1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea mai multor dispoziții din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ).

2.

Instanța de trimitere adresează Curții o serie de întrebări care vizează în esență să stabilească dacă o autoritate judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european de arestare pentru motivul pretinsei necompetențe a autorității judiciare emitente de a emite acest mandat, precum și a instanței care trebuie să judece persoana urmărită penal, și dacă Decizia‑cadru 2002/584 se opune emiterii unui nou mandat european de arestare după ce a fost refuzată executarea unui prim mandat european de arestare.

3.

Aceste întrebări sunt ridicate în contextul urmăririi penale a foștilor lideri catalani în urma desfășurării la 1 octombrie 2017 a unui referendum de autodeterminare a comunității autonome Catalonia (Spania). Unii dintre inculpați, care au părăsit Spania începând cu finalul anului 2017, au făcut obiectul unor mandate europene de arestare. Neexecutarea acestor mandate se datorează faptului că unii dintre inculpați au fost aleși în Parlamentul European și existenței unor controverse în legătură cu procedura penală în cauză. Aceste controverse privesc, în ceea ce privește prezenta cauză, normele care determină competența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) de a‑i judeca pe inculpați, care se bazează, în special, pe locul săvârșirii infracțiunilor, precum și pe conexitatea infracțiunilor de care sunt acuzați inculpații.

4.

Prezenta cerere de decizie preliminară își are originea, mai exact, în refuzul instanțelor belgiene de a da curs mandatului european de arestare emis pe numele domnului Lluís Puig Gordi. Instanța de apel care a pronunțat hotărârea definitivă a întemeiat acest refuz pe existența unui risc de încălcare a dreptului de a fi judecat de o instanță constituită prin lege, pe baza aprecierii conform căreia competența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) de a‑l judeca pe domnul Puig Gordi nu avea un temei juridic expres. În plus, aceasta a precizat că riscul de încălcare a prezumției de nevinovăție ar trebui, de asemenea, luat în considerare foarte serios. Chiar dacă refuzul menționat îl privește în mod direct numai pe domnul Puig Gordi, cererea instanței de trimitere este prezentată de acesta din urmă ca având ca scop stabilirea deciziilor care trebuie adoptate în privința tuturor inculpaților.

5.

Problematica supusă atenției Curții solicită, astfel cum se întâmplă adesea, ca aceasta din urmă să găsească un just echilibru între eficacitatea sistemului de predare între statele membre instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 și respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

6.

În Hotărârea sa din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru ( 4 ), Curtea a definit metoda pe care trebuie să o urmeze autoritatea judiciară de executare în fața căreia persoana care face obiectul unui mandat european de arestare invocă existența unui risc de tratament inuman sau degradant, interzis de articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 5 ), ca urmare a condițiilor de detenție în statul membru emitent. În esență, această metodă constă în parcurgerea de către autoritatea respectivă a două etape în cadrul controlului său, și anume, într‑o primă etapă, constatarea existenței unui risc real de încălcare a dreptului fundamental în cauză ca urmare a unor deficiențe care fie sunt sistemice sau generalizate, fie afectează anumite grupuri de persoane, fie anumite centre de detenție în statul membru emitent și, într‑o a doua etapă, constatarea existenței unui risc concret și individualizat de încălcare a acestui drept pentru persoana în cauză.

7.

În Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) ( 6 ), Curtea a extins această metodă de examinare în două etape la ipoteza unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Curtea a confirmat această jurisprudență în Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente) ( 7 ), și ulterior în Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent) ( 8 ).

8.

În cauzele care au condus la pronunțarea acestor hotărâri s‑a invocat în cadrul primei etape existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judiciare din statul membru emitent.

9.

Problema principală în prezenta cauză este dacă, în cazul în care nu sunt invocate astfel de deficiențe care afectează funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare poate totuși să refuze executarea unui mandat european de arestare pe baza existenței unui risc de încălcare în statul membru respectiv a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

10.

Astfel, în ceea ce privește acest drept fundamental, cele două etape ale controlului care trebuie efectuat de autoritatea judiciară de executare sunt cumulative? Cu alte cuvinte, în cazul în care prima etapă nu permite să se constate existența unor deficiențe sistemice sau generalizate care afectează funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent, autoritatea respectivă este autorizată să refuze executarea mandatului european de arestare în cauză?

11.

Curtea reamintește cu regularitate că principiul recunoașterii reciproce constituie, potrivit considerentului (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală și își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din această decizie‑cadru, care consacră norma în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza acestui principiu și în conformitate cu dispozițiile deciziei‑cadru menționate ( 9 ).

12.

În opinia noastră, este important să ne asigurăm că, prin faptul de a accepta prea ușor excepții de la principiul recunoașterii reciproce în temeiul respectării drepturilor fundamentale, această „piatră de temelie”, care constituie soclul cooperării judiciare în materie penală, nu se va fisura, iar edificiul construit cu răbdare nu se va clătina sau chiar se va prăbuși din cauza lipsei unei fundații solide.

13.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul de a nu periclita realizarea obiectivului Deciziei‑cadru 2002/584 și încrederea reciprocă dintre statele membre care stă la baza mecanismului mandatului european de arestare instituit prin această decizie‑cadru.

14.

Pentru acest motiv, vom susține ideea potrivit căreia Curtea trebuie să continue să afirme că un refuz de predare justificat prin invocarea unui risc de încălcare a dreptului fundamental al persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie să aibă un caracter cu adevărat excepțional. În absența dovedirii existenței unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, autoritatea judiciară de executare nu poate refuza în mod justificat executarea unui mandat european de arestare doar pe baza invocării unui risc individual de încălcare a acestui drept fundamental.

15.

Ca urmare a adoptării legilor privind independența comunității autonome Catalonia (Spania) și a organizării unui referendum în acest sens, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a inițiat o procedură penală împotriva mai multor persoane acuzate de săvârșirea, printre altele, a infracțiunilor de sedițiune și deturnare de fonduri publice.

16.

Rezultă din cererea de decizie preliminară că, în cadrul acestei proceduri, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a emis, la 14 octombrie 2019, un mandat european de arestare pe numele domnului Carles Puigdemont Casamajó și, la 4 noiembrie 2019, mandate europene de arestare pe numele domnului Antoni Comín Oliveres, al domnului Puig Gordi și al doamnei Clara Ponsatí Obiols. În timp ce doamna Ponsatí Obiols a fost arestată în Regatul Unit, ceilalți trei inculpați au fost arestați în Belgia și, în consecință, procedura privind executarea acestor mandate europene de arestare a fost deschisă în acest stat membru. Niciuna dintre persoanele căutate nu a fost de acord cu predarea sa.

17.

Ca urmare a alegerii lor ca membri ai Parlamentului European, procedurile împotriva domnului Puigdemont Casamajó și a domnului Comín Oliveres în Belgia au fost suspendate având în vedere imunitatea parlamentară de care aceștia beneficiază în calitate de membri ai Parlamentului European ( 10 ). A continuat însă procedura privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva domnului Puig Gordi. Prin urmare, această procedură este cea care se află în centrul prezentei cauze.

18.

Prin ordonanța din 7 august 2020, la 27e chambre correctionnelle du tribunal de première instance néerlandophone de Bruxelles [Camera a douăzeci și șaptea penală a Tribunalului de Primă Instanță neerlandofon din Bruxelles (Belgia)] ( 11 ) a refuzat executarea mandatului european de arestare emis pe numele domnului Puig Gordi.

19.

Instanța de trimitere explică faptul că Tribunalul de Primă Instanță a considerat că Decizia‑cadru 2002/584 i‑a permis să aprecieze competența autorității judiciare emitente de a emite un mandat european de arestare. În această privință, Tribunalul de Primă Instanță s‑a întemeiat în special pe jurisprudența Curții referitoare la calificarea Ministerului Public din mai multe state membre drept „autoritate judiciară” ( 12 ), pe considerentele (8) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584, precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) ( 13 ).

20.

Tribunalul de Primă Instanță ar fi efectuat o verificare efectivă a acestei competențe și ar fi concluzionat că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu avea competența de a soluționa procedura împotriva domnului Puig Gordi și, prin urmare, de a emite mandatul european de arestare împotriva sa. Aceasta și‑ar fi bazat aprecierea pe avizele Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Consiliului pentru Drepturile Omului al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite ( 14 ), referitoare la persoane implicate în aceeași situație de fapt, precum și pe jurisprudența Curții EDO ( 15 ) și pe alte dispoziții de drept spaniol și belgian.

21.

Apelul formulat de Ministerul Public belgian a fost respins printr‑o hotărâre a Camerei de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles (Belgia) din 7 ianuarie 2021 ( 16 ), care a confirmat, în consecință, ordonanța contestată și refuzul de a executa mandatul european de arestare emis pe numele domnului Puig Gordi. Pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia competența autorității judiciare emitente nu pare să se bazeze pe o dispoziție legală expresă, Curtea de Apel a făcut referire la un raport al Grupului de lucru privind detenția arbitrară din 27 mai 2019 referitor la jurisprudența Curții EDO, precum și la un document care explică competența Tribunal Supremo (Curtea Supremă), furnizat de acesta din urmă la 11 martie 2021.

22.

În acest context, instanța de trimitere arată că trebuie să se pronunțe asupra menținerii sau a retragerii mandatelor europene de arestare existente și asupra chestiunii privind posibila emitere a unor noi mandate europene de arestare împotriva tuturor sau a unora dintre coinculpații din prezenta cauză.

23.

Mai exact, în ceea ce îl privește pe domnul Puig Gordi, această instanță precizează că prezenta cerere de decizie preliminară îi va permite să aprecieze dacă este posibil să reitereze cererea de predare prin emiterea, dacă este cazul, a unui nou mandat european de arestare împotriva acestuia, atunci când autoritatea judiciară a aceluiași stat membru de executare a refuzat predarea acestei persoane pe baza unor motive care ar putea fi contrare Deciziei‑cadru 2002/584.

24.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la competența de care dispune autoritatea judiciară însărcinată cu executarea unui mandat european de arestare, pe de o parte, de a aprecia competența autorității judiciare emitente, în temeiul dreptului național al statului membru emitent, de a judeca inculpații și, pe de altă parte, de a refuza executarea acestui mandat pentru motivul unei pretinse încălcări a drepturilor fundamentale ale inculpatului ce ar rezulta din nerespectarea acestei competențe. În această privință, instanța menționată prezintă mai multe argumente.

25.

În primul rând, în ceea ce privește chestiunea dacă autoritatea judiciară de executare poate verifica dacă autoritatea judiciară emitentă a fost învestită într‑adevăr cu competența necesară pentru a soluționa fondul cauzei, ca cerință esențială a competenței de a emite un mandat european de arestare, această instanță consideră că o astfel de competență ar trebui să rezulte fie dintr‑o normă formală a dreptului Uniunii, fie dintr‑o interpretare a acestui drept ce ar merge în această direcție.

26.

Or, instanța menționată observă în special că o astfel de posibilitate nu poate fi întemeiată pe formularea articolelor 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584, referitoare la motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, și nici nu poate fi dedusă dintr‑o interpretare extensivă a acestei decizii‑cadru sau a articolului 6 alineatul (1) din aceasta, întrucât principiul pe care ea îl stabilește la articolul 1 alineatul (2) este executarea mandatului european de arestare, în timp ce un eventual refuz constituie excepția, care trebuie, prin urmare, să fie interpretată în mod strict.

27.

În al doilea rând, în cazul în care Curtea recunoaște autorității judiciare de executare atribuția de a controla competența autorității judiciare emitente, instanța de trimitere solicită să se stabilească elementele pe care aceasta din urmă ar trebui să le ia în considerare în cadrul unui astfel de control.

28.

În această privință, respectiva instanță consideră că competența autorității judiciare emitente a unui mandat european de arestare ar trebui determinată numai în temeiul dreptului intern al statului membru emitent. Or, a admite că autoritatea judiciară de executare poate interpreta dreptul intern al acestui stat ar crea o situație inconsecventă și nesustenabilă, întrucât autoritatea judiciară de executare ar trebui să interpreteze și să aplice un drept care îi este străin și pe care nici măcar nu are obligația de a‑l cunoaște.

29.

În prezenta cauză, instanța de trimitere consideră că cele două instanțe belgiene au interpretat în mod eronat dreptul spaniol. Aceste instanțe ar fi ignorat, de asemenea, numeroasele decizii ale instanței de trimitere prin care fusese soluționată problema competenței sale, precum și împrejurarea că dezbaterea a fost adusă în fața Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania), care a confirmat competența instanței de trimitere, în special printr‑o hotărâre din 17 februarie 2021 ( 17 ). Astfel, instanțele belgiene nu ar fi luat în considerare nici interpretarea reținută de instanțele spaniole, nici faptul că părțile au beneficiat de o cale de atac jurisdicțională de primul și de al doilea grad împotriva mandatelor europene de arestare emise.

30.

În al treilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare a mecanismului de solicitare de informații suplimentare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, instanța de trimitere consideră că autoritatea judiciară de executare nu l‑a utilizat în mod suficient. Astfel, autoritatea judiciară de executare ar fi trebuit să solicite informații suplimentare autorității judiciare emitente pentru a‑i permite acesteia să furnizeze elemente extrase din dreptul său intern, în special numeroasele decizii prin care s‑a statuat asupra problemei competenței autorității judiciare emitente de a soluționa fondul cauzei.

31.

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, pentru a refuza mandatul european de arestare în cauză, Curtea de Apel s‑a întemeiat pe articolul 4 alineatul 5 punctul 5 din Legea privind mandatul european de arestare ( 18 ) din 19 decembrie 2003, care prevede că executarea unui mandat european de arestare se refuză în mod obligatoriu în cazul în care există motive serioase pentru a se considera că acesta ar avea ca efect o atingere adusă drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. Or, acest motiv de neexecutare nu face parte dintre cele menționate în mod expres în Decizia‑cadru 2002/584.

32.

În plus, această instanță consideră că un refuz de executare care este dedus din articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată trebuie să intervină, în conformitate cu jurisprudența Curții, numai în împrejurări excepționale, caracterizate până în prezent, în ceea ce privește dreptul fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, de existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judiciare din statul membru emitent.

33.

În plus, prin utilizarea raportului Grupului de lucru privind detenția arbitrară din 27 mai 2019 ca element de probă în sprijinul aprecierii sale, Curtea de Apel nu ar fi respectat cerința potrivit căreia autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător pentru a putea constata existența unui risc grav, real, specific și individual de încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei căutate.

34.

În acest context, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35.

Au prezentat observații scrise domnii Puig Gordi, Puigdemont Casamajó și Comín Oliveres, doamnele Ponsatí Obiols, Marta Rovira Vergés și Anna Gabriel Sabaté, Ministerio Fiscal, guvernele spaniol, belgian, polonez și român, precum și Comisia Europeană. La 5 aprilie 2022, a avut loc o audiere a pledoariilor.

36.

În general, întrebările adresate de instanța de trimitere vizează precizarea de către Curte a condițiilor care permit autorității judiciare de executare să refuze să dea curs unui mandat european de arestare din cauza riscului de încălcare, în cazul predării persoanei căutate către autoritatea judiciară emitentă, a dreptului fundamental al acestei persoane la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite prin lege, astfel cum este consacrat la articolul 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 19 ), care corespunde articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

37.

Cele mai multe dintre aceste întrebări rezultă din motivarea reținută de autoritatea judiciară de executare pentru a refuza executarea mandatului european de arestare împotriva domnului Puig Gordi.

38.

Ne vom exprima pe scurt poziția cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare, reamintind că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme a Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 20 ).

39.

Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 25 iulie 2018, AY (Mandat de arestare – Martor) ( 21 ), Curtea a concluzionat că întrebările adresate de o autoritate judiciară emitentă pentru a determina întinderea competenței unei autorități judiciare de executare în urma emiterii nereușite a unor mandate europene de arestare sunt admisibile ( 22 ).

40.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea, pe de o parte, a luat în considerare faptul că instanța de trimitere a arătat că a sesizat Curtea pentru a adopta, în funcție de răspunsurile aduse la întrebările adresate, o decizie de retragere a unui mandat european de arestare. În consecință, nu se putea pretinde că întrebările adresate nu aveau nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii pendinte în fața instanței de trimitere și nici că problema era de natură ipotetică ( 23 ).

41.

Pe de altă parte, Curtea a statuat că admisibilitatea unei cereri de decizie preliminară nu este repusă în discuție de împrejurarea că întrebările adresate se referă la obligațiile autorității judiciare de executare, în condițiile în care instanța de trimitere este autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare. Astfel, emiterea unui mandat european de arestare are drept consecință posibila arestare a persoanei căutate și, prin urmare, aduce atingere libertății individuale a acesteia din urmă. Or, Curtea a decis că, în ceea ce privește o procedură referitoare la un mandat european de arestare, sarcina garantării drepturilor fundamentale revine în primul rând statului membru emitent ( 24 ).

42.

Pe baza acestui argument, Curtea a indicat de asemenea în Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Notă privind drepturile) că, pentru a asigura garantarea acestor drepturi, care poate să conducă o autoritate judiciară să ia decizia de emitere a unui mandat european de arestare, este important ca o asemenea autoritate să dispună de posibilitatea de a sesiza Curtea cu titlu preliminar ( 25 ).

43.

Aplicarea acestei jurisprudențe în prezenta cauză este, în opinia noastră, dincolo de orice îndoială. Într‑adevăr, în măsura în care mecanismul mandatului european de arestare se traduce, în mod concret, printr‑o relație între două autorități judiciare, trebuie admis faptul că oricare dintre aceste autorități poate sesiza Curtea pentru a obține clarificări în vederea prevenirii sau a soluționării unor eventuale disfuncționalități ale acestui mecanism. Astfel cum subliniază în mod corect Comisia în observațiile sale, trebuie evitată crearea unei asimetrii în ceea ce privește posibilitatea instanțelor din statul membru emitent sau din statul membru de executare de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară. Problema nu este ipotetică, întrucât rezolvarea acesteia este necesară pentru a permite autorității judiciare emitente să decidă retragerea sau emiterea unui mandat european de arestare în contextul unei proceduri penale în desfășurare ( 26 ). În plus, aplicarea acestei jurisprudențe nu impune, în opinia noastră, ca, în prezenta cauză, întrebările adresate de instanța de trimitere să coincidă în totalitate cu motivele care au fost reținute de Curtea de Apel în decizia sa de a refuza executarea mandatului european de arestare în cauză.

44.

Pe fond, vom examina în cele ce urmează întrebările adresate de instanța de trimitere în trei etape.

45.

Într‑o primă etapă, vom aborda prima întrebare preliminară, care ne va determina să clarificăm dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții un stat membru poate prevedea un motiv de neexecutare care nu este prevăzut în mod expres de Decizia‑cadru 2002/584.

46.

Într‑o a doua etapă, vom examina împreună întrebările preliminare a treia- a șasea, prin care se solicită în esență precizarea condițiilor în care o autoritate judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european de arestare bazându‑se pe un motiv întemeiat pe faptul că autoritatea judiciară emitentă nu este competentă să emită mandatul european de arestare și să judece persoana căutată.

47.

Într‑o a treia etapă, vom răspunde la cea de a șaptea întrebare preliminară, care vizează stabilirea faptului dacă, după ce i‑a fost refuzată executarea unui mandat european de arestare, o autoritate judiciară emitentă este limitată în capacitatea sa de a emite un nou mandat european de arestare.

48.

Prin intermediul primei sale întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că permite unei autorități judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare pe baza unui motiv de neexecutare prevăzut de dreptul său intern, dar care nu este menționat în această decizie‑cadru.

49.

Curtea a statuat deja că, în domeniul reglementat de Decizia‑cadru 2002/584, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră norma potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, enumerate în mod exhaustiv, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 27 ).

50.

Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 prevede explicit motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului european de arestare, precum și garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale (articolul 5) ( 28 ).

51.

Cu toate acestea, Curtea a extins cazurile în care executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată, în afara motivelor de neexecutare menționate în mod expres la articolele 3, 4 și 4a din această decizie‑cadru.

52.

Astfel, Curtea a considerat, în primul rând, că executarea trebuie refuzată în cazul în care mandatul european de arestare nu îndeplinește cerințele de legalitate prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată ( 29 ). Aceasta a considerat, în continuare, că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 a justificat încheierea unei proceduri de executare pentru a evita, în anumite cazuri excepționale, o încălcare a drepturilor fundamentale ( 30 ). În sfârșit, aceasta a apreciat că principiul recunoașterii reciproce se aplică numai în cazul mandatelor de arestare europene, în sensul articolului 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru, ceea ce înseamnă că mandatele de arestare europene care nu au fost emise de o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată ( 31 ), sau în urma unei proceduri care nu îndeplinește cerința unei protecții jurisdicționale efective, nu trebuie executate ( 32 ).

53.

În toate aceste ipoteze în care o autoritate judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european de arestare, Curtea și‑a bazat întotdeauna raționamentul pe dispoziții ale Deciziei‑cadru 2002/584, interpretate atunci când a fost cazul în lumina articolelor 4 și 47 din cartă.

54.

În schimb, nu poate fi admis un motiv de neexecutare prevăzut de dreptul intern al unui stat membru care nu se întemeiază pe o dispoziție din această decizie‑cadru, astfel cum a fost interpretată de Curte.

55.

Rezultă că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie, în opinia noastră, să fie interpretată în sensul că se opune ca o autoritate judiciară de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare pe baza unui motiv de neexecutare prevăzut de dreptul său intern, dar care nu este menționat în această decizie‑cadru.

56.

Cu toate acestea, pentru a da un răspuns complet instanței de trimitere, considerăm că este necesar să precizăm că, în prezenta cauză, motivul de neexecutare care se află în centrul dezbaterii și pe care instanțele belgiene s‑au întemeiat pentru a refuza executarea mandatului european de arestare emis pe numele domnului Puig Gordi rezultă din articolul 4 alineatul (5) punctul 5 din Legea privind mandatul european de arestare, care prevede că „executarea unui mandat european de arestare se refuză […] în cazul în care există motive serioase de a considera că executarea mandatului european de arestare ar avea ca efect o atingere adusă drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 [TUE]”.

57.

O astfel de dispoziție nu este neobișnuită în dreptul intern al statelor membre ( 33 ) și constituie reflectarea angajamentului legiuitorului Uniunii de a concepe un mecanism care să respecte drepturile fundamentale ale persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare.

58.

Reamintim, în această privință, că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că aceasta „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]”. Considerentele (10), (12) și (13) ale acestei decizii‑cadru sunt de asemenea relevante în această privință ( 34 ).

59.

Astfel cum am arătat anterior, Curtea a admis că pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce dintre statele membre „în situații excepționale” ( 35 ), bazându‑și raționamentul în special pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 36 ).

60.

În continuare, vom reaminti că condițiile pe care o autoritate judiciară de executare trebuie să le respecte pentru a fi îndreptățită să refuze executarea unui mandat european de arestare, atunci când are motive serioase să considere că executarea acestuia ar aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, trebuie să fie interpretate în mod strict pentru a se asigura că un refuz de executare păstrează un caracter excepțional.

61.

Având în vedere elementele pe care tocmai le‑am prezentat, nu considerăm că este criticabil ca atare ca un stat membru să menționeze în dreptul său intern posibilitatea ca o autoritate judiciară de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare pentru astfel de motive, în măsura în care Curtea însăși s‑a bazat pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 pentru a admite că pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre. Cu toate acestea, adăugăm imediat o nuanță importantă, în sensul că, desigur, o dispoziție națională precum articolul 4 alineatul (5) punctul 5 din Legea privind mandatul european de arestare trebuie, ca orice dispoziție națională de punere în aplicare a dreptului Uniunii, să fie interpretată în conformitate cu acesta. Prin urmare, o autoritate judiciară de executare nu se poate prevala de o astfel de dispoziție pentru a refuza în mod obligatoriu și automat executarea unui mandat european de arestare în cazul unei presupuse încălcări a drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză ( 37 ), făcând abstracție de corpusul jurisprudențial care delimitează în mod strict condițiile în care un astfel de refuz poate fi opus, în mod excepțional, autorității judiciare emitente.

62.

În consecință, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o autoritate judiciară de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare pe baza unui motiv de neexecutare prevăzut de dreptul său intern, dar care nu este menționat în această decizie‑cadru. În schimb, decizia‑cadru menționată nu se opune unei dispoziții naționale care pune în aplicare articolul 1 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru, prevăzând posibilitatea ca o autoritate judiciară de executare să refuze punerea în aplicare a unui mandat european de arestare atunci când are motive serioase pentru a considera că executarea acestuia ar aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, cu condiția ca această dispoziție să fie aplicată în conformitate cu jurisprudența Curții care stabilește condițiile stricte în care poate interveni un astfel de refuz.

63.

Având în vedere răspunsul la prima întrebare preliminară pe care propunem Curții să îl rețină, nu considerăm că este necesar să răspundem la cea de a doua întrebare preliminară.

64.

Astfel cum s‑a anunțat anterior, vom examina împreună întrebările preliminare a treia-a șasea, în măsura în care toate urmăresc să clarifice condițiile în care o autoritate judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european de arestare pentru motivul că autoritatea judiciară emitentă nu este competentă să emită acest mandat european de arestare și să judece persoana căutată.

65.

În această privință, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la mai multe aspecte. În primul rând, un astfel de motiv de neexecutare poate fi dedus din articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584? În continuare, și acesta este miezul problemei supuse atenției Curții, în ce condiții o autoritate judiciară de executare poate, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, să refuze executarea unui mandat european de arestare pentru motivul invocat al unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, protejat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă? În sfârșit, ce influență poate avea asupra răspunsului la această ultimă întrebare, pe de o parte, împrejurarea că persoana căutată a putut să invoce protecția drepturilor sale fundamentale în fața instanțelor din statul membru emitent și să conteste competența acestor instanțe, precum și, pe de altă parte, posibila existență a unei obligații pentru autoritatea judiciară de executare care intenționează să refuze executarea unui mandat european de arestare de a solicita informații suplimentare autorității judiciare emitente, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată?

66.

Observăm că Decizia‑cadru 2002/584, în special articolele 3, 4 și 4a ale acesteia, nu conține nicio dispoziție care să prevadă în mod expres un motiv de neexecutare întemeiat pe faptul că autoritatea judiciară emitentă nu are competența de a emite un mandat european de arestare. În plus, considerăm că un astfel de motiv de neexecutare nu poate fi dedus nici din articolul 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru.

67.

Curtea a statuat deja că principiul recunoașterii reciproce presupune că numai mandatele europene de arestare, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să fie executate în conformitate cu dispozițiile acesteia, ceea ce impune ca un astfel de mandat, care este calificat în dispoziția menționată drept „decizie judiciară”, să fie emis de o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru ( 38 ).

68.

Reamintim că, în conformitate cu această dispoziție, „[a]utoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat”.

69.

În plus, articolul 6 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată prevede că „[f]iecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern”. În conformitate cu această dispoziție, Regatul Spaniei a informat Consiliul că, în temeiul articolului 35 din Ley 23/2014 de reconocimiento mutuo de resoluciones penales en la Unión Europea (Legea 23/2014 privind recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în Uniunea Europeană) ( 39 ) din 20 noiembrie 2014, autoritățile judiciare competente să emită un mandat european de arestare sunt judecătorul sau instanța sesizată cu cauza în cadrul căreia este necesară emiterea unui astfel de mandat ( 40 ). Prin urmare, există o corespondență între competența unei autorități judiciare de a judeca o cauză și competența acestei autorități de a emite un mandat european de arestare în scopul urmăririi penale.

70.

Astfel cum a statuat Curtea în special în Hotărârea sa din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) ( 41 ), termenii „autoritate judiciară” care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie să fie înțeleși ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă ( 42 ).

71.

În plus, potrivit Curții, noțiunea de „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 presupune că autoritatea în cauză acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare ( 43 ).

72.

În cazul în care nu sunt respectate criteriile care permit astfel definirea noțiunii de „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european de arestare. În schimb, în cazul în care aceste criterii sunt respectate, nu considerăm că formularea acestei dispoziții, în măsura în care se referă la autoritatea judiciară „care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat”, poate fi interpretată în sensul că conferă autorității judiciare de executare autoritatea de a verifica competența autorității judiciare emitente de a emite mandatul european de arestare în cauză și de a refuza să execute acest mandat în cazul în care consideră că autoritatea respectivă nu este competentă.

73.

Într‑adevăr, acceptarea faptului că articolul 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru împuternicește autoritatea judiciară de executare să controleze competența autorității judiciare emitente ar fi contrară principiului autonomiei procedurale, în temeiul căruia statele membre pot desemna, potrivit dreptului lor național, autoritatea judiciară care este competentă să emită un mandat european de arestare ( 44 ). În consecință, nu revine autorității judiciare de executare, având în vedere repartizarea funcțiilor între ea și autoritatea judiciară emitentă, sarcina de a verifica dacă autoritatea judiciară emitentă este, în conformitate cu normele de organizare judiciară și de procedură judiciară din statul membru emitent, competentă să emită un mandat european de arestare. Cât timp un mandat european de arestare emană de la o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, autoritatea judiciară de executare trebuie să presupună că autoritatea judiciară emitentă respectă normele de drept intern care îi definesc competența.

74.

În concluzie, chiar dacă sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii de „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu pot fi lăsate la aprecierea fiecărui stat membru ( 45 ) și chiar dacă această noțiune necesită o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune ( 46 ), normele care determină competența unei astfel de autorități de a emite un mandat european de arestare țin de autonomia procedurală a statului membru emitent, în care autoritatea judiciară de executare nu poate interveni în temeiul acestei dispoziții. Orice altă interpretare ar aduce atingere principiului recunoașterii reciproce.

75.

Cele menționate anterior nu aduc atingere, bineînțeles, controlului jurisdicțional ce ar putea fi efectuat în statul membru emitent, fie din oficiu, fie la inițiativa persoanei a cărei predare este solicitată, pentru a verifica dacă au fost respectate normele interne care stabilesc competența autorității judiciare emitente.

76.

Rezultă din aceste elemente că, în opinia noastră, articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că nu permite unei autorități judiciare de executare să verifice dacă o autoritate judiciară emitentă este, în conformitate cu dreptul statului membru emitent, competentă să emită un mandat european de arestare.

77.

Se pune în continuare problema de a preciza condițiile în care articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, ca temei pentru o eventuală derogare de la principiul recunoașterii reciproce, poate permite unei autorități judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare în cazul în care există un presupus risc de încălcare a dreptului fundamental al persoanei căutate la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, protejat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

78.

Menționăm de la bun început că răspunsul la această întrebare trebuie, în opinia noastră, să fie ghidat de premisa oricărei analize în acest domeniu, și anume că „principiul încrederii reciproce dintre statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Or, acest principiu impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta” ( 47 ).

79.

Acest postulat al încrederii reciproce în sistemele naționale de protecție a drepturilor fundamentale implică, astfel cum a afirmat cu fermitate Curtea în Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO), că, „atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune” ( 48 ). Ulterior, în domeniul mandatului european de arestare, Curtea nu s‑a abătut de la calea ce constă în a pune accentul pe caracterul excepțional pe care trebuie să îl aibă controlul efectuat de o autoritate judiciară de executare asupra respectării drepturilor fundamentale în statul membru emitent ( 49 ). Aceasta este expresia, în domeniul respectiv, a faptului că obligația statelor membre de a respecta drepturile fundamentale trebuie să fie asigurată întotdeauna în cadrul structurii și al obiectivelor Uniunii ( 50 ).

80.

În această privință, trebuie reamintit faptul că Decizia‑cadru 2002/584 vizează, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre ( 51 ).

81.

În plus, am arătat deja că, pentru a atinge acest obiectiv, principiul recunoașterii reciproce implică faptul că executarea mandatului european de arestare constituie principiul, iar refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 52 ).

82.

În acest context, Curtea a admis în Hotărârea Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) că, întocmai unui risc real de încălcare a articolului 4 din cartă, un risc real de încălcare a dreptului fundamental al persoanei în cauză la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, putea conduce în mod excepțional la refuzul de a executa un mandat european de arestare.

83.

Într‑adevăr, „gradul ridicat de încredere dintre statele membre pe care se bazează mecanismul mandatului european de arestare se întemeiază pe premisa potrivit căreia instanțele penale din alte state membre, care, ca urmare a executării unui mandat european de arestare, vor trebui să efectueze procedura de urmărire penală sau de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, precum și procedura penală pe fond, îndeplinesc cerințele inerente dreptului fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă” ( 53 ). Potrivit Curții, „[a]cest drept fundamental are […] o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept” ( 54 ).

84.

Respectarea cerințelor inerente dreptului fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, constituie, prin urmare, soclul care condiționează funcționarea mecanismului mandatului european de arestare într‑un mod care să respecte drepturile persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

85.

În această privință, nu există nicio îndoială că, în calitate de autorități care trebuie să pună în aplicare Decizia‑cadru 2002/584, autoritățile judiciare emitente și de executare sunt obligate să respecte drepturile fundamentale protejate de cartă. Cu toate acestea, pentru ca sistemul de predare instituit prin această decizie‑cadru să funcționeze, responsabilitățile în această privință sunt, în conformitate cu principiul încrederii reciproce, împărțite între aceste două autorități. Într‑adevăr, dacă autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare ar fi împuternicite să efectueze aceleași verificări, eficiența și rapiditatea predării ar fi compromise. În plus, încrederea reciprocă este, prin natura sa, contrară efectuării de controale încrucișate de către fiecare autoritate pentru a verifica respectarea drepturilor fundamentale în statul membru de care aparține cealaltă autoritate. Refuzul de a executa un mandat european de arestare bazat pe constatarea de către autoritatea judiciară de executare a existenței unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent nu poate avea, în această logică, decât un caracter excepțional.

86.

Acest lucru a fost exprimat de Curte atunci când a statuat că, „deși revine, înainte de toate, fiecărui stat membru, pentru a garanta deplina aplicare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce care susțin funcționarea acestui mecanism, sarcina de a asigura, sub controlul final al Curții, protejarea cerințelor inerente [dreptului fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă], abținându‑se de la orice măsură susceptibilă să îi aducă atingere […], existența unui risc real ca persoana care face obiectul unui mandat european de arestare să sufere, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a acestui drept fundamental poate să permită autorității judiciare de executare să se abțină, în mod excepțional, să dea curs acestui mandat european de arestare, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584” ( 55 ).

87.

Astfel, existența unui risc real ca persoana care face obiectul unui mandat european de arestare să sufere o încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil în cazul în care este predată autorității judiciare emitente este de natură să modifice, în mod excepțional, repartizarea responsabilităților care revin autorității judiciare emitente și, respectiv, autorității judiciare de executare. În această privință, reamintim că, în cazul unei proceduri referitoare la un mandat european de arestare, sarcina de a garanta respectarea drepturilor persoanei a cărei predare este solicitată revine în primul rând statului membru emitent, care trebuie să se presupună că respectă dreptul Uniunii și, în special, drepturile fundamentale recunoscute de acest drept ( 56 ).

88.

Posibilitatea ca o autoritate judiciară de executare să poată răsturna această prezumție prin verificarea existenței unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent, care ar putea determina această autoritate să refuze executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, a fost încadrată strict de Curte, care a impus, începând cu Hotărârea Aranyosi și Căldăraru, și în mod constant ulterior, respectarea unei examinări în două etape care combină o evaluare la nivel sistemic cu o examinare la nivel individual a existenței riscului invocat.

89.

Astfel, Curtea a statuat că „atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent, aceasta nu poate însă prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană este expusă unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil în cazul predării către acest din urmă stat membru, fără a efectua o verificare concretă și precisă care să țină seama în special de situația personală a persoanei respective, de natura infracțiunii în cauză, precum și de contextul factual în care se înscrie emiterea mandatului, cum ar fi declarații sau demersuri ale unor autorități publice care pot interfera în tratamentul care trebuie rezervat unui caz individual” ( 57 ).

90.

În contextul acestei examinări în două etape, „autoritatea judiciară de executare trebuie să stabilească, într‑o primă etapă, dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător prin care se urmărește să se demonstreze existența unui risc real de încălcare, în statul membru emitent, a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de această dispoziție, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate cu privire la independența puterii judecătorești din acest stat membru” ( 58 ).

91.

În cadrul unei a doua etape, „autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice în mod concret și precis în ce măsură deficiențele constatate pot avea un impact la nivelul instanțelor din acest stat membru competente să se pronunțe cu privire la procedurile al căror obiect îl va face persoana în cauză și dacă, având în vedere situația personală a acestei persoane, natura infracțiunii pentru care ea este urmărită și contextul factual în care se înscrie emiterea acestui mandat de arestare și ținând seama de informațiile furnizate eventual de același stat membru în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui astfel de risc în cazul predării către acesta din urmă” ( 59 ).

92.

În Hotărârea Openbaar Ministerie (Instanță instituită prin lege în statul membru emitent), Curtea a afirmat, în ceea ce privește procesul de numire a judecătorilor în statul membru emitent, necesitatea unui control în două etape în ipoteza în care este în discuție garanția, de asemenea inerentă dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, referitoare la o instanță instituită anterior prin lege, și a precizat condițiile și modalitățile de aplicare a acestui control.

93.

Controlul în două etape în această ipoteză a fost justificat prin trei considerații.

94.

În primul rând, Curtea a subliniat legăturile indisociabile care există, în cadrul dreptului fundamental la un proces echitabil între garanțiile de independență și de imparțialitate ale judecătorilor, precum și privind accesul la o instanță constituită în prealabil prin lege” ( 60 ). În al doilea rând, Curtea a subliniat necesitatea de a găsi un echilibru între respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor a căror predare este solicitată și alte interese, precum protecția drepturilor victimelor și combaterea impunității, ceea ce implică faptul că autoritatea judiciară de executare nu trebuie să își limiteze controlul la cel din prima etapă ( 61 ). În al treilea rând, Curtea a avertizat împotriva unei abordări ce ar conduce la o suspendare în fapt a punerii în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare în privința acestui stat membru, cu încălcarea competenței Consiliului European și a Consiliului în această privință ( 62 ).

95.

Considerăm că raționamentul susținut astfel de Curte în Hotărârea Openbaar Ministerie (Instanță instituită prin lege în statul membru emitent), care se bazează în mare măsură pe necesitatea menținerii caracterului excepțional al refuzului de a executa un mandat european de arestare ca urmare a unui pretins risc de încălcare a dreptului fundamental al persoanei căutate la un proces echitabil de către o instanță constituită anterior prin lege, astfel cum este consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie reiterat în cadrul prezentei cauze, pentru două motive principale.

96.

În primul rând, riscul invocat în cadrul prezentei cauze se referă la încălcarea aceleiași cerințe inerente dreptului fundamental la un proces echitabil, și anume aceea referitoare la existența unei instanțe constituite în prealabil prin lege, chiar dacă, în prezenta cauză, nu este în discuție procesul de numire a judecătorilor în statul membru emitent, ci respectarea normelor juridice care determină competențele instanțelor din acest stat.

97.

În al doilea rând, considerăm că supunerea la o examinare structurată în două etape a evaluării unui risc real de încălcare a acestui drept fundamental în cazul predării este indispensabilă pentru ca refuzul de a executa un mandat european de arestare pe baza unui astfel de risc să rămână cu adevărat excepțional.

98.

Vom examina în mod succesiv aceste două puncte.

99.

Printre componentele garanției referitoare la o instanță instituită anterior prin lege se numără cerința potrivit căreia competența acestei instanțe trebuie să se bazeze pe un temei juridic. Reamintim că, în măsura în care carta stabilește drepturi care corespund celor garantate de CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă este menit să asigure coerența necesară dintre drepturile cuprinse în cartă și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca acest lucru să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii. Potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale ( 63 ), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO. Prin urmare, Curtea trebuie să vegheze ca interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf din cartă să asigure un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO ( 64 ).

100.

Noțiunea de „instanță constituită prin lege”, împreună cu noțiunile de „independență” și „imparțialitate” a unei instanțe, fac parte din „cerințele instituționale” prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. În jurisprudența Curții EDO, aceste noțiuni sunt strâns legate ( 65 ).

101.

Curtea EDO a statuat că, deși cerințele instituționale prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO urmăresc, fiecare, un scop precis care le conferă calitatea de garanții specifice unui proces echitabil, ele au în comun faptul că urmăresc respectarea principiilor fundamentale precum statul de drept și separația puterilor, precizând cu privire la acest aspect că la baza fiecăreia dintre aceste cerințe se află imperativul menținerii încrederii pe care puterea judecătorească trebuie să o inspire justițiabilului și independența acestei puteri în raport cu alte puteri ( 66 ). Curtea a încorporat aceste elemente definitorii în jurisprudența sa ( 67 ).

102.

În plus, Curtea EDO a interpretat noțiunea de „instanță constituită prin lege” ca fiind o „instanță constituită în conformitate cu legea” ( 68 ). La fel precum neregulile în procesul de numire a judecătorilor ( 69 ), încălcarea normelor de drept intern ce reglementează competența unei instanțe de a soluționa o cauză poate încălca cerința unei „instanțe constituite prin lege” ( 70 ). Într‑adevăr, „legea” la care se face referire la articolul 6 paragraful 1 din CEDO include în special legislația referitoare la înființarea și competența organelor judiciare ( 71 ). În consecință, potrivit Curții EDO, „în cazul în care, în conformitate cu dreptul intern, o instanță nu este competentă să judece un acuzat, aceasta nu este «constituită prin lege» în sensul acestei dispoziții” ( 72 ).

103.

În această privință, trebuie precizat faptul că, potrivit Curții EDO, introducerea sintagmei „constituită prin lege” în articolul 6 din CEDO are ca obiect să împiedice ca organizarea sistemului judiciar într‑o societate democratică să fie lăsată la discreția puterii executive și să garanteze că această organizare este reglementată de o lege care emană de la un parlament ( 73 ). În plus, potrivit aceleiași instanțe, „în țările cu un drept codificat, organizarea sistemului judiciar nu trebuie lăsată nici la discreția autorităților judiciare, ceea ce nu împiedică însă ca acestea să dispună de o anumită putere de interpretare a legislației naționale în materie” ( 74 ).

104.

Din aceste elemente rezultă că originea juridică a normelor care determină competența instanțelor și respectarea acestor norme de către instanțe sunt indisociabil legate de garanțiile de independență și imparțialitate a judecătorilor. În sens mai larg, aceasta contribuie la garantarea statului de drept și a separației puterilor, menținând astfel încrederea pe care puterea judiciară trebuie să o inspire justițiabilului și independența acestei puteri în raport cu celelalte puteri.

105.

Astfel, garanțiile privind accesul la o instanță independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil. Verificarea aspectului dacă o entitate reprezintă o instanță constituită prin lege, atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect, este necesară pentru încrederea pe care instanțele judecătorești dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului ( 75 ).

106.

Rezultă că, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent) în legătură cu procesul de numire a judecătorilor, trebuie efectuată de asemenea o examinare în două etape de către autoritatea judiciară de executare în cazul unui presupus risc de încălcare a garanției referitoare la o instanță constituită anterior prin lege ca urmare a unor nereguli referitoare la competența instanțelor din statul membru emitent.

107.

O eventuală lipsă de competență din partea autorității judiciare de emitere s‑ar putea dovedi problematică atât în etapa emiterii unui mandat european de arestare, cât și în cazul în care aceasta ar implica faptul că executarea mandatului ar conduce la judecarea persoanei căutate de către o instanță necompetentă. Rolul pe care trebuie să îl joace autoritatea judiciară de executare atunci când se invocă în fața sa o problemă de competență a autorității judiciare emitente a fost dezbătut în fața Curții.

108.

Până în prezent, Curtea s‑a concentrat în special pe justificarea necesității ca autoritatea judiciară de executare, după ce a finalizat prima etapă a examinării sale, să treacă la cea de a doua etapă a acestei examinări. Într‑adevăr, Curtea a fost sesizată până în prezent cu cauze în care persoana căutată denunța deficiențe sistematice sau generalizate în statul membru emitent. În acest context specific, cerința unui control în două etape permite, în special, să se asigure faptul că simpla demonstrare a unor deficiențe sistemice sau generalizate nu va conduce la împiedicarea aplicării Deciziei‑cadru 2002/584, în condițiile în care, în practică, persoana căutată nu este expusă niciunui risc real la nivel individual.

109.

Cu toate acestea, în contextul prezentei cauze, miza este diferită, întrucât se pune problema dacă o autoritate judiciară de executare își poate întemeia refuzul de a executa un mandat european de arestare pe un risc individual de încălcare a garanției referitoare la o instanță constituită anterior prin lege, care nu își are originea în existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent. Prin urmare, în prezenta cauză nu se pune problema dacă existența unor astfel de deficiențe sistemice sau generalizate este suficientă, ci dacă aceasta este necesară pentru a permite unei autorități judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, în cazul în care se invocă un risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, de către o instanță constituită în prealabil prin lege.

110.

Considerăm că termenii esențiali ai dezbaterii care a avut loc pe această temă în fața Curții pot fi rezumați după cum urmează, prin enunțarea celor două teze opuse.

111.

Potrivit primei teze, constatarea unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent nu constituie o etapă impusă pentru a permite autorității judiciare de executare să verifice existența unui risc individual și concret de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite prin lege, de care trebuie să beneficieze persoana care face obiectul unui mandat european de arestare. În această privință, împrejurarea că, până în prezent, Curtea a impus acestei autorități să efectueze o examinare în două etape în cauzele privind respectarea articolului 47 al doilea paragraf din cartă în statul membru emitent se explică prin faptul că, în aceste cauze, se punea problema dacă, în prezența unor deficiențe sistemice sau generalizate, era necesară cea de a doua etapă referitoare la aprecierea unui risc de încălcare a acestui drept fundamental la nivel individual. În schimb, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la faptul dacă prima etapă este întotdeauna necesară.

112.

Astfel, susținătorii acestei prime teze înclină într‑o anumită măsură balanța între încrederea reciprocă și protecția dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite prin lege în favoarea celui de al doilea element. În plus, argumentația în sprijinul acestei teze nu acordă o importanță decisivă diferenței de natură existente între drepturile fundamentale protejate de cartă, în funcție de faptul dacă acestea sunt absolute sau li se pot impune limitări.

113.

Pe de altă parte, potrivit celei de a doua teze, în ceea ce privește dreptul fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie respectate cu strictețe cele două etape definite de Curte pentru a încadra verificarea de către autoritatea judiciară de executare a unui risc real de încălcare a acestui drept în statul membru emitent. În măsura în care, pentru a nu periclita încrederea reciprocă pe care statele membre trebuie să și‑o acorde în ceea ce privește buna funcționare a sistemelor lor judiciare, verificarea efectuată în această privință de autoritatea judiciară de executare ar trebui să aibă un caracter excepțional, acest lucru ar însemna că ar fi imperativ să se constate existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în statul membru emitent. Într‑adevăr, numai astfel de deficiențe ar fi de natură să creeze un risc real de atingere adusă conținutului esențial al acestui drept sau, în orice caz, un risc real de încălcare suficient de gravă a dreptului respectiv. Anumiți susținători ai acestei teze au admis că poate exista o diferență în această privință, în funcție de faptul dacă riscul presupus de încălcare vizează un drept precum cel protejat de articolul 4 din cartă, care prezintă un caracter absolut, sau precum cel garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care poate fi limitat.

114.

Astfel, pentru a simplifica, susținătorii acestei a doua teze înclină balanța în favoarea încrederii reciproce, care nu ar trebui repusă în discuție de autoritatea judiciară de executare decât în cazuri excepționale, care ar trebui întotdeauna, în privința articolului 47 al doilea paragraf din cartă, să fie caracterizate de existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent.

115.

Susținem această a doua teză, în măsura în care ea contribuie, prin conceperea refuzului de a executa un mandat european de arestare ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, la garantarea eficacității sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, printre ale cărui elemente esențiale se numără acest mandat.

116.

În acest scop, considerăm că este esențial să se păstreze, în măsura în care este posibil, repartizarea responsabilităților ce revin statului membru emitent și statului membru de executare. Astfel cum am arătat anterior, este în primul rând responsabilitatea statului membru emitent să se asigure că decizia de a emite un mandat european de arestare respectă drepturile întemeiate pe dreptul Uniunii ale persoanei care face obiectul mandatului, care includ drepturile fundamentale protejate de cartă. În acest scop, statul membru emitent trebuie să garanteze o protecție jurisdicțională efectivă pentru persoana respectivă, în special prin asigurarea căilor de atac necesare pentru un astfel de control ( 76 ). Cât timp nu poate fi demonstrată nicio deficiență sistemică sau generalizată în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, nu există niciun motiv pentru ca autoritatea judiciară de executare să se îndoiască de faptul că, prin intermediul căilor de atac judiciare disponibile în acest stat membru, persoana în cauză va putea să obțină constatarea și, dacă este cazul, corectarea sau sancționarea unei eventuale încălcări a dreptului său fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă. În această privință, a rezultat din dezbaterile desfășurate în fața Curții că persoanele care fac obiectul procedurilor penale în cauză în acțiunea principală dispun în statul membru emitent de căi de atac pentru a obține controlul respectării acestui drept fundamental până la nivelul Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională) ( 77 ). Adăugăm faptul că, în majoritatea cazurilor, dificultățile legate de competența instanțelor sunt rezolvate prin normele procedurale de drept intern, pe care instanțele din statul membru emitent sunt cele mai în măsură să le aplice, asigurând astfel protecția dreptului fundamental de a fi judecat de o instanță judecătorească constituită prin lege.

117.

Astfel, în absența unor afirmații privind deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, constând în special în disfuncționalități ale sistemului judiciar din acest stat ce ar putea împiedica constatarea și, dacă este cazul, corectarea sau sancționarea unei încălcări a dreptului fundamental în cauză de către o instanță judecătorească din statul respectiv, principiul încrederii reciproce dintre statele membre trebuie să se manifeste pe deplin, astfel încât să poată fi atins obiectivul de accelerare și de simplificare a cooperării judiciare dintre statele membre pe care îl urmărește Decizia‑cadru 2002/584, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere ce trebuie să existe între statele membre ( 78 ).

118.

Or, a permite autorității judiciare de executare să verifice într‑un caz concret respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite anterior prin lege în statul membru emitent, în absența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar din acest stat membru, ar avea ca rezultat o creștere semnificativă a sarcinii impuse acestei autorități, ceea ce ar contraveni cerințelor de eficiență și rapiditate a predării. Situația de fapt care a stat la originea prezentei cauze demonstrează, în plus, dificultățile cu care se confruntă autoritatea judiciară de executare atunci când încearcă să aplice, să interpreteze sau fie doar să înțeleagă normele procedurale ale statului membru emitent.

119.

În consecință, în opinia noastră, numai în împrejurări excepționale, caracterizate de existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, poate avea loc o inversare în repartizarea responsabilităților între autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare care să permită atunci acesteia din urmă să verifice dacă respectivul stat membru a respectat în mod efectiv, într‑un caz concret, dreptul fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă ( 79 ). Cu alte cuvinte, numai în cazul unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent se poate deroga, cu titlu excepțional, de la norma potrivit căreia autoritatea judiciară de executare nu trebuie să verifice respectarea drepturilor fundamentale în statul membru emitent, în conformitate cu ceea ce a afirmat Curtea la punctul 192 din Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO). Prin urmare, această normă impune ca admiterea împrejurărilor excepționale să fie menținută în limite stricte ( 80 ).

120.

În această privință, rezultă în mod clar din jurisprudența Curții că prima etapă a examinării care urmează să fie efectuată de autoritatea judiciară de executare constituie o condiție prealabilă necesară pentru inițierea celei de a doua etape a acestei examinări. Într‑adevăr, în cadrul acestei a doua etape „autoritatea judiciară de executare trebuie să aprecieze dacă deficiențele sistemice sau generalizate constatate cu ocazia primei etape a acestei examinări sunt susceptibile să se concretizeze în cazul predării persoanei în cauză către statul membru emitent și dacă, în împrejurările specifice speței, această persoană este expusă astfel unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă” ( 81 ). Astfel cum indică în mod corect Comisia, cele două etape ale examinării care trebuie efectuate de autoritatea judiciară de executare au un caracter cumulativ și se succed într‑o succesiune de analiză care trebuie respectată de această autoritate.

121.

În plus, considerăm, prin analogie cu ceea ce a statuat Curtea la punctul 62 din Hotărârea Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), că, în cazul în care verificarea unui risc de încălcare a acestui drept fundamental într‑un caz concret ar fi, în sine, suficientă pentru a permite autorității judiciare de executare să refuze, dacă este cazul, executarea unui mandat european de arestare, multiplicarea controalelor pe care această autoritate ar putea fi obligată să le efectueze în această privință ar putea aduce atingere obiectivului de combatere a impunității menționat în Decizia‑cadru 2002/584, precum și, dacă este cazul, altor interese, precum necesitatea de a respecta drepturile fundamentale ale victimelor infracțiunilor în cauză ( 82 ).

122.

Pe scurt, numai în cazul unor dificultăți majore în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, stabilite cu rigurozitate și cu un grad suficient de certitudine, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător, autoritatea judiciară de executare ar putea constata existența unui risc real de încălcare, în acest stat membru, a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă. În opinia noastră, aceasta este o chestiune legată de realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție și, mai exact, de punerea în aplicare fără probleme și eficientă a mecanismului de predare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, bazat pe încredere reciprocă și pe prezumția de respectare de către statele membre a dreptului Uniunii și, în special, a drepturilor fundamentale protejate de cartă.

123.

Considerăm că Curtea ar trebui să mențină această abordare în privința mandatului european de arestare, chiar dacă a adoptat o abordare mai flexibilă în materie de azil, în cazul transferului unui solicitant de azil către statul membru responsabil pentru examinarea cererii sale. Într‑adevăr, cele două domenii au scopuri diferite ( 83 ). În plus, această abordare bazată pe un risc individual și nu pe unul sistemic de încălcare a drepturilor fundamentale vizează articolul 4 din cartă, și anume un drept absolut ( 84 ). În schimb, dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă poate face obiectul unor limitări.

124.

Cu toate acestea, obiectivul de a institui un sistem rapid și eficient de predare coroborat cu obiectivul de combatere a impunității nu este compatibil cu o extindere prea mare a posibilității ca o autoritate judiciară de executare să verifice existența unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent, în special în ceea ce privește dreptul fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, care nu constituie un drept absolut ( 85 ).

125.

Subliniem, de asemenea, că este important, pentru buna funcționare a mecanismului mandatului european de arestare, ca autoritatea judiciară de executare să nu fie împuternicită să efectueze o revizuire pe care nu este în măsură să o facă. Verificarea de către o astfel de autoritate a competenței autorității judiciare emitente de a judeca persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare și de a emite un astfel de mandat ține, prin natura sa, de competența instanțelor judecătorești din statul membru emitent, care sunt cele mai în măsură să interpreteze și să aplice normele procedurale care fac parte din ordinea juridică a acestui stat membru. În absența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar din statul membru respectiv, nu există niciun motiv pentru ca autoritatea judiciară de executare să efectueze o verificare ce ar fi o expresie a neîncrederii în instanțele din statul membru emitent. Obținerea unui rezultat care ar fi exact opusul intenției inițiale de a construi cooperarea judiciară în materie penală pe baza recunoașterii și a încrederii reciproce ar însemna să deschidem calea pentru destructurarea unui edificiu care a fost construit cu răbdare.

126.

Este important de asemenea, în opinia noastră, să se evite aplicarea mecanică, în contextul unei presupuse încălcări a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, a ceea ce Curtea a statuat în legătură cu existența unei căi de atac care să permită deținuților să conteste, în cadrul unui control jurisdicțional, legalitatea condițiilor lor de detenție în statul membru emitent în temeiul articolului 4 din cartă, și anume faptul că o asemenea cale de atac „nu poate, prin ea însăși, să fie suficientă pentru a înlătura existența unui risc real ca persoana în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, în sensul articolului 4 din carta menționată” ( 86 ). Astfel, potrivit Curții, un asemenea control jurisdicțional, chiar dacă poate fi luat în considerare de către autoritatea judiciară de executare în cadrul aprecierii globale a condițiilor previzibile de detenție a unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare, „nu este, în sine, de natură să înlăture riscul ca această persoană să fie supusă, în urma predării sale, unui tratament incompatibil cu articolul 4 din cartă din cauza condițiilor sale de detenție” ( 87 ).

127.

Considerăm, în această privință, că situația în care se invocă un risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, în cazul predării persoanei solicitate, trebuie diferențiată de situația în care se invocă un risc de încălcare a articolului 4 din cartă din cauza condițiilor de detenție în statul membru emitent ( 88 ). În absența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, considerăm că posibilitatea unei protecții jurisdicționale efective în acest stat membru a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, este determinantă pentru a exclude existența unui risc real de încălcare a acestui drept. Într‑adevăr, în ceea ce privește aspectele procedurale, controlul jurisdicțional care poate fi exercitat în statul membru emitent este de natură să remedieze orice eventuală neregularitate în ceea ce privește competența autorității judiciare emitente.

128.

Vom încheia examinarea întrebărilor preliminare a treia-a șasea formulând câteva considerații cu privire la conținutul primei etape a examinării care urmează să fie efectuată de autoritatea judiciară de executare.

129.

În această privință, rezultă din jurisprudența Curții că, „[î]n cadrul primei etape a acestei examinări, autoritatea judiciară de executare trebuie să evalueze, în general, existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, legat în special de o […] nerespectare a cerinței privind instanța constituită prin lege, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în acest stat membru” ( 89 ). O astfel de evaluare necesită o „apreciere globală” ( 90 ), care trebuie să se bazeze pe „elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător” ( 91 ). Aceeași evaluare trebuie efectuată pe baza standardului de protecție a dreptului fundamental garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă ( 92 ). În această privință, Curtea a statuat, în ceea ce privește procedura de numire a judecătorilor, că nu orice neregularitate din procedura de numire a judecătorilor poate fi considerată ca reprezentând o încălcare a dreptului fundamental la o instanță constituită anterior prin lege, în sensul acestei dispoziții ( 93 ). Acest lucru presupune, în opinia Curții, ca o astfel de neregularitate să fie de o natură și de o gravitate deosebite ( 94 ).

130.

Astfel, Curtea a adoptat un standard de protecție a acestui drept fundamental comparabil cu cel care reiese din jurisprudența Curții EDO. Într‑adevăr, chiar dacă Curtea EDO apreciază că are competența de a verifica dacă dreptul intern respectă cerința unei instanțe constituite prin lege, aceasta consideră că, având în vedere principiul general potrivit căruia interpretarea dispozițiilor de drept intern revine în primul rând instanțelor naționale, nu poate repune în discuție interpretarea acestora, cu excepția cazului în care există o încălcare flagrantă a acestor dispoziții ( 95 ). Deducem din aceste elemente ale jurisprudenței Curții EDO că numai în cazul unei încălcări flagrante a normelor de drept intern referitoare la competența organelor judiciare care ar exceda marja de interpretare a acestui drept care trebuie recunoscută instanțelor naționale s‑ar putea constata o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În consecință, este necesar un prag ridicat de gravitate a acestei încălcări pentru a se considera că au fost încălcate principiile fundamentale care stau la baza cerinței existenței unei „instanțe constituite prin lege”, în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO ( 96 ).

131.

Considerăm că solicitarea ca autoritatea judiciară de executare să verifice existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent pentru a caracteriza existența unui risc real de încălcare în acest stat membru a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, este în concordanță cu cerința unui prag ridicat de gravitate pe care Curtea EDO a adoptat‑o în ceea ce privește încălcarea dreptului la o „instanță constituită prin lege” în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În plus, Curtea EDO a luat în considerare în mod repetat specificitatea unui spațiu de libertate, securitate și justiție bazat pe principiul recunoașterii reciproce, reconcilierea mai multor interese aflate în joc, precum și necesitatea ca autoritatea judiciară de executare să se sprijine pe o bază factuală suficientă ( 97 ).

132.

În concluzie, cerința unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent este expresia faptului că numai un risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil care atinge un prag ridicat de gravitate poate conduce la un refuz de executare a unui mandat european de arestare. Prin contribuția la garantarea faptului că un astfel de refuz rămâne excepțional, această cerință păstrează în definitiv echilibrul necesar dintre protecția acestui drept fundamental și obiectivele de interes general urmărite de mecanismul mandatului european de arestare.

133.

Deducem din toate elementele menționate anterior că o autoritate judiciară de executare nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare atunci când, la fel precum Curtea de Apel din Bruxelles, exclude ea însăși existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, iar ulterior exprimă îndoieli cu privire la respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil al persoanei a cărei predare este solicitată, bazându‑se pe un raport al Grupului de lucru privind detenția arbitrară și pe hotărâri ale Curții EDO, care, chiar dacă în teorie pot constitui elemente de probă ( 98 ), nu susțin, în speță, existența unor astfel de deficiențe în statul membru respectiv. Adăugăm că un refuz de executare nu se poate întemeia pe o interpretare incertă a dreptului procedural al statului membru emitent și nu poate interveni fără a se fi solicitat autorității judiciare emitente, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, informații suplimentare și actualizate privind existența căilor de atac și stadiul dezbaterilor judiciare din acest stat membru în ceea ce privește verificarea conformității cu acest drept fundamental a competenței autorității respective ( 99 ).

134.

Având în vedere toate aceste considerente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare a treia-a șasea că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare ce trebuie să se pronunțe cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării unei urmăriri penale nu dispune de elemente care să poată demonstra, printr‑o evaluare globală bazată pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător, existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, din cauza unor deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent, autoritatea respectivă nu poate refuza să dea curs acestui mandat european de arestare.

135.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o autoritate judiciară emitentă să emită un nou mandat european de arestare împotriva aceleiași persoane și în atenția aceleiași autorități judiciare de executare, în cazul în care aceasta din urmă a refuzat să execute un mandat european de arestare anterior în condiții contrare dreptului Uniunii.

136.

În această privință, constatăm de la bun început că Decizia‑cadru 2002/584 nu conține nicio dispoziție care să limiteze emiterea de mandate europene de arestare. În plus, Curtea a acceptat deja, cu ocazia examinării admisibilității, că pot fi emise succesiv mai multe mandate europene de arestare împotriva aceleiași persoane căutate ( 100 ).

137.

Obiectivul de combatere a impunității urmărit de Decizia‑cadru 2002/584 militează, de asemenea, în favoarea posibilității de a emite mai multe mandate europene de arestare împotriva aceleiași persoane și în atenția aceleiași autorități judiciare de executare în vederea urmăririi penale a persoanei respective sau a executării pedepsei pronunțate împotriva acesteia. În aceste condiții, impunerea unei limite a numărului de mandate europene de arestare care pot fi emise ar repune în discuție eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre și ar slăbi eforturile de a asigura reprimarea efectivă a infracțiunilor din cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție.

138.

Acest lucru este cu atât mai adevărat în situația în care un refuz anterior de executare se dovedește a fi contrar dreptului Uniunii. Într‑o situație precum cea în discuție în acțiunea principală, autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată desprinde consecințele interpretării Deciziei‑cadru 2002/584 pe care a solicitat‑o și care îi este furnizată de Curte în hotărârea sa pronunțată cu privire la cererea de decizie preliminară prin emiterea, dacă este necesar, a unui nou mandat european de arestare. Din această perspectivă, autoritatea respectivă rămâne, desigur, obligată să examineze dacă, având în vedere caracteristicile specifice ale cauzei, emiterea acestui nou mandat are un caracter proporțional ( 101 ).

139.

Având în vedere toate considerațiile menționate anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) după cum urmează: