I. Cadrul juridic

A. Dreptul internațional

B. Dreptul Uniunii

1. Directiva habitate

2. Directiva păsări

C. Dreptul polonez

1. Legea privind pădurile

2. Regulamentul privind cerințele de bune practici

3. Legea privind protecția naturii

4. Legea privind informațiile despre mediu

5. Legea privind protecția mediului

II. Procedura precontencioasă

III. Procedura în fața Curții

IV. Cu privire la acțiune

A. Cu privire la primul motiv

1. Cu privire la încălcarea dispozițiilor referitoare la protecția speciilor

a) Argumentația părților

b) Aprecierea Curții

2. Cu privire la încălcarea dispozițiilor referitoare la protecția habitatelor

a) Argumentația părților

b) Aprecierea Curții

B. Cu privire la al doilea motiv

1. Argumentația părților

2. Aprecierea Curții

a) Cu privire la excepția de inadmisibilitate a celui de al doilea motiv

b) Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor

V. Cu privire la cheltuielile de judecată

1

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că:

2

Articolul 6 din Convenția de la Aarhus, intitulat „Participarea publicului la decizii privind activități specifice”, prevede la alineatul (1):

„Fiecare parte:

3

Articolul 9 din această convenție, intitulat „Accesul la justiție”, prevede:

„[…]

(2)   Fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat:

(3)   În plus față de căile de atac prevăzute la alineatele (1) și (2) și fără a le aduce atingere, fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul.

(4)   În plus față de alineatul (1) și fără a‑i aduce atingere, procedurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) prevăd căi de atac adecvate și eficiente, inclusiv prin măsuri provizorii, după caz, și sunt oneste, echitabile, oportune și nu exagerat de costisitoare. Deciziile luate în conformitate cu prezentul articol sunt pronunțate sau consemnate în scris. Hotărârile judecătorești și ale altor organisme, după caz, sunt puse la dispoziția publicului.

[…]”

4

Articolul 1 din Directiva habitate prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

5

Articolul 2 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)   Obiectul prezentei directive este să contribuie la menținerea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de pe teritoriul statelor membre în care se aplică tratatul.

(2)   În temeiul prezentei directive, se adoptă măsuri de menținere sau readucere la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de importanță comunitară.

[…]”

6

Articolul 6 din directiva menționată prevede:

„(1)   Pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum și actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale din anexa I sau ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri.

(2)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.

(3)   Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.

(4)   Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate.

În cazul în care situl respectiv adăpostește un tip de habitat natural prioritar și/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau siguranța publică, de anumite consecințe benefice de importanță majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major.”

7

Articolul 12 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere, interzicând:

8

Conform articolului 13 alineatul (1) din Directiva habitate:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de plante enumerate în anexa IV litera (b), interzicând:

9

Articolul 16 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri:

(2)   La fiecare doi ani, statele membre transmit Comisiei un raport conform cu formularul stabilit de Comitet pentru derogările acordate în temeiul alineatului (1). Comisia eliberează un aviz în legătură cu aceste derogări în termen de maximum 12 luni de la primirea raportului și informează Comitetul în această privință.

[…]”

10

Articolul 1 din Directiva păsări are următorul cuprins:

„(1)   Prezenta directivă se referă la conservarea tuturor speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre în care este aplicabil tratatul. Directiva reglementează protejarea, gestionarea și controlul asupra acestor specii și stabilește normele pentru exploatarea acestora.

(2)   Prezenta directivă se aplică păsărilor, precum și ouălor, cuiburilor și habitatelor acestora.”

11

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Speciile menționate în anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a habitatelor acestora pentru a li se asigura supraviețuirea și reproducerea în aria de răspândire.

În acest context, se ține seama de următoarele specii de păsări:

Tendințele și variațiile efectivului populațiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.

Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr și suprafață, ca arii de protecție specială pentru conservarea acestor specii, ținând seama de condițiile de protecție din zona geografică maritimă și de uscat în care se aplică prezenta directivă.

(2)   Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat și nu sunt cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecție în zona geografică maritimă și de uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce privește zonele de înmulțire, arealul de schimbare a penelor și zonele de hibernare a acestor specii, precum și punctele de popas de‑a lungul rutelor lor de migrare. […]

[…]

(4)   Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a evita, în zonele de protecție menționate la alineatele (1) și (2), poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect negativ asupra păsărilor, în măsura în care acestea au relevanță în contextul obiectivelor prezentului articol. Statele membre depun eforturi pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor și în afara zonelor de protecție.”

12

Articolul 5 din directiva menționată prevede:

„Fără a se aduce atingere articolelor 7 și 9, statele membre iau măsurile impuse pentru a stabili un sistem de protecție pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1, interzicând în special următoarele:

[…]

[…]”

13

Potrivit articolului 9 din aceeași directivă:

„(1)   Statele membre pot aplica derogări de la prevederile articolelor 5-8, în cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, din următoarele motive:

(2)   Derogările menționate la alineatul (1) trebuie să specifice următoarele:

(3)   În fiecare an, statele membre înaintează Comisiei un raport asupra punerii în aplicare a alineatelor (1) și (2).

[…]”

14

Articolul 6 alineatul 1 din ustawa o lasach (Legea privind pădurile) din 28 septembrie 1991 (Dz. U. din 1991, nr. 101, poziția 444), în versiunea consolidată (Dz. U. din 2018, poziția 2129) (denumită în continuare „Legea privind pădurile”), prevede:

„Termenii utilizați în lege sunt următorii:

[…]

[…]”

15

Articolul 14b din această lege, care a fost introdus la 1 ianuarie 2017 prin articolul 2 din ustawa o zmianie ustawy o ochronie przyrody oraz ustawy o lasach (Legea de modificare a Legii privind protecția naturii și a Legii privind pădurile) din 16 decembrie 2016 (Dz. U. din 2016, poziția 2249), are următorul cuprins:

„1.   Proprietarii forestieri pun în aplicare obiectivele și principiile gestionării forestiere indicate în lege, în special îndeplinind obligațiile prevăzute la articolul 9 alineatul 1, la articolul 13 alineatul 1 și la articolul 14 alineatul 4 în modul pe care acestea îl stabilesc, cu excepția cazului în care modalitatea de îndeplinire a unei anumite obligații a fost determinată prin lege.

[…]

3.   Gestionarea forestieră executată în conformitate cu cerințele de bune practici forestiere nu încalcă dispozițiile privind conservarea resurselor, a formațiunilor și a componentelor naturale particulare, în special dispozițiile articolului 51 și ale articolului 52 din [ustawa o ochronie przyrody (Legea privind protecția naturii) din 16 aprilie 2004 (versiune consolidată Dz. U. din 2018, poziția 1614) (denumită în continuare «Legea privind protecția naturii»)].”

16

Articolul 22 din Legea privind pădurile prevede:

„1.   Ministrul mediului aprobă un plan de gestionare forestieră pentru pădurile care sunt proprietatea statului și planuri de gestionare forestieră simplificate pentru pădurile care fac parte din fondul proprietății agricole a statului.

[…]

4.   Ministrul mediului supraveghează executarea planurilor de gestionare forestieră pentru pădurile care sunt proprietatea statului și executarea planurilor de gestionare forestieră simplificate pentru pădurile care fac parte din fondul proprietății agricole a statului.

[…]”

17

Cerințele de bune practici de gestionare forestieră sunt prevăzute în rozporządzenie Ministra Środowiska w sprawie wymagań dobrej praktyki w zakresie Gospodarki leśnej (Regulamentul ministrului mediului privind cerințele de bune practici de gestionare forestieră) din 18 decembrie 2017 (Dz. U. din 2017, poziția 2408) (denumit în continuare „Regulamentul privind cerințele de bune practici”).

18

Alineatul 1 al acestui regulament prevede:

„Următoarele cerințe în materie de bune practici de gestionare forestieră sunt definite astfel:

19

Articolele 48-50 din Legea privind protecția naturii prevăd că ministrul mediului, care acționează în colaborare cu ministrul agriculturii, stabilesc prin regulament printre altele speciile vegetale, animale și fungice protejate, interdicțiile care le privesc, precum și metodele de protecție a acestora.

20

Articolele 51 și 52 din această lege prevăd interdicțiile posibile cu privire la speciile animale și vegetale protejate.

21

Articolul 56 din legea menționată prevede o posibilitate a autorităților competente de a autoriza activitățile care fac obiectul interdicțiilor prevăzute la articolele 51 și 52 din aceeași lege.

22

Articolul 44 din ustawa o udostępnianiu informacji o środowisku i jego ochronie, udziale społeczeństwa w ochronie środowiska oraz o ocenach oddziaływania na środowisko (Legea privind accesul la informațiile referitoare la mediu și la protecția acestuia, participarea publicului la protecția mediului și evaluările impactului asupra mediului) din 3 octombrie 2008 (versiunea consolidată Dz. U. din 2018, poziția 2018) (denumită în continuare „Legea privind informațiile despre mediu”) acordă organizațiilor de mediu dreptul de a participa la o procedură care necesită participarea publicului, dreptul de a formula o cale de atac administrativă împotriva unei decizii luate în cadrul unei proceduri care necesită participarea publicului, precum și dreptul de a introduce o acțiune la o instanță administrativă împotriva unei astfel de decizii.

23

Potrivit articolului 323 din ustawa – Prawo ochrony środowiska (Legea privind protecția mediului) din 27 aprilie 2001 (versiune consolidată Dz. U. din 2019, poziția 1396) (denumită în continuare „Legea privind protecția mediului”):

„1.   Orice persoană care este amenințată în mod direct de producerea unei daune sau care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei atingeri aduse mediului poate solicita entității responsabile de amenințare sau de atingere să restabilească starea de fapt licită și să ia măsuri preventive, în special prin înființarea de instalații sau de echipamente destinate să împiedice amenințarea sau atingerea; în cazul în care acest lucru este imposibil sau excesiv de dificil, ea poate solicita încetarea activității aflate la originea amenințării sau a atingerii.

(2)   În cazul în care amenințarea sau atingerea privește mediul ca bun comun, cererea menționată la alineatul 1 poate fi introdusă de Trezoreria publică, de o unitate a administrației locale, precum și de o organizație de mediu.”

24

La 20 decembrie 2011, Comisia a inițiat o procedură EU Pilot [dosarul EUP(2011)2856] și a solicitat autorităților poloneze clarificări cu privire la scutirea, prevăzută de reglementarea poloneză, de la obligațiile vizate de Directiva habitate și de Directiva păsări în ceea ce privește operațiunile în materie de gestionare forestieră. Având în vedere soluțiile propuse de aceste autorități, Comisia a decis să închidă procedura EU Pilot.

25

Ținând seama de informațiile și de plângerile care i‑au fost prezentate ulterior, Comisia a considerat că încălcarea dreptului Uniunii era dovedită. În plus, aceasta a arătat că dreptul polonez nu garanta organizațiilor de protecție a mediului posibilitatea de a contesta planurile de gestionare forestieră pe cale administrativă și judiciară, încălcând astfel obligația de a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor conferite acestor organizații prin Directiva habitate și de Directiva păsări.

26

La 20 iulie 2018, Comisia a adresat Republicii Polone o scrisoare de punere în întârziere, în care a susținut, în primul rând, că, prin introducerea în sistemul național a dispozițiilor potrivit cărora gestionarea forestieră întemeiată pe cerințele de bune practici nu încalcă nicio dispoziție referitoare la conservarea naturii care intră sub incidența Directivei habitate și a Directivei păsări, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatele (1) și (2), al articolului 12 alineatul (1) literele (a)-(d), al articolului 13 alineatul (1) litera (a) și al articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, precum și al articolului 4 alineatul (1), al articolului 5 literele (a), (b) și (d) și al articolului 9 din Directiva păsări. În al doilea rând, instituția menționată a susținut că, prin faptul că împiedică organizațiile de protecție a mediului să atace în justiție planurile de gestionare forestieră susceptibile să aibă un efect semnificativ asupra unui sit Natura 2000 și, în consecință, prin excluderea de la protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor acestor organizații care decurg din articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate și în ceea ce privește aceste planuri, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu articolul 216 alineatul (2) TFUE, cu articolul 47 din cartă, precum și cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus.

27

La 20 septembrie 2018, Republica Polonă a răspuns la această scrisoare de punere în întârziere.

28

La 26 iulie 2019, Comisia a emis un aviz motivat, primit în aceeași zi de Republica Polonă, în care această instituție a menținut motivele formulate în scrisoarea de punere în întârziere, solicitând totodată Republicii Polone să adopte, în termenul de două luni de la primirea avizului motivat menționat, măsurile necesare pentru a se conforma acestuia.

29

La 26 septembrie 2019, Republica Polonă a răspuns la avizul motivat contestând neîndeplinirea obligațiilor invocată de Comisie, anunțând totodată, în ceea ce privește primul motiv invocat de aceasta, adoptarea viitoare a unor noi dispoziții destinate să clarifice situația legislației în vigoare.

30

Întrucât a considerat acest răspuns nesatisfăcător, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.

31

Prin scrisoarea din 7 iulie 2022, ca răspuns la întrebările adresate de Curte, Comisia a informat‑o pe aceasta că menționarea, în concluziile cuprinse în dispozitivul cererii introductive în versiunea în limba de procedură referitoare la primul său motiv, a articolului 13 alineatul (1) literele (a) și (d) din Directiva habitate și a articolului 16 alineatul (1) din Directiva păsări se datora exclusiv unei erori materiale și a rectificat aceste concluzii în sensul că ele nu ar trebui să facă referire la aceste dispoziții, ci la articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate și, respectiv, la articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

32

În această privință, trebuie amintit că obiectul acțiunii introduse în temeiul articolului 258 TFUE este delimitat de procedura precontencioasă prevăzută în această dispoziție și că, pe cale de consecință, avizul motivat al Comisiei și acțiunea trebuie să se întemeieze pe motive identice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Comisia/Cipru, C‑515/14, EU:C:2016:30, punctul 12).

33

Această cerință răspunde finalității procedurii precontencioase care, potrivit unei jurisprudențe consacrate, constă în a acorda statului membru vizat posibilitatea, pe de o parte, de a se conforma obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii și, pe de altă parte, de a invoca în mod util mijloacele sale de apărare împotriva motivelor formulate de Comisie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 131 și jurisprudența citată].

34

În speță, trebuie să se constate, pe de o parte, că atât în scrisoarea de punere în întârziere și în avizul motivat, cât și în argumentația dezvoltată în cererea introductivă, Comisia a vizat, în mod constant, articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate și articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări, fără a face referire la dispozițiile eronate menționate în concluziile cererii introductive în versiunea în limba de procedură. Pe de altă parte, această mențiune nu a indus nicidecum în eroare Republica Polonă întrucât, atât în memoriul în apărare, cât și în memoriul în duplică, acest stat membru s‑a referit în mod consecvent la articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate și la articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

35

Rezultă că Republica Polonă a fost în mod vădit în măsură să își valorifice pe deplin mijloacele de apărare în privința motivelor formulate de Comisie, atât în cadrul procedurii precontencioase, cât și în contextul prezentei acțiuni, fără ca erorile materiale evidențiate la punctul 31 din prezenta hotărâre să fi afectat în vreun fel dreptul la apărare al statului membru menționat.

36

Ținând seama de considerațiile care precedă, trebuie să se constate că primul motiv al cererii introductive a Comisiei trebuie interpretat în sensul că vizează articolul 6 alineatele (1) și (2), articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(d), articolul 13 alineatul (1) litera (a) și articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, precum și articolul 4 alineatul (1), articolul 5 literele (a), (b) și (d) și articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

37

Prin intermediul primului motiv, Comisia susține în esență că introducerea în dreptul polonez a unei dispoziții potrivit căreia gestionarea forestieră exercitată în temeiul cerințelor de bune practici forestiere nu încalcă nicio dispoziție referitoare la conservarea naturii care intră sub incidența cerințelor prevăzute de Directiva păsări și de Directiva habitate constituie o transpunere incorectă a dispozițiilor sus‑menționate ale acestor directive.

38

În ceea ce privește protecția speciilor, Comisia amintește în cererea introductivă că articolele 12 și 13 din Directiva habitate și articolul 5 din Directiva păsări prevăd obligația de a stabili sisteme de protecție riguroasă pentru speciile animale enumerate la litera (a) din anexa IV la Directiva habitate și pentru speciile vegetale enumerate la litera (b) din anexa IV la această directivă, precum și obligația de a proteja păsările sălbatice, în conformitate cu Directiva păsări. În plus, deși articolul 16 din Directiva habitate și articolul 9 din Directiva păsări permit derogarea de la obligațiile menționate, aceste derogări ar fi, potrivit jurisprudenței Curții, de strictă interpretare.

39

Or, Comisia consideră că reglementarea poloneză nu îndeplinește cerințele unei transpuneri corecte și nu oferă un cadru juridic pentru un sistem coerent de interdicții și de derogări conform dispozițiilor menționate din aceste două directive.

40

În această privință, în ceea ce privește articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, care prevede că gestionarea forestieră executată în conformitate cu cerințele de bune practici forestiere nu încalcă dispozițiile Legii privind protecția naturii, Comisia arată în special că Regulamentul privind cerințele de bune practici nu prevede condiția, prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, potrivit căreia activitatea nu trebuie să afecteze negativ „menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală”.

41

În acest cadru, Comisia susține că regulamentul menționat nu prevede nicio interdicție sau obligație de încetare a lucrărilor de gestionare forestieră pe aceste situri în cazul descoperirii unor specii protejate.

42

În plus, contrar cerințelor prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate și la articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări, Regulamentul privind cerințele de bune practici nu ar prevedea că o derogare de la normele de protecție a speciilor este posibilă numai dacă nu există „altă soluție satisfăcătoare”.

43

Acest regulament nu ar prevedea nici o obligație de a aplica unul dintre motivele de derogare prevăzute la articolul 16 din Directiva habitate sau la articolul 9 din Directiva păsări.

44

În această privință Comisia amintește, în ceea ce privește interdicțiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva habitate, că, potrivit jurisprudenței Curții, condiția referitoare la caracterul deliberat al capturării sau uciderii exemplarelor din aceste specii vizate de această dispoziție este de asemenea îndeplinită atunci când autorul actului a acceptat numai posibilitatea unei astfel de capturări sau ucideri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2021, Föreningen skydda Skogen, C‑473/19 și C‑474/19, EU:C:2021:166, punctul 51, precum și jurisprudența citată). O asemenea constatare ar fi valabilă pentru articolul 5 literele (b) și (d) din Directiva păsări.

45

Pe de altă parte, Comisia face trimitere la scrisoarea directorului general al pădurilor statului din 6 martie 2018 adresată directorilor direcțiilor regionale ale pădurilor statului, în care acest director general a constatat că, deși aplicarea dispozițiilor regulamentului referitor la cerințele de bune practici este voluntară, nu este mai puțin adevărat că, în cazul unor operațiuni contrare acestor dispoziții, proprietarul forestier trebuie totuși să obțină de fiecare dată o derogare, și anume consimțământul autorității competente pentru conservarea naturii pentru a efectua operațiunile respective. În opinia Comisiei, această scrisoare confirmă că obiectivul urmărit la articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile este de a stabili o scutire generală de la obligația de a solicita derogări individuale.

46

În memoriul în apărare, Republica Polonă răspunde că, în conformitate cu articolele 48-50 din Legea privind protecția naturii, ministrul mediului definește, prin regulament, speciile vegetale, animale și fungice care fac parte din diferite categorii de protecție ce necesită determinarea zonelor de protecție a refugiilor sau a siturilor acestora (și, în ceea ce privește animalele, și siturile lor de reproducere sau de prezență obișnuită) și care sunt, în conformitate cu legea menționată, protejate prin interdicții adecvate, prevăzute la articolele 51 și 52 din această lege. În temeiul dispozițiilor menționate, speciile deosebit de valoroase ar fi protejate în conformitate cu respectivele regulamente ale ministrului mediului în materie de protecție a speciilor.

47

Introducerea în ordinea juridică poloneză a cerințelor de bune practici în materie de gestionare forestieră nu ar fi modificat principiile care decurg din articolele 48-50 din Legea privind protecția naturii și din regulamentele de punere în aplicare care prevăd interdicțiile în privința unor specii strict protejate.

48

În ceea ce privește Regulamentul privind cerințele de bune practici, acesta ar trebui examinat în contextul dispozițiilor Legii privind informațiile despre mediu, precum și ale ustawa o zapobieganiu szkodom w środowisku i ich naprawie (Legea privind prevenirea și repararea daunelor aduse mediului) din 13 aprilie 2007 (versiune consolidată Dz. U. din 2020, poziția 2187) (denumită în continuare „Legea privind prevenirea și repararea daunelor aduse mediului”). Or, obligația de menținere la un stadiu corespunzător de conservare a populațiilor speciilor ar decurge din dispozițiile legilor menționate. Prin urmare, faptul că regulamentul privind cerințele de bune practici nu prevede expressis verbis condiția potrivit căreia activitatea în cauză nu trebuie să afecteze în mod negativ „menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală” nu l-ar face contrar dispozițiilor relevante ale Directivei habitate și ale Directivei păsări.

49

Argumentul Comisiei potrivit căruia regulamentul privind cerințele de bune practici nu prevede nicio obligație de încetare a lucrărilor de gestionare forestieră pe siturile în cauză ar fi contrazis de modul de redactare a alineatului (1) punctul 3 al acestui regulament.

50

În cazul identificării siturilor cu specii protejate, proprietarul pădurii ar fi obligat să modifice operațiunile de gestionare forestieră prin aplicarea unor măsuri de limitare pentru a evita uciderea, distrugerea sau perturbarea în mod deliberat. Atunci când proprietarul pădurii dorește să efectueze operațiuni de gestionare forestieră într‑o zonă în care a fost descoperit un sit al unei specii protejate, acesta ar fi obligat să obțină o derogare individuală în conformitate cu condițiile generale care decurg din articolul 56 din Legea privind protecția naturii, aceste condiții reflectând condițiile prevăzute la articolul 16 din Directiva habitate și la articolul 9 din Directiva păsări.

51

Republica Polonă adaugă că Regulamentul privind cerințele de bune practici prevede o protecție suplimentară a speciilor față de cea prevăzută în dispozițiile legislative generale. Astfel, ar fi posibil ca un specimen de specie protejată să se stabilească într‑un nou mediu după elaborarea planului de sarcini de conservare a unui sit specific Natura 2000. Într‑un astfel de caz, datorită vizitelor pe teren, proprietarul pădurii ar putea chiar să evite efectele prejudiciabile neintenționate.

52

Dat fiind că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile nu derogă de la dispozițiile directivelor de stabilire a cerințelor în materie de protecție a speciilor, nu ar fi necesar ca Regulamentul privind cerințele de bune practici să conțină condițiile și elementele enumerate la articolul 16 din Directiva habitate și la articolul 9 din Directiva păsări.

53

În ceea ce privește scrisoarea directorului general al pădurilor statului din 6 martie 2018, evocată de Comisie, Republica Polonă susține că această scrisoare nu presupune o interpretare obligatorie a articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile.

54

Ca răspuns la argumentul Comisiei întemeiat pe Hotărârea din 4 martie 2021, Föreningen Skydda Skogen (C‑473/19 și C‑474/19, EU:C:2021:166), acest stat membru răspunde că operațiunile de gestionare forestieră în sens strict nu sunt operațiuni care constau în distrugerea sau uciderea deliberată a specimenelor din specii protejate.

55

În plus, Comisia nu ar fi demonstrat că autoritatea care a adoptat Regulamentul privind cerințele de bune practici a dorit capturarea sau uciderea unui specimen dintr‑o specie animală protejată sau, cel puțin, a acceptat posibilitatea unei astfel de capturări sau ucideri.

56

În memoriul său în replică, Comisia arată că argumentul Republicii Polone potrivit căruia Regulamentul privind cerințele de bune practici se aplică și trebuie examinat împreună cu dispozițiile legilor respective în domeniul mediului nu își găsește temeiul nici în dispozițiile acestui regulament, nici în practica referitoare la aplicarea sa.

57

În ceea ce privește posibilitatea de a modifica lucrările de gestionare forestieră, evocată de Republica Polonă, Comisia arată că schimbarea modalităților de executare a lucrărilor atunci când sunt identificate specii protejate în zona vizată nu garantează că aceste activități nu vor genera perturbări sau că nu vor cauza moartea unor specimene din aceste specii protejate.

58

Ca răspuns la argumentul Republicii Polone privind Hotărârea din 4 martie 2021, Föreningen Skydda Skogen (C‑473/19 și C‑474/19, EU:C:2021:166), Comisia susține că operatorii care efectuează activități de gestionare forestieră pot fi conștienți de existența unui risc de distrugere a habitatelor sau a speciilor și pot accepta acest risc.

59

În memoriul său în duplică, Republica Polonă reiterează că ministrul mediului a stabilit interdicții pentru anumite specii în temeiul articolelor 48-50 din Legea privind protecția naturii. Or, dat fiind că articolul 14b din Legea privind pădurile nu face trimitere la dispozițiile menționate ale Legii privind protecția naturii, nu se poate susține că Republica Polonă a încălcat interdicțiile prevăzute la articolele 12 și 13 din Directiva habitate și la articolul 5 din Directiva păsări.

60

În plus, nicio dispoziție din Regulamentul privind cerințele de bune practici nu ar prevedea o derogare de la interdicțiile prevăzute la articolele 12 și 13 din Directiva habitate sau de la articolul 5 din Directiva păsări. Prin urmare, nu ar fi necesar ca acest regulament să prevadă cerințele care rezultă din articolul 16 din Directiva habitate și din articolul 9 din Directiva păsări.

61

Acest stat membru consideră că Comisia interpretează cerința referitoare la modificarea lucrărilor într‑un mod prea general și incorect, prezentând‑o ca o cerință care poate determina perturbări sau distrugerea unui sit de reproducere sau a unei arii de odihnă.

62

Republica Polonă adaugă că există mai multe moduri de a modifica lucrările, care depind în mare parte de amplasamentul, de condițiile sitului, de durata lucrărilor, de compoziția speciilor, de acoperirea pădurilor și, mai ales, de obiectul protecției și al biologiei unei specii în cauză.

63

În ceea ce privește Hotărârea din 4 martie 2021, Föreningen Skydda Skogen (C‑473/19 și C‑474/19, EU:C:2021:166), Republica Polonă susține, pe de o parte, că operațiunile de gestionare forestieră nu constituie acte de ucidere sau de capturare deliberată, în sensul acestei hotărâri. Pe de altă parte, în conformitate cu alineatul (1) punctul 3 din Regulamentul privind cerințele de bune practici, în cazul în care un proprietar forestier identifică, în special în cadrul unei inspecții a terenului, o specie protejată, acesta ar fi obligat să ia măsuri pentru modificarea operațiunilor sale inițiale, astfel încât să nu permită capturarea sau uciderea deliberată. Aceste modalități ar fi conforme cu hotărârea menționată.

64

În ceea ce privește, în primul rând, Directiva habitate, trebuie amintit că articolul 12 alineatul (1) din aceasta obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale vizate de dispoziția menționată, în aria lor de extindere, interzicând activitățile enumerate la literele (a)-(d) ale dispoziției respective.

65

Mai precis, articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate prevede la litera (a) interzicerea oricărei forme de capturare sau ucidere deliberată a specimenelor din aceste specii în natură, la litera (b), interzicerea perturbării deliberate a speciilor respective, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare, la litera (c), interzicerea distrugerii deliberate sau a culegerii ouălor din natură și, la litera (d), interzicerea deteriorării sau distrugerii ariilor de reproducere sau de odihnă.

66

Articolul 13 alineatul (1) litera (a) din această directivă prevede, la rândul său, că statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de plante vizate de această dispoziție, interzicând culesul, colecționarea, tăierea, smulgerea sau distrugerea deliberată a acestor plante în natură, în aria lor naturală de răspândire.

67

În același timp, articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate prevede că, în cazurile enumerate la literele (a)-(e) ale acestui articol, statele membre pot deroga de la dispozițiile, printre altele, ale articolelor 12 și 13 din această directivă, cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de naturală de răspândire și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare.

68

În ceea ce privește, în al doilea rând, Directiva păsări, articolul 5 din aceasta prevede că, fără a se aduce atingere articolelor 7 și 9 din directiva respectivă, statele membre iau măsurile impuse pentru a stabili un sistem de protecție pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1 din directiva amintită, interzicând printre altele activitățile enumerate la literele (a)-(e) ale articolului 5 amintit.

69

Mai precis, articolul 5 menționat din Directiva păsări interzice la litera (a) omorârea sau capturarea deliberată a păsărilor, indiferent de metoda utilizată, la litera (b), distrugerea sau producerea de daune în mod deliberat asupra cuiburilor sau ouălor sau eliminarea cuiburilor și la litera (d), perturbarea deliberată a acestor păsări, în special în perioada de reproducere sau de maturizare, dacă o astfel de perturbare este relevantă în contextul obiectivelor acestei directive.

70

În același timp, conform articolului 9 alineatul (1) din Directiva păsări, statele membre pot aplica derogări de la prevederile articolelor 5-8 din aceasta, în cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, din motivele enumerate de această primă dispoziție.

71

În ceea ce privește Directiva habitate, pe de o parte, Curtea a statuat că articolele 12, 13 și 16 din aceasta formează un ansamblu coerent de norme menite să asigure protecția populațiilor speciilor vizate, astfel încât orice derogare care ar fi incompatibilă cu această directivă ar încălca atât interdicțiile prevăzute la articolele 12 sau 13 din aceasta, cât și norma potrivit căreia pot fi acordate derogări în conformitate cu articolul 16 din aceeași directivă (Hotărârea din 20 octombrie 2005, Comisia/Regatul Unit,C‑6/04, EU:C:2005:626, punctul 112).

72

Pe de altă parte, subliniind că habitatele și speciile amenințate fac parte din patrimoniul natural al Uniunii Europene, astfel încât adoptarea unor măsuri de conservare revine, cu titlu de responsabilitate comună, tuturor statelor membre, Curtea a precizat că, în cadrul acestei directive, care stabilește norme complexe și tehnice în domeniul dreptului mediului, statele membre sunt în special obligate să se asigure că legislația lor menită să asigure transpunerea directivei menționate este clară și precisă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Comisia/Polonia, C‑46/11, nepublicată, EU:C:2012:146, punctele 26 și 27 precum și jurisprudența citată).

73

Pe de altă parte, în ceea ce privește Directiva păsări, Curtea a statuat că criteriile pe baza cărora statele membre pot deroga de la interdicțiile prevăzute de această directivă trebuie să fie reluate în dispoziții naționale suficient de clare și de precise, dat fiind că exactitatea transpunerii prezintă o importanță deosebită într‑o materie în care gestionarea patrimoniului comun este încredințată statelor membre pentru teritoriul lor respectiv (Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Comisia/Polonia, C‑192/11, nepublicată, EU:C:2012:44, punctul 56).

74

În prezenta cauză, trebuie să se observe că, potrivit articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, gestionarea forestieră efectuată în conformitate cu cerințele de bune practici în materie de gestionare forestieră nu încalcă dispozițiile referitoare la conservarea resurselor, a formațiunilor și a componentelor naturale particulare, în special dispozițiile articolului 51 și ale articolului 52 din Legea privind protecția naturii.

75

Or, respectiva Lege privind protecția naturii transpune, în ordinea juridică poloneză, dispozițiile Directivei habitate și ale Directivei păsări. Mai precis, dispozițiile articolelor 51 și 52 din această lege prevăd interdicții privind speciile de animale și de plante protejate și, potrivit Republicii Polone, au fost adoptate printre altele în scopul punerii în aplicare a articolelor 12 și 13 din Directiva habitate, precum și a articolului 5 din Directiva păsări.

76

În această privință, trebuie să se constate că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile este redactat la modul general și are un domeniu de aplicare foarte larg. Astfel, această dispoziție întemeiază, potrivit însuși modului său de redactare, o prezumție potrivit căreia gestionarea forestieră efectuată în conformitate cu alineatul 1 din Regulamentul privind cerințele de bune practici nu încalcă printre altele articolele 51 și 52 menționate. În aceste condiții, ea permite, sub rezerva respectării cerințelor menționate, să se deroge în general de la dispozițiile de drept intern care pun în aplicare articolele 12 și 13 din Directiva habitate și articolul 5 din Directiva păsări în scopul operațiunilor desfășurate în cadrul unei astfel de gestionări forestiere, atunci când operațiunile respective implică acte interzise de aceste din urmă dispoziții.

77

În ceea ce privește afirmația Republicii Polone potrivit căreia gestionarea forestieră nu cuprinde operațiuni care implică astfel de acte interzise, trebuie să se constate că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile este apt să autorizeze operațiunile de gestionare forestieră în general, inclusiv atunci când acestea pot implica acte interzise în temeiul dispozițiilor naționale care pun în aplicare articolele 12 și 13 din Directiva habitate, precum și articolul 5 din Directiva păsări și în special cele care constau în distrugerea sau uciderea deliberată a unor specimene din specii protejate.

78

În această privință, Curtea a statuat deja că interdicțiile care figurează la articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva habitate sunt susceptibile să se aplice unei activități precum cea de exploatare forestieră care, în mod evident, nu vizează capturarea sau uciderea, perturbarea speciilor de animale sau distrugerea deliberată ori culegerea ouălor (Hotărârea din 4 martie 2021, Föreningen Skydda Skogen,C‑473/19 și C‑474/19, EU:C:2021:166, punctul 53).

79

În consecință, articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile poate fi interpretat și aplicat de autoritățile naționale ca reprezentând o derogare de la toate dispozițiile poloneze care transpun dispozițiile Directivei habitate și ale Directivei păsări și în special cele de punere în aplicare a articolelor 12 și 13 din Directiva habitate, precum și a articolului 5 din Directiva păsări.

80

În continuare, trebuie constatat că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, precum și alineatul 1 din Regulamentul privind cerințele de bune practici nu corespund condițiilor, prevăzute la articolul 16 din Directiva habitate și la articolul 9 din Directiva păsări, pe care trebuie să le îndeplinească statele membre care doresc să deroge în special de la articolele 12 și 13 din Directiva habitate, precum și de la articolul 5 din Directiva păsări.

81

Astfel, comparația dintre, pe de o parte, modul de redactare a alineatului 1 al Regulamentului privind cerințele de bune practici, care enumeră aceste cerințe, și, pe de altă parte, cazurile în care statele membre pot deroga de la dispozițiile Directivei habitate și ale Directivei păsări, în conformitate cu articolul 16 alineatul (1) literele (a)-(e) din Directiva habitate și cu articolul 9 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva păsări, permite să se constate că cerințele respective nu corespund cazurilor menționate de cele două directive.

82

În această privință, condiția prevăzută la articolul 16 din Directiva habitate, potrivit căreia să nu existe o alternativă satisfăcătoare, iar derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală, nu figurează în Regulamentul privind cerințele de bune practici, fără a fi pertinent, în scopul acestei din urmă constatări, faptul dacă respectarea tuturor acestor cerințe ar permite sau nu ar permite menținerea speciilor în cauză la un stadiu corespunzător de conservare, astfel cum pare să afirme în esență Republica Polonă. De asemenea, condiția prevăzută la articolul 9 din Directiva păsări, care prevede că nu există o altă soluție satisfăcătoare, nu este prevăzută de dispozițiile regulamentului menționat.

83

În plus, așa cum a subliniat Comisia în mod întemeiat, alineatul 1 al Regulamentului privind cerințele de bune practici nu conține nicio referire la motivele de derogare prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate și la articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

84

În sfârșit, deși Republica Polonă susține de asemenea că alte dispoziții legislative poloneze ar permite îndeplinirea condițiilor de derogare prevăzute la articolul 16 din Directiva habitate și la articolul 9 din Directiva păsări, nu este mai puțin adevărat că, presupunând chiar că această împrejurare este demonstrată, ar exista, într‑un asemenea caz, o contradicție între, pe de o parte, derogarea generală prevăzută la articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile și, pe de altă parte, aceste alte dispoziții legislative pretins aplicabile.

85

Or, o contradicție între diferitele dispoziții naționale nu numai că implică o atingere adusă principiului securității juridice, ci este și de natură să inducă în eroare autoritățile administrative însărcinate cu punerea în aplicare a dispozițiilor unei directive a Uniunii privind modalitățile de aplicare a regimului de protecție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Comisia/Polonia, C‑192/11, nepublicată, EU:C:2012:44, punctul 58).

86

Realitatea acestui risc pare, de altfel, să se fi dovedit în speță, astfel cum reiese din scrisoarea directorului general al pădurilor statului din 6 martie 2018 adresată direcțiilor regionale ale pădurilor statului și menționată de Comisie, din care rezultă că acest director general pleca de la premisa potrivit căreia proprietarul forestier nu este obligat să obțină o derogare pentru operațiuni forestiere conforme cu cerințele de bune practici.

87

În aceste condiții, trebuie constatat că, prin adoptarea articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, care prevede că gestionarea forestieră efectuată în conformitate cu cerințele de bune practici în materie de gestionare forestieră nu încalcă dispozițiile referitoare la conservarea resurselor, a formațiunilor și a componentelor naturale particulare, legiuitorul polonez și‑a încălcat obligațiile care decurg din articolul 12 alineatul (1), din articolul 13 alineatul (1) litera (a) și din articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, precum și din articolul 5 literele (a), (b) și (d) și din articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

88

În ceea ce privește protecția habitatelor, Comisia amintește în cererea introductivă că articolul 6 alineatul (1) din Directiva habitate și articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări preconizează adoptarea unor măsuri de conservare pentru arii specifice. Or, aplicarea articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile și a Regulamentului privind cerințele de bune practici ar însemna că nu mai este necesar să se adopte și să se pună în aplicare în Polonia măsuri de protecție în privința acestor arii, cu încălcarea dispozițiilor menționate din Directiva habitate și din Directiva păsări.

89

În această privință, Curtea ar fi statuat că dispozițiile naționale care nu sunt stabilite și aplicate pentru arii specifice nu pot îndeplini cerințele și nu pot asigura efectul util al articolului 6 alineatul (1) din Directiva habitate, măsurile de conservare a unei arii specifice trebuind să fie complete, clare și precise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Grecia, C‑849/19, nepublicată, EU:C:2020:1047, punctele 77 și 85).

90

Întrucât Regulamentul privind cerințele de bune practici este foarte general, acesta nu poate îndeplini cerințele menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre.

91

În opinia Comisiei, există un risc ca, în cazul în care o operațiune în cauză se dovedește a fi conformă cu buna practică, potrivit articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, aceasta ar fi scutită de respectarea principiilor de conservare a siturilor în cauză, inclusiv a siturilor Natura 2000. În consecință, ar exista riscul ca măsurile de conservare care pot fi definite în planurile de conservare a sistemului Natura 2000 să nu fie puse în aplicare.

92

Or, conform jurisprudenței Curții, statele membre nu pot autoriza intervenții care riscă să compromită în mod semnificativ caracteristicile ecologice ale siturilor care adăpostesc tipuri de habitate naturale și/sau de specii prioritare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Comisia/Spania,C‑404/09, EU:C:2011:768, punctul 163).

93

Pentru aceste motive, precum și pentru cele prezentate de Comisie în ceea ce privește încălcarea de către Republica Polonă a articolelor 12 și 16 din Directiva habitate și a articolelor 5 și 9 din Directiva păsări, ar trebui să se constate că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile și Regulamentul privind cerințele de bune practici constituie o transpunere incorectă a obligației, prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, de a evita deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor.

94

În memoriul în apărare, Republica Polonă răspunde că, în conformitate cu reglementarea poloneză, operațiunile de gestionare forestieră trebuie să fie conforme cu măsurile de protecție stabilite în planurile de sarcini de conservare specifice siturilor Natura 2000.

95

Conform articolului 46 din Legea privind informațiile despre mediu, toate planurile de gestionare forestieră din zona Natura 2000 ar fi supuse, înainte de adoptarea lor, procedurii evaluării strategice a impactului asupra mediului, care analizează nivelul impactului măsurilor preconizate asupra ariei Natura 2000. Conform articolului 55 alineatul (2) din această lege, proiectul nu poate fi adoptat, cu excepția cazului în care există premisele prevăzute la articolul 34 din Legea privind protecția naturii, atunci când evaluarea strategică a efectelor asupra mediului indică faptul că poate exista un impact negativ semnificativ asupra ariei Natura 2000.

96

Obiectivul Regulamentului privind cerințele de bune practici ar fi tocmai excluderea coliziunilor cu obiectivele de conservare referitoare la ariile Natura 2000 valabile pentru siturile cu specii protejate, identificându‑le și ulterior modificând operațiunile de gestionare forestieră. Întrucât operațiunile menționate trebuie să fie conforme planurilor de sarcini de conservare și planurilor de conservare a ariilor Natura 2000, Republica Polonă subliniază că acest regulament nu scutește proprietarii pădurilor de obligația de a respecta planurile menționate.

97

În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate, Comisia nu ar fi prezentat niciun element de probă în susținerea afirmațiilor sale și s‑ar limita să concluzioneze că există „un risc” ca măsurile de protecție definite în planurile de conservare să nu fie puse în aplicare.

98

În plus, conform jurisprudenței Curții, în cadrul examinării respectării articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, Comisia nu poate aprecia reglementarea națională în cauză fără a ține seama de contextul normativ în care se înscrie aceasta. Comisia ar trebui să demonstreze că măsurile adoptate în temeiul reglementării contestate nu permit efectiv să se evite deteriorarea habitatelor (Hotărârea din 4 martie 2010, Comisia/Franța,C‑241/08, EU:C:2010:114, punctul 23).

99

În ceea ce privește, mai precis, dispozițiile Regulamentului privind cerințele de bune practici, Republica Polonă subliniază că acestea se aseamănă cu cele definite în planurile de sarcini de conservare pentru diferitele arii Natura 2000 și prevăd măsuri care contribuie astfel la îmbunătățirea și la conservarea habitatelor, precum și la combaterea perturbării speciilor. Prin urmare, acest regulament ar asigura o mai bună realizare a obiectivelor prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate.

100

În memoriul său în replică, Comisia susține că modul clar de redactare atât a articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, cât și a Regulamentului privind cerințele de bune practici extinde derogarea la măsurile de conservare în sensul articolului 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate și al articolului 4 alineatul (1) din Directiva păsări. Deși Republica Polonă subliniază în mod întemeiat că există alte măsuri de conservare, aceasta nu ar lua totuși poziție cu privire la riscul unei interpretări literale a dispozițiilor care introduc o derogare atât de largă.

101

În opinia Comisiei, derogarea prevăzută de dispozițiile coroborate ale articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile și ale regulamentului menționat se extinde la dispozițiile Legii privind protecția naturii care transpun articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate și articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, ceea ce este deja în sine contrar acestor două directive. Instituția respectivă subliniază că derogarea menționată are ca efect faptul că unele practici sunt considerate compatibile cu obligația de conservare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate pentru simplul motiv că sunt conforme cu Regulamentul privind cerințele de bune practici. Or, acest regulament nu ar fi suficient pentru a justifica o derogare de la dispozițiile Directivei habitate și ale Directivei păsări.

102

În memoriul său în duplică, Republica Polonă subliniază că Comisia nu a făcut dovada că operațiunile de gestionare forestieră, puse în aplicare în temeiul Regulamentului privind cerințele de bune practici, se îndepărtează de normele stabilite în planurile specifice de sarcini de conservare și în planurile specifice de conservare a siturilor Natura 2000. Or, conform articolului 33 alineatul (1) din Legea privind protecția naturii, operațiunile de gestionare forestieră în situl Natura 2000 nu ar putea avea un efect negativ semnificativ asupra obiectivelor de conservare a acestei arii. Regula menționată s‑ar aplica și operațiunilor de gestionare forestieră realizate în temeiul Regulamentului privind cerințele de bune practici.

103

Ca răspuns la argumentul Comisiei privind articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate și articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, Republica Polonă susține că articolul 33 alineatul 1 punctul 1 din Legea privind protecția naturii prevede expres că este interzisă desfășurarea oricărei activități care poate deteriora starea habitatelor naturale sau a habitatelor speciilor vegetale și animale pentru protecția cărora a fost desemnat un sit Natura 2000 sau care poate afecta negativ speciile pentru a căror protecție a fost desemnat un sit Natura 2000. Modul de redactare a respectivei dispoziții poloneze nu ar lăsa nicio îndoială cu privire la faptul că aceasta se aplică și atunci când operațiuni de gestionare forestieră sunt puse în aplicare în temeiul Regulamentului privind cerințele de bune practici.

104

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva habitate, pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, precum și actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale sau ale speciilor respective.

105

Alineatul (2) al acestui articol 6 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor directivei menționate.

106

În ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, acesta prevede că speciile vizate constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a habitatelor acestora pentru a li se asigura supraviețuirea și reproducerea în aria de răspândire.

107

În ceea ce privește protecția habitatelor, prevăzută la articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate și la articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, Curtea a statuat deja că aceste dispoziții, cu riscul de a fi lipsite de orice efect util, impun nu doar adoptarea măsurilor de conservare necesare pentru menținerea unui stadiu de conservare favorabil al habitatelor și al speciilor protejate în cadrul sitului respectiv, ci și, mai ales, punerea efectivă în aplicare a acestora [Hotărârea din 17 aprilie 2018, Comisia/Polonia (Pădurea Białowieża), C‑441/17, EU:C:2018:255, punctul 213].

108

În plus, corectitudinea transpunerii articolului 6 din Directiva habitate, care prevede protecția habitatelor speciilor, prezintă o importanță deosebită atunci când, astfel cum prevede această directivă, gestionarea patrimoniului comun este încredințată statelor membre pentru teritoriul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Grecia, C‑849/19, nepublicată, EU:C:2020:1047, punctul 78).

109

Or, trebuie arătat că, așa cum s‑a constatat la punctele 76 și 79 din prezenta hotărâre, derogarea de la cerințele de protecție a speciilor animale și vegetale, prevăzută la articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, este redactată în mod general și are un domeniu de aplicare foarte larg. În consecință, aceasta poate fi interpretată și aplicată de autoritățile naționale ca reprezentând o derogare de la ansamblul dispozițiilor poloneze care transpun dispozițiile Directivei habitate și ale Directivei păsări.

110

Prin urmare, chiar dacă, în cadrul apărării sale, guvernul polonez face trimitere la celelalte dispoziții legislative poloneze care pun în aplicare articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate și articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, trebuie constatat că articolul 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile și Regulamentul privind cerințele de bune practici nu asigură claritatea și precizia necesare în ceea ce privește transpunerea și punerea în aplicare a dispozițiilor menționate ale Directivei habitate și ale Directivei păsări.

111

În această privință, în măsura în care guvernul polonez arată el însuși că cerințele menționate „se aseamănă cu cele definite” în special în temeiul planurilor de conservare pentru diferitele arii Natura 2000, trebuie să se constate că guvernul menționat nu contestă că primele cerințe nu corespund perfect cerințelor care decurg din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate, precum și din articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări.

112

În orice caz, cerințele de bună practică de gestionare forestieră prevăzute la alineatul 1 din Regulamentul privind cerințele de bună practică se aplică în general operațiunilor forestiere, independent de caracteristicile ariilor în care se desfășoară aceste operațiuni și, în consecință, făcând abstracție de caracteristicile habitatelor și ale speciilor care pot fi afectate de acestea. Rezultă că respectarea cerințelor menționate nu poate garanta îndeplinirea condițiilor specifice care decurg din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate, precum și din articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări, care se referă la habitate și la specii concrete.

113

În aceste condiții, trebuie constatat că, prin adoptarea articolului 14b alineatul 3 din Legea privind pădurile, care prevede că gestionarea forestieră efectuată în conformitate cu cerințele de bune practici în materie de gestionare forestieră nu încalcă dispozițiile referitoare la conservarea resurselor, a formațiunilor și a componentelor naturale particulare, legiuitorul polonez și‑a încălcat obligațiile care decurg din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate, precum și din articolul 4 alineatul (1) din Directiva păsări.

114

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatele (1) și (2), a articolului 12 alineatul (1), a articolului 13 alineatul (1) litera (a) și a articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, precum și a articolului 4 alineatul (1), a articolului 5 literele (a), (b) și (d) și a articolului 9 alineatul (1) din Directiva păsări, este întemeiat.

115

În cererea sa introductivă, Comisia susține că, în măsura în care Legea privind pădurile conferă planurilor de gestionare forestieră numai un caracter intern, drepturile organizațiilor de protecție a mediului nu sunt garantate. Astfel, un act de aprobare a unui asemenea plan nu ar avea caracterul unei decizii administrative, întrucât articolul 22 alineatul 1 din Legea privind pădurile nu face referire la o decizie administrativă, deși aceeași lege ar prevedea în mod expres forma unei decizii administrative în ceea ce privește alte acte ale organelor administrative.

116

Caracterul exclusiv intern al actelor de aprobare a planurilor de gestionare forestieră ar fi confirmat de jurisprudența Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia). În Hotărârea din 12 martie 2014 (II OSK 2477/12), această înaltă instanță poloneză ar fi confirmat respingerea cererii introductive împotriva unui plan de gestionare forestieră introdusă de o organizație de protecție a mediului ca inadmisibilă, din cauza faptului că un act al ministrului mediului de aprobare a acestui plan nu constituia o decizie administrativă care să poată fi atacată în fața unei instanțe.

117

De asemenea în ordonanța din 17 octombrie 2017 (II OSK 2336/17), Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) ar fi confirmat, pentru aceleași motive, respingerea ca inadmisibilă de către Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului din Varșovia, Polonia) a unei cereri introductive formulate de Rzecznik Praw Obywatelskich (Ombudsmanul, Polonia) împotriva unui act al ministrului mediului de aprobare a unei anexe la planul de gestionare forestieră.

118

Întrucât procedura de aprobare a unui plan de gestionare forestieră are, așadar, un caracter „intern”, aceasta nu ar fi considerată o procedură care necesită participarea publicului. În consecință, în ceea ce privește astfel de planuri, organizațiile de protecție a mediului ar fi lipsite de drepturi procedurale, printre care dreptul de a introduce o acțiune la o instanță administrativă împotriva unei decizii adoptate în cadrul unei astfel de proceduri, prevăzute la articolul 44 alineatele 1-3 din Legea privind informațiile despre mediu, și ar fi abilitate numai să prezinte observații și propuneri, în conformitate cu articolele 39-41 din această din urmă lege.

119

În opinia Comisiei, această situație juridică este incompatibilă cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate și cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, precum și cu jurisprudența constantă a Curții.

120

În această privință, Curtea ar fi statuat că o organizație de protecție a mediului care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 2 alineatul (5) din această convenție ar trebui să poată contesta, în cadrul unei căi de atac menționate la articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, nu numai decizia de a nu efectua o evaluare adecvată a efectelor planului sau ale proiectului examinat asupra sitului în cauză, ci și eventual evaluarea realizată în măsura în care ar fi afectată de vicii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctele 58-61).

121

În acest context, Comisia susține că planurile de gestionare forestieră trebuie calificate drept „planuri sau proiecte”, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, și drept „decizii” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Aarhus. Prin urmare, articolul 9 alineatul (2) din această convenție ar fi aplicabil planurilor de gestionare forestieră, cu consecința că organizațiile de protecție a mediului ar trebui să poată participa la procedurile privind controlul asupra mediului al acestor planuri, precum și să poată sesiza o instanță sau un alt organism independent și imparțial pentru a asigura protecția drepturilor lor.

122

În ceea ce privește expresia „plan sau proiect”, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, Curtea ar fi statuat că termenul „proiect”, care figurează în această dispoziție, este mai larg decât cel cuprins în Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1, rectificare în JO 2015, L 174, p. 44) (Hotărârea din 7 noiembrie 2018, Coöperatie Mobilisation for the Environment și alții, C‑293/17 și C‑294/17, EU:C:2018:882, punctele 65 și 66).

123

Întrucât numeroase operațiuni de gestionare forestieră corespund definiției mai restrânse de „proiect”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2011/92, acestea ar trebui, așadar, a fortiori să fie calificate drept „proiecte” în sensul Directivei habitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 123).

124

În ceea ce privește argumentul Republicii Polone potrivit căruia Convenția de la Aarhus nu ar fi aplicabilă în speță, Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței Curții, toate măsurile adoptate în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din această convenție (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 56).

125

În plus, din Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Stichting Varkens in Nood și alții (C‑826/18, EU:C:2021:7, punctul 58), ar rezulta că organizațiile de protecție a mediului trebuie să aibă acces la justiție independent de participarea lor la procedura decizională privind planul sau proiectul vizat.

126

În memoriul în apărare, Republica Polonă susține, cu titlu introductiv, că al doilea motiv este inadmisibil în măsura în care nu respectă cerințele de claritate și de precizie stabilite de jurisprudența Curții. Astfel, nivelul de protecție care decurge din principiile echivalenței și efectivității definite de jurisprudența Curții și aplicabile în ceea ce privește articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă ar fi diferit de cel care rezultă din articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus.

127

În plus, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care al doilea motiv al cererii sale introductive nu privește decât imposibilitatea organizațiilor de mediu de a ataca în justiție actele de aprobare a planurilor de gestionare forestieră, deși ar rezulta din articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus că o categorie mai largă de justițiabili, și anume publicul interesat, ar trebui să beneficieze de dreptul menționat.

128

Republica Polonă susține că, în orice caz, al doilea motiv este neîntemeiat.

129

În această privință, statul membru menționat amintește că Curtea a statuat că deciziile care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus numai dacă sunt vizate la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din această convenție, și anume numai dacă privesc „activități” în sensul acestei din urmă dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 57).

130

Republica Polonă adaugă că obiectul cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată privea o activitate specifică, iar nu, precum în prezenta cauză, aprecierea documentelor de planificare reprezentate de planurile de gestionare forestieră.

131

Acest stat membru consideră că un plan de gestionare forestieră constituie fie un plan, fie o strategie sau un program și că, în consecință, acesta intră sub incidența articolului 7 din Convenția de la Aarhus. În această privință, cerințele stabilite la articolul 6 alineatele (3), (4) și (8) din convenția menționată ar trebui respectate. În schimb, nimic nu ar permite să se considere că un plan de gestionare forestieră poate fi considerat o „activitate propusă” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din convenția menționată.

132

Ar rezulta că un „proiect” este o acțiune (realizare, intervenție), în timp ce un „plan” este un document (plan, program) elaborat sau adoptat de o autoritate prin intermediul unei proceduri legislative specifice și este impus prin dispoziții legislative.

133

Republica Polonă constată că, potrivit articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Aarhus, părțile la această convenție stabilesc în fiecare caz dacă activitatea propusă intră sub incidența articolului 6 din convenția menționată. Or, nici din dreptul Uniunii, nici din dreptul polonez nu ar rezulta că această dispoziție se aplică planurilor de gestionare forestieră.

134

Planurile de gestionare forestieră menționate nu pot fi considerate proiecte nici din punct de vedere funcțional și teleologic.

135

Obiectivul principal al planurilor de gestionare forestieră ar fi păstrarea durabilității, a continuității și a viabilității pădurilor. Or, în cererea introductivă, Comisia ar percepe în mod eronat gestionarea forestieră ca o serie de proiecte separate. Această instituție ar aborda problema tăierii arborilor, și anume tăierile exploatabile, independent de viitoarele regenerări și de alte intervenții de gestionare forestieră, precum și făcând abstracție de faptul că toate aceste intervenții sunt planificate pe perioade de zece ani și că perioadele respective constituie, în realitate, elementele unui proces continuu și neîntrerupt de menținere durabilă a pădurilor.

136

Acest stat membru concluzionează că Comisia nu a demonstrat că un plan de gestionare forestieră constituie o „activitate” în sensul Convenției de la Aarhus și că, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din această convenție.

137

În ceea ce privește jurisprudența instanțelor poloneze, citată în cererea introductivă a Comisiei, Republica Polonă susține că această jurisprudență nu este suficientă pentru a susține argumentația instituției menționate prezentată în cadrul celui de al doilea motiv.

138

Mai concret, Hotărârile Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului din Varșovia) din 30 aprilie 2009 (IV SA/Wa 2036/08) din 14 iunie 2012 (IV SA/Wa 516/12) și din 28 ianuarie 2015 (IV SA/Wa 2004/14) ar confirma că ministrul mediului este obligat să confere actelor de aprobare a planurilor de gestionare forestieră forma unei decizii administrative.

139

Jurisprudența Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) ar fi confirmat în plus că instanțele administrative au o obligație de a interpreta reglementarea națională în conformitate cu dreptul Uniunii. În ceea ce privește planurile de gestionare forestieră, interpretarea conformă reținută de instanțele administrative ar putea conduce la concluzia că un act de aprobare a planului de gestionare forestieră ia forma unei decizii administrative care poate face obiectul unei căi de atac introduse de organizațiile de mediu în temeiul articolului 44 alineatul 3 din Legea privind informațiile despre mediu.

140

Republica Polonă adaugă că, în conformitate cu reglementarea poloneză, instanța de drept comun poate fi sesizată cu o acțiune prin care se urmărește în esență contestarea unui plan de gestionare forestieră, și anume operațiunile efectuate în executarea planurilor menționate.

141

Republica Polonă precizează de asemenea că al doilea motiv este neîntemeiat ratione materiae. Astfel, din moment ce încălcarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate este invocată de Comisie, acest motiv ar trebui să se refere numai la planurile de gestionare forestieră care privesc operațiuni de gestionare forestieră ce pot afecta siturile Natura 2000 în mod semnificativ, per se sau în combinație cu alte planuri și proiecte și care, din acest motiv, trebuie supuse unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra siturilor respective. Cu toate acestea, numai o parte a pădurilor vizate de planurile de gestionare forestieră privește arii Natura 2000. Or, în argumentația sa dezvoltată în cadrul celui de al doilea motiv, Comisia nu ar face nicio distincție între aceste două situații.

142

În memoriul său în replică, Comisia arată că excepția de inadmisibilitate ridicată de Republica Polonă în ceea ce privește al doilea motiv este neîntemeiată.

143

În Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK (C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 63), Curtea ar fi recunoscut că articolul 47 din cartă putea fi coroborat cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus. În plus, în Hotărârea din 3 octombrie 2019, Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții (C‑197/18, EU:C:2019:824, punctul 32), precum și în Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Stichting Varkens in Nood și alții (C‑826/18, EU:C:2021:7, punctul 64), aceasta ar fi statuat că sensul autonom al articolului 47 din cartă nu intervine decât atunci când se apreciază caracterul justificat sau nejustificat al unei restrângeri a dreptului la o cale de atac efectivă. Or, prezenta cauză nu ar avea ca obiect o restrângere a acestui drept, ci lipsa accesului la justiție al organizațiilor de protecție a mediului.

144

Ca răspuns la argumentul invocat de Republica Polonă potrivit căruia definiția unui „proiect” sau a unui „plan” ar trebui stabilită în conformitate cu Directivele 2011/92 și 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului (JO 2001, L 197, p. 30, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 135), Comisia amintește că, între aprobarea unui plan de gestionare forestieră și intervenția asupra mediului sub forma unor activități de gestionare forestieră nu există nicio altă etapă de validare a unor astfel de activități care ar putea conduce la o decizie administrativă care să poată fi contestată fie pe cale administrativă, fie în justiție.

145

În ceea ce privește jurisprudența națională evocată de Republica Polonă în memoriul său în apărare în susținerea tezei sale potrivit căreia un plan de gestionare forestieră ar fi atacabil în fața unei instanțe, Comisia arată că acest stat membru a făcut referire la deciziile unei instanțe ierarhic inferioare, în timp ce argumentele Comisiei s‑ar întemeia pe jurisprudența Naczelny Sąd Adminstracyjny (Curtea Administrativă Supremă).

146

În orice caz, posibilitatea unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii de către instanțele poloneze nu poate dispensa legiuitorul polonez de obligația sa de a remedia neconformitatea dreptului polonez cu dreptul Uniunii.

147

În ceea ce privește dreptul de a depune plângeri și propuneri în temeiul articolului 221 din Codul de procedură administrativă polonez, acesta nu ar oferi posibilitatea de a sesiza o instanță administrativă pentru a ataca în mod direct o decizie de aprobare a unui plan de gestionare forestieră.

148

În ceea ce privește posibilitatea de a formula o cale de atac la o instanță administrativă împotriva unei decizii privind condițiile de mediu pentru proiectele care necesită evaluarea impactului lor asupra mediului, Comisia subliniază că, în conformitate cu dispozițiile Legii privind pădurile, un plan de gestionare forestieră nu este considerat un proiect care necesită o astfel de evaluare și o autorizație de mediu.

149

Ca răspuns la argumentul Republicii Polone care face trimitere la articolele 322-324 din Legea privind protecția mediului, Comisia arată că acțiunile civile nu permit organizațiilor de protecție a mediului să conteste în mod direct un plan de gestionare forestieră în justiție. Acest tip de cale de atac ar privi răspunderea civilă în cazul unei atingeri aduse mediului, dat fiind că instanța de drept comun sesizată cu o cale de atac nu poate elimina din ordinea juridică poloneză un plan de gestionare forestieră afectat de neregularități.

150

În memoriul său în duplică, Republica Polonă susține că Comisia nu a indicat dacă, în opinia sa, este posibil ca același act, în speță un plan de gestionare forestieră, să fie în același timp o „activitate specifică”, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Convenția de la Aarhus, și un „plan/program privind mediul”, așa cum este prevăzut la articolul 7 din această convenție. Astfel, un plan de gestionare forestieră ar trebui considerat ca fiind un plan privind mediul, atât în sensul articolului 7 din Convenția de la Aarhus, cât și al articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/42, precum și al dispozițiilor dreptului polonez care transpun aceste acte juridice, și anume în special articolul 46 din Legea privind informațiile despre mediu. Or, conform articolului 7 din Convenția de la Aarhus, planurile și programele privind mediul nu ar intra decât sub incidența alineatelor (3), (4) și (8) ale articolului 6 din această convenție, în timp ce numai activitățile propuse ar intra sub incidența articolului 6 în ansamblul său.

151

Republica Polonă adaugă că articolul 6 din Convenția de la Aarhus privește „activitățile specifice”, în timp ce un plan de gestionare forestieră nu prevede nicio activitate specifică cu menționarea unei date și a unui loc de executare, ci prevede numai sarcini care trebuie îndeplinite într‑o perioadă de zece ani.

152

Nici un plan de gestionare forestieră, nici măsurile prevăzute într‑un astfel de plan nu ar fi enumerate în anexa I la Convenția de la Aarhus și, în consecință, nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (a) din această convenție. În ceea ce privește articolul 6 alineatul (1) litera (b) din convenția menționată, părțile la aceasta ar fi abilitate să stabilească în fiecare caz dacă activitatea în cauză intră sub incidența acestui articol.

153

În ceea ce privește căile de atac civile destinate să remedieze neregulile planurilor de gestionare forestieră, Comisia nu ar fi explicat motivele pentru care consideră că aceste căi sunt insuficiente și de ce numai dreptul de a contesta în fața unei instanțe administrative deciziile de aprobare a planurilor de gestionare forestieră ar îndeplini cerințele care decurg din dispozițiile vizate de al doilea motiv.

154

În această privință, o acțiune civilă ar permite eliminarea operațiunilor de gestionare forestieră specifice care erau prevăzute într‑un plan de gestionare forestieră și a cărui punere în aplicare a fost aprobată de districtul forestier.

155

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că o acțiune introdusă în temeiul articolului 258 TFUE trebuie să prezinte motivele în mod coerent și precis pentru a permite statului membru și Curții să determine cu exactitate întinderea încălcării imputate a dreptului Uniunii, condiție necesară pentru ca acest stat să poată invoca în mod util mijloacele sale de apărare, iar Curtea să poată verifica existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor [Hotărârea din 28 aprilie 2022, Comisia/Bulgaria (Actualizarea strategiilor marine), C‑510/20, EU:C:2022:324, punctul 17 și jurisprudența citată].

156

În special, acțiunea Comisiei trebuie să cuprindă o expunere coerentă și detaliată a motivelor care au determinat‑o să ajungă la convingerea că statul membru în cauză nu și‑a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor [Hotărârea din 28 aprilie 2022, Comisia/Bulgaria (Actualizarea strategiilor marine), C‑510/20, EU:C:2022:324, punctul 18 și jurisprudența citată].

157

În prezenta cauză, Comisia a susținut în cererea sa introductivă că, prin excluderea posibilității organizațiilor de protecție a mediului de a ataca în fața unei instanțe planurile de gestionare forestieră, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu articolul 216 alineatul (2) TFUE, cu articolul 47 din cartă, precum și cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus.

158

În motivarea celui de al doilea motiv, Comisia a subliniat legătura dintre această dispoziție din Directiva habitate și dispozițiile menționate ale Convenției de la Aarhus și, în mod accesoriu, articolul 216 alineatul (2) TFUE, făcând trimitere în același timp la jurisprudența Curții pe care instituția menționată o consideră pertinentă în această privință.

159

În aceste condiții, nu se poate susține că Comisia nu și‑a îndeplinit, în ceea ce privește cererea sa introductivă, obligațiile care îi revin în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 155 și 156 din prezenta hotărâre în ceea ce privește dispozițiile menționate din Convenția de la Aarhus și din Tratatul FUE.

160

În schimb, argumentația prezentată în cererea introductivă nu cuprinde nicio referire la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din cartă și nici nu arată a fortiori prin ce anume aceste dispoziții ale dreptului Uniunii sunt relevante pentru a se statua cu privire la al doilea motiv, astfel încât Curtea nu trebuie să analizeze dispozițiile menționate în cadrul examinării prezentei acțiuni.

161

Pe de altă parte, argumentul Republicii Polone referitor la pretinsa incoerență a obiectului cererii introductive și a raționamentului dezvoltat de Comisie în cadrul celui de al doilea motiv, menționat la punctul 126 din prezenta hotărâre, privește examinarea pe fond a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

162

În ceea ce privește argumentul Republicii Polone menționat la punctul 127 din prezenta hotărâre, este suficient să se amintească faptul că, în sistemul instituit prin articolul 258 TFUE, Comisia dispune de o putere discreționară pentru a introduce o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și că nu este de competența Curții să aprecieze oportunitatea exercitării sale (Hotărârea din 18 noiembrie 2010, Comisia/Spania, C‑48/10, nepublicată, EU:C:2010:704, punctul 32 și jurisprudența citată).

163

Prin urmare, Republica Polonă nu poate invoca în mod util faptul că Comisia nu a susținut, în cadrul celui de al doilea motiv, lipsa accesului la instanță, în conformitate cu reglementarea poloneză, al publicului interesat în ansamblul său pentru ca acest motiv să fie declarat inadmisibil în măsura în care privește organizațiile de protecție a mediului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 mai 2009, Comisia/Portugalia, C‑530/07, nepublicată, EU:C:2009:292, punctul 30).

164

În aceste condiții, excepția de inadmisibilitate a celui de al doilea motiv al cererii introductive a Comisiei, invocată de Republica Polonă, trebuie respinsă.

165

Potrivit articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.

166

Articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Convenția de la Aarhus prevede că fiecare parte aplică dispozițiile acestui articol deciziilor de acordare sau neacordare a autorizației pentru activitățile propuse de tipul celor enumerate în anexa I. Potrivit literei (b) a acestei dispoziții, fiecare parte aplică, de asemenea, în conformitate cu dreptul intern, dispozițiile acestui articol în cazul deciziilor privind activitățile propuse care nu figurează în anexa I și care pot avea un impact semnificativ asupra mediului, părțile stabilind, în acest sens, dacă o astfel de activitate propusă intră sub incidența acestor dispoziții.

167

Conform articolului 9 alineatul (2) din această convenție, fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat care prezintă un interes suficient sau care invocă încălcarea unui drept, în cazul în care legea procedurală administrativă a unei părți prevede acest lucru ca o precondiție, au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare și/sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omiteri care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 din convenția menționată și, în cazul în care se prevede acest lucru în legislația internă și fără a aduce atingere articolului 6 alineatul (3) din aceasta, a altor dispoziții relevante ale aceleiași convenții.

168

În ceea ce privește planurile de gestionare forestieră, care fac obiectul celui de al doilea motiv al cererii introductive a Comisiei, trebuie amintit că articolul 6 alineatul 1 punctul 6 din Legea privind pădurile definește un astfel de plan ca fiind „documentul de bază al gestionării forestiere pregătite pentru un sit specific, care conține o descriere și o evaluare a stării pădurii și obiectivele, sarcinile și metodele de gestionare forestieră”.

169

Potrivit articolului 22 alineatul 1 din Legea privind pădurile, ministrul mediului aprobă un plan de gestionare forestieră pentru pădurile care sunt proprietatea statului și planuri de gestionare forestieră simplificate pentru pădurile care fac parte din fondul proprietății agricole a statului.

170

În această privință, trebuie amintit de la bun început că Curtea a avut deja oportunitatea de a examina un plan de gestionare forestieră, astfel cum este prevăzut de reglementarea poloneză, în raport cu Directiva habitate, și a aplicat, în această privință, cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (3) din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Comisia/Polonia (Pădurea Białowieża), C‑441/17, EU:C:2018:255, punctele 106-193].

171

Prin urmare, această dispoziție, care privește „orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu gestionarea sitului sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta situl în mod semnificativ”, se poate aplica planurilor de gestionare forestieră prevăzute la articolul 22 din Legea privind pădurile.

172

În ceea ce privește raporturile dintre, pe de o parte, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate și, pe de altă parte, articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, Curtea a statuat deja că deciziile luate de autoritățile naționale competente în cadrul respectivului articol 6 alineatul (3) din Directiva habitate, indiferent că au ca obiect o cerere de participare la procedura de autorizare, aprecierea necesității unei evaluări de mediu a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit protejat sau asupra caracterului adecvat al concluziilor deduse dintr‑o astfel de evaluare în ceea ce privește riscurile proiectului sau ale planului respectiv pentru integritatea unui astfel de sit și indiferent că sunt autonome sau sunt integrate într‑o decizie de autorizare sunt decizii care intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 56).

173

Astfel, deciziile luate de autoritățile naționale care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, care nu au ca obiect o activitate enumerată în anexa I la Convenția de la Aarhus, sunt prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din convenția menționată și intră, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din aceasta, în măsura în care deciziile respective implică faptul ca autoritățile competente să aprecieze, anterior oricărei autorizări de activitate, dacă aceasta, în împrejurările speței, poate avea un impact semnificativ asupra mediului (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 57).

174

În ceea ce privește articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, această dispoziție delimitează marja de apreciere de care dispun statele membre în stabilirea modalităților căilor de atac care sunt prevăzute în cuprinsul acestuia, în sensul că aceasta are ca obiectiv acordarea unui „acces larg la justiție” publicului interesat, care include organizațiile de protecție a mediului ce corespund cerințelor impuse la articolul 2 alineatul (5) din convenția menționată (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK,C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 58).

175

În această privință, trebuie constatat că, deși Convenția de la Aarhus și în special articolul 6 alineatul (1) litera (b) din aceasta lasă statelor-părți o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește examinarea efectelor semnificative asupra mediului ale unei activități în cauză, nu este mai puțin adevărat că, ținând seama de jurisprudența menționată la punctele 172 și 173 din prezenta hotărâre, Directiva habitate concretizează cerințele care trebuie formulate în ceea ce privește importanța efectelor asupra mediului în domeniul protecției naturii la nivel european. Or, efectele negative asupra obiectivelor de conservare a ariilor europene de protecție ar trebui în principiu să fie considerate semnificative în sensul acestei dispoziții din Convenția de la Aarhus, organizațiile de protecție a mediului având, așadar, dreptul de a solicita ca autoritățile competente să verifice, de la caz la caz, dacă activitățile propuse pot avea un astfel de efect semnificativ.

176

Ținând seama de considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus prevede o obligație a Republicii Polone de a asigura organizațiilor de protecție a mediului posibilitatea de a sesiza o instanță cu o cerere prin care se urmărește examinarea efectivă a legalității de fond și de procedură a planurilor de gestionare forestieră, în sensul dispozițiilor Legii privind pădurile, în măsura în care aceste planuri intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

177

Pe de altă parte, reglementarea care prevede un astfel de acces la o instanță trebuie să îndeplinească cerințele de claritate și de precizie impuse în domeniul dreptului mediului în conformitate cu jurisprudența Curții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 martie 2012, Comisia/Polonia, C‑46/11, nepublicată, EU:C:2012:146, punctul 27 și jurisprudența citată).

178

În speță, având în vedere dosarul de care dispune Curtea, trebuie să se constate că reglementarea poloneză nu îndeplinește cerințele prevăzute la punctele 176 și 177 din prezenta hotărâre.

179

În special, în ceea ce privește articolul 22 alineatul (1) din Legea privind pădurile, care prevede că ministrul mediului aprobă un plan de gestionare forestieră, Comisia a invocat în cererea sa introductivă jurisprudența Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), menționată la punctele 116 și 117 din prezenta hotărâre, potrivit căreia acest act de aprobare nu constituie o decizie administrativă care poate face obiectul unei căi de atac jurisdicționale.

180

În răspunsul său la acest argument al Comisiei, Republica Polonă nu contestă existența jurisprudenței menționate, ci se limitează să invoce deciziile unei instanțe inferioare, și anume pe cele ale Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului din Varșovia), care ar pleda în favoarea posibilității de a ataca în fața instanței administrative aprobarea de către ministrul mediului a unui plan de gestionare forestieră.

181

În această privință, trebuie amintit că hotărârile judecătorești izolate sau nesemnificative din punct de vedere numeric într‑un context jurisprudențial marcat de o altă orientare sau o interpretare dezmințită de instanța supremă națională nu pot fi luate în considerare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia,C‑129/00, EU:C:2003:656, punctul 32).

182

În orice caz, în situația în care o reglementare națională face obiectul unor interpretări jurisdicționale divergente care pot fi luate în considerare, dintre care unele au ca rezultat o aplicare compatibilă cu dreptul Uniunii a acestei reglementări, iar altele o aplicare incompatibilă cu acesta, trebuie să se constate că, cel puțin, această reglementare nu este suficient de clară pentru a asigura o aplicare compatibilă cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia,C‑129/00, EU:C:2003:656, punctul 33).

183

În plus, împrejurarea, presupunând‑o dovedită, că practica autorităților naționale ar fi de natură să asigure o aplicare conformă cu dispozițiile unei directive nu poate, prin ea însăși, să prezinte claritatea și precizia necesare pentru a îndeplini cerințele de securitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Comisia/Polonia, C‑192/11, nepublicată, EU:C:2012:44, punctul 58 și jurisprudența citată).

184

În ceea ce privește articolul 323 din Legea privind protecția mediului, la care Republica Polonă s‑a referit în memoriul său în apărare, conform căruia, potrivit acestui stat membru, instanța de drept comun poate fi sesizată cu o acțiune prin care se urmărește în esență contestarea operațiunilor efectuate în executarea unui plan de gestionare forestieră, trebuie constatat că, pe de o parte, această dispoziție se limitează să acorde dreptul de a introduce o acțiune în fața acestei instanțe oricărei persoane amenințate în mod direct de producerea unei daune sau care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei atingeri aduse mediului.

185

Or, articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, care acordă accesul la justiție membrilor publicului interesat, nu prevede în această privință condiția referitoare la amenințarea directă în legătură cu producerea unei daune sau a unui prejudiciu cauzat ca urmare a unei atingeri aduse mediului.

186

Pe de altă parte, articolul 323 menționat din Legea privind protecția mediului nu prevede posibilitatea de a examina legalitatea de fond și de procedură a planurilor de gestionare forestieră, ci permite numai să se solicite restabilirea unei stări de fapt licite și să se adopte măsuri preventive, în special prin înființarea de instalații sau de echipamente destinate să împiedice amenințarea sau producerea daunei. În cazul în care acest lucru se dovedește imposibil sau excesiv de dificil, se poate solicita încetarea activității aflate la originea riscului.

187

Rezultă că elementele furnizate Curții de Republica Polonă nu permit să se considere că această cale de atac ar fi de natură să permită asigurarea în mod efectiv a posibilității organizațiilor de protecție a mediului de a supune planurile de gestionare forestieră care intră sub incidența articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate unui control judiciar asupra fondului și procedurii adoptării acestor planuri.

188

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, este întemeiat.

189

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Polonă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: