestei protecții.

123

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că dreptul Uniunii autorizează, în principiu, un stat membru să retragă beneficiul protecției temporare facultative pe care a acordat‑o la o dată anterioară celei la care protecția temporară obligatorie încetează să își producă efectele.

124

Cu toate acestea, trebuie amintit că, prin exercitarea posibilității care le este recunoscută de articolul 7 din Directiva 2001/55, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, inclusiv atunci când decid să retragă beneficiul protecției temporare facultative pe care au acordat‑o anterior anumitor resortisanți ai țărilor terțe sau apatrizi. Rezultă că o astfel de decizie de retragere nu poate aduce atingere nici obiectivelor, nici efectului util al acestei directive și că ea trebuie să respecte printre altele principiile generale ale dreptului Uniunii, printre care figurează principiile protecției încrederii legitime și securității juridice [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Reîntregirea familiei – sora unui refugiat), C‑519/18, EU:C:2019:1070, punctele 62 și 64, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Avicarvil Farms, C‑443/21, EU:C:2022:899, punctul 38].

125

În această privință, în ceea ce privește, primo, protejarea obiectivelor și a efectului util al Directivei 2001/55, din articolul 2 litera (a) din aceasta din urmă reiese că mecanismul de protecție temporară are ca obiect printre altele asigurarea funcționării eficiente a sistemului de protecție internațională în cadrul statelor membre.

126

Articolul 3 din această directivă precizează, pe de altă parte, că protecția temporară nu aduce atingere recunoașterii statutului de refugiat în temeiul Convenției privind statutul refugiaților, menționată la punctul 6 din prezenta hotărâre, în timp ce articolul 17 din directiva menționată prevede că persoanele care beneficiază de protecție temporară trebuie să poată depune o cerere de azil în orice moment și că examinarea oricărei cereri neprelucrate până la sfârșitul perioadei de protecție temporară trebuie să se încheie ulterior.

127

Astfel, Directiva 2001/55 urmărește printre altele să asigure posibilitatea efectivă a resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor care beneficiază de protecție temporară de a obține protecție internațională, în urma unei examinări corespunzătoare a situației lor individuale, garantându‑le în același timp, o protecție imediată de o amploare mai redusă, după cum s‑a amintit la punctul 82 din prezenta hotărâre.

128

Prin urmare, ar fi contrar acestui obiectiv și efectului util al Directivei 2001/55 ca examinarea cererii de protecție internațională, pe care acești resortisanți ai unor țări terțe și acești apatrizi au depus‑o, dacă este cazul, și cu privire la care nu s‑a statuat încă, să nu fie finalizată, cu respectarea strictă a cerințelor care decurg din Directiva 2013/32, după expirarea protecției temporare facultative.

129

În plus, odată ce protecția temporară facultativă a luat sfârșit, acești resortisanți ai unor țări terțe și acești apatrizi nu pot fi împiedicați să își exercite în mod efectiv dreptul de a depune o cerere de protecție internațională, care constituie o etapă esențială în procedura de acordare a acestei protecții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională), C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 99].

130

În această privință, simpla împrejurare că un beneficiar al protecției temporare nu a răspuns pozitiv la cererea autorităților statului membru în cauză prin care se urmărea să se stabilească dacă acest beneficiar intenționa ca examinarea cererii sale de protecție internațională să fie continuată nu poate avea drept consecință ca eventuala cerere de protecție internațională pe care ar depune‑o ulterior să fie calificată drept cerere ulterioară, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, susceptibilă să fie considerată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă. În special, o astfel de lipsă a unui răspuns nu poate fi asimilată unei retrageri explicite a acestei cereri, în sensul articolului 2 litera (q) din directiva menționată.

131

În ceea ce privește, secundo, principiul protecției încrederii legitime, invocat de Comisie, trebuie amintit că dreptul de a se prevala de un astfel de principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă națională l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise. Totuși, principiul protecției încrederii legitime nu poate fi invocat împotriva unei dispoziții precise a unui text de drept al Uniunii, iar comportamentul unei autorități naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii care este în contradicție cu acest drept nu poate crea pentru un justițiabil încrederea legitimă că va beneficia de un tratament contrar dreptului Uniunii. Astfel, o practică a unui stat membru neconformă cu reglementarea Uniunii nu poate genera o încredere legitimă în privința unui particular beneficiar al situației astfel create (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Association nationale d’assistance aux frontières pour les étrangers, C‑606/10, EU:C:2012:348, punctul 81, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Avicarvil Farms, C‑443/21, EU:C:2022:899, punctele 39-41 și jurisprudența citată).

132

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, nu este justificat ca particularii să aibă încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată în cadrul puterii de apreciere a instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2023, Kapniki A. Michailidis, C‑99/22, EU:C:2023:382, punctul 29 și jurisprudența citată).

133

În speță, astfel cum s‑a subliniat la punctele 104 și 111 din prezenta hotărâre, rezultă, pe de o parte, din articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/55 că Consiliul poate pune capăt în orice moment protecției temporare obligatorii și, pe de altă parte, din articolul 7 din această directivă că statele membre nu pot prelungi protecția temporară facultativă pe care au instituit‑o, dacă este cazul, după data la care protecția temporară obligatorie a încetat. Rezultă că, în speță, autoritățile neerlandeze nu ar fi putut oferi beneficiarilor protecției temporare facultative asigurări precise conforme cu dreptul Uniunii în ceea ce privește durata minimă a acestei protecții, altele decât asigurarea potrivit căreia aceste autorități s‑ar fi angajat să nu pună capăt protecției temporare facultative înainte ca protecția temporară obligatorie să înceteze să își producă efectele.

134

Totuși, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că autoritățile neerlandeze ar fi furnizat resortisanților țărilor terțe în discuție în litigiile principale o astfel de asigurare, aspect a cărui verificare revine însă instanțelor de trimitere.

135

Din considerațiile care precedă rezultă că articolele 4 și 7 din Directiva 2001/55 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru, care a acordat protecție temporară altor categorii de persoane decât cele prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia de punere în aplicare 2022/382, să priveze aceste categorii de persoane de beneficiul protecției temporare pe durata acesteia decisă de Consiliu în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată. Acest stat membru poate retrage beneficiul protecției temporare pe care a acordat‑o categoriilor de persoane menționate la o dată anterioară celei la care protecția temporară decisă de Consiliu încetează să își producă efectele, cu condiția, printre altele, ca statul membru menționat să nu aducă atingere nici obiectivelor, nici efectului util al Directivei 2001/55 și să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii.

136

Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere în cauza C‑244/24 solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un resortisant al unei țări terțe, care locuiește în mod legal pe teritoriul unui stat membru în temeiul posibilității exercitate de acesta din urmă de a‑i recunoaște beneficiul protecției temporare facultative, să facă obiectul unei decizii de returnare înainte de încetarea acestei protecții, atunci când rezultă că protecția menționată va înceta să își producă efectele la o dată ulterioară, iar efectele acestei decizii sunt suspendate până la această dată.

137

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115, aceasta din urmă se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. Rezultă că domeniul de aplicare al acestei directive este definit prin referire numai la situația de ședere ilegală în care se află un resortisant al unei țări terțe, independent de motivele aflate la originea acestei situații sau de măsurile care pot fi adoptate în privința acestui resortisant (Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

138

În consecință, un stat membru nu poate adopta o decizie de returnare, în sensul articolului 6 din Directiva 2008/115, decât în privința unui resortisant al unei țări terțe care locuiește în mod ilegal pe teritoriul său [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctele 37, 38 și 59, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Odbor azylové a migrační politiky MV (Domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea), C‑257/22, EU:C:2023:852, punctul 39].

139

Articolul 6 alineatul (6) din această directivă autorizează, cel mult, adoptarea unei decizii privind încetarea șederii legale, împreună cu o decizie de returnare în cadrul unui singur act administrativ, această posibilitate de cumul permițând statelor membre să asigure concomitența, chiar concentrarea procedurilor administrative care conduc la deciziile menționate, precum și a procedurilor căilor de atac introduse împotriva acestora din urmă și totodată să surmonteze dificultățile practice care privesc notificarea deciziilor de returnare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 49).

140

Rezultă că Directiva 2008/115 se opune ca o decizie de returnare să fie adoptată de un stat membru în privința unui resortisant al unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul acestuia.

141

Așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 151 din concluzii, împrejurarea că autoritatea națională competentă specifică în mod expres, în decizia de returnare, că aceasta din urmă nu produce efecte atât timp cât șederea persoanei interesate este legală nu repune în discuție o asemenea concluzie.

142

Astfel, pe de o parte, din articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1860 rezultă că orice decizie de returnare trebuie, de la adoptarea sa, să facă, fără întârziere, obiectul unei semnalări de către statul membru în cauză în SIS „pentru a verifica dacă obligația de returnare a fost îndeplinită și pentru a sprijini executarea deciziilor de returnare”, inclusiv atunci când această decizie este lipsită de efect imediat. Or, în această din urmă ipoteză, la data la care se efectuează semnalarea, persoana în cauză locuiește încă în mod legal pe teritoriul acestui stat membru și poate dispune de dreptul de a se deplasa în alte state membre.

143

Pe de altă parte, o asemenea decizie de returnare anticipată ar fi adoptată de autoritatea națională competentă fără ca aceasta să poată ține seama de orice schimbare a împrejurărilor care ar interveni între adoptarea acestei decizii și încetarea șederii legale a persoanei în cauză și care ar avea o incidență semnificativă asupra aprecierii situației persoanei respective în raport cu Directiva 2008/115, în special cu articolul 5 din aceasta.

144

În sfârșit, trebuie să se precizeze că, contrar celor susținute de guvernul neerlandez, adoptarea unei decizii de returnare cu încălcarea cerinței materiale amintite la punctul 140 din prezenta hotărâre nu echivalează cu o încălcare a unei obligații procedurale, precum dreptul de a fi ascultat, care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R. (C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533). Prin urmare, încălcarea unei astfel de cerințe materiale trebuie sancționată, fără a fi necesar să se examineze dacă autoritatea competentă ar fi putut ajunge la o decizie diferită dacă nu ar fi săvârșit această neregularitate.

145

În al doilea rând, pe de o parte, din articolul 8 din Directiva 2001/55 coroborat cu articolul 2 litera (g) din aceasta rezultă că persoanei care beneficiază de protecție temporară trebuie să i se elibereze de către statul membru în cauză un permis de ședere care să îi permită să locuiască pe teritoriul acestui stat membru.

146

Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 112 din prezenta hotărâre, beneficiarii protecției temporare facultative puse în aplicare de un stat membru trebuie să dispună, în conformitate cu articolul 7 din această directivă, de toate drepturile care le sunt recunoscute de directiva menționată beneficiarilor protecției temporare obligatorii. Prin urmare, acest stat membru este obligat să acorde beneficiarilor protecției temporare facultative un permis de ședere care să le permită să locuiască pe teritoriul său atât timp cât această protecție nu le este retrasă.

147

Rezultă că, atât timp cât aceste persoane continuă să beneficieze de protecție temporară facultativă, ele locuiesc în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză și, prin urmare, nu pot face obiectul unei decizii de returnare, în sensul Directivei 2008/115.

148

O asemenea concluzie nu este contrazisă de dispozițiile Directivei 2001/55 dedicate în mod specific returnării.

149

Astfel, articolul 20 din această directivă prevede, atunci când protecția temporară încetează, aplicarea dreptului comun cu privire la protecție și la străini în statele membre „fără a aduce atingere articolelor 21, 22 și 23” din directiva menționată. Or, aceste articole nu afectează principiul potrivit căruia o decizie de returnare, în sensul Directivei 2008/115, prin care se impune persoanei în cauză să părăsească teritoriul Uniunii, nu poate fi adoptată decât în privința unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid aflat în situație de ședere ilegală.

150

În orice caz, trebuie să se sublinieze că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2008/115, aceasta nu aduce atingere dispozițiilor prevăzute de acquis‑ul comunitar în domeniul imigrației și azilului, inclusiv dispozițiilor Directivei 2001/55, în măsura în care aceste dispoziții se dovedesc a fi mai favorabile pentru resortisantul unei țări terțe. Or, nu aceasta ar fi situația unei dispoziții care autorizează statele membre să adopte în mod anticipat decizii de returnare.

151

Astfel, contrar celor afirmate de guvernul neerlandez, nimic nu sugerează că adoptarea anticipată a unei decizii de returnare ar garanta o mai bună protecție jurisdicțională persoanelor în cauză. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, așa cum reiese din decizia de trimitere din cauza C‑244/24, termenul pentru introducerea unei căi de atac împotriva unei asemenea decizii începe să curgă de la data adoptării sale, iar nu de la data la care aceasta începe să își producă efectele.

152

În al treilea și ultimul rând, desigur, astfel cum subliniază guvernul neerlandez, la expirarea protecției temporare facultative, autoritățile naționale însărcinate cu adoptarea deciziilor de returnare s‑ar putea confrunta cu un număr important de situații individuale care trebuie examinate simultan, ceea ce ar risca să provoace o dezorganizare în funcționarea acestor autorități. Însă, un asemenea risc nu poate fi suficient, în sine, pentru a permite să se deroge de la principiul amintit la punctul 147 din prezenta hotărâre.

153

Astfel, mai întâi, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un stat membru nu poate invoca dificultăți de ordin intern pentru a justifica nerespectarea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii (Hotărârea din 8 iunie 2023, UFC – Que choisir și CLCV, C‑407/21, EU:C:2023:449, punctul 72, precum și jurisprudența citată).

154

În continuare, șederea pe teritoriul statului membru în cauză a tuturor persoanelor care au beneficiat de protecția temporară facultativă nu devine în mod automat ilegală de la data la care se pune capăt acestei protecții. Astfel, unele dintre aceste persoane pot printre altele să fi depus o cerere de protecție internațională și să dispună, în principiu, în acest temei, de un drept de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză, drept care se opune ca o decizie de returnare să fie adoptată în privința lor, cel puțin atât timp cât nu s‑a statuat cu privire la cererea lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Comisia/Ungaria (Incriminarea sprijinului acordat solicitanților de azil), C‑821/19, EU:C:2021:930, punctul 137].

155

În plus, deși este adevărat că resortisantul unei țări terțe sau apatridul are dreptul de a‑și exprima, înainte de adoptarea unei decizii de returnare care îl privește, punctul de vedere cu privire la legalitatea șederii sale, cu privire la eventuala aplicare a articolului 5 și a articolului 6 alineatele (2)-(5) din Directiva 2008/115, precum și cu privire la modalitățile returnării sale, statul membru în cauză poate asculta această persoană la o dată la care nu mai locuiește în mod ilegal pe teritoriul său, cu condiția ca posibilitatea persoanei menționate de a‑și prezenta observațiile în mod util și efectiv să nu fie repusă în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctele 69-71, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 68).

156

În sfârșit, deși Directiva 2008/115 are ca obiect instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, astfel încât îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie, în principiu, să constituie o prioritate a statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 43), nu este mai puțin adevărat că acestea din urmă trebuie să asigure de asemenea respectarea cerințelor materiale și procedurale care le revin în temeiul dreptului Uniunii, pentru ca acești resortisanți să fie returnați într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale, precum și a demnității lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 72].

157

Cu alte cuvinte, atunci când autoritățile unui stat membru însărcinate cu adoptarea deciziilor de returnare se confruntă cu un număr foarte mare de cazuri individuale care trebuie examinate simultan, ca urmare a expirării protecției temporare facultative care a fost acordată de acest stat membru, Directiva 2008/115 se opune numai ca aceste autorități să amâne, dincolo de un termen rezonabil ținând seama de o astfel de situație, adoptarea deciziilor de returnare care trebuie luate în privința resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor care locuiesc în mod ilegal pe teritoriul statului membru menționat ca urmare a încetării protecției temporare facultative de care beneficiau.

158

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 6 din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un resortisant al unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul unui stat membru în temeiul posibilității exercitate de acesta din urmă de a‑i recunoaște beneficiul protecției temporare facultative să facă obiectul unei decizii de returnare înainte de încetarea acestei protecții, chiar și atunci când rezultă că protecția menționată va înceta să își producă efectele la o dată ulterioară, iar efectele acestei decizii sunt suspendate până la această dată.

159

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: