1.

Confruntată cu posibila neconstituționalitate a anumitor dispoziții ale unei legi care a transpus în dreptul italian Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), care ar putea fi contrare dreptului la sănătate garantat de Constituția italiană, Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) solicită Curții să interpreteze această decizie‑cadru.

2.

Trimiterea preliminară oferă Curții posibilitatea de a se pronunța din nou asupra motivelor de refuz al executării unui mandat de arestare și de predare (denumit în continuare „MEA”). Mai precis, aceasta va trebui să stabilească dacă jurisprudența rezultată din Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru ( 3 ), este aplicabilă, prin analogie, în cazul executării unui MEA care este susceptibil să implice un risc grav pentru sănătatea persoanei căutate.

3.

În final, Curtea trebuie să stabilească dacă și în ce condiții lista motivelor de neexecutare a unui MEA prevăzute la articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie completată, și în ce termeni, cu motivul care decurge din obligația de a respecta articolele 3, 4 și 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

4.

Articolul 3 („Dreptul la integritate al persoanei”) alineatul (1) prevede:

„Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.”

5.

Articolul 4 („Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”) prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

6.

Articolul 35 („Protecția sănătății”) prevede:

„Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.”

7.

În considerentul (10) se arată următoarele:

„Mecanismul [MEA] se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană [«TUE»], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.”

8.

Considerentul (12) are următorul conținut:

„Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 [TUE] și reflectate în cartă […], în special în capitolul VI. […]”

9.

Potrivit considerentului (13):

„Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau la altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.”

10.

Articolul 1 („Definiția [MEA] și obligația de executare a acestuia”) prevede:

„(1)   [MEA] este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

11.

Articolul 15 („Decizia de predare”) prevede:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

12.

Articolul 23 („Termenul pentru predarea persoanei”) prevede:

„(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea [MEA].

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea [MEA] are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”

13.

Articolul 23 alineatul 3 din Legge 22 aprile 2005, n.o 69 ( 4 ), prevede:

„În cazul în care există motive umanitare sau motive serioase pentru a considera că predarea ar pune în pericol viața sau sănătatea persoanei, președintele Corte di appello (Curtea de Apel) sau magistratul delegat de acesta poate, prin ordonanță motivată, să suspende executarea deciziei de predare, informându‑l imediat pe Ministro della giustizia (ministrul justiției) cu privire la această împrejurare.”

14.

La 9 septembrie 2019, Općinski sud u Zadru (Tribunalul Municipal din Zadar, Croația) a emis un MEA în scopul urmării penale împotriva lui E. D. L., care era acuzat de o infracțiune de deținere de substanțe stupefiante în vederea vânzării și a distribuirii, săvârșită pe teritoriul croat în anul 2014.

15.

Apărătorii lui E. D. L. au prezentat în fața Corte d’appello di Milano (Curtea de Apel din Milano, Italia) documente medicale care atestau existența unor tulburări psihiatrice legate inclusiv de abuzul de stupefiante din trecut. În urma unei expertize, a rezultat că E. D. L. suferă de o tulburare psihologică ce necesită terapie și că există un risc grav de sinucidere legat de posibila sa încarcerare.

16.

Pe baza acestei expertize, Corte d’appello di Milano (Curtea de Apel din Milano) a apreciat că transferul lui E. D. L. în Croația, în executarea MEA, ar întrerupe tratamentul, ceea ce ar determina o agravare a stării generale de sănătate a persoanei în cauză și un risc cert pentru sănătatea sa.

17.

Instanța menționată a arătat însă că obligația de a executa un MEA poate fi limitată doar prin motivele de refuz prevăzute în mod exhaustiv la articolele 18 și 18 bis din Legea nr. 69 din 2005, printre care nu este prevăzută necesitatea de a evita atingerile aduse drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, precum dreptul la sănătate. Prin urmare, instanța respectivă a suspendat judecarea cauzei și a inițiat o procedură privind constituționalitatea la Corte costituzionale (Curtea Constituțională).

18.

În acest context, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a adresat următoarea întrebare Curții:

„Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI […], citit în lumina articolelor 3, 4 și 35 din [cartă], trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare, în cazul în care apreciază că predarea unei persoane care suferă de boli grave cronice și potențial ireversibile poate expune această persoană riscului de a suferi un prejudiciu grav pentru sănătatea sa, trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile care permit excluderea existenței acestui risc și este obligată să refuze predarea atunci când nu obține asigurări în acest sens într‑un termen rezonabil?”

19.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 22 noiembrie 2021. S‑a dispus judecarea cu prioritate.

20.

Au prezentat observații scrise E. D. L., guvernele croat, finlandez, italian, neerlandez, polonez și român, precum și Comisia Europeană.

21.

La ședința publică din 27 septembrie 2022 au participat E. D. L., guvernele italian, polonez și român, precum și Comisia.

22.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a prezentat în următorii termeni situația cu care se confruntă în calitate de interpret suprem al Constituției italiene și, în același timp, de instanță a unui stat membru ținută de interpretarea dreptului Uniunii:

23.

Dorința de a evita o discrepanță nedorită între ordinea constituțională națională și dreptul Uniunii determină instanța de trimitere să solicite Curții o interpretare a acestuia din urmă care să îi permită să respecte cerințele Constituției italiene și astfel să își exercite propria competență.

24.

În acest spirit de colaborare, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) sugerează că răspunsul la întrebarea sa ar putea fi oferit aplicând prin analogie aspectele reținute de Curte cu privire la Decizia‑cadru 2002/584 în situația în care, deși nu este aplicabil un motiv specific de refuz, executarea unui MEA determină încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei căutate.

25.

Aceasta face referire în special la Hotărârea Aranyosi și Căldăraru în ceea ce privește riscul ca, în contextul executării unui MEA, persoana căutată să fie expusă: (i) unor condiții de detenție inumane și degradante în statul membru emitent ca urmare a unor deficiențe sistemice și generalizate sau care afectează în orice alt mod anumite grupuri de persoane sau anumite centre de detenție ( 9 ); (ii) riscului de a fi supusă unui proces care nu respectă garanțiile prevăzute la articolul 47 din cartă, tot din cauza unor deficiențe sistemice și generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești în statul membru emitent ( 10 ).

26.

Decizia‑cadru 2002/584 vizează, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară. Astfel, ea contribuie la realizarea obiectivului stabilit pentru Uniune de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre ( 11 ).

27.

Piatra de temelie a acestui sistem este principiul recunoașterii reciproce, reflectat la articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584. Statele membre sunt obligate să execute MEA pe baza acestui principiu și în conformitate cu normele din decizia‑cadru respectivă ( 12 ). În principiu, autoritățile judiciare ale acestora pot refuza să execute un MEA numai pentru motivele enumerate, în mod exhaustiv, în decizia‑cadru însăși ( 13 ).

28.

Executarea unui MEA reprezintă, așadar, regula, iar refuzul este conceput ca o excepție care trebuie interpretată în mod strict ( 14 ).

29.

Cu toate acestea, Curtea acceptă că principiile recunoașterii și încrederii reciproce pot fi limitate „în situații excepționale” ( 15 ). Ea a amintit că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, aceasta „nu poate avea ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale, astfel cum sunt consacrate, printre altele, în cartă” ( 16 ).

30.

În acest sens, Curtea „a afirmat obligația autorității judiciare de executare de a pune capăt procedurii de predare instituite prin Decizia‑cadru 2002/584 în cazul în care o astfel de predare riscă să conducă la un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă” ( 17 ).

31.

Motivul nu este altul decât caracterul absolut al interdicției tratamentelor inumane sau degradante, care este strâns legată de respectarea demnității umane (articolul 1 din cartă) ( 18 ) și, prin urmare, nu poate fi afectată de motive precum cele care stau la baza cooperării judiciare ( 19 ).

32.

Riscul încălcării articolului 4 din cartă poate justifica, în mod excepțional, suspendarea sau refuzul predării persoanei căutate în temeiul unui MEA. În acest sens, organul judiciar de executare trebuie să verifice în prealabil existența efectivă a acestui risc în cauza cu care este învestit.

33.

Până în prezent, problema încălcării articolului 4 din cartă (precum și a articolului 47) ( 20 ) a fost ridicată în contextul unor deficiențe sistemice și generalizate în statele membre emitente.

34.

Curtea a insistat asupra faptului că o constatare a unui risc general și abstract nu este suficientă pentru a refuza executarea unui MEA, cu atât mai puțin pentru a nu executa, cu titlu de regulă, toate MEA provenind dintr‑un stat membru căruia i se atribuie astfel de deficiențe sistemice și generalizate ( 21 ).

35.

În ideea că riscul relevant nu poate fi decât cel care, în mod concret și special, există în raport cu persoana căutată, organul judiciar de executare trebuie să procedeze la o examinare în două etape pentru a respecta jurisprudența Aranyosi și Căldăraru:

36.

Constatarea unor deficiențe sistemice și generalizate este cu atât mai necesară cu cât, în cazul unei plângeri privind o posibilă încălcare a drepturilor în statul emitent, se aplică în principiu prezumția pe care se bazează întregul sistem de cooperare judiciară în materie penală, și anume aceea că toate statele membre respectă drepturile fundamentale.

37.

În temeiul acestei prezumții, este interzis nu numai să se pretindă unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, să se verifice dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune ( 22 ).

38.

Astfel, atunci când este vorba despre încălcări a căror verosimilitate se opune prezumției că toate statele membre respectă drepturile prevăzute de cartă, este necesar să se stabilească de la bun început că în statul emitent al MEA au fost constatate deficiențe generalizate și sistemice care pun sub semnul întrebării premisa acelei prezumții.

39.

În opinia noastră, așa‑numita „examinare în două etape” are o origine foarte precisă și este utilă în contextul pentru care a fost concepută. O asemenea examinare este perfect justificată atunci când riscul pentru drepturile persoanei căutate este cauzat de circumstanțe generalizate care sunt, în mod ideal, imposibile într‑un stat membru: condițiile proaste de detenție sau lipsa de independență a instanțelor sale.

40.

În cazul invocării existenței efective în statul emitent a unor astfel de circumstanțe, organele judiciare de executare nu pot rămâne indiferente, dar nici nu le pot admite fără un temei minim, cu alte cuvinte, un minim de veridicitate. În plus, dată fiind însăși natura circumstanțelor invocate, trebuie să se probeze o situație generalizată de deficiențe drept context în care acele circumstanțe afectează în particular cazul specific care face obiectul MEA.

41.

În prezenta cauză, dimpotrivă, riscul pentru sănătatea persoanei căutate:

42.

Pentru a evalua amploarea și întinderea acestui risc, nu este neapărat necesar, în opinia noastră, să se examineze întregul sistem sanitar sau penitenciar al statului membru emitent. Ceea ce este important este să se verifice dacă persoanei căutate i se va garanta asistența medicală de care ar putea avea nevoie. Pentru a efectua verificarea respectivă, nu este indispensabil să se evalueze ex ante sistemul de sănătate/penitenciar în ansamblu, ci trebuie mai degrabă să se evalueze posibilitățile de îngrijire a persoanei căutate care pot fi anticipate în mod rezonabil.

43.

Subliniem faptul că nu este vorba despre o evaluare a sistemului de asistență medicală al unui stat membru, ci despre evaluarea șanselor ca o anumită persoană să fie îngrijită în mod corespunzător, chiar dacă că această îngrijire îi poate fi oferită în cadrul unui sistem mai mult sau mai puțin eficient în sine.

44.

Cu siguranță, posibila existență a unor deficiențe generalizate și sistemice ar putea fi relevantă: dacă acestea există, este probabil ca ele să afecteze și persoana căutată, chestiune avută în vedere de cea de a doua etapă a metodei Aranyosi și Căldăraru.

45.

Însă, în cazul în care nu au fost invocate astfel de deficiențe, este necesar să se analizeze existența unui risc specific pentru persoana căutată (având în vedere situația acesteia, dificultățile transferului său în statul membru emitent și condițiile sanitare în care se va afla în mod inevitabil după predare).

46.

Prin urmare, această analiză se referă la cea de a doua fază a așa‑numitei „metode în două etape”, iar nu la prima fază, care este anterioară și autonomă, și a cărei verificare considerăm că este complet inutilă în speță.

47.

În abstract, nimic nu s‑ar opune ca încălcarea articolului 4 din cartă să fie cauzată de condițiile sistemice și generalizate de detenție și de încarcerare la care poate fi supusă persoana căutată ( 23 ). Pe de altă parte, nu este necesar să se evalueze aceste condiții atunci când, astfel cum a subliniat Comisia ( 24 ), riscul pentru sănătatea persoanei căutate nu este cauzat în mod direct de acestea.

48.

În această privință vom adăuga că:

49.

Astfel, în prezenta cauză este inutil și inoportun să examinăm prima dintre cele două etape propuse în Hotărârea Aranyosi și Căldăraru.

50.

Aplicarea articolului 4 din cartă ar putea fi acceptată în principiu dacă persoana căutată ar prezenta o stare patologică deosebit de gravă, astfel încât executarea unui MEA ar implica în mod iminent, o deteriorare gravă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate ( 27 ), care i‑ar pune viața în pericol.

51.

În această situație cu adevărat excepțională, extrădarea ar putea fi calificată drept tratament inuman, în funcție de circumstanțele unice ale persoanei bolnave ( 28 ), independent de absența unor deficiențe sistemice sau generalizate în statul emitent ( 29 ).

52.

Prin urmare, caracterul excepțional ar rezulta nu atât din condițiile generalizate de detenție sau de asistență medicală din statul membru emitent în sine, cât din predarea propriu‑zisă, în măsura în care aceasta ar putea, ca atare, să pună în pericol iminent viața sau sănătatea persoanei căutate.

53.

Subliniem că, în realitate, problemele ridicate de riscul de sănătate identificat în prezenta cauză (posibilitatea sinuciderii legată de privarea de libertate) nu depind de aspectul dacă arestarea și posibila detenție ulterioară au loc într‑un stat membru sau altul, în contextul unui MEA. Totodată, considerăm că împrejurările din prezenta cauză nu permit calificarea predării drept tratament inuman, având în vedere că până la acest moment nu există indicii care să sugereze că persoana căutată nu va beneficia de îngrijirile medicale necesare în statul care a emis MEA.

54.

În orice caz, ar trebui să se dea dovadă de o prudență maximă pentru ca problemei riscurilor psihiatrice legate de încarcerare (comune tuturor statelor membre) să i se ofere o altă soluție decât simpla recurgere la articolul 4 din cartă ( 30 ).

55.

În caz contrar, răspunsul Curții ar putea fi interpretat în sensul că detenția sau menținerea într‑un centru de detenție a persoanelor care prezintă risc de sinucidere ar constitui în sine un tratament inuman, cu alte cuvinte, ar încălca, cu titlu de regulă, interdicția prevăzută la articolul 4 din cartă, având în vedere caracterul său absolut. În stadiul actual al dreptului Uniunii,considerăm că acest argument nu este viabil.

56.

Instanța de trimitere invocă, pe lângă articolul 4 din cartă, dreptul la integritatea persoanei (articolul 3 din cartă) și dreptul la protecția sănătății (articolul 35 din cartă). Unele dintre părți, și anume E. D. L. și guvernele finlandez, polonez, român și italian, și‑au prezentat observațiile în lumina acestor trei drepturi. Guvernul neerlandez, pe de altă parte, se referă exclusiv la articolul 4 din cartă.

57.

În opinia noastră, articolul 35 din cartă nu este aplicabil în prezenta cauză deoarece în speță nu se contestă accesul la măsurile de prevenție și la asistență medicală, în condițiile stabilite de legislația și practica naționale, care garantează un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.

58.

În ceea ce privește articolul 3 din cartă, dreptul la integritate psihică ar putea fi afectat, dar, astfel cum am menționat, nu din cauza deficiențelor sistemului de sănătate sau al celui de detenție din statul membru emitent, pe care nimeni nu le‑a invocat, ci din cauza presupusei lipse de tratament adecvat pentru tulburarea psihiatrică de care suferă persoana căutată, potrivit expertizei efectuate în fața instanței de apel italiene.

59.

Concluziile pe care le‑am prezentat anterior, în acest context, cu privire la articolul 4 din cartă pot fi extinse și la articolul 3 din aceasta.

60.

Ceea ce, din motive de simplificare, este cunoscut sub numele de „jurisprudența Aranyosi și Căldăraru” reprezintă un exemplu de creație pretoriană a dreptului, justificată de necesitatea de a oferi un mijloc de protecție a drepturilor fundamentale ale individului în cazurile care nu sunt prevăzute în mod expres de legiuitor în cadrul MEA.

61.

Decizia‑cadru 2002/584 este categorică atunci când prevede la articolul 1 alineatul (3) că „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]”. Aceasta stabilește astfel o dispoziție universală a sistemului, suprapusă peste garanțiile specifice anumitor drepturi fundamentale care se reflectă în decizia‑cadru respectivă ( 31 ).

62.

Având în vedere prezumția că toate statele membre respectă drepturile fundamentale, legiuitorul european nu putea să prevadă posibilitatea unor deficiențe generalizate și sistemice susceptibile să conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei reclamate.

63.

Prin urmare, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, a trebuit, în mod inevitabil, să se stabilească, în mod excepțional, motive de refuz asociate încălcărilor care ar putea rezulta din deficiențe generalizate și sistemice.

64.

Cu toate acestea, acceptarea unui „nou” motiv de refuz al executării unui MEA din considerente de sănătate ar putea, după cum s‑a arătat în ședință, să creeze o breșă în sistemul MEA, ceea ce ar conduce la o multitudine de cereri din partea persoanelor afectate, care ar îngreuna ulterior sistemul de predare către statul membru emitent.

65.

Considerăm că nu se impune o intervenție de natură pretoriană care să extindă lista motivelor de neexecutare prin adăugarea riscurilor pentru sănătate: refuzul executării unui MEA nu va avea loc atunci când este suficientă suspendarea predării persoanei căutate. Aceasta din urmă reprezintă tocmai mecanismul prevăzut în Decizia‑cadru 2002/584 pentru cazuri situații ca aceea din prezenta cauză.

66.

În conformitate cu articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, predarea persoanei căutate poate fi suspendată în mod excepțional „din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate”.

67.

Norma citată ridică dificultăți, astfel cum a constatat instanța de trimitere și după cum au subliniat aproape toate părțile din prezenta procedură. În opinia noastră, acestea nu sunt însă atât de grave încât să nu poată fi depășite printr‑o interpretare corectă, iar nu creativă, a dispoziției.

68.

Potrivit Corte costituzionale (Curtea Constituțională), articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, în măsura în care prevede doar suspendarea „excepțională” a predării în situații pur temporare, nu este compatibil cu cazurile de patologii grave cronice, care au o durată nedeterminată ( 32 ).

69.

Aceasta adaugă că, în caz contrar, suspendarea s‑ar putea menține pe durată nedeterminată, lipsind de efect util procedura de predare: amânările succesive întemeiate pe motive de sănătate cronice ar menține persoana interesată într‑o situație de incertitudine continuă în ceea ce privește soarta sa, contrar cerinței privind garantarea unei durate rezonabile a oricărei proceduri susceptibile să îi afecteze libertatea individuală ( 33 ).

70.

În același sens, guvernele croat și neerlandez, ca și Comisia, subliniază că suspendarea prevăzută la articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 poate fi adoptată numai după ce s‑a dispus executarea MEA, dar nu în momentul în care se decide cu privire la executarea în sine.

71.

Recunoaștem că motivele prezentate sunt convingătoare, însă, în opinia noastră, potențialul hermeneutic al normei este mai larg decât ceea ce au susținut instanța de trimitere și intervenienții în cadrul ședinței.

72.

Pornim de la premisa că absența unui motiv expres de neexecutare a unui MEA prevăzut de legislația națională (sau la articolele 3 și 4 din Decizia‑cadru 2002/584) nu constituie un obstacol în calea executării obligației prevăzute în termeni imperativi la articolul 1 alineatul (3) din aceasta. Pentru a respecta acest din urmă articol, interpretul (judiciar) trebuie să caute, atunci când este posibil, o soluție echivalentă din punct de vedere material, utilizând elementele normative stabilite de legiuitorul însuși.

73.

În opinia noastră, articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 oferă elementele necesare pentru o astfel de soluție echivalentă din punct de vedere material. Conținutul său permite o interpretare care, oricât de extinsă și de ambițioasă ar putea părea, va fi întotdeauna mai în armonie cu legiuitorul decât crearea pe cale judiciară a unui nou motiv de refuz al MEA. În definitiv, este preferabil să se adapteze sensul și domeniul de aplicare al acestei dispoziții pozitive decât să se creeze, în afara sa, o nouă regulă pe cale judiciară.

74.

Interpretat în contextul Deciziei‑cadru 2002/584, articolul 23 alineatul (4) din aceasta poate, subliniem, să ofere soluția impusă la articolul 1 alineatul (3) în situații precum cea din prezenta cauză.

75.

Un argument în favoarea faptului că articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 este ideal pentru a îndeplini cerința prevăzută la articolul 1 alineatul (3) din aceasta este că el se referă în mod expres la „predarea […] care ar putea pune în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate”.

76.

Această trimitere introduce o diferență semnificativă față de articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584. Motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă prevăzute în aceste articole se referă la elemente obiective, și anume la infracțiunile care stau la baza emiterii MEA sau la evoluțiile din cadrul procedurilor penale cărora aceste infracțiuni le‑au dat sau le pot da naștere ( 34 ).

77.

Adăugarea în lista prevăzută la articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 a unui motiv suplimentar de neexecutare (care ar fi în mod necesar obligatorie, având în vedere natura dreptului fundamental) bazat pe un risc de încălcare a articolelor 3 sau 4 din cartă prezintă dificultăți evidente într‑un cadru de neexecutare bazat pe structura juridică a sistemelor penale din toate statele membre.

78.

În cazul în care nu ar exista un alt remediu, aceste dificultăți nu ar fi probabil suficiente pentru a împiedica introducerea pe cale pretoriană a unui nou motiv de neexecutare, astfel cum s‑a întâmplat în cauzele Aranyosi și Căldăraru și după cum am explicat anterior. Dimpotrivă, în prezenta cauză poate fi invocat remediul prevăzut la articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584. Acest remediu este în mod special eficient deoarece:

79.

În opinia noastră, articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 este adecvat pentru a răspunde îngrijorărilor exprimate de instanța de trimitere.

80.

În primul rând, acesta stabilește un criteriu pentru definirea „pragului minim” al gravității riscului („pericol pentru viață sau sănătate”) în raport cu articolele 3 și 4 din cartă ( 35 ).

81.

În al doilea rând, acesta prevede un canal de comunicare între autoritățile judiciare emitente și, respectiv, de executare a MEA a cărui punere în practică face obiectul întrebării instanței de trimitere.

82.

Deși, potrivit acestei dispoziții, comunicarea dintre cele două autorități judiciare nu se referă la existența unor motive de neexecutare, ci la data predării persoanei căutate, nimic nu împiedică, în opinia noastră, anticiparea momentului la care autoritatea de executare trebuie să decidă dacă suspendă predarea.

83.

Prin intermediul schimbului de informații, autoritatea judiciară de executare poate obține de la autoritatea judiciară emitentă explicații cu privire la tratamentul medical disponibil în centrele de reținere sau de detenție, adaptat la nevoile medicale ale persoanei căutate.

84.

De asemenea, ca urmare a dialogului respectiv și având în vedere starea de sănătate a persoanei căutate, care nu era cunoscută anterior de autoritatea judiciară emitentă, aceasta din urmă poate, din oficiu sau la invitația autorității de executare, să reevalueze caracterul adecvat al MEA, dacă consideră că este oportun, luând în considerare un (nou) factor cu implicații în evaluarea proporționalității ( 36 ).

85.

Astfel, pe lângă luarea în considerare a circumstanțelor pe baza cărora se realizează analiza de proporționalitate (dacă MEA a fost emis pentru exercitarea unei proceduri penale sau pentru executarea unei pedepse și gravitatea faptelor penale, printre alți factori), ar trebui avută în vedere și starea de sănătate a persoanei căutate. Evaluarea respectivă ar putea conduce la retragerea (temporară sau definitivă) a MEA, dar și la menținerea sa, dacă autoritatea judiciară emitentă decide că procedura de predare ar trebui totuși să fie continuată.

86.

Înțelegem că articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 recunoaște pentru aceste scenarii un sistem de comunicare între organele judiciare similar celui care, în conformitate cu articolul 15 din Decizia‑cadru 2002/584, poate fi utilizat înainte de a decide dacă se procedează sau nu la executarea mandatului european de arestare.

87.

Este adevărat că informațiile relevante în sensul articolului 15 din Decizia‑cadru 2002/584 sunt, potrivit modului de redactare al acestuia, cele care sunt esențiale pentru „a decide cu privire la predare”, mai exact cu privire la oportunitatea acesteia în raport cu respectarea condițiilor prevăzute în special la articolele 3-5 din Decizia‑cadru 2002/584. ( 37 )

88.

Cu toate acestea, în opinia noastră, nimic nu împiedică recurgerea la schimburile de informații atunci când acest lucru este adecvat pentru a evalua riscul care stă la baza suspendării predării, chiar și după ce aceasta a fost acceptată, dacă există motive umanitare serioase ( 38 ).

89.

În vederea drepturilor persoanei căutate, desigur, dar și a interesului legitim al Uniunii de a lupta împotriva impunității, care este, printre altele, scopul mecanismului MEA ( 39 ), autoritatea judiciară de executare trebuie să decidă cu privire la o eventuală suspendare a predării pe baza tuturor informațiilor necesare pentru a lua o decizie în deplină cunoștință de cauză.

90.

În cazul în care o astfel de cunoaștere necesită o comunicare imediată și fluidă cu autoritatea judiciară emitentă, accesul la mecanismul prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 este potrivit, chiar dacă executarea a fost deja dispusă.

91.

Prin urmare, suspendarea ar putea să producă efecte asupra unei executări care a fost deja dispusă după ce a trecut prin „filtrul” motivelor de neexecutare prevăzute la articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584. Riscul grav pentru sănătate devine astfel un motiv care presupune autorizarea executării MEA și justifică decizia de suspendare a acesteia.

92.

În ceea ce privește prelungirea în timp a măsurii, articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 face referire la „caracterul provizoriu” al suspendării și prevede că punerea în aplicare a MEA trebuie să aibă loc „de îndată ce [motivele umanitare grave care au justificat‑o] au încetat să mai existe”.

93.

Așadar, caracterul provizoriu al suspendării trebuie să fie corelat cu existența motivelor umanitare care o justifică. Acestea pot dispărea sau se pot modifica din diverse motive (în special ca urmare a evoluției situației persoanei căutate).

94.

În orice caz, și astfel cum a sugerat instanța de trimitere ( 40 ), în cazul în care suspendarea trebuie să fie prelungită, nimic nu împiedică continuarea dialogului între autoritățile judiciare implicate în vederea identificării altor soluții specifice ( 41 ).

95.

Numai în cazul în care, având în vedere toate circumstanțele, suspendarea trebuie să fie prelungită pentru o perioadă mai îndelungată – al cărei caracter rezonabil va trebui analizat de autoritatea judiciară de executare, în dialog cu autoritatea judiciară emitentă ( 42 ) – este posibilă lipsirea de efecte a deciziei de predare adoptate de autoritatea judiciară de executare.

96.

Pe scurt, propunem următoarele:

97.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) după cum urmează:

„Articolul 1 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citite în lumina articolelor 3, 4 și 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretate în sensul că

în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că predarea unei persoane solicitate care suferă de patologii grave, cronice și potențial ireversibile poate expune persoana respectivă riscului de a suferi o afectare gravă a sănătății sale, aceasta trebuie să solicite informații de la autoritatea judiciară emitentă pentru a exclude un astfel de risc și, dacă este cazul, să suspende, în mod excepțional și cu caracter provizoriu, predarea persoanei respective pe perioada în care persistă riscul grav.”