–

pentru UP, de D. Andrien, avocat;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, C. Pochet și M. Van Regemorter, în calitate de agenți, asistate de C. Piront, avocate;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma și A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 și 8 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între o resortisantă a unei țări terțe, pe de o parte, și centre public d’action sociale de Liège (Centrul Public de Acțiune Socială din Liège, Belgia) (denumit în continuare „CPAS”), pe de altă parte, în legătură cu decizia luată de acesta din urmă de a‑i retrage beneficiul ajutorului social.

3

Potrivit considerentului (4) al Directivei 2008/115:

„Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației.”

4

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

5

Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Decizia de returnare”, prevede:

„(1)   Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

[…]

(4)   Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere.

[…]”

6

Articolul 8 din Directiva 2008/115, intitulat „Îndepărtarea”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.”

7

Articolul 57 alineatul 2 din loi organique des centres publics d’action sociale, du 8 juillet 1976 (Legea organică privind centrele publice de acțiune socială din 8 iulie 1976) (Moniteur belge din 5 august 1976, p. 9876), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind CPAS”), prevede:

„Prin derogare de la celelalte dispoziții din prezenta lege, misiunea centrului public de acțiune socială se limitează la:

[…]”

8

Articolul 9ter din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 14584), în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal (denumită în continuare „Legea privind străinii”), prevede la alineatul 1:

„Străinul care locuiește în Belgia […] și care suferă de o boală care prezintă un risc real pentru viața sau integritatea sa corporală ori un risc real de tratament inuman sau degradant atunci când nu există niciun tratament adecvat în țara sa de origine sau în țara în care are reședința poate solicita […] acordarea unui permis de ședere în Regat […]”

9

Articolul 7 din arrêté royal fixant des modalités d’exécution de la loi du 15 septembre 2006 modifiant la [loi sur les étrangers], du 17 mai 2007 [Decretul regal de stabilire a normelor de aplicare a Legii din 15 septembrie 2006 de modificare a (Legii privind străinii) din 17 mai 2007] (Moniteur belge din 31 mai 2007, p. 29535), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul regal din 17 mai 2007”), prevede:

Cu excepția cazurilor menționate la articolul 9ter alineatul 3 din lege, delegatul ministrului dă instrucțiuni municipalității să înscrie persoana în cauză în registrul străinilor și să îl pună în posesia unui certificat de înregistrare a reședinței model A. […]”

10

Articolul 8 din acest decret regal prevede:

„Permisul de ședere temporară și certificatul de înregistrare în registrul străinilor, eliberate în temeiul articolului 9ter din lege, au o durată de valabilitate de cel puțin un an.”

11

La 19 august 2014, reclamanta din litigiul principal, resortisantă a Republicii Democratice Congo, a introdus în Belgia o cerere de protecție internațională.

12

Prin decizia din 24 septembrie 2014, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (CGRA) (Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi, Belgia) a respins această cerere, refuzându‑i atât statutul de refugiat, cât și pe cel conferit prin protecție subsidiară (denumită în continuare „decizia CGRA”).

13

La 13 octombrie 2014, statul belgian, prin intermediul Office des étrangers (Oficiul pentru Străini, Belgia), a notificat reclamantei din litigiul principal un ordin de părăsire a teritoriului.

14

La 16 octombrie 2014, aceasta din urmă a sesizat Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) cu o cale de atac împotriva deciziei CGRA. Ordinul de a părăsi teritoriul nu a fost atacat.

15

La 19 ianuarie 2015, reclamanta din litigiul principal a introdus la Oficiul pentru Străini o cerere de acordare a unui permis de ședere pentru motive medicale, în temeiul articolului 9ter din Legea privind străinii.

16

Întrucât Oficiul pentru străini a declarat această cerere admisibilă, la 8 iunie 2015, reclamantei din litigiul principal i‑a fost acordat un certificat de înregistrare a reședinței, în temeiul articolului 7 din Decretul regal din 17 mai 2007. CPAS i‑a acordat, pentru acest motiv, un ajutor social financiar.

17

La 22 iulie 2015, Consiliul Contenciosului privind Străinii a respins calea de atac introdusă de reclamanta din litigiul principal împotriva deciziei CGRA.

18

Prin decizia din 20 aprilie 2016, Oficiul pentru Străini a respins cererea de acordare a unui permis de ședere pentru motive medicale, astfel încât certificatele de înregistrare a reședinței au încetat să fie acordate reclamantei din litigiul principal. Decizia menționată a fost notificată acesteia la 29 aprilie 2016.

19

Reclamanta din litigiul principal a introdus la Consiliul Contenciosului privind Străinii o cale de atac împotriva deciziei menționate, care nu are efect suspensiv.

20

Prin deciziile din 31 mai, din 28 iunie și din 19 iulie 2016, CPAS i‑a retras ajutorul social începând cu 1 mai 2016 și a decis să recupereze suma de 56,69 euro plătită la 29 aprilie 2016.

21

Prin hotărârea din 7 noiembrie 2016, tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia) a respins acțiunea introdusă de reclamanta din litigiul principal împotriva acestor trei decizii.

22

Prin hotărârea din 15 martie 2017, cour du travail de Liège (Curtea pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia) a respins apelul formulat de reclamanta din litigiul principal împotriva acestei hotărâri pentru motivul că, în esență, ordinul de a părăsi teritoriul adoptat înainte de formularea cererii de acordare a unui permis de ședere pentru motive medicale a fost suspendat în ceea ce privește efectele sale, subzistând totodată, și că această suspendare a încetat atunci când certificatele de înregistrare a reședinței nu au mai fost acordate. Șederea reclamantei din litigiul principal în perioada cuprinsă între 1 mai și 2 noiembrie 2016 ar fi, așadar, ilegală. Prin urmare, aceasta nu ar putea, în temeiul articolului 57 alineatul (2) din Legea privind CPAS, să obțină un ajutor social, altul decât ajutorul medical de urgență.

23

Reclamanta din litigiul principal a sesizat Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia), instanța de trimitere, cu un recurs împotriva acestei hotărâri. Ea susține în esență că acesta din urmă conferă în mod eronat efecte ordinului de a părăsi teritoriul care i‑a fost notificat la 13 octombrie 2014. Astfel, eliberarea unor certificate de înregistrare a reședinței resortisantului unei țări terțe care solicită un drept de ședere pentru motive medicale în temeiul articolului 9ter din Legea privind străinii ar indica faptul că acesta este autorizat să locuiască, chiar și temporar și precar, și ar implica, prin urmare, retragerea implicită a ordinului de părăsire a teritoriului notificat anterior. Prin urmare, hotărârea pronunțată nu ar fi putut să se întemeieze pe acest ordin de a părăsi teritoriul pentru a decide că reclamanta din litigiul principal se afla în situație de ședere ilegală în perioada cuprinsă între 1 mai și 2 noiembrie 2016 și că, astfel, aceasta nu avea dreptul la ajutorul social în cauză.

24

Cour de cassation (Curtea de Casație) amintește că, în dreptul belgian, articolul 57 alineatul 2 primul paragraf din Legea privind CPAS limitează misiunea acestora din urmă în privința unui străin aflat în situație de ședere ilegală la acordarea ajutorului medical de urgență. Or, conform celui de al patrulea paragraf al acestei dispoziții, un străin care s‑a declarat refugiat și a solicitat să fie recunoscut ca atare are reședința ilegală în Belgia atunci când cererea de azil a fost respinsă și i‑a fost notificat un ordin de părăsire a teritoriului.

25

Această instanță arată, pe de o parte, că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115, statele membre sunt, în principiu, obligate să emită o decizie de returnare cu privire la orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor și, pe de altă parte, că, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din această directivă, ele trebuie să ia toate măsurile necesare pentru executarea deciziei de returnare. Cu toate acestea, în temeiul articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată, statele membre ar putea oricând să decidă să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor și, într‑un asemenea caz, dacă a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere.

26

În această privință, Cour de cassation (Curtea de Casație) arată că, la punctul 36 din Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, EU:C:2018:465), Curtea a constatat că ordinul de părăsire a teritoriului, emis de Oficiul pentru Străini în privința resortisantului unei țări terțe după respingerea cererii sale de protecție internațională, constituie o „decizie de returnare” în sensul articolului 3 punctul 4 din Directiva 2008/115.

27

Or, Curtea ar fi subliniat, la punctul 75 din Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84), că efectul util al Directivei 2008/115 impune ca o procedură inițiată în temeiul acestei directive, în cadrul căreia a fost adoptată o decizie de returnare, să poată fi reluată din stadiul în care a fost întreruptă ca urmare a depunerii unei cereri de protecție internațională imediat ce această cerere a fost respinsă în primă instanță, statele membre fiind ținute să nu compromită realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată, respectiv instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală.

28

În această privință, Curtea ar fi precizat, la punctul 76 din această hotărâre, că atât din obligația de loialitate a statelor membre, care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, cât și din cerințele de eficacitate enunțate în special în considerentul (4) al Directivei 2008/115 rezultă că obligația impusă la articolul 8 din această directivă statelor membre de a proceda la îndepărtare trebuie îndeplinită în cel mai scurt termen și că această obligație nu ar fi respectată dacă îndepărtarea ar fi întârziată ca urmare a faptului că, după respingerea în primă instanță a cererii de protecție internațională, o procedură precum cea în cauză trebuie reluată nu din stadiul în care a fost întreruptă, ci de la începutul său.

29

Reiese de aici, potrivit instanței de trimitere, că examinarea recursului în cauza principală impune interpretarea articolelor 6 și 8 din Directiva 2008/115.

30

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 6 și 8 din Directiva [2008/115] se opun normei de drept intern potrivit căreia eliberarea unei autorizații care conferă un drept de ședere în cadrul examinării unei cereri de acordare a unui permis de ședere pentru motive medicale, considerată admisibilă ținând seama de criteriile precizate mai sus, înseamnă că resortisantului unei țări terțe i se permite șederea, chiar și cu titlu temporar și în condiții precare, în timpul examinării acestei cereri, iar eliberarea certificatului respectiv implică, așadar, retragerea implicită a deciziei de returnare adoptate anterior în contextul unei proceduri de azil, cu care este incompatibilă?”

31

Guvernul belgian apreciază că nu este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară, din moment ce aceasta este lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului principal. Astfel, norma de drept intern vizată de instanța de trimitere în această întrebare nu ar exista în dreptul belgian. Această instanță ar porni, în această privință, de la un postulat eronat pentru două motive.

32

Pe de o parte, un certificat de înregistrare a reședinței eliberat, conform articolului 7 din Decretul regal din 17 mai 2007 și articolului 9ter din Legea privind străinii, unei persoane a cărei cerere de acordare a unui permis de ședere pentru motive medicale a fost declarată admisibilă nu ar constitui un permis care conferă un drept de ședere, ci ar acorda acestei persoane doar un drept de a rămâne temporar pe teritoriu.

33

Pe de altă parte, în dreptul belgian, dreptul de a rămâne pe teritoriu nu ar implica retragerea implicită a deciziei de returnare adoptate anterior cu privire la persoana în cauză. Astfel, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) ar fi înlăturat, printr‑o hotărâre din 23 mai 2017, o asemenea interpretare făcând trimitere la Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84). În plus și mai ales, această hotărâre ar fi fost avută în vedere de legiuitorul belgian atunci când, prin Legea din 24 februarie 2017, intrată în vigoare la 29 aprilie 2017 și aplicabilă tuturor procedurilor în curs, a introdus articolul 1/3 în Legea privind străinii. Această dispoziție ar preciza în prezent în mod clar că o decizie de returnare nu este afectată de depunerea unei cereri de ședere sau a unei cereri de protecție internațională de către un străin și că, în cazul în care persoana interesată poate rămâne provizoriu pe teritoriu până la adoptarea unei decizii referitoare la această cerere, caracterul executoriu al deciziei de returnare este numai suspendat.

34

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă rezultă că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, dacă problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor respective (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctul 41 și jurisprudența citată).

35

În special, în această privință, trebuie subliniat că, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, Curtea trebuie să ia în considerare contextul de fapt și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere. Prin urmare, examinarea unei trimiteri preliminare trebuie realizată în raport cu interpretarea dreptului național reținută de instanța de trimitere, iar nu cu cea invocată de guvernul unui stat membru [a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 21 iunie 2016, New Valmar, C‑15/15, EU:C:2016:464, punctul 25, și Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 26].

36

Or, în speță, astfel cum reiese din termenii expliciți ai cererii de decizie preliminară și în special din însuși modul de redactare a întrebării adresate Curții, instanța de trimitere consideră că, pentru soluționarea litigiului principal, este necesar să se examineze în prealabil dacă dispozițiile Directivei 2008/115 se opun unei norme de drept național care prevede că, atunci când un drept de ședere este acordat unui resortisant al unei țări terțe care a formulat o cerere de acordare a unei autorizații de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența articolului 6 alineatul (4) din această directivă, datorită caracterului admisibil al acestei cereri, acordarea acestui drept determină retragerea implicită a deciziei de returnare adoptate anterior în privința acestui resortisant după respingerea cererii sale de protecție internațională.

37

Din moment ce, prin intermediul unei asemenea întrebări, această instanță afirmă că dreptul belgian cuprinde o astfel de normă, Curtea nu poate reține, în cadrul prezentei proceduri preliminare, interpretarea dată acestui drept de guvernul belgian, potrivit căreia autorizația acordată unui resortisant al unei țări terțe aflat într‑o astfel de situație, pe de o parte, nu îi conferă un drept de ședere și, pe de altă parte, determină numai suspendarea efectelor deciziei de returnare adoptate anterior față de acesta.

38

Revine, așadar, numai instanței de trimitere sarcina de a interpreta dreptul național aplicabil litigiului principal, verificând în special dacă articolul 1/3 din Legea privind străinii, astfel cum a fost introdus prin Legea din 24 februarie 2017, intrată în vigoare în cursul procedurii, la 29 aprilie 2017, este aplicabil acestui litigiu.

39

Rezultă că prezenta trimitere preliminară este admisibilă.

40

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia, atunci când un drept de ședere este acordat unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său în așteptarea soluționării unei cereri de acordare a unui permis de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența acestei dispoziții, datorită caracterului admisibil al acestei cereri, acordarea acestui drept determină retragerea implicită a unei decizii de returnare adoptate anterior în privința acestui resortisant ca urmare a respingerii cererii sale de protecție internațională.

41

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama de formularea acesteia, de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association, C‑700/20, EU:C:2022:488, punctul 55).

42

Trebuie arătat că, potrivit termenilor primei teze a articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, statele membre pot să acorde „în orice moment” unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor un „permis de ședere autonom” sau o „altă autorizație care conferă un drept de ședere” din „motive de compasiune, umanitare sau de altă natură”.

43

Astfel, din însuși modul de redactare a acestei dispoziții, în special din trimiterea la „alte” motive, reiese că aceasta permite statelor membre să acorde unor astfel de resortisanți, în orice stadiu, un drept de ședere nu numai pentru motivele vizate în mod explicit, și anume motive de compasiune sau umanitare, ci și pentru orice motiv de o natură diferită pe care îl consideră adecvat.

44

Se deduce de aici că statele membre dispun de o foarte largă putere de apreciere pentru a acorda, cu respectarea dreptului Uniunii, un drept de ședere resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor.

45

Prin urmare, nimic nu împiedică un stat membru să acorde un drept de ședere unui astfel de resortisant care a introdus o cerere de acordare a unui permis de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115 datorită caracterului admisibil al unei astfel de cereri până la soluționarea pe fond a acesteia.

46

Or, din modul de redactare lipsit de ambiguitate a celei de a treia și ultima teză a articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, în special din locuțiunea „sau”, reiese că statele membre, atunci când acordă un drept de ședere din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, deși pot, desigur, să prevadă că acesta are ca efect suspendarea, pe perioada de valabilitate a acestui permis, a oricărei decizii de returnare adoptate anterior în privința persoanei interesate, pot prevedea în egală măsură că acest drept de ședere determină anularea unei astfel de decizii anterioare de returnare.

47

Prin urmare, un stat membru care acordă un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său până la soluționarea unei cereri de acordare a unui permis de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, datorită caracterului admisibil al unei astfel de cereri, poate, în conformitate cu însuși modul de redactare a acestei dispoziții, să prevadă că acordarea unui astfel de drept de ședere determină retragerea implicită a unei decizii de returnare adoptate anterior în privința aceluiași resortisant.

48

Această interpretare a articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115 nu poate fi repusă în discuție, contrar celor susținute de guvernul belgian, de contextul și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție.

49

Desigur, Directiva 2008/115 urmărește, cu respectarea drepturilor fundamentale și a demnității persoanelor în cauză, instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 39 și jurisprudența citată).

50

Or, atât din obligația de loialitate a statelor membre, care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, cât și din cerințele de eficacitate enunțate în special în considerentul (4) al Directivei 2008/115 rezultă că obligația impusă statelor membre la articolul 8 din această directivă, de a efectua îndepărtarea, în ipotezele prevăzute la alineatul (1) al acestui articol, trebuie îndeplinită în cel mai scurt termen (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 45).

51

De asemenea, Curtea a statuat în esență, la punctele 74-76 și 80 din Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84), că efectul util al Directivei 2008/115 impune ca o procedură inițiată în temeiul acestei directive, în cadrul căreia a fost adoptată o decizie de returnare, să fie reluată nu de la începutul său, ci din stadiul în care a fost întreruptă ca urmare a depunerii unei cereri de protecție internațională imediat ce această cerere a fost respinsă în primă instanță, statele membre fiind ținute să nu compromită realizarea obiectivului urmărit de această directivă care constă în efectuarea îndepărtării în cel mai scurt timp posibil.

52

Cu toate acestea, astfel cum au arătat în mod întemeiat reclamanta din litigiul principal și Comisia, interpretarea Directivei 2008/115 reținută la punctul anterior nu poate fi transpusă în prezenta cauză.

53

Astfel, această interpretare a fost stabilită de Curte în contextul unui litigiu ulterior depunerii de către un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală a unor cereri multiple de protecție internațională și care ridica problema efectelor care trebuie atribuite introducerii unei noi cereri de această natură, întrucât dreptul Uniunii nu conține nicio dispoziție care să determine în mod expres consecințele asupra unei decizii anterioare de returnare ale acordării permisiunii de a rămâne pe teritoriu în vederea procedurii.

54

În schimb, întrebarea adresată se prezintă în cadrul unui litigiu care privește depunerea de către un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, după respingerea cererii sale de protecție internațională, a unei cereri de acordare a unui permis de ședere din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, în sensul articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115.

55

Or, într‑un asemenea caz, astfel cum s‑a constatat la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre, a treia și ultima teză a acestei dispoziții permite în mod explicit statelor membre, atunci când decid să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere unui astfel de resortisant, să prevadă că acordarea acestuia determină anularea unei decizii de returnare adoptate anterior în privința acestuia din urmă.

56

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia, atunci când un drept de ședere este acordat unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său în așteptarea soluționării unei cereri de acordare a unui permis de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența acestei dispoziții, datorită caracterului admisibil al acestei cereri, acordarea acestui drept determină retragerea implicită a unei decizii de returnare adoptate anterior în privința acestui resortisant ca urmare a respingerii cererii sale de protecție internațională.

57

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia, atunci când un drept de ședere este acordat unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său în așteptarea soluționării unei cereri de acordare a unui permis de ședere pentru unul dintre motivele care intră sub incidența acestei dispoziții, datorită caracterului admisibil al acestei cereri, acordarea acestui drept determină retragerea implicită a unei decizii de returnare adoptate anterior în privința acestui resortisant ca urmare a respingerii cererii sale de protecție internațională.