–

pentru guvernul german, de J. Möller, A. Hoesch și D. Klebs, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de M. J. Ruiz Sánchez, în calitate de agent;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid, P. Messina și I. Zaloguin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul 4 și a articolului 4 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative (JO 2008, L 337, p. 102), precum și a articolului 11 alineatele (2) și (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (JO 2006, L 403, p. 18, Ediție specială, 07/vol. 17, p. 216).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri având ca obiect executarea în Spania a unei decizii de suspendare a dreptului de a conduce pronunțate în Bulgaria în privința unei persoane cu reședința în Spania, titulară a unui permis de conducere eliberat de acest din urmă stat membru în schimbul unui permis de conducere eliberat de primul stat membru.

3

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2008/947, intitulat „Obiectivele și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta decizie‑cadru se aplică numai în ceea ce privește:

[…]

astfel cum sunt descrise și prevăzute în prezenta decizie‑cadru.”

4

Articolul 2 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiții”, este redactat după cum urmează:

„În sensul prezentei decizii‑cadru:

[…]

[…]”

5

Articolul 4 din decizia‑cadru menționată, referitor la „[t]ipuri[le] de măsuri de probațiune și sancțiuni alternative”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta decizie‑cadru se aplică următoarelor măsuri de probațiune sau sancțiuni alternative:

[…]

[…]”

6

Articolul 6 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Procedura de transmitere a hotărârii judecătorești și, după caz, a deciziei de probațiune”, prevede la alineatul (1):

„Atunci când transmite o hotărâre judecătorească și, după caz, o decizie de probațiune unui alt stat membru, în aplicarea articolului 5 alineatul (1) sau (2), autoritatea competentă din statul de condamnare se asigură că aceasta este însoțită de un certificat, al cărui formular standard este prezentat în anexa I.”

7

Considerentul (15) al Directivei 2006/126 are următorul cuprins:

„Din motive legate de siguranța rutieră, statele membre ar trebui să poată aplica dispozițiile lor naționale cu privire la retragerea, suspendarea, reînnoirea și anularea permiselor de conducere tuturor deținătorilor de permise de conducere care și‑au stabilit reședința obișnuită pe teritoriul lor.”

8

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă, „[p]ermisele de conducere eliberate de statele membre sunt recunoscute reciproc”.

9

Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Dispoziții diverse privind schimbarea, retragerea, înlocuirea și recunoașterea permiselor de conducere”, prevede la alineatele (1), (2) și (4):

„(1)   În cazul în care titularul unui permis de conducere național valabil eliberat de un stat membru își stabilește reședința obișnuită într‑un alt stat membru, acesta poate solicita ca permisul său de conducere să fie schimbat cu un permis echivalent. […]

(2)   Sub rezerva respectării principiului teritorialității legislației penale și polițienești, statul membru în care este situată reședința obișnuită poate aplica dispozițiile sale naționale cu privire la restrângerea, suspendarea, retragerea sau anularea dreptului de conducere al titularului unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru și, în cazul în care este necesar, poate schimba permisul în acest scop.

[…]

(4)   Un stat membru refuză eliberarea unui permis de conducere unui solicitant al cărui permis de conducere face obiectul unei restricții, suspendări sau retrageri într‑un alt stat membru.

Un stat membru refuză să recunoască valabilitatea oricărui permis de conducere eliberat de un alt stat membru unei persoane al cărei permis de conducere face obiectul unei restricții, suspendări sau retrageri pe teritoriul [său].

De asemenea, un stat membru poate refuza eliberarea unui permis de conducere unui solicitant al cărui permis a fost anulat într‑un alt stat membru.”

10

Intitulat „Reședința obișnuită”, articolul 12 din aceeași directivă prevede la primul paragraf:

„În sensul prezentei directive, «reședință obișnuită» înseamnă locul în care o persoană locuiește în mod obișnuit, adică pe parcursul a cel puțin 185 de zile din fiecare an calendaristic, datorită unor legături personale și profesionale sau, în cazul unei persoane fără legături profesionale, datorită unor legături personale care relevă legături strânse între respectiva persoană și locul în care locuiește aceasta.”

11

Potrivit articolul 15 prima teză din Directiva 2006/126, intitulat „Asistența reciprocă”:

„Statele membre își acordă reciproc asistență în procesul de punere în aplicare a prezentei directive și fac schimb de informații privind permisele pe care le‑au eliberat, schimbat, înlocuit, reînnoit sau retras.”

12

În temeiul articolului 78a din Nakazatelen kodeks (Codul penal, denumit în continuare „NK”):

„(1)   Instanța [competentă] exonerează persoana majoră de răspundere penală și îi aplică o amendă de la 1000 la 5000 [de leva bulgărești (BGN) (aproximativ de la 500 la 2500 de euro)] atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

[…]

(4)   Instanța care aplică amenda prevăzută la alineatul (1) poate aplica și o sancțiune administrativă de suspendare a dreptului de a exercita o profesie sau o activitate pentru o durată de cel mult trei ani dacă este prevăzută o suspendare a acestui drept pentru infracțiunea respectivă.”

13

Printr‑o hotărâre din 26 iunie 2018, rămasă definitivă la 20 noiembrie 2019, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere în prezenta cauză, l‑a declarat vinovat pe HV de conducerea pe teritoriul bulgar a unui autovehicul cu încălcarea normelor privind circulația rutieră și de cauzarea, din culpă, a unor daune corporale moderate mai multor persoane. În temeiul articolului 78a alineatul (1) din NK, această instanță l‑a exonerat pe HV de răspunderea penală pentru această infracțiune și i‑a aplicat o amendă administrativă de 1000 BGN (aproximativ 500 de euro). În plus, în temeiul articolului 78a alineatul (4) din NK, instanța menționată a decis să suspende dreptul lui HV de a conduce un autovehicul pentru o perioadă de șase luni începând din ziua în care această hotărâre va fi rămas definitivă.

14

Parchetul de pe lângă instanța de trimitere a informat‑o pe aceasta că suspendarea în discuție nu ar putea fi pusă în executare pe teritoriul bulgar întrucât HV are reședința permanentă în Spania, iar permisul său de conducere eliberat de autoritățile bulgare a fost schimbat contra unui permis echivalent eliberat de autoritățile spaniole.

15

La 27 octombrie 2020, instanța de trimitere a eliberat un certificat în temeiul Deciziei‑cadru 2008/947, care a fost transmis Juzgado Central de lo Penal (Tribunalul Penal Central, Spania). În secțiunea (j) punctul 4 din acest certificat, intitulată „Natura măsurii (măsurilor) de probațiune sau a sancțiunii (sancțiunilor) alternative”, era bifată căsuța „dispoziții privind comportamentul, reședința, educația și formarea, activitățile din timpul liber sau conținând modalitățile de desfășurare a unei activități profesionale ori limitări în acest sens”. La punctul 5 din această secțiune se preciza că sancțiunea alternativă consta într‑o suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul pentru o perioadă de șase luni.

16

Prin decizia din 17 februarie 2021, Juzgado Central de lo Penal (Tribunalul Penal Central) a refuzat să recunoască hotărârea judecătorească transmisă și să execute sancțiunea pronunțată împotriva lui HV, pentru motivul că aceasta nu figura printre sancțiunile prevăzute de Ley 23/2014 de reconocimiento mutuo de resoluciones penales en la Unión Europea (Legea 23/2014 privind recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în Uniunea Europeană) din 20 noiembrie 2014 (BOE nr. 282 din 21 noiembrie 2014, p. 1) și de deciziile‑cadru privind executarea pedepselor sau a deciziilor de probațiune în Uniunea Europeană. Această instanță și‑a motivat refuzul și în temeiul Directivei 2006/126.

17

Instanța de trimitere consideră că acest refuz face imposibilă executarea efectivă a suspendării dreptului de a conduce dispuse împotriva lui HV, ceea ce determină de facto impunitatea acestuia. O asemenea decizie ar intra totuși sub incidența Deciziei‑cadru 2008/947, întrucât ar constitui o „sancțiune alternativă”, care prevede o „dispoziție privind comportamentul”, în sensul articolului 2 punctul 4 și al articolului 4 alineatul (1) litera (d) din această decizie‑cadru.

18

Această instanță consideră totodată că principiul teritorialității legislației penale și polițienești, enunțat la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2006/126, intră în conflict cu principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală, astfel cum este concretizat prin Decizia‑cadru 2008/947. Potrivit acesteia, se pune problema care dintre aceste două acte ale dreptului Uniunii este aplicabil pentru a stabili dacă este necesar să transmită Juzgado Central de lo Penal (Tribunalul Penal Central) un nou certificat în temeiul acestei decizii‑cadru.

19

În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Guvernul german exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară, susținând că nicio procedură nu este pendinte în fața instanței de trimitere și că aceasta pare să încerce să obțină confirmarea faptului că autoritățile spaniole au încălcat dreptul Uniunii, ceea ce nu ar putea face obiectul unei cereri de decizie preliminară.

21

Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C‑564/19, EU:C:2021:949, punctele 60 și 61, precum și jurisprudența citată].

22

În această privință, reiese din înșiși termenii articolului 267 TFUE că decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

23

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere, sesizată de Ministerul Public, este chemată să se pronunțe asupra modului în care trebuie executată decizia de suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul pronunțată în privința lui HV în cadrul unei proceduri pendinte în fața sa. În acest context, astfel cum s‑a arătat la punctul 18 din prezenta hotărâre, instanța menționată ridică problema dacă, pentru a stabili dacă este necesar să transmită Juzgado Central de lo Penal (Tribunalul Penal Central) un nou certificat în temeiul acestei decizii‑cadru, ea trebuie să se întemeieze pe Directiva 2006/126 sau pe Decizia‑cadru 2008/947.

24

Prin urmare, interpretarea solicitată a dreptului Uniunii este necesară pentru ca instanța de trimitere să poată pronunța propria hotărâre.

25

În aceste condiții, prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

26

Prin intermediul acestei întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile articolului 11 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 11 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2006/126 trebuie interpretate în sensul că autorizează statul membru al reședinței obișnuite a titularului unui permis de conducere eliberat de acest stat membru să nu recunoască și să nu execute pe teritoriul său o decizie de suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul adoptată în privința acestui titular de un alt stat membru ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni rutiere pe teritoriul acestuia, inclusiv atunci când acest permis de conducere a fost eliberat în schimbul unui permis de conducere eliberat anterior de statul membru în care această infracțiune rutieră a fost săvârșită.

27

În primul rând, reiese din articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2006/126, citit în lumina considerentului (15) al acesteia, că, din motive legate de siguranța rutieră și sub rezerva respectării principiului teritorialității legislației penale și polițienești, statul membru în care este situată reședința obișnuită, în sensul articolului 12 din această directivă, a titularului unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru poate aplica acestei persoane dispozițiile sale naționale cu privire la restrângerea, suspendarea, retragerea sau anularea dreptului de conducere și, în cazul în care este necesar, poate schimba permisul în acest scop. Această dispoziție vizează, așadar, o situație în care titularul unui permis de conducere are reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât statul membru care a eliberat acel permis (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 aprilie 2015, Aykul, C‑260/13, EU:C:2015:257, punctul 52).

28

Or, în speță, permisul de conducere de care dispune HV i‑a fost eliberat de statul membru al reședinței obișnuite în schimbul permisului de conducere care îi fusese eliberat de statul membru în care HV a făcut obiectul deciziei de suspendare a dreptului său de a conduce pentru o infracțiune rutieră săvârșită pe teritoriul acestuia din urmă și care este în discuție în litigiul principal. Această situație nu intră, așadar, sub incidența articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2006/126. Astfel, odată ce unei persoane i s‑a schimbat permisul de conducere obținut într‑un prim stat membru cu un permis de conducere eliberat de statul membru al reședinței obișnuite, ea nu mai trebuie considerată ca fiind „titularul unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru”, în sensul acestei dispoziții.

29

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2006/126, trebuie arătat că, potrivit celui de al doilea paragraf al acestui alineat, un stat membru refuză să recunoască valabilitatea oricărui permis de conducere eliberat de un alt stat membru unei persoane al cărei permis de conducere face obiectul unei restricții, suspendări sau retrageri pe teritoriul său. Din expresia „refuză să recunoască” rezultă că această dispoziție nu prevede o posibilitate, ci o obligație pentru statul membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 53, și Hotărârea din 28 octombrie 2020, Kreis Heinsberg, C‑112/19, EU:C:2020:864, punctul 37).

30

Articolul 11 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2006/126 privește măsuri care au fost adoptate în aplicarea legislației penale și polițienești a unui stat membru și care afectează valabilitatea pe teritoriul acestui stat membru a unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru (Hotărârea din 23 aprilie 2015, Aykul, C‑260/13, EU:C:2015:257, punctul 61). Obligația prevăzută de această dispoziție urmărește, așadar, să garanteze executarea efectivă a unei decizii de suspendare a dreptului de a conduce pronunțate pe teritoriul statului membru care a adoptat‑o, în conformitate cu principiul teritorialității legislației penale și polițienești, enunțat la articolul 11 alineatul (2) din această directivă. Astfel, în temeiul acestui principiu, statul membru pe teritoriul căruia este săvârșită o infracțiune rutieră este singurul competent să o sancționeze prin adoptarea, dacă este cazul, a unei decizii de suspendare a dreptului de a conduce (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Weber, C‑1/07, EU:C:2008:640, punctul 38, și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Aykul, C‑260/13, EU:C:2015:257, punctul 62).

31

Rezultă că articolul 11 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2006/126, citit în lumina principiului teritorialității legislației penale și polițienești, nu presupune că decizia de suspendare a dreptului de a conduce pronunțată pe teritoriul unui stat membru trebuie să fie recunoscută și executată în alte state membre, printre altele în cel al reședinței obișnuite, în sensul articolului 12 primul paragraf din această directivă, a titularului permisului de conducere care a făcut obiectul unei atare decizii. Astfel, numai statul membru care a adoptat decizia de suspendare a dreptului de a conduce este competent să asigure, pe teritoriul său, executarea unei asemenea decizii, chiar și în situația în care destinatarul acesteia are reședința obișnuită într‑un alt stat membru.

32

Rezultă că împrejurarea, evidențiată de instanța de trimitere, că HV fusese titularul unui permis de conducere eliberat de autoritățile bulgare înainte ca statul membru în care și‑a stabilit reședința obișnuită să îi elibereze, în temeiul unui schimb efectuat în aplicarea articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2006/126, un permis de conducere de care dispunea la momentul faptelor din litigiul principal, este lipsită de relevanță pentru a stabili dacă decizia de suspendare a dreptului de a conduce adoptată în privința lui HV ca urmare a unui comportament infracțional al acestuia pe teritoriul bulgar poate fi executată pe teritoriul spaniol.

33

În acest context, trebuie adăugat totuși că articolul 15 prima teză din Directiva 2006/126 impune statelor membre să își acorde reciproc asistență în procesul de punere în aplicare a acestei directive și să facă schimb de informații privind permisele pe care le‑au eliberat, schimbat, înlocuit, reînnoit sau retras.

34

Această dispoziție poate contribui la executarea efectivă a unei decizii de suspendare a dreptului de a conduce pronunțată în statul membru care nu este cel în care persoana în cauză are reședința obișnuită. Astfel, la cererea acestui stat membru și în conformitate cu punctul 3 a treia teză litera (a) rubricile 13 și 14, precum și cu punctul 4 litera (a) din anexa I la Directiva 2006/126, statul membru al reședinței obișnuite poate să consemneze pe permisul de conducere eventuale mențiuni privind interdicția de a conduce pe teritoriul statului membru respectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Stadt Pforzheim (Mențiuni pe permisul de conducere), C‑56/20, EU:C:2021:333, punctele 45 și 46].

35

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dispozițiile articolului 11 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 11 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2006/126 trebuie interpretate în sensul că autorizează statul membru al reședinței obișnuite a titularului unui permis de conducere eliberat de acest stat membru să nu recunoască și să nu execute pe teritoriul său o decizie de suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul adoptată în privința acestui titular de un alt stat membru ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni rutiere pe teritoriul acestuia, inclusiv atunci când acest permis de conducere a fost eliberat în schimbul unui permis de conducere eliberat anterior de statul membru în care această infracțiune rutieră a fost săvârșită.

36

Având în vedere răspunsul dat la a doua întrebare și faptul că numai Directiva 2006/126 reglementează situația în care un stat membru suspendă, în temeiul legislației sale naționale și ca urmare a unui comportament infracțional pe teritoriul său, dreptul de a conduce al titularului unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru, determinând ca efectul unei astfel de suspendări să fie limitat numai la acest teritoriu, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare.

37

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Dispozițiile articolului 11 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 11 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere

trebuie interpretate în sensul că

autorizează statul membru al reședinței obișnuite a titularului unui permis de conducere eliberat de acest stat membru să nu recunoască și să nu execute pe teritoriul său o decizie de suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul adoptată în privința acestui titular de un alt stat membru ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni rutiere pe teritoriul acestuia, inclusiv atunci când acest permis de conducere a fost eliberat în schimbul unui permis de conducere eliberat anterior de statul membru în care această infracțiune rutieră a fost săvârșită.