–

pentru G.D., A.R. și C.M., de D. Naso, avvocato;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Fiandaca și F. Sclafani, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Recchia și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 4 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”) care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G.D., A.R. și C.M., pe de o parte, și Ministero dell’Istruzione (Ministerul Educației, Italia) și Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) [Institutul Național de Securitate Socială (INPS), Italia], pe de altă parte, în legătură cu calcularea vechimii acestora de către respectivul minister la momentul titularizării lor pe durată nedeterminată.

3

Potrivit considerentului (14) al Directivei 1999/70:

„Părțile semnatare au dorit să încheie un acord‑cadru privind munca pe durată determinată, stabilind principiile generale și cerințele minime pentru contractele și raporturile de muncă pe durată determinată; acestea și‑au manifestat dorința de a îmbunătăți calitatea muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării, și de a stabili un cadru pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea unor raporturi de muncă sau contracte pe durată determinată succesive.”

4

Potrivit celui de al treilea paragraf al preambulului acordului‑cadru:

„[Acordul‑cadru] stabilește principiile generale și cerințele minime legate de munca pe durată determinată, recunoscând că aplicarea lor detaliată trebuie să țină seama de realitățile situațiilor naționale, sectoriale și sezoniere specifice. El ilustrează disponibilitatea partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru asigurarea egalității de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării, și pentru folosirea contractelor de muncă pe durată determinată pe o bază acceptabilă atât pentru angajatori, cât și pentru lucrători.”

5

Potrivit clauzei 1 din acordul‑cadru:

„Obiectivul prezentului acord‑cadru este:

6

Clauza 2 din acest acord‑cadru prevede:

7

Clauza 3 din acordul‑cadru menționat are următorul cuprins:

8

Clauza 4 din același acord‑cadru prevede:

9

Articolul 4 alineatul 3 din decreto del Presidente della Repubblica n. 399 – Norme risultanti dalla disciplina prevista dall’accordo per il triennio 1988-1990 del 9 giugno 1988 relativo al personale del comparto scuola (Decretul președintelui Republicii nr. 399 referitor la reglementarea ce decurge din Acordul 1988-1990 din 9 iunie 1988 privind personalul didactic) din 23 august 1988 (GURI nr. 213 din 10 septembrie 1988, supliment ordinar nr. 85, denumit în continuare „Decretul prezidențial nr. 399/1988”), prevede:

„La împlinirea celui de al șaisprezecelea an în cazul cadrelor didactice din învățământul secundar, absolvente ale instituțiilor de învățământ secundar superior, al celui de al optsprezecelea an în cazul coordonatorilor administrativi, al cadrelor didactice din învățământul preșcolar, primar și gimnazial și al cadrelor didactice absolvente ale instituțiilor de învățământ secundar superior, al celui de al douăzecilea an în cazul personalului auxiliar și colaborator, al celui de al douăzeci și patrulea an în cazul profesorilor din cadrul conservatoarelor de muzică și academiilor, vechimea în muncă utilizată exclusiv în scopuri economice este pe deplin valabilă pentru încadrarea în gradele de salarizare ulterioare.”

10

Articolul 485 din decreto legislativo nr. 297 – Approvazione del testo unico delle disposizioni legislative vigenti in materia di istruzione, relative alle scuole di ogni ordine e grado” (Decretul legislativ nr. 297 privind aprobarea textului unic al dispozițiilor legislative aplicabile în domeniul educației, privind școlile de orice nivel și grad) din 16 aprilie 1994 (GURI nr. 115 din 19 mai 1994, supliment ordinar nr. 79, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 297/1994”), prevede:

„1.   În cazul personalului didactic din instituțiile de învățământ secundar și artistic, serviciul efectuat în cadrul acestor școli de stat și asimilate, inclusiv în cele situate în străinătate, în calitate de cadru didactic netitular, este recunoscut drept serviciu efectuat în calitate de titular, în scopuri juridice și economice, în totalitate pentru primii patru ani și în proporție de două treimi din eventuala perioadă suplimentară, precum și în scopuri economice în ceea ce privește treimea rămasă. Drepturile economice derivate din recunoașterea menționată sunt păstrate și evaluate la toate nivelurile de remunerare ulterioare celui atribuit la data acestei recunoașteri.

2.   În aceleași scopuri și în aceeași măsură precum cele prevăzute la alineatul 1, se recunoaște personalului menționat la acest alineat serviciul efectuat în școlile de stat pentru educația fetelor și serviciul efectuat în calitate de cadru didactic titular și netitular în școlile primare de stat sau autorizate, inclusiv în cele ale institutelor citate anterior și în cele situate în străinătate, precum și în [așa‑numitele] școli populare, subvenționate sau subsidiare.

3.   În aceleași scopuri și în aceeași măsură precum cele prevăzute la alineatul 1, se recunoaște personalului didactic din școlile primare serviciul efectuat în calitate de cadru didactic netitular în școlile primare de stat sau în școlile de stat sau autorizate pentru educația fetelor, în școlile secundare și artistice de stat sau asimilate, în [așa‑numitele] școli populare, subvenționate sau subsidiare, precum și serviciile efectuate în calitate de cadru didactic titular sau netitular în unitățile de învățământ preșcolar de stat sau locale.”

11

Articolul 489 din Decretul legislativ nr. 297/1994 prevede:

„1.   În vederea recunoașterii prevăzute la articolele precedente, serviciul didactic trebuie considerat ca efectuat pe parcursul unui an școlar complet dacă a avut durata prevăzută pentru validitatea anului în sistemul de învățământ în vigoare la momentul efectuării acestuia.

2.   Perioadele de concediu remunerat, precum și perioadele de concediu de maternitate sunt cuprinse în calculul perioadei ce trebuie recunoscută.”

12

Potrivit articolului 11 alineatul 14 din legge n. 124 – Disposizioni urgenti in materia di personale scolastico” (Legea nr. 124 care cuprinde dispoziții urgente privind personalul didactic) din 3 mai 1999 (GURI nr. 107 din 10 mai 1999, denumită în continuare „Legea nr. 124/1999”):

„Alineatul 1 al articolului 489 din [Decretul legislativ nr. 297/1994] trebuie înțeles în sensul că serviciul didactic efectuat de un cadru didactic netitular începând cu anul 1974/1975 este considerat ca prestat timp de un an școlar complet dacă a avut o durată de cel puțin 180 de zile sau dacă serviciul a fost efectuat fără întrerupere începând de la 1 februarie până la încheierea procesului de evaluare finală a elevilor.”

13

Reclamanții din litigiul principal au lucrat în calitate de cadre didactice în cadrul mai multor contracte pe durată determinată de natură și durată diverse, înainte de a fi titularizați pe durată nedeterminată, printr‑o procedură de concurs pe bază de diplome, la 1 septembrie 2015, în ceea ce îi privește pe G.D. și C.M., cadre didactice în învățământul preșcolar, și, respectiv, la 1 septembrie 2011, în ceea ce îl privește pe A.R., profesor calificat în învățământul secundar de nivel liceal.

14

Pentru recunoașterea vechimii dobândite în temeiul contractelor pe durată determinată anterioare, Ministerul Educației a procedat la reconstituirea carierei reclamanților din litigiul principal în conformitate cu articolul 485 din Decretul legislativ nr. 297/1994, reținând o vechime de 5 ani și 4 luni în cazul lui G.D., de 8 ani și 8 luni în cazul lui C.M., și, respectiv, de 13 ani și 4 luni în cazul lui A.R.

15

Considerând că acest minister a luat în calcul o vechime inferioară vechimii lor efective, cu încălcarea clauzei 4 din acordul‑cadru, reclamanții din litigiul principal au sesizat instanța de trimitere, Tribunale ordinario di Ravenna (Tribunalul din Ravenna, Italia), cu o cerere având ca obiect recunoașterea unei vechimi de 5 ani, 11 luni și 8 zile în cazul lui G.D., de 10 ani, 5 luni și 18 zile în cazul lui C.M. și de 18 ani, 6 luni și 1 zi în cazul lui A.R., cu majorarea salariului și regularizarea contribuțiilor și a prelevărilor sociale corespunzătoare.

16

În susținerea cererii lor, reclamanții din litigiul principal au solicitat ca, în vederea calculării vechimii lor, să se țină seama de fiecare zi de muncă și aceasta să fie asimilată unei zile lucrate de un cadru didactic angajat pe durată nedeterminată, invocând aplicarea jurisprudenței rezultate din hotărârea nr. 31149 a Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) din 28 noiembrie 2019.

17

Instanța de trimitere arată că, în acea hotărâre, pe baza Hotărârii din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a statuat că articolul 485 din Decretul legislativ nr. 297/1994 este contrar clauzei 4 din acordul‑cadru și că aplicarea acestui articol trebuie, în consecință, să fie înlăturată atunci când vechimea cadrelor didactice pe durată determinată titularizate definitiv, ce rezultă din aplicarea criteriilor prevăzute la articolul 485, coroborate cu cele prevăzute la articolul 489 din acest decret legislativ, astfel cum a fost completat prin articolul 11 alineatul 14 din Legea nr. 124/1999, este inferioară vechimii care ar fi recunoscută unui cadru didactic comparabil angajat de la început pe durată nedeterminată.

18

Instanța de trimitere adaugă, pe de o parte, că această jurisprudență a Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a condus la o jurisprudență națională divergentă și, pe de altă parte, că, în opinia sa, în Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), Curtea a recunoscut în mod definitiv compatibilitatea cu clauza 4 din acordul‑cadru a acestui articol 485, care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, chiar dacă anumite puncte din hotărârea menționată pot fi interpretate într‑un alt sens și chiar dacă nu toate aspectele legislației naționale vizate în această cauză au fost luate în considerare de Curte.

19

În caz contrar, instanța de trimitere consideră, mai întâi, că sistemul național privind reconstituirea carierei cadrelor didactice în discuție în litigiul principal a permis realizarea unui echilibru complex între interesele opuse ale cadrelor didactice stabile și ale celor fără stabilitate în muncă, precum și ale diferitelor categorii de cadre didactice temporare și că acest sistem nu conduce, în mod cert, la rezultate discriminatorii. În special, includerea ulterioară a vechimii pe care regimul menționat ar permite‑o, după un anumit termen, și anume 16 ani în cazului lui A.R și 18 ani în cazul lui G.D. și C.M., s‑ar dovedi adeseori, în final, favorabilă cadrelor didactice angajate pe durată determinată și apoi titularizate.

20

În continuare, această instanță ridică problema caracterului comparabil, pe de o parte, al serviciilor didactice efectuate pe durată nedeterminată sau chiar pe durată determinată, dar pe o perioadă lungă, care implică o continuitate pedagogică, și, pe de altă parte, al serviciilor didactice efectuate pe durată determinată în mod fragmentar, cu ocazia unor înlocuiri scurte și ocazionale ce răspund oricărei nevoi, la fel ca unele dintre misiunile realizate de reclamanții din litigiul principal în perioada lor de pretitularizare, care nu ar permite dobândirea, potrivit instanței menționate, a aceleiași experiențe.

21

Ar fi de asemenea necesar să se verifice pertinența unor astfel de elemente pentru a aprecia dacă un eventual tratament defavorabil, în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru, poate fi justificat de „motive obiective”, după cum sunt menționate în această clauză.

22

În sfârșit, din moment ce legiuitorul italian a ales să nu ia în considerare programul de lucru în vederea calculării vechimii aferente unui an școlar, instanța de trimitere ridică problema incidenței principiului pro rata temporis prevăzut de clauza amintită asupra acestui aspect favorabil al legislației naționale în discuție în litigiul principal.

23

În aceste condiții, Tribunale ordinario di Ravenna (Tribunalul din Ravenna) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

25

În susținerea cererii sale, această instanță a invocat incertitudinea juridică existentă privind domeniul de aplicare al interpretării dreptului Uniunii de la pronunțarea hotărârii nr. 31149 a Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) din 28 noiembrie 2019, precum și riscul de a se aduce atingere cerințelor de uniformitate a interpretării acestui drept și numărul ridicat de litigii vizate de întrebările adresate cu care sunt sesizate instanțele italiene.

26

În această privință, articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

27

În ceea ce privește, mai întâi, incertitudinea juridică existentă privind domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în așteptarea răspunsului Curții la întrebările adresate, trebuie amintit că procedura accelerată prevăzută la acest articol 105 alineatul (1) constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinară (Ordonanța președintelui Curții din 31 august 2010, UEFA și British Sky Broadcasting, C‑228/10, EU:C:2010:474, punctul 6; Hotărârea din 20 decembrie 2017, M.A. și alții, C‑661/17, EU:C:2017:1024, punctul 17, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2019, Adusbef și alții, C‑686/18, EU:C:2019:68, punctul 11).

28

Or, simplul interes al justițiabililor, desigur legitim, de a determina cât mai rapid posibil întinderea drepturilor de care aceștia beneficiază în temeiul dreptului Uniunii nu este de natură să facă dovada existenței unei împrejurări excepționale, în sensul articolului 105 alineatul (1) menționat (Ordonanța președintelui Curții din 8 martie 2018, Vitali, C‑63/18, EU:C:2018:199, punctul 18 și jurisprudența citată).

29

În ceea ce privește, în continuare, riscul de a se aduce atingere cerințelor de uniformitate a interpretării dreptului Uniunii, reiese din jurisprudența Curții că importanța asigurării aplicării uniforme în Uniunea Europeană a dispozițiilor care fac parte din ordinea sa juridică este inerentă oricărei cereri formulate în temeiul articolului 267 TFUE și nu poate fi suficientă, în sine, pentru a caracteriza o urgență care să justifice judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 17 septembrie 2018, Lexitor, C‑383/18, EU:C:2018:769, punctul 16 și jurisprudența citată).

30

În ceea ce privește, în sfârșit, faptul că problemele ridicate fac obiectul unui contencios amplu în Italia, trebuie amintit că numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de întrebarea adresată nu poate constitui, ca atare, o împrejurare excepțională de natură să justifice recurgerea la procedura accelerată (Ordonanța președintelui Curții din 17 septembrie 2018, Lexitor, C‑383/18, EU:C:2018:769, punctul 15 și jurisprudența citată).

31

În aceste condiții, la 30 iunie 2022, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatei generale, să nu admită această cerere.

32

Guvernul italian susține că întrebările preliminare sunt inadmisibile. Astfel, acest guvern susține că problema ridicată de prima întrebare este de natură ipotetică, în măsura în care singura îndoială a instanței de trimitere cu privire la interpretarea principiului afirmat în Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), ar proveni din jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) și, prin urmare, dintr‑o divergență în jurisprudența națională care ar putea fi depășită în ordinea internă. Respectivul guvern adaugă că a doua și a treia întrebare nu trebuie analizate decât în cazul în care răspunsul la această primă întrebare implică „depășirea” principiului amintit. Așadar, a doua și a treia întrebare ar ridica de asemenea o problemă ipotetică. În sfârșit, a doua întrebare nu ar privi, în plus, o problemă de discriminare între cadrele didactice angajate pe durată determinată și cele angajate pe durată nedeterminată, ci între două categorii de cadre didactice pe durată determinată, în funcție de cum au atins sau nu pragurile stabilite de legislația națională în discuție în litigiul principal.

33

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Darie, C‑592/18, EU:C:2019:1140, punctul 24 și jurisprudența citată).

34

Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Darie, C‑592/18, EU:C:2019:1140, punctul 25 și jurisprudența citată).

35

În speță, instanța de trimitere explică în cererea de decizie preliminară că, în pofida interpretării clauzei 4 din acordul‑cadru furnizate de Curte în Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), există o divergență de jurisprudență între instanțele naționale în ceea ce privește conformitatea cu această clauză a legislației naționale în discuție în litigiul principal. Instanța menționată adaugă că, în această hotărâre, Curtea nu a luat în considerare toate aspectele acestei legislații naționale și că subzistă îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată clauzei amintite în situații precum cea a reclamanților din litigiul principal, motiv pentru care un răspuns la prima întrebare ar fi necesar pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, precum și, dacă este cazul, la a doua și a treia întrebare, adresate cu titlu subsidiar.

36

Problema ridicată de întrebările adresate nu este, așadar, de natură ipotetică.

37

Interpretarea aceleiași clauze solicitată în cadrul celei de a doua întrebări are, în plus, o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal. Astfel, aceasta privește contestarea de către reclamanții din litigiul principal a metodei de calcul al vechimii care le‑a fost aplicată cu ocazia titularizării lor în funcția publică pentru perioada în care au lucrat în calitate de cadre didactice cu contracte pe durată determinată în raport cu metoda de care ar fi beneficiat dacă ar fi fost recrutați de la început pe durată nedeterminată. În plus, cererea de decizie preliminară cuprinde elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde la această întrebare.

38

În consecință, întrebările preliminare sunt admisibile.

39

Cu titlu introductiv, după cum arată instanța de trimitere, articolul 485 din Decretul legislativ nr. 297/1994, aplicabil reclamanților din litigiile principale și despre care aceștia din urmă susțin că încalcă clauza 4 din acordul‑cadru, a fost în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758).

40

În această hotărâre, Curtea a statuat că această clauză 4 nu se opune, în principiu, unei legislații naționale care, în vederea încadrării unui lucrător într‑o categorie de remunerație la momentul recrutării sale pe bază de diplome ca funcționar de carieră, ia în considerare perioadele de serviciu efectuate în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată în mod integral până la patru ani și, peste patru ani, în mod parțial, în limita a două treimi.

41

Or, instanța de trimitere arată că Curtea nu dispunea de toate elementele specifice legislației naționale în discuție în litigiul principal în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758). În acest context, în decizia de trimitere se menționează mecanismul de realiniere prevăzut la articolul 4 alineatul 3 din Decretul prezidențial nr. 399/1988, precum și norma care rezultă din articolul 489 din Decretul legislativ nr. 297/1994, astfel cum a fost completat prin articolul 11 alineatul 14 din Legea nr. 124/1999, potrivit căreia perioadele de activitate didactică efectuate de un cadru didactic netitular mai scurte de un an școlar sunt asimilate, în vederea calculării vechimii, unui serviciu de un an școlar complet numai cu condiția ca aceste perioade să fie de cel puțin 180 de zile sau să fi fost asigurate fără întrerupere între 1 februarie și încheierea procesului de evaluare finală a elevilor.

42

Pe de altă parte, în măsura în care această instanță ridică problema dacă, în acea hotărâre, Curtea a efectuat o apreciere definitivă a compatibilității respectivei legislații naționale cu clauza 4 din acordul‑cadru, așa încât o instanță națională nu ar mai putea constata, într‑un caz concret, eventuala contrarietate a legislației cu această clauză și nici, dacă este cazul, să lase neaplicată legislație națională amintită, o asemenea abordare trebuie înlăturată.

43

Astfel, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, interpretarea prevederilor naționale este de competența instanțelor statelor membre, iar nu a Curții, și nu este de competența acesteia din urmă să se pronunțe asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii. Curtea este competentă numai să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi permită acesteia să aprecieze compatibilitatea unor asemenea norme cu reglementarea Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 240 și jurisprudența citată).

44

În plus, principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor de drept al Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 37 și jurisprudența citată].

45

Având în vedere repartizarea funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta din urmă s‑a limitat să furnizeze instanței de trimitere elemente de interpretare a clauzei 4 din acordul‑cadru în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), în raport cu cadrul normativ și factual descris de această instanță și sub rezerva verificărilor care sunt de competența exclusivă a instanței menționate, astfel cum se amintește la punctele 35, 48, 49 și 53 din acea hotărâre. Curtea a utilizat de asemenea termenii „în principiu” în dispozitivul hotărârii amintite.

46

Cu toate acestea, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că unele dintre perioadele de serviciu pe care reclamanții din litigiile principale le‑au realizat pe durată determinată nu au atins pragurile pe care le stabilește legislația națională amintită la punctul 41 din prezenta hotărâre, și anume o durată de 180 de zile pe an școlar sau efectuarea serviciului fără întrerupere de la 1 februarie până la încheierea procesului de evaluare finală a elevilor, spre deosebire de reclamantul în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), care a executat contracte pe durată determinată de un an în perioada anterioară titularizării sale ca funcționar de carieră, după cum se arată la punctul 8 din această hotărâre.

47

Or, această instanță arată că, în temeiul legislației amintite, dacă prestațiile furnizate de cadrele didactice angajate pe durată determinată ating aceste praguri, prestațiile respective sunt asimilate unui serviciu de un an școlar complet, indiferent de numărul efectiv de ore lucrate și chiar dacă numărul de ore săptămânale realizate este inferior orarului săptămânal din cadrul regimului de muncă cu normă întreagă sau cu fracțiune de normă. În schimb, prestațiile care nu ating pragurile menționate nu ar fi luate în considerare și, în temeiul articolului 485 din Decretul legislativ nr. 297/1994, cele care ating aceleași praguri nu ar fi luate integral în considerare decât până la al patrulea an, apoi, dincolo de acesta, până la două treimi, treimea rămasă fiind rezervată pentru un anumit număr de ani și inclusă ulterior, după această perioadă.

48

În aceste condiții, pentru a oferi instanței menționate un răspuns util, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale care, pentru recunoașterea vechimii unui lucrător cu ocazia titularizării sale ca funcționar de carieră, exclude perioadele de serviciu efectuate în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată care nu acoperă 180 de zile într‑un an școlar sau care nu sunt efectuate fără întrerupere între 1 februarie și încheierea procesului de evaluare finală a elevilor, indiferent de numărul efectiv de ore lucrate, și ia în considerare în limita a două treimi perioadele ce ating aceste praguri după primii patru ani, sub rezerva includerii treimii rămase după un anumit număr de ani de serviciu.

49

Trebuie amintit că, potrivit clauzei 1 litera (a) din acordul‑cadru, unul dintre obiectivele acestuia constă în îmbunătățirea calității muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării. Totodată, în cel de al treilea paragraf al preambulului la acordul‑cadru se precizează că acesta „ilustrează disponibilitatea partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru asigurarea egalității de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării”. Considerentul (14) al Directivei 1999/70 precizează în acest sens că obiectivul acordului‑cadru constă în special în îmbunătățirea calității muncii pe durată determinată prin stabilirea unor cerințe minime de natură să garanteze aplicarea principiului nediscriminării (Hotărârea din 5 iunie 2018, Montero Mateos, C‑677/16, EU:C:2018:393, punctul 39 și jurisprudența citată).

50

Acordul‑cadru, în special clauza 4 din acesta, urmărește aplicarea principiului menționat lucrătorilor pe durată determinată pentru a evita ca un raport de muncă de această natură să fie folosit de angajator pentru a‑i priva pe acești lucrători de drepturile care le sunt recunoscute lucrătorilor pe durată nedeterminată (Hotărârea din 5 iunie 2018, Montero Mateos, C‑677/16, EU:C:2018:393, punctul 40 și jurisprudența citată).

51

Având în vedere obiectivele urmărite de acordul‑cadru, astfel cum sunt amintite la cele două puncte anterioare, clauza 4 din acesta trebuie înțeleasă în sensul că exprimă un principiu de drept social al Uniunii care nu poate fi interpretat în mod restrictiv (Hotărârea din 5 iunie 2018, Montero Mateos, C‑677/16, EU:C:2018:393, punctul 41 și jurisprudența citată).

52

În plus, trebuie amintit că clauza 4 din acordul‑cadru, care are un efect direct, prevede, la punctul 1, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, interdicția de a trata lucrătorii cu contract pe durată determinată într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de „motive obiective” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctele 56 și 64, precum și Hotărârea din 5 iunie 2018, Montero Mateos, C‑677/16, EU:C:2018:393, punctul 42 și jurisprudența citată).

53

Punctul 4 al clauzei 4 menționate prevede aceeași interdicție în ceea ce privește condițiile de vechime corespunzătoare unor condiții de încadrare speciale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 64 și jurisprudența citată).

54

Pe de altă parte, din modul de redactare și din obiectivul clauzei 4 menționate reiese că aceasta privește nu alegerea însăși de a încheia contracte de muncă pe durată determinată în locul unor contracte de muncă pe durată nedeterminată, ci condițiile de încadrare în muncă a lucrătorilor care au încheiat primul tip de contract în raport cu cele ale lucrătorilor angajați în temeiul celui de al doilea tip de contract, noțiunea de „condiții de încadrare în muncă” conținând măsuri care intră în domeniul raportului de muncă stabilit între un lucrător și angajatorul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 2020, Universitatea Lucian Blaga Sibiu și alții, C‑644/19, EU:C:2020:810, punctul 39, precum și jurisprudența citată).

55

În această privință, Curtea a declarat deja că normele, precum cele în discuție în litigiul principal, referitoare la perioadele de serviciu care trebuie efectuate pentru a putea fi promovat într‑o categorie de remunerație sunt cuprinse în noțiunea de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul aceleiași clauze 4 (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 26 și jurisprudența citată).

56

În consecință, în conformitate cu cele amintite la punctele 52 și 53 din prezenta hotărâre și pentru a răspunde instanței de trimitere, este necesar să se examineze dacă legislația în discuție în litigiul principal conduce la o diferență de tratament care privește situații comparabile, înainte de a stabili, după caz, dacă o asemenea diferență poate fi justificată de „motive obiective”.

57

Părțile la procedură sunt de acord și reiese de altfel din cuprinsul punctului 27 din Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter (C‑466/17, EU:C:2018:758), că, pentru încadrarea lor într‑o categorie de remunerare, cadrelor didactice pe durată nedeterminată recrutate prin concurs li se poate lua în considerare integral vechimea. În special, rezultă că, în vederea calculării vechimii lor, acestor cadre didactice li se ia în considerare fiecare zi de experiență, independent, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, de orele sau de volumul de muncă efectuate în mod real. În plus, această instanță nu arată că perioadele de concediu sau de absență, de exemplu din motive de boală, ar fi excluse dintr‑un asemenea calcul.

58

În schimb, din cererea de decizie preliminară rezultă că perioadele de serviciu efectuate pe durată determinată în cursul unui an școlar de către reclamanții din litigiul principal, în calitate de cadre didactice pe durată determinată care devin funcționari de carieră prin concursuri pe bază de diplome și care nu ating pragurile stabilite la articolul 489 din Decretul legislativ nr. 297/1994, astfel cum a fost completat prin articolul 11 alineatul 14 din Legea nr. 124/1999, nu sunt luate în considerare în vederea recunoașterii vechimii lor. În plus, cele care ating aceste praguri nu sunt luate în considerare integral, ci numai pentru patru ani, pentru anii următori această luare în considerare fiind limitată la două treimi, conform articolului 485 din acest decret legislativ.

59

În această privință, instanța de trimitere subliniază că o treime din vechimea neluată în considerare după primii patru ani și rezervată poate, dacă este cazul, după o anumită perioadă, să fie inclusă ulterior în vederea încadrării ulterioare în grila de salarizare a cadrelor didactice pe durată determinată titularizați în funcția publică, în temeiul articolului 4 alineatul 3 din Decretul prezidențial nr. 399/1988. În aceste condiții, această includere ulterioară nu poate interveni decât după o perioadă deosebit de lungă, și anume între al 16-lea și al 24-lea an de serviciu potrivit situației cadrelor didactice vizate și, în particular, 16 ani de serviciu în cazul lui A.R. și 18 ani de serviciu în cazul lui G.D. și C.M., dacă mai fac parte din efectivele Ministerului Educației.

60

Rezultă că o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal instituie o diferență de tratament în detrimentul acestor cadre didactice pe durată determinată în raport cu cadrele didactice recrutate pe durată nedeterminată prin concursuri generale, cărora nu li se aplică aceste limitări.

61

Pentru ca o asemenea diferență de tratament să constituie o discriminare interzisă de clauza 4 din acordul‑cadru, trebuie ca aceasta să privească situații comparabile și să nu fie justificată de motive obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 28).

62

În primul rând, în ceea ce privește caracterul comparabil al situațiilor vizate, pentru a aprecia dacă lucrătorii efectuează aceeași muncă sau au aceeași ocupație în sensul acordului‑cadru, este necesar ca, în conformitate cu clauza 3 punctul 2 și cu clauza 4 punctul 1 din acesta, să se examineze dacă, ținând seama de un ansamblu de factori precum natura muncii, condițiile de formare și condițiile de muncă, se poate considera că aceste persoane se află într‑o situație comparabilă (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 29, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Comunidad de Castilla y León, C‑192/21, EU:C:2022:513, punctul 34 și jurisprudența citată).

63

Dacă se stabilește că, atunci când sunt angajați, lucrătorii pe durată determinată exercită aceleași funcții precum lucrătorii angajați de același angajator pe durată nedeterminată sau ocupă același post ca aceștia, situațiile acestor două categorii de lucrători trebuie, în principiu, să fie considerate comparabile [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 144 și jurisprudența citată].

64

Din cererea de decizie preliminară reiese că reclamanții din litigiul principal au exercitat, în timpul serviciului de pretitularizare, diverse misiuni didactice, uneori de scurtă durată, și care au implicat un număr redus de ore. Astfel de misiuni ar urmări să răspundă unor nevoi diverse de înlocuire din cauza lipsei de cadre didactice titulare, subliniată de guvernul italian.

65

Reiese în special din această cerere că G.D., cadru didactic în învățământul preșcolar, a efectuat numeroase zile de muncă izolate și că C.M., tot cadru didactic în învățământul preșcolar, a lucrat, în primul an, cinci luni și patru zile, aferente unui număr de 62 de contracte diferite, cu o medie de două zile lucrate pe contract în diferite școli. În ceea ce îl privește pe A.R., profesor în învățământul secundar, acesta nu ar fi furnizat dovada numărului de ore lucrate, dar multe dintre contractele care indică acest număr de ore ar fi fost pentru o fracțiune de normă întreagă cu un tarif orar foarte scăzut, de exemplu, cinci ore pe săptămână pentru o serie de contracte din 2003.

66

Cu toate acestea, pare să rezulte din cererea menționată că, în cadrul acestor diverse misiuni, reclamanții din litigiul principal au ocupat aceleași funcții și același post, la același angajator, precum cadrele didactice pe durată nedeterminată pe care trebuiau să le înlocuiască. În această privință, instanța de trimitere nu arată că reclamanților respectivi le‑ar fi fost atribuite funcții substanțial diferite de cele ale acestora din urmă. Astfel, rezultă că, având în vedere natura și condițiile de muncă, reclamanții respectivi pot fi considerați ca aflându‑se într‑o situație comparabilă cu cea a cadrelor didactice pe durată nedeterminată pe care trebuiau să le înlocuiască.

67

Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, atribuțiile reclamanților din litigiul principal exercitate în cadrul serviciului lor de pretitularizare trebuie, așadar, în principiu să fie considerate comparabile cu cele ale cadrelor didactice pe durată nedeterminată, având în vedere că nereușita la un concurs administrativ nu repune în discuție caracterul comparabil al situațiilor cadrelor didactice pe durată determinată și ale cadrelor didactice titulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter,C‑466/17, EU:C:2018:758, punctele 33-35).

68

În ceea ce privește caracterul scurt și discontinuu al unora dintre misiunile pe care reclamanții din litigiul principal le‑au efectuat în acest cadru, pe de o parte, nimic nu indică faptul că ele ar fi de natură să modifice substanțial funcțiile exercitate sau posturile ocupate ori chiar natura sau condițiile muncii efectuate. Pe de altă parte, niciun element din dosarul prezentat Curții nu urmărește să stabilească faptul că respectivul caracter scurt și discontinuu al unora dintre serviciile efectuate, după caz, de un cadru didactic angajat pe durată nedeterminată ar avea ca efect neluarea în considerare a experienței astfel dobândite în vederea calculării vechimii sale. Revine însă instanței de trimitere, singura care dispune de toate elementele pertinente, sarcina de a efectua o apreciere în această privință.

69

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă diferența de tratament, menționată la punctul 60 din prezenta hotărâre, între situațiile comparabile identificate la punctul 67 din această hotărâre poate fi justificată de „motive obiective” în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru, trebuie amintit că această noțiune trebuie înțeleasă în sensul că nu permite justificarea unei diferențe de tratament între lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată prin simplul fapt că această diferență este prevăzută printr‑o normă națională generală și abstractă. Noțiunea respectivă impune ca inegalitatea de tratament constatată să fie justificată de existența unor elemente precise și concrete ce caracterizează condiția de încadrare în muncă în cauză, în contextul specific în care se situează aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Comunidad de Castilla y León, C‑192/21, EU:C:2022:513, punctele 41 și 42 și jurisprudența citată).

70

În temeiul unor criterii obiective și transparente, trebuie să se poată verifica dacă această inegalitate răspunde unei necesități reale, dacă este susceptibilă să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și dacă este necesară în acest scop. Aceste elemente pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contracte pe durată determinată, din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 37, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Comunidad de Castilla y León, C‑192/21, EU:C:2022:513, punctele 41 și jurisprudența citată).

71

În plus, recurgerea doar la natura temporară a muncii personalului din cadrul administrației publice nu este conformă cu aceste cerințe și nu poate, așadar, să constituie un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 38, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Comunidad de Castilla y León, C‑192/21, EU:C:2022:513, punctele 43 și jurisprudența citată).

72

În speță, pentru a justifica diferența de tratament în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere și guvernul italian invocă, pe de o parte, necesitatea de a reflecta diferențele de activitate profesională existente între cadrele didactice titulare recrutate de la început prin concurs general, căruia Costituzione della Repubblica Italiana (Constituția Republicii Italiene) îi acordă o importanță deosebită, și cadrele didactice titularizate după ce au dobândit o experiență profesională pe baza unor contracte de muncă pe durată determinată, precum și, pe de altă parte, necesitatea de a evita apariția unor discriminări inverse împotriva primilor menționați. Se face referire în special la diversitatea materiilor, a condițiilor și a orarelor în care trebuie să intervină aceștia din urmă, precum și la lipsa unei verificări inițiale a competențelor lor prin intermediul unui concurs.

73

Potrivit jurisprudenței Curții, fiecare dintre aceste obiective poate constitui un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 4 punctele 1 și/sau 4 din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctele 47 și 51, precum și jurisprudența citată).

74

În aceste condiții, este de asemenea cert că prevenirea apariției unor discriminări inverse nu poate constitui un astfel de motiv obiectiv atunci când reglementarea națională în cauză exclude în totalitate și în toate împrejurările luarea în considerare a tuturor perioadelor de serviciu efectuate de lucrători în cadrul unor contracte de muncă pe durată determinată în vederea stabilirii vechimii acestora la momentul recrutării lor pe durată nedeterminată și, prin urmare, a nivelului lor de remunerare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza și alții, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 62, precum și Ordonanța din 4 septembrie 2014, Bertazzi și alții, C‑152/14, EU:C:2014:2181, punctul 16).

75

În speță, în ceea ce privește obiectivele invocate de instanța de trimitere și de guvernul italian, Curtea a admis că se poate considera în mod legitim că acestea urmăresc să răspundă unei necesități reale, aspect a cărui verificare este însă de competența acestei instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctele 48 și 51).

76

Legislația națională în discuție în litigiul principal, în măsura în care, la momentul recrutării pe durată nedeterminată, limitează luarea în considerare a vechimii dobândite în cadrul unor servicii de învățământ temporare, eterogene și fără continuitate pedagogică și fără verificarea inițială a competențelor printr‑un concurs, poate, în principiu, să fie considerată aptă să atingă aceste obiective.

77

În ceea ce privește caracterul necesar al acestei legislații naționale pentru atingerea obiectivelor urmărite, reiese din indicațiile ce figurează în cererea de decizie preliminară că norma prevăzută la articolul 489 din Decretul legislativ nr. 297/1994, astfel cum a fost completat prin articolul 11 alineatul 14 din Legea nr. 124/1999, operează automat fie în favoarea, fie în defavoarea cadrelor didactice pe durată determinată în cauză.

78

Prin urmare, după cum arată instanța de trimitere și guvernul italian, prestațiile furnizate de aceștia din urmă timp de cel puțin 180 de zile pe an, respectiv aproximativ două treimi dintr‑un an școlar, sunt asimilate unui serviciu de un an școlar complet. Situația este aceeași în cazul în care acest serviciu a fost efectuat de la 1 februarie până la încheierea procesului de evaluare finală a elevilor.

79

În schimb, dacă aceste prestații nu ating această durată sau nu sunt furnizate fără întrerupere între 1 februarie și acest termen, ele nu sunt luate în considerare, nici măcar în mod limitat. În plus, această normă de excludere se adaugă la cea potrivit căreia perioadele respective sunt luate în calcul numai pentru primii patru ani și, după aceea, în limita a două treimi, în conformitate cu articolul 485 din acest decret legislativ.

80

În această privință, Curtea a admis, desigur, că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care limitează la proporția de două treimi luarea în considerare a vechimii de peste patru ani dobândite în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată, nu poate fi considerată ca depășind ceea ce este necesar pentru a răspunde obiectivelor examinate anterior și pentru a ajunge la un echilibru între interesele legitime ale lucrătorilor pe durată determinată și cele ale lucrătorilor pe durată nedeterminată, cu respectarea valorilor meritocratice și a considerațiilor de imparțialitate și de eficacitate a administrației pe care se bazează recrutarea prin concurs (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Motter, C‑466/17, EU:C:2018:758, punctul 51).

81

Cu toate acestea, luarea în considerare a vechimii de peste patru ani dobândite în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată limitată la proporția de două treimi coroborată cu o asemenea excludere, care conduce la privarea totală a cadrului didactic pe durată determinată de vechimea sa atunci când aceasta este inferioară pragurilor de relevanță identificate de legiuitorul italian, depășește ceea ce este necesar pentru a reflecta diferențele dintre experiența dobândită de cadrele didactice recrutate prin concurs și cele recrutate pe bază de diplome, precum și pentru a evita discriminările inverse împotriva primilor menționați.

82

Faptul că numărul real de ore lucrate de cei din a doua categorie, care poate fi redus și inferior orarului săptămânal de lucru din cadrul regimului cu normă întreagă sau chiar cu fracțiune de normă, nu intră în calculul vechimii lor nu este de natură să repună în discuție această constatare.

83

Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 57 și 68 din prezenta hotărâre, vechimea cadrelor didactice pe durată nedeterminată nu pare să depindă nici de volumul de muncă efectiv efectuat de aceștia din urmă, iar serviciile de învățământ pe care le furnizează pot cunoaște și întreruperi. Prin urmare, criteriul stabilit de legislația națională în discuție în litigiul principal, în scopul calculării vechimii cadrelor didactice, nu pare să se bazeze pe numărul de ore efectiv realizate de acestea din urmă, ci pe durata raportului de muncă dintre cadrul didactic în cauză și angajatorul său, inclusiv pentru cadrele didactice titulare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

84

Având în vedere toate cele de mai sus, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale care, pentru recunoașterea vechimii unui lucrător cu ocazia titularizării sale ca funcționar de carieră, exclude perioadele de serviciu efectuate în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată care nu acoperă 180 de zile într‑un an școlar sau care nu sunt efectuate fără întrerupere între 1 februarie și încheierea procesului de evaluare finală a elevilor, indiferent de numărul efectiv de ore lucrate, și ia în considerare în limita a două treimi perioadele ce ating aceste praguri după primii patru ani, sub rezerva includerii treimii rămase după un anumit număr de ani de serviciu.

85

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Clauza 4 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP,

trebuie interpretată în sensul că

se opune unei legislații naționale care, pentru recunoașterea vechimii unui lucrător cu ocazia titularizării sale ca funcționar de carieră, exclude perioadele de serviciu efectuate în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată care nu acoperă 180 de zile într‑un an școlar sau care nu sunt efectuate fără întrerupere între 1 februarie și încheierea procesului de evaluare finală a elevilor, indiferent de numărul efectiv de ore lucrate, și ia în considerare în limita a două treimi perioadele ce ating aceste praguri după primii patru ani, sub rezerva includerii treimii rămase după un anumit număr de ani de serviciu.