–

pentru EDP – Energias de Portugal SA, de C. Botelho Moniz, T. Coelho Magalhães, T. Geraldo, P. Gouveia e Melo, J. Lima Cluny și L. Nascimento Ferreira, advogados;

–

pentru EDP Comercial – Comercialização de Energia SA, de C. Botelho Moniz, T. Coelho Magalhães, T. Geraldo, P. Gouveia e Melo, J. Lima Cluny și L. Nascimento Ferreira, advogados;

–

pentru MC retail SGPS SA, fostă Sonae MC SGPS SA, de I. Gouveia, G. Rosas, D. Silva Ramalho și C. Vieira Peres, advogados;

–

pentru Modelo Continente Hipermercados SA, de J. Vieira Peres, advogado;

–

pentru Autoridade da Concorrência, de D. Cardoso, A. Cruz Nogueira și I. Nascimento, advogadas;

–

pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa și C. Chambel Alves, în calitate de agenți, asistate de S. Assis Ferreira, advogada;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, T. Baumé, P. Caro de Sousa și B. Rechena, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 TFUE și a articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (c) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (JO 2010, L 102, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între EDP – Energias de Portugal SA (denumită în continuare „EDP Energias”), EDP Comercial – Comercialização de Energia SA (denumită în continuare „EDP Comercial”), MC retail SGPS SA (fostă Sonae MC SGPS SA și, la data faptelor din litigiul principal, Sonae Investimentos SGSP SA și SONAE MC – Modelo Continente SGPS) (denumită în continuare „MC retail”), precum și Modelo Continente Hipermercados SA (denumită în continuare „Modelo Continente”), pe de o parte, și Autoridade da Concorrência (denumită în continuare „AdC”), pe de altă parte, în legătură cu amenzile aplicate ca urmare a încheierii unui acord anticoncurențial.

3

Articolul 1 din Regulamentul nr. 330/2010, intitulat „Definiții”, prevede:

„(1)   În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]”

4

Orientările privind restricțiile verticale, cuprinse în Comunicarea Comisiei din 10 mai 2010 [SEC(2010) 411 final, denumite în continuare „Orientările privind restricțiile verticale”], precizează printre altele domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 330/2010.

5

În titlul II din Orientările privind restricțiile verticale, intitulat „Acordurile verticale care nu intră, în general, în sfera de aplicare a articolului 101 alineatul (1) [TFUE]”, figurează un alineat (2), intitulat „Contractele de agenție”, care cuprinde printre altele punctele 12-17 din aceste orientări, formulate astfel:

6

Potrivit punctelor 24 și 25 din orientările menționate:

[…]”

7

Punctul 27 din aceleași orientări enunță:

„Articolul 2 alineatul (4) din Regulamentul [nr. 330/2010] exclude în mod expres din sfera sa de aplicare «acordurile verticale încheiate între întreprinderi concurente». Acordurile verticale dintre concurenți sunt analizate, în ceea ce privește eventualele efecte de coluziune ale acestora, în [Orientările privind acordurile de cooperare orizontală]. Cu toate acestea, aspectele verticale ale acestor acorduri trebuie evaluate în temeiul prezentelor orientări. Articolul 1 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul [nr. 330/2010] definește o întreprindere concurentă ca «un concurent existent sau potențial». Două întreprinderi sunt considerate concurenți reali, în cazul în care sunt active pe aceeași piață relevantă. O întreprindere este considerată concurent potențial al unei alte întreprinderi dacă, în absența unui acord, în cazul unei creșteri mici, dar permanente a prețurilor relative, este probabil ca această primă întreprindere, într‑o perioadă scurtă de timp, în mod normal nu mai mult de un an, ar întreprinde investițiile suplimentare necesare sau ar suporta alte costuri de transformare necesare pentru a intra pe piața relevantă pe care este activă cealaltă întreprindere. Această evaluare trebuie să se bazeze pe considerente realiste; posibilitatea pur teoretică a intrării pe piață nu este suficientă. Un distribuitor care furnizează unui producător caracteristici tehnice în vederea producerii anumitor bunuri sub marca distribuitorului nu trebuie considerat producător al acestor bunuri sub propria marcă.”

8

Articolul 9 alineatul (1) din Lei no 19/2012 – Aprova o novo regime jurídico da concorrência, revogando as Leis nos 18/2003, de 11 de junho, e 39/2006, de 25 de agosto, e procede à segunda alteração à lei no 2/99, de 13 de janeiro (Legea nr. 19/2012 de aprobare a noului regim juridic al concurenței, de abrogare a Legilor nr. 18/2003 din 11 iunie 2003 și nr. 39/2006 din 25 august 2006 și de modificare pentru a doua oară a Legii nr. 2/99 din 13 ianuarie 1999) din 8 mai 2012 (Diário da República, seria I, nr. 89/2012 din 8 mai 2012, denumită în continuare „NRJC”) prevede:

„Sunt interzise acordurile între întreprinderi, practicile concertate între întreprinderi și deciziile asocierilor de întreprinderi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, denaturarea sau restrângerea semnificativă a concurenței pe întreaga piață națională sau pe o parte a acesteia […]”

9

Din cererea de decizie preliminară reiese că Modelo Continente și MC retail fac parte dintr‑un grup de societăți prezente în mai multe sectoare de activitate, printre care distribuția cu amănuntul, telecomunicațiile și audiovizualul, centrele comerciale, produsele pe bază de lemn, turismul și energia, cu o organizare sub egida unor holdinguri și subholdinguri, structurate pe sectoare de activitate și/sau domeniu de afaceri (denumit în continuare „Grupul Sonae”).

10

În cadrul acestui grup, Modelo Continente își desfășoară activitatea în sectorul distribuției de produse alimentare și de larg consum în Portugalia. Aceasta exploatează direct sau indirect, prin intermediul unor participații, o serie de magazine care își desfășoară activitatea sub denumirile Continente, Continente Modelo și Continente Bom Dia. Mc retail, care avea ca obiect administrarea de părți sociale, era activă, la momentul faptelor din acțiunea principală, în sectorul distribuției cu amănuntul. Aceasta deținea 100 % din capitalul Modelo Continente Hipermercados.

11

EDP Energias și EDP Comercial fac parte dintr‑un conglomerat portughez a cărui societate‑mamă este EDP Energias, care își desfășoară activitatea în special în sectorul producerii și furnizării de energie electrică și de gaze naturale în Portugalia (denumit în continuare „Grupul EDP”). Grupul EDP este cel mai important actor portughez pe piețele de producție, distribuție și furnizare a energiei electrice, al treilea actor pentru producția de energie electrică și unul dintre cei mai mari distribuitori de gaze din Peninsula Iberică.

12

La 5 ianuarie 2012, EDP Comercial și Modelo Continente au încheiat un acord de parteneriat care definea termenii și condițiile „Programului EDP Continente”. Acest acord urmărea atragerea clienților, stimularea vânzărilor și oferirea de reduceri consumatorilor. La data încheierii acordului menționat, cele două societăți nu se aflau în situație de concurență efectivă pe piețele distincte ale vânzării cu amănuntul de produse alimentare și de larg consum, precum și ale furnizării de energie electrică și de gaze naturale în Portugalia.

13

Clauza 2.1. din acordul de parteneriat definea obiectul și domeniul de aplicare al acestuia, prevăzând în esență favorizarea dezvoltării activităților de furnizare a energiei electrice de către EDP Comercial și de distribuție cu amănuntul de produse alimentare de către Modelo Continente în diferite hipermarketuri și supermarketuri, precum și în unități comerciale exploatate de alte societăți afiliate grupului Sonae.

14

Din punct de vedere comercial, „Programul EDP Continente” prevedea reduceri la prețurile energiei electrice care erau rezervate clienților deținători ai „cardului Continente”, un card de reducere emis de Modelo Continente în cadrul unui program de fidelizare.

15

În afara deținerii acestui card, clienții care doreau să adere la „Programul EDP Continente” trebuiau să semneze un contract de furnizare de energie electrică de joasă tensiune cu EDP Comercial în regim liberalizat în Portugalia. Acești clienți beneficiau în acest caz de o reducere de 10 % aplicată la consumul lor de energie electrică. Reducerea menționată se traducea în emiterea de bonuri de reducere corespunzătoare cuantumului reducerii respective și creditate pe cardul Continente al clienților în cauză. Aceștia din urmă le puteau utiliza apoi pentru a efectua achiziții în unitățile menționate în cuprinsul clauzei 2.1 din acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal.

16

Inițial, cuantumul reducerilor era suportat integral de EDP Comercial. Modelo Continente trebuia să emită în fiecare lună o notă de debit pentru cuantumul bonurilor emise și activate efectiv în cursul lunii precedente, notă care trebuia plătită la sfârșitul lunii de emitere a fiecărei facturi. Cu toate acestea, în funcție de creșterea traficului în unitățile Grupului Sonae și de creșterea cifrei de afaceri rezultate din „Programul EDP Continente”, se prevedea ca Modelo Continente să preia în sarcina sa o parte din reducerile acordate.

17

Celelalte costuri ale parteneriatului, legate de publicitate, de marketing, de comunicare și de apărare în proceduri, erau suportate în părți egale de EDP Comercial și de Modelo Continente.

18

Clauza 12.1 din acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal, intitulată „Exclusivitate”, prevedea:

„Pe durata prezentului acord și pentru o perioadă de un an după expirarea acestuia, Modelo Continente se obligă:

[…]”

19

În temeiul clauzei 12.2 din acest acord, EDP Comercial își asuma obligații simetrice pe piața distribuției cu amănuntul de produse alimentare în Portugalia continentală.

20

Acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal a rămas în vigoare până la 31 decembrie 2012, deși aderarea consumatorilor la „Programul EDP Continente” a fost deschisă numai între 9 ianuarie 2012 și 4 martie 2012.

21

Încheierea unor contracte de furnizare de energie electrică a fost deschisă într‑o rețea de 180 de spații comerciale exploatate de Modelo Continente, a cărui aprovizionare era împărțită între EDP Comercial și Modelo Continente. 146 775 de clienți au subscris la „Programul EDP Continente”, dintre care 137144 au rămas legați contractual de EDP Comercial în timpul și după sfârșitul campaniei.

22

Suma reducerilor de care au beneficiat membrii „Programului EDP Continente” s‑a ridicat la 6907354 de euro, rata de activare totală a bonurilor atingând aproximativ 6024252 de euro. Din această sumă, Modelo Continente a suportat 1795912 euro.

23

Instanța de trimitere arată că acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal a coincis cu o etapă esențială a procesului de liberalizare a pieței de furnizare de energie electrică, tarifele reglementate pentru joasă tensiune normală expirând la sfârșitul anului 2012. Grupul EDP ar fi încercat, așadar, să capteze un număr important de clienți de pe piața națională liberalizată, profitând de o perioadă în care această piață nu suferise încă vârful tranziției clienților de joasă tensiune.

24

În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că procesul de liberalizare a furnizării de energie electrică s‑a desfășurat în Portugalia în mod progresiv începând cu anul 1995. Cadrul de reglementare portughez aplicabil comercializării energiei electrice urma să favorizeze, începând din același an 1995, un regim de liberă concurență în acest sector prin simplificarea condițiilor legale de acces și de exercitare a activității de furnizare a energiei electrice, aceasta fiind supusă mai degrabă unei simple înregistrări decât unei licențe și favorizând astfel intrarea unor operatori independenți.

25

Instanța de trimitere precizează că, în cursul anului 2006, Portugalia a instituit o perioadă tranzitorie în care consumatorii au putut alege între piața reglementată și piața liberalizată numai pe baza stimulării și a atractivității comerciale a ofertelor, fără nicio sarcină sau constrângere din punct de vedere normativ.

26

Începând cu 1 ianuarie 2011, urmau să fie eliminate tarifele reglementate aplicabile clienților finali pentru furnizarea de energie electrică de foarte înaltă, înaltă și medie tensiune, precum și de joasă tensiune specifică. Tarifele reglementate aplicabile furnizării de energie electrică de joasă tensiune (întreprinderi mici/gospodării) ar fi fost eliminate începând cu 1 iulie 2012 pentru clienții finali a căror putere contractuală este mai mare sau egală cu 10,35 kVA și, începând de la 1 ianuarie 2013, pentru clienții a căror putere contractuală este mai mică de 10,35 kVA. După aceste date, încheierea de noi contracte urma să fie posibilă numai pe piața liberalizată. Urmau să fie stabilite însă mecanisme tarifare tranzitorii pentru consumatorii care nu au ales, la datele menționate, să încheie un contract pe piața liberalizată. Tarifele definite de Entidade Reguladora dos Serviços Energéticos (Autoritatea de Reglementare a Serviciilor Energetice, Portugalia) urmau să se aplice acestor consumatori, cu prețuri majorate pentru a favoriza tranziția către piața liberalizată. Ultimul dintre aceste regimuri tranzitorii urma să expire la 31 decembrie 2017.

27

Potrivit instanței de trimitere, în acest context, Grupul Sonae a desfășurat între anii 2002 și 2008 o activitate pe piața furnizării de energie electrică în Portugalia, prin intermediul unui parteneriat cu Endesa, actor istoric în Spania pe piața producției și furnizării de energie electrică. Acest parteneriat ar fi luat forma unei întreprinderi comune, înființată la 1 mai 2002, Sodesa – Comercialização de Energia SA (denumită în continuare „Sodesa”), deținută în proporție de 50 % de fiecare dintre societățile participante, cu scopul de a furniza energie electrică și servicii pe piața liberalizată portugheză.

28

În luna mai 2007, grupul EDP ar fi pierdut cote de piață pe piața liberalizată a furnizării de energie electrică în Portugalia. Concurenții săi, precum Sodesa și Unión Fenosa, ar fi ajuns la cote de piață cumulate care depășeau 50 % din clienții care au ales să schimbe furnizorul. Această pierdere de cote de piață ar fi fost totuși limitată la segmentul industrial.

29

În plus, din anul 2004, Modelo Continente și Petróleos de Portugal – Petrogal SA, un operator prezent printre altele pe piața furnizării de energie electrică în Portugalia și pe piața furnizării de carburanți, ar fi dezvoltat un parteneriat prin care se acordau reduceri clienților comuni. În plus, Grupul Sonae ar fi activ, din anul 2009, pe piața producției de energie electrică prin intermediul panourilor fotovoltaice instalate pe acoperișurile spațiilor exploatate.

30

Printr‑o decizie din 4 mai 2017, AdC a aplicat reclamantelor din litigiul principal amenzi pentru încălcarea articolului 9 din NRJC, care reproduce în esență articolul 101 TFUE.

31

Potrivit AdC, încălcarea dreptului concurenței ar fi constat în încheierea unui acord de parteneriat între aceste întreprinderi având ca obiect împărțirea piețelor, sub forma unei clauze de neconcurență, pe piețele furnizării de energie electrică, de gaze naturale și distribuției cu amănuntul de produse alimentare, toate trei situate în Portugalia continentală. În plus, acest acord ar fi fost pus în aplicare într‑un moment crucial al procesului de liberalizare a pieței naționale a furnizării de energie electrică, ceea ce ar fi întărit caracterul anticoncurențial al acordului.

32

Pe de altă parte, AdC a apreciat printre altele că acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal nu constituie nici un contract de agenție, nici un acord vertical în vederea aplicării normelor de concurență și că nu se putea exclude posibilitatea ca clauza 12.1 litera (a) și clauza 12.2 din acest acord să țină de o „cooperare orizontală”. Astfel, clauza de neconcurență cuprinsă în acest acord trebuia să fie calificată drept restrângere prin obiect și constituia o încălcare a interdicției prevăzute la articolul 9 din NRJC.

33

În urma unei acțiuni formulate de reclamantele din litigiul principal, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru Concurență, Reglementare și Supraveghere, Portugalia) a confirmat, printr‑o hotărâre din 30 septembrie 2020, decizia de sancționare în discuție în litigiul principal, dar a redus cu 10 % cuantumul amenzilor aplicate. Pentru a constata existența unei restrângeri a concurenței prin obiect, această instanță a luat în considerare, printre altele, activitățile Grupului Sonae pe piețele producerii și furnizării de energie electrică înainte și în timpul punerii în aplicare a acordului de parteneriat.

34

Reclamantele din litigiul principal, precum și AdC au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona), instanța de trimitere.

35

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal și în special clauza de neconcurență pe care o conține au putut avea un impact negativ asupra concurenței pentru piețele în cauză. În această privință, subliniază că reclamantele din litigiul principal nu erau în situație de concurență efectivă pe piețele respective. În plus, constată lipsa unor elemente susceptibile să demonstreze existența unor pregătiri sau a unor investiții semnificative și suficiente efectuate de Modelo Continente sau de societățile care fac parte din Grupul Sonae.

36

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema condițiilor necesare pentru ca un astfel de acord să poată fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect, spre deosebire de o restrângere a concurenței prin efect, dat fiind faptul că consumatorii au obținut anumite avantaje din aceasta.

37

Ea amintește că, potrivit jurisprudenței recente a Curții, este posibil să se înlăture prezumția potrivit căreia anumite practici suficient de restrictive prin obiectul lor pentru a cauza prejudicii grave concurenței produc efecte anticoncurențiale atunci când acordurile urmăresc obiective legitime și proporționale sau atunci când sunt demonstrate obiective sau efecte favorabile concurenței. În plus, aceasta ridică problema dacă acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal ar putea fi calificat drept contract de agenție și ar putea ieși astfel, în temeiul dispoziției naționale echivalente articolului 101 alineatul (3) TFUE, de sub incidența interdicției prevăzute la alineatul (1) al acestei dispoziții.

38

În aceste condiții, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

39

În ceea ce privește, în primul rând, competența Curții, este necesar să se arate că reclamantele din litigiul principal au fost condamnate în temeiul dreptului portughez, și anume în temeiul NRJC, iar nu în temeiul unei dispoziții de drept al Uniunii. Instanța de trimitere arată însă că dispozițiile naționale relevante reproduc în esență articolul 101 TFUE și sunt interpretate în același mod ca această dispoziție a dreptului Uniunii, în lumina jurisprudenței Curții.

40

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul național, această misiune revenind exclusiv instanței de trimitere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 1965, Dekker, 33/65, EU:C:1965:118, p. 1116, precum și Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 25].

41

Curtea este însă competentă să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care, deși situația de fapt din litigiul principal nu intră în mod direct în domeniul de aplicare al acestui drept, aplicabilitatea dispozițiilor dreptului menționat a fost determinată de dreptul național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul dispozițiilor respective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360, punctele 41 și 42, precum și Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 26].

42

Astfel, atunci când, în soluționarea unor situații pur interne, o legislație națională se conformează soluțiilor reținute în dreptul Uniunii, de exemplu pentru a evita eventuale denaturări ale concurenței sau pentru a asigura o procedură unică în situații comparabile, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent de condițiile în care acestea urmează să fie aplicate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360, punctul 37, precum și Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 27].

43

Or, în speță, după cum reiese din informațiile comunicate de instanța de trimitere, articolul 9 din NRJC preia substanța articolului 101 TFUE și este aplicat de autoritățile naționale competente, precum și de instanțele naționale într‑un mod conform cu această din urmă dispoziție.

44

Prin urmare, Curtea este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate.

45

În ceea ce privește, în al doilea rând, admisibilitatea întrebărilor preliminare, trebuie amintit că trimiterea preliminară, instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, se întemeiază pe un dialog între instanțe. Deși revine instanței naționale competența de a aprecia dacă interpretarea unei norme de drept al Uniunii este necesară pentru a‑i permite soluționarea litigiului dedus judecății sale, în considerarea mecanismului procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, revine de asemenea instanței menționate sarcina de a decide în ce mod trebuie formulate aceste întrebări. Deși instanța respectivă este liberă să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute în vederea enunțării întrebărilor preliminare, numai ei îi incumbă însă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 21 și jurisprudența citată).

46

Întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 22 și jurisprudența citată).

47

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, care este reflectată în prezent la articolul 94 literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură al Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Aceste cerințe sunt aplicabile în special în domeniul concurenței, care se caracterizează prin situații de fapt și de drept complexe (Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 23 și jurisprudența citată).

48

În plus, este indispensabil, așa cum prevede articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

49

În speță, în spiritul de cooperare inerent dialogului de la instanță la instanță și pentru a permite Curții să pronunțe o decizie cât mai utilă posibil, ar fi fost de dorit ca instanța de trimitere să prezinte, într‑un mod mai sintetic și mai clar, propria înțelegere cu privire la litigiul cu care este sesizată, precum și cu privire la chestiunile de drept care stau la baza cererii sale de decizie preliminară, mai degrabă decât să reproducă, în mod excesiv de lung, numeroase extrase din înscrisurile din dosarul care i‑a fost prezentat.

50

În același mod, după cum arată în esență Comisia și guvernul portughez, deși instanța de trimitere a expus motivele care au determinat‑o să sesizeze Curtea cu titlu preliminar, ar fi fost în interesul unei cooperări utile ca aceasta să procedeze de asemenea la o reformulare a întrebărilor care i‑au fost sugerate de părțile din litigiul principal, pentru a evita suprapuneri inutile între întrebările menționate și pentru a clarifica premisele juridice și factuale pe care se întemeiază aceste întrebări.

51

În plus, trebuie arătat că decizia de trimitere distinge, printre faptele pertinente, pe cele care sunt considerate ca fiind dovedite de cele care nu sunt dovedite. Or, a doua întrebare se întemeiază pe ipoteze factuale care sunt identificate ca nefiind stabilite, întrucât pleacă de la premisa lipsei unei concurențe potențiale, deși una dintre principalele chestiuni de drept care justifică trimiterea preliminară privește această noțiune.

52

De asemenea, a noua întrebare expune ipoteza că nu există nicio dovadă că întreprinderea prezentă pe piața furnizării de energie electrică își percepea cocontractantul, comerciant cu amănuntul de produse alimentare, ca fiind un concurent potențial. Această ipoteză nu se încadrează însă în faptele stabilite, astfel cum sunt prezentate de instanța de trimitere. Dimpotrivă, din cererea de decizie preliminară reiese că Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru Concurență, Reglementare și Supraveghere) a ținut seama, pentru a se pronunța în primă instanță, de faptul că reclamantele din litigiul principal se considerau reciproc concurenți potențiali.

53

În sfârșit, ipoteza factuală a celei de a zecea întrebări, potrivit căreia domeniul de aplicare al clauzei de neconcurență coincide cu perioada în care părțile la acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal nu erau autorizate să utilizeze secrete comerciale sau un know‑how dobândit în cursul punerii în aplicare a acestui parteneriat, nu ține de fapte stabilite, ci, dimpotrivă, de fapte nedovedite.

54

Având în vedere cele ce precedă, a doua întrebare trebuie considerată inadmisibilă. În ceea ce privește a noua și a zecea întrebare, acestea trebuie considerate inadmisibile în măsura în care se întemeiază pe ipotezele evocate la punctele precedente.

55

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că întrebările preliminare se suprapun parțial în măsura în care privesc interpretarea unui număr limitat de noțiuni de drept al Uniunii, deși ipotezele de fapt variază.

56

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond, 83/78, EU:C:1978:214, punctul 26, precum și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 58).

57

În speță, astfel cum sugerează domnul avocat general la punctele 33 și 34 din concluzii, este necesar să se reformuleze întrebările adresate, grupându‑le atunci când privesc o problematică comună cu privire la care instanța de trimitere urmărește să obțină clarificări.

58

În această privință, întrebările a treia-a șaptea și a noua privesc criteriile pertinente pentru a stabili dacă două întreprinderi prezente pe piețe ale produselor distincte se află în situație de concurență potențială. A unsprezecea întrebare se referă la noțiunile de „contract de agenție” și de „acord vertical”. A zecea întrebare privește condițiile în care o restrângere a concurenței poate fi considerată accesorie unui acord al cărui obiectiv nu este anticoncurențial. Prima și a opta întrebare pot fi de asemenea analizate împreună, întrucât se referă la distincția dintre noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” și cea de „restrângere a concurenței prin efect”.

59

Prin intermediul celei de a treia-a șaptea și al celei de a noua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă și în ce condiții articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o întreprindere care administrează o rețea de comercianți cu amănuntul de produse de larg consum poate fi considerată ca fiind, pe piața energiei electrice, un concurent potențial al unui furnizor de energie electrică cu care a încheiat un acord de parteneriat care conține o clauză de neconcurență, chiar dacă această întreprindere nu ar desfășura nicio activitate pe această piață a produsului.

60

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă o întreprindere absentă de pe o piață se află într‑un raport de concurență potențială cu una sau cu mai multe alte întreprinderi deja prezente pe piața respectivă, trebuie să se stabilească dacă există posibilități reale și concrete ca aceasta să intre pe piața menționată și să concureze cu cea sau cele din urmă [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 36, precum și jurisprudența citată].

61

Astfel, atunci când este în discuție un acord care are drept consecință menținerea temporară în afara pieței a unei întreprinderi, trebuie să se stabilească dacă, în lipsa acestui acord, ar fi existat posibilități reale și concrete ca întreprinderea respectivă să intre pe piața amintită și să concureze întreprinderile stabilite pe aceasta [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 37].

62

Un asemenea criteriu exclude posibilitatea ca constatarea unui raport de concurență potențială să decurgă din simpla posibilitate, pur ipotetică, a unei asemenea intrări sau dintr‑o simplă voință a întreprinderii care nu este prezentă pe piața relevantă. În schimb, acesta nu impune în niciun mod să se demonstreze cu certitudine că întreprinderea respectivă va intra efectiv pe piața în cauză și, cu atât mai puțin, că va fi în măsură, ulterior, să se mențină pe această piață [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 38].

63

Astfel, demonstrarea unei situații de concurență potențială trebuie să fie susținută de un ansamblu de elemente de fapt concordante care să țină seama de structura pieței, precum și de contextul economic și juridic care îi guvernează funcționarea, prin care se urmărește să se stabilească faptul că întreprinderea în cauză ar fi avut, în lipsa unui acord, posibilități reale și concrete de a intra pe piața relevantă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 39].

64

În Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții (C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 58), Curtea a ținut astfel seama de particularitățile pieței medicamentelor, precum și de contextul economic și juridic propriu acestei piețe pentru a statua în esență că un producător de medicamente generice trebuie considerat concurent potențial al unui producător de medicamente originale, titular al unor brevete farmaceutice pentru medicamentul în cauză, atunci când are efectiv intenția fermă, precum și capacitatea proprie de a intra pe piața în cauză.

65

Așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 55 din concluzii și contrar celor susținute de reclamantele din litigiul principal, interpretarea noțiunii de „concurență potențială” dată de Curte în hotărârea menționată la punctul anterior nu poate fi considerată ca având o aplicabilitate generală. Astfel, un asemenea nivel probatoriu necesar pentru a demonstra că întreprinderea în cauză ar fi avut, în lipsa unui acord, posibilități reale și concrete de a intra pe piața relevantă se întemeiază pe o analiză proprie piețelor de medicamente în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată.

66

În speță, din decizia de trimitere reiese că acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal a coincis cu o etapă esențială a procesului de liberalizare a pieței furnizării de energie electrică, tarifele reglementate pentru joasa tensiune normală expirând la sfârșitul anului 2012. La acel moment, nu mai era necesară obținerea unei autorizații pentru a dezvolta o activitate pe această piață. Grupul EDP ar fi încercat să capteze un număr important de clienți de pe piața națională liberalizată, profitând de o perioadă în care această piață nu atinsese încă maximumul tranziției clienților de joasă tensiune. Reiese, așadar, dintr‑o astfel de descriere că, sub pretextul verificărilor care sunt de competența exclusivă a instanței de trimitere, contextul economic și juridic specific acestei piețe nu poate fi comparat cu piața medicamentelor, care este foarte bine reglementată și prezintă bariere la intrare precum brevetele care protejează medicamentele respective.

67

În acest context, instanța de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la relevanța unei serii de indicii probatorii care pot fi luate în considerare pentru a demonstra existența unei situații de concurență potențială. În special, aceasta solicită Curții să stabilească dacă trebuie să se țină seama de intenția sau de percepția pe care părțile la acest acord de parteneriat o aveau cu privire la activitățile entităților din grupul în care este integrată întreprinderea care nu este prezentă pe piața în cauză sau de activitățile întreprinderii menționate pe această piață și pe piețele din amonte sau conexe înainte de semnarea acordului în discuție în litigiul principal, precum și de demersurile aceleiași întreprinderi pentru a intra pe această piață.

68

Deși revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia relevanța, în speță, a elementelor de care dispune, Curtea îi poate totuși furniza anumite indicații utile în această privință.

69

În ceea ce privește, în primul rând, relevanța elementelor de probă subiective, Curtea a statuat deja, în conformitate cu cele amintite la punctul 63 din prezenta hotărâre, că demonstrarea unei situații de concurență potențială trebuie să fie susținută de un ansamblu de elemente de fapt concordante care să țină seama de structura pieței, precum și de contextul economic și juridic care guvernează funcționarea acesteia. Prin urmare, un indiciu de natură subiectivă, cum ar fi simpla voință a întreprinderii care nu este prezentă pe piața relevantă de a intra pe piața respectivă sau percepția despre aceasta pe care o are întreprinderea care este deja activă pe piața menționată, nu poate constitui un indiciu autonom, decisiv sau indispensabil pentru a demonstra o situație de concurență potențială.

70

În aceste condiții, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 66 din concluzii, nimic nu interzice ca un asemenea element subiectiv să fie luat în considerare pentru a susține indicii obiective concordante și, astfel, pentru a consolida demonstrarea existenței unor posibilități reale și concrete de a intra pe piața în cauză.

71

În ceea ce privește, mai precis, percepția pe care întreprinderea care este deja prezentă pe piață o are cu privire la întreprinderea cu care a încheiat un acord care prevede menținerea acesteia din urmă în afara pieței respective, trebuie să se observe, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 73 din concluzii, că încheierea unui astfel de acord reprezintă un indiciu puternic privind existența unei situații de concurență potențială. Astfel, dacă părțile la un acord de neconcurență nu s‑ar percepe drept concurenți potențiali, acestea nu ar avea în principiu niciun motiv să încheie un asemenea acord. Un astfel de indiciu poate veni, așadar, să susțină în mod util elemente obiective care urmăresc să demonstreze posibilitățile reale și concrete ale întreprinderii care nu este prezentă pe piață de a intra pe această piață.

72

În ceea ce privește, în al doilea rând, activitățile entităților din grupul în care este integrată această întreprindere, precum și activitățile acestei întreprinderi pe piața relevantă și pe piețele din amonte și conexe înainte de semnarea acordului în cauză, este necesar să se considere că și asemenea elemente pot fi luate în considerare pentru identificarea unei situații de concurență potențială. Desigur, existența unor posibilități reale și concrete de a intra pe piața relevantă trebuie apreciată la data încheierii acordului în cauză, astfel încât sunt excluse în mod logic indiciile referitoare la împrejurări ulterioare încheierii acestui acord. Situația nu este însă aceeași pentru activitățile economice anterioare pe piața relevantă sau pe piețele din amonte sau conexe ale entităților din grupul întreprinderii care nu este prezentă pe această piață sau ale acestei întreprinderi pe piețele respective. Astfel, asemenea activități se pot dovedi relevante în special pentru a determina eventualele bariere la intrare sau structura pieței ori pot constitui indicii ale unei posibile strategii economice viabile de intrare pe piața în cauză.

73

În speță, instanța de trimitere arată că Sodesa, controlată în comun de Grupul Sonae și de Endesa, actorul istoric din Spania pe piața producerii și furnizării de energie electrică, și‑a desfășurat activitatea în Portugalia pe piața furnizării de energie electrică între anii 2002 și 2008. De asemenea, Grupul Sonae ar fi achiziționat, prin intermediul uneia dintre entitățile sale, o întreprindere care deținea și exploata o centrală de cogenerare de energie electrică. În plus, Modelo Continente producea, la momentul acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal, energie electrică prin intermediul unor instalații de minigenerare și de microgenerare situate pe acoperișurile unităților sale și revindea această energie electrică furnizorului de ultimă instanță. În sfârșit, în ceea ce privește piețele conexe, instanța menționează de asemenea faptul că Modelo Continente a încheiat cu un furnizor de carburanți lichizi un contract de reduceri încrucișate, similar acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal.

74

În această privință, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 78 din concluzii, este necesar să se considere că, independent de aspectul dacă Grupul Sonae putea fi considerat o singură întreprindere, în sensul dreptului concurenței, activitățile economice ale diferitelor entități ale grupului pe piața relevantă înainte de semnarea acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal pot fi luate în considerare întrucât acestea constituie elemente de fapt pertinente pentru a caracteriza o situație de concurență potențială. Pe lângă posibila constituire sau transmitere a unui know‑how util pentru a intra pe piața în cauză, astfel de elemente pot fi relevante în special pentru a aprecia dacă întreprinderea în cauză putea avea o strategie economică viabilă pentru a intra pe piața respectivă. Aceasta ar putea fi situația în special dacă întreprinderea menționată și‑ar fi demonstrat deja capacitatea de a‑și utiliza prezența puternică pe o anumită piață geografică pentru a se angaja în noi sectoare de activitate prin intermediul unor parteneriate cu întreprinderi care sunt deja active pe piețele produselor în cauză. În același mod, activitățile întreprinderii în discuție pe piețe conexe pieței relevante pot fi luate în considerare dacă permit susținerea demonstrării posibilităților reale și concrete ale acestei întreprinderi de a intra pe piața menționată.

75

În ceea ce privește, în al treilea rând, relevanța demersurilor întreprinderii respective în vederea intrării pe piața în cauză, acestea nu pot constitui, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 69 din concluzii, o cerință autonomă pentru a demonstra existența unei situații de concurență potențială. Astfel, asemenea demersuri sunt relevante numai în măsura în care pot fi utile pentru a demonstra că întreprinderea în cauză avea posibilități reale și concrete de a intra pe piața în cauză. Prin urmare, nu se poate considera că trebuie în mod necesar să se stabilească faptul că întreprinderea în cauză a întreprins demersuri pentru a fi considerată ca fiind un concurent potențial pe piața relevantă.

76

În orice caz, eventuala importanță a unor asemenea demersuri pentru a intra pe piața relevantă depinde în special de structura acestei piețe, precum și de contextul economic și juridic care reglementează funcționarea sa. Astfel, Curtea a statuat în esență că asemenea demersuri se pot dovedi importante atunci când această piață prezintă, la fel ca o piață a unui medicament, numeroase bariere la intrare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 43].

77

Ținând seama de ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia-a șaptea și la a noua întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o întreprindere care administrează o rețea de comercianți cu amănuntul de produse de larg consum trebuie considerată ca fiind, pe piața energiei electrice, un concurent potențial al unui furnizor de energie electrică cu care a încheiat un acord de parteneriat care conține o clauză de neconcurență, chiar dacă această întreprindere nu ar desfășura nicio activitate pe această piață la momentul încheierii acestui acord, în măsura în care se demonstrează, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt concordante care să țină seama de structura pieței, precum și de contextul economic și juridic care îi guvernează funcționarea, că există posibilități reale și concrete ca întreprinderea respectivă să intre pe piața menționată și să concureze acest furnizor.

78

Prin intermediul celei de a unsprezecea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că intră în categoriile „acorduri verticale” și „contracte de agenție” un acord de parteneriat comercial încheiat între două întreprinderi active pe piețe de produse diferite, piețe care nu se situează în amonte sau în aval una față de cealaltă, atunci când acest acord constă în a favoriza dezvoltarea vânzărilor produselor acestor două întreprinderi prin intermediul unui mecanism de promovare și de reduceri încrucișate, fiecare dintre aceste întreprinderi asumând o parte din costurile legate de punerea în aplicare a acestui parteneriat.

79

Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie să se observe, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 98 din concluzii, că va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia caracterul anticoncurențial al clauzei de neconcurență, indiferent de natura acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal, în special în raport cu caracterul său accesoriu față de acordul menționat. Prin urmare, la această întrebare trebuie să se răspundă numai din perspectiva acestei din urmă ipoteze.

80

Pe de altă parte, articolul 101 alineatul (3) TFUE prevede o exceptare de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE pentru acordurile care produc avantaje suficiente pentru a compensa efectele anticoncurențiale. În vederea aplicării acestei prime dispoziții, Regulamentul nr. 330/2010 stabilește, pentru anumite categorii de acorduri, condițiile în care exceptarea prevăzută de dispoziția menționată poate fi pusă în aplicare. Prin urmare, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica nu numai dacă acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal se încadrează în una dintre categoriile de acorduri astfel identificate, ci și, dacă este cazul, dacă toate condițiile prevăzute de regulamentul menționat sunt efectiv îndeplinite pentru ca acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal să beneficieze de excepția prevăzută de aceeași dispoziție.

81

Acestea fiind precizate, este necesar să se arate că articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 330/2010 definește „acordul vertical” ca fiind un acord sau practică concertată convenite între două sau mai multe întreprinderi care acționează, fiecare, în sensul acordului sau al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție și de distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii.

82

Or, Orientările privind restricțiile verticale includ contractele de agenție printre acordurile verticale care nu intră, în general, în sfera de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE și le definesc ca fiind contracte prin care un agent este împuternicit să negocieze și/sau să încheie contracte pe seama altei persoane, comitentul, printre altele în vederea vânzării de bunuri sau servicii furnizate de acest comitent. Punctul 13 din aceste orientări precizează că factorul determinant în definirea unui contract de agenție în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activitățile pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent. Cu alte cuvinte, în sensul acestei dispoziții, un acord va fi considerat ca fiind un contract de agenție în cazul în care agentul nu suportă niciun risc sau suportă doar o parte neglijabilă din acesta în legătură cu contractele pe care le negociază sau pe care le încheie pe seama comitentului.

83

În speță, reclamantele din litigiul principal susțin că acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal trebuie analizat ca fiind două contracte de agenție încrucișate, fiecare dintre cocontractanți fiind însărcinat cu promovarea vânzărilor celuilalt cocontractant. Din decizia de trimitere reiese însă că costurile de punere în aplicare a „Programului EDP Continente” au fost suportate în mod egal de părțile la acest acord de parteneriat.

84

În această privință, din cuprinsul punctelor 81 și 82 din prezenta hotărâre rezultă că nu poate fi calificat drept contract de agenție un acord care împarte între cocontractanți riscurile legate de operațiunile pe care le prevede. De asemenea, atunci când cocontractanții nu acționează, în sensul acordului sau al practicii concertate în cauză, în cadrul aceluiași lanț de producție sau de distribuție, o astfel de calificare nu poate fi reținută.

85

Revine însă numai instanței de trimitere sarcina de a califica acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal ținând seama de ansamblul precizărilor care precedă.

86

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la cea de a unsprezecea întrebare că articolul 101 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că nu intră în categoriile „acorduri verticale” și „contracte de agenție” un acord de parteneriat comercial încheiat între două întreprinderi active pe piețe de produse diferite, piețe care nu se situează în amonte sau în aval una față de cealaltă, atunci când acest acord constă în a favoriza dezvoltarea vânzărilor produselor acestor două întreprinderi prin intermediul unui mecanism de promovare și de reduceri încrucișate, fiecare dintre aceste întreprinderi asumând o parte din costurile legate de punerea în aplicare a acestui parteneriat.

87

Prin intermediul celei de a zecea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o clauză de neconcurență cuprinsă într‑un acord de parteneriat comercial încheiat între două întreprinderi active pe piețe de produse diferite și care urmărește să favorizeze dezvoltarea vânzărilor produselor acestor două întreprinderi printr‑un mecanism de promovare și de reduceri încrucișate poate fi considerată o restricție accesorie acestui acord de parteneriat.

88

Potrivit unei jurisprudențe constante, dacă o operațiune sau o activitate determinată nu intră sub incidența principiului interdicției prevăzut la articolul 101 alineatul (1) TFUE, având în vedere caracterul său neutru sau efectul său pozitiv în ceea ce privește concurența, nici restrângerea autonomiei comerciale a unuia sau mai multor participanți la această operațiune sau la această activitate nu intră sub incidența principiului interdicției dacă această restrângere este necesară în mod obiectiv pentru punerea în aplicare a operațiunii sau a activității menționate și proporțională cu obiectivele uneia sau ale celeilalte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 89, precum și Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 69).

89

Astfel, atunci când nu este posibilă disocierea unei asemenea restricții de operațiunea sau de activitatea principală fără a compromite existența și obiectivul acesteia, este necesar să se examineze compatibilitatea cu articolul 101 TFUE a acestei restricții împreună cu compatibilitatea operațiunii sau a activității principale față de care este accesorie, chiar dacă, luată în considerare izolat, o asemenea restricție poate părea, la prima vedere, că intră sub incidența principiului interdicției prevăzut la articolul 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 90, precum și Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 70).

90

Atunci când trebuie să se stabilească dacă o restricție anticoncurențială poate să nu intre sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE pentru motivul că este accesorie în raport cu o operațiune principală care nu are un asemenea caracter anticoncurențial, este necesar să se examineze dacă realizarea acestei operațiuni ar fi imposibilă în lipsa restricției în discuție. Nu se poate considera că faptul că operațiunea menționată este doar mai dificil de realizat sau mai puțin profitabilă în lipsa restricției în cauză conferă acestei restricții caracterul „necesar în mod obiectiv” prevăzut pentru a putea fi calificată drept accesorie. În fapt, o asemenea interpretare ar conduce la extinderea acestei noțiuni la restricții care nu sunt strict indispensabile pentru realizarea operațiunii principale. Un astfel de rezultat ar aduce atingere efectului util al interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 91, precum și Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 71).

91

În speță, din decizia de trimitere reiese că fiecare dintre cocontractanții acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal s‑a angajat, în temeiul clauzei de neconcurență care figurează în acesta, pentru o durată de doi ani, și anume un an în plus față de durata prevăzută pentru acest acord de parteneriat, să nu desfășoare, direct sau indirect, activități pe piața pe care opera celălalt cocontractant. În ceea ce privește, mai precis, piața furnizării de energie electrică, această clauză de neconcurență nu era limitată doar la furnizarea de energie electrică de joasă tensiune precum acordul de parteneriat menționat, ci acoperea și furnizarea de energie electrică pentru tensiunile medie și ridicată destinate clienților industriali. Clauza menționată interzicea de asemenea Modelo Continente să negocieze sau să încheie cu un alt furnizor de energie electrică un acord având ca obiect sau ca efect acordarea unor reduceri sau a altor avantaje monetare legate de furnizarea de energie electrică.

92

Reclamantele din litigiul principal susțin că clauza de neconcurență cuprinsă în acordul de parteneriat în discuție în litigiul principal urmărea doar să împiedice părțile la acest acord să utilizeze în beneficiul lor informații sensibile din punct de vedere comercial schimbate în vederea punerii în aplicare a „Programului EDP Continente” și că aceste informații priveau în special schema consumului de energie electrică al clienților care au aderat la „Programul EDP Continente”. Or, clauzele de confidențialitate și de protecție a proprietății intelectuale și a datelor nu ar fi fost suficiente pentru a proteja investițiile angajate, precum și know‑how‑ul partajat. Clauza de neconcurență în discuție în litigiul principal ar fi permis, așadar, acoperirea acestui risc.

93

În această privință, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă această clauză de neconcurență era în mod obiectiv necesară pentru punerea în aplicare a acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal și dacă era proporțională cu obiectivele urmărite de respectivul acord. În acest scop, va trebui să se verifice în special dacă nu exista o soluție mai puțin restrictivă pentru concurență, la care părțile la acordul menționat ar fi putut recurge la momentul încheierii sale, pentru a atinge aceste obiective. În acest scop, instanța de trimitere va putea printre altele să ia în considerare domeniul de aplicare al clauzei de neconcurență pentru a verifica dacă aceasta corespunde obiectului și domeniului de aplicare spațio‑temporal al acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal.

94

Rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a zecea întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o clauză de neconcurență cuprinsă într‑un acord de parteneriat comercial încheiat între două întreprinderi active pe piețe de produse diferite și care urmărește să favorizeze dezvoltarea vânzărilor produselor acestor două întreprinderi printr‑un mecanism de promovare și de reduceri încrucișate nu poate fi considerată o restricție accesorie în raport cu acest acord de parteneriat, cu excepția cazului în care restricția generată de clauza respectivă este necesară în mod obiectiv pentru punerea în aplicare a acordului de parteneriat menționat și proporțională cu obiectivele acestuia.

95

Prin intermediul primei și al celei de a opta întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că constituie un acord având ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței o clauză de neconcurență care constă în special, în cadrul unui acord de parteneriat comercial, în a interzice uneia dintre părțile la acest acord să intre pe piața națională a furnizării de energie electrică pe care cealaltă parte la acordul menționat este un actor major, la momentul ultimelor etape ale liberalizării acestei piețe, chiar dacă consumatorii obțin anumite avantaje din acordul menționat, iar această clauză de neconcurență este limitată în timp.

96

Conform articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

97

Pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții începând cu Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuși obiectul acordului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 16 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată). Astfel, atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se examineze efectele sale asupra concurenței (Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 31 și jurisprudența citată).

98

În plus, noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” trebuie interpretată în mod restrictiv. Astfel, această noțiune nu poate fi aplicată decât unor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 32 și jurisprudența citată).

99

Astfel, anumite practici coluzive între întreprinderi revelează, în sine și ținând seama de cuprinsul dispozițiilor lor, de obiectivele pe care le urmăresc, precum și de contextul economic și juridic în care se înscriu, un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor lor nu este necesară, având în vedere că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, dăunătoare pentru funcționarea normală a concurenței [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 67, precum și jurisprudența citată].

100

Printre aceste practici coluzive care sunt susceptibile să intre în categoria restrângerilor prin obiect figurează acordurile de împărțire a piețelor. Astfel, asemenea acorduri constituie încălcări deosebit de grave ale concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2013, Solvay Solexis/Comisia, C‑449/11 P, EU:C:2013:802, punctul 82, precum și Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia, C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 26), întrucât au ca obiect restrângerea concurenței prin ele însele și se încadrează într‑o categorie de acorduri interzise în mod expres la articolul 101 alineatul (1) TFUE, un astfel de obiect neputând fi justificat printr‑o analiză a contextului economic în care se înscrie comportamentul anticoncurențial în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 28 și jurisprudența citată).

101

Situația este aceeași în ceea ce privește acordurile de excludere de pe piețe, acestea având ca obiect eliminarea concurenței potențiale și împiedicarea liberei concurențe prin menținerea unui concurent potențial în afara pieței relevante.

102

Într‑o asemenea ipoteză, analiza contextului economic și juridic în care se încadrează un astfel de acord se poate limita la ceea ce este strict necesar pentru a se concluziona că există o restrângere a concurenței prin obiect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 29). În această privință, obiectul anticoncurențial al unui acord de această natură poate fi, așadar, confirmat de împrejurarea că intervine într‑un context specific de liberalizare a pieței care corespunde dizolvării unor bariere importante la intrare.

103

De asemenea, Curtea a statuat că, atunci când părțile la un acord invocă efecte favorabile concurenței aferente acestuia, efectele respective, ca elemente ale contextului acordului menționat, trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător în scopul calificării acestuia ca „restrângere prin obiect”, în măsura în care pot repune în discuție aprecierea globală a gradului suficient de nociv pentru concurență al practicii coluzive în cauză și, în consecință, calificarea sa ca „restrângere prin obiect” (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings și alții/Comisia, C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctul 139, precum și jurisprudența citată).

104

Cu toate acestea, simpla existență a unor efecte favorabile concurenței nu poate fi suficientă pentru a înlătura o asemenea calificare. Astfel, numai dacă aceste efecte sunt dovedite, pertinente, proprii acordului în cauză, suficient de importante și pot permite îndoieli rezonabile cu privire la caracterul suficient de nociv pentru concurență al acestui acord, calificarea drept restrângere prin obiect trebuie înlăturată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctele 103 și 105-107].

105

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a ține seama de împrejurarea, indicată de ea în decizia de trimitere, că aplicarea clauzei de neconcurență în discuție în litigiul principal a coincis cu contextul particular al ultimei etape de liberalizare a pieței furnizării de energie electrică în Portugalia. De asemenea, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în ipoteza în care clauza de neconcurență nu ar fi fost accesoriul acordului de parteneriat în discuție în litigiul principal, dacă efectele favorabile concurenței de care se prevalează reclamantele din litigiul principal erau efectiv proprii acestei clauze, iar nu doar legate de acest acord.

106

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a opta întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că constituie un acord având ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței o clauză de neconcurență care constă în special, în cadrul unui acord de parteneriat comercial, în a interzice uneia dintre părțile la acest acord să intre pe piața națională a furnizării de energie electrică pe care cealaltă parte la acordul menționat este un actor major, la momentul ultimelor etape ale liberalizării acestei piețe, chiar dacă consumatorii obțin anumite avantaje din acordul menționat, iar clauza de neconcurență menționată este limitată în timp, în măsura în care reiese dintr‑o analiză a conținutului acestei clauze, precum și din contextul său economic și juridic că respectiva clauză prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor sale nu este necesară.

107

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: