1

Prin recursul formulat, Universität Bremen (Universitatea din Bremen, Germania) solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2020, Universität Bremen/REA (T‑660/19, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2020:633), prin care s‑a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea având ca obiect anularea Deciziei Ares (2019) 4590599 a Agenției Executive Europene pentru Cercetare (REA) din 16 iulie 2019 de respingere a propunerii prezentate de această universitate în cadrul cererii de propuneri H2020-SC6-Governance-2019 (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Potrivit articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acesta:

„Statele membre, precum și instituțiile Uniunii [Europene] sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European [din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4)], altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de acest acord sunt reprezentate în același fel.

Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.

Agenții, consilierii și avocații care compar în fața Curții se bucură de drepturile și garanțiile necesare exercitării independente a funcției lor, în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

În raporturile cu consilierii și avocații care se prezintă în fața ei, Curtea se bucură de competențele atribuite în mod normal curților și tribunalelor, în condiții care se stabilesc prin același regulament.

Profesorii universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște dreptul de a pleda se bucură în fața Curții de drepturile acordate avocaților prin prezentul articol.”

3

Articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede:

„Părțile trebuie reprezentate de un agent sau un avocat în condițiile prevăzute la articolul 19 din Statut[ul Curții de Justiție a Uniunii Europene].”

4

Articolul 67 din Verwaltungsgerichtsordnung (Legea privind organizarea instanțelor administrative) din 21 ianuarie 1960 (BGBl. 1960 I, p. 17), în versiunea aplicabilă litigiului care a dat naștere prezentului recurs, prevede, în ceea ce privește dreptul de a pleda al profesorilor universitari:

„[…]

(2)   Părțile pot fi reprezentate de un avocat sau de un profesor de drept de la o universitate de stat sau de la o universitate recunoscută de stat dintr‑un stat membru al Uniunii Europene, dintr‑unul din statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European sau din Confederația Elvețiană, care dispune de calificările necesare pentru a fi judecător, în calitate de mandatar […]

(3)   Instanța sesizată refuză ca părțile să fie reprezentate de mandatarii care nu sunt autorizați să asigure reprezentarea, în sensul dispozițiilor alineatului (2), prin ordonanță care nu este supusă căilor de atac. Actele de procedură ale unui mandatar care nu este autorizat să asigure reprezentarea în justiție și notificările sau comunicările adresate acestui mandatar sunt valabile până la un astfel de refuz. […]

[…]”

5

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 2-6 din ordonanța atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat după cum urmează.

6

Universitatea din Bremen a fost desemnată coordonatoare a unui consorțiu de cercetare ce cuprinde mai multe universități europene și efectuează cercetări de drept comparat interdisciplinar în domeniul dreptului și al politicii în materie de locuințe în întreaga Uniune.

7

La 17 martie 2019, în urma unei cereri de propuneri, Universitatea din Bremen a prezentat REA o propunere de proiect.

8

Această propunere de proiect a obținut o notă totală de 10 puncte din 15, ceea ce o făcea eligibilă pentru o finanțare din partea Uniunii și o clasifica pe locul 10 din cele 14 candidaturi depuse. Totuși, în măsura în care bugetul prevăzut era limitat, doar propunerile de proiect clasificate pe primele trei locuri au putut fi selecționate.

9

Prin decizia în litigiu, REA a informat, așadar, Universitatea din Bremen cu privire la respingerea propunerii sale.

10

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2019, Universitatea din Bremen a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

11

În memoriul său în apărare, REA a invocat o excepție de inadmisibilitate a acestei acțiuni, întemeiată pe faptul că profesorul care a reprezentat Universitatea din Bremen nu era un terț în raport cu aceasta din urmă și că nu îndeplinea, în consecință, condiția de independență prevăzută de Statutul Curții de Justiție al Uniunii Europene.

12

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a admis această excepție de inadmisibilitate și a respins acțiunea, în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură, ca fiind vădit inadmisibilă.

13

La punctul 16 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit că, în conformitate cu articolul 19 al treilea-al cincilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 din acesta, părțile trebuie să fie reprezentate de un avocat și numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru poate reprezenta o parte în fața Curții.

14

La punctele 18 și 19 din această ordonanță, Tribunalul a arătat, în ceea ce privește cele două condiții cumulative enunțate la articolul 19 al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, și anume, pe de o parte, deținerea calității de avocat și, pe de altă parte, autorizarea de a practica în fața unei instanțe a unui stat membru, că, spre deosebire de cea de a doua dintre aceste condiții cumulative, prima dintre ele, referitoare la calitatea de „avocat”, nu cuprinde nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în vederea determinării sensului și a domeniului său de aplicare, astfel încât, în conformitate cu o jurisprudență constantă, noțiunea de „avocat” în sensul acestei dispoziții ar trebui să primească în Uniune o interpretare autonomă și uniformă, ținând seama de contextul în care este utilizată și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte.

15

Întemeindu‑se, la punctul 20 din ordonanța atacată, printre altele, pe Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia (155/79, EU:C:1982:157, punctul 24), precum și pe Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții (C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 42), potrivit cărora concepția rolului avocatului în ordinea juridică a Uniunii care emană din tradițiile juridice comune statelor membre este cea a unui colaborator al justiției chemat să furnizeze, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența juridică de care clientul are nevoie, Tribunalul a precizat, la punctul 21 din această ordonanță, citând Ordonanța din 29 septembrie 2010, EREF/Comisia (C‑74/10 P și C‑75/10 P, nepublicată, EU:C:2010:557, punctul 53, precum și jurisprudența citată), că condiția de independență a avocatului implică lipsa oricărui raport de muncă între acesta din urmă și clientul său, amintind că noțiunea de „independență a avocatului” era definită nu numai în mod pozitiv, și anume prin raportare la deontologia avocatului, ci și în mod negativ, și anume prin lipsa unui raport de muncă între avocat și clientul său.

16

La punctul 25 din ordonanța atacată, Tribunalul a constatat că, în speță, reprezentantul care semnase cererea introductivă în primă instanță, pe lângă faptul că era angajat de Universitatea din Bremen în cadrul unui raport juridic de drept public, a fost desemnat drept coordonator al proiectului propus, precum și șef de echipă al acestuia și însărcinat cu „sarcini” și „funcții esențiale” în cadrul acestui proiect, astfel încât persoana interesată ar avea nu numai o legătură personală strânsă cu obiectul litigiului, ci ar avea și un interes direct în soluționarea acestuia, realizarea proiectului depinzând, cel puțin parțial, de finanțarea refuzată Universității din Bremen de către Comisia Europeană.

17

Tribunalul a dedus de aici, la punctul 26 din ordonanța atacată, că funcțiile esențiale exercitate de acest reprezentant în cadrul persoanei juridice în numele căreia a introdus acțiunea în primă instanță erau de natură să îi compromită calitatea sa de terț independent, în sensul jurisprudenței constante amintite la punctul 65 din Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73), și că aceste funcții erau de natură să aducă în mod vădit atingere capacității reprezentantului menționat de a‑și asigura misiunea de apărare a intereselor mandantului său.

18

Tribunalul a adăugat, la punctele 28-34 din ordonanța atacată, că această concluzie nu este infirmată de Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73), în care Curtea ar fi clarificat, desigur, întinderea noțiunii de „independență”, fără a repune totuși în discuție jurisprudența sa anterioară și fără a urma propunerile expuse în Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2019:774) referitoare la criteriul utilizat în scopul aplicării articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

19

În plus, la punctul 35 din ordonanța atacată, Tribunalul a înlăturat argumentul invocat de Universitatea din Bremen referitor la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, amintind că dreptul de acces la o instanță judecătorească nu este un drept absolut și că poate, prin urmare, să implice restrângeri proporționale care urmăresc un scop legitim.

20

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul invocat de Universitatea din Bremen potrivit căruia aceasta ar fi trebuit să fie prevenită cu privire la eventuala existență a unei cauze de inadmisibilitate a acțiunii în primă instanță pentru a putea remedia acest aspect, Tribunalul a considerat, la punctul 40 din ordonanța atacată, că obligația de reprezentare de către un avocat nu figurează printre cerințele a căror nerespectare poate fi îndreptată după expirarea termenului de introducere a acțiunii.

21

Prin recursul formulat, Universitatea din Bremen solicită Curții:

22

REA solicită Curții:

23

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că Universitatea din Bremen este reprezentată în fața Curții chiar de persoana cu privire la care Tribunalul a statuat în ordonanța atacată că nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a reprezenta această parte, în prezenta cauză, în fața instanței Uniunii.

24

Totuși, în măsura în care problema referitoare la admisibilitatea prezentului recurs se confundă în esență cu obiectul acestui recurs, este necesar să se examineze motivele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej și Polonia/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 20).

25

În susținerea recursului formulat, Universitatea din Bremen invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar al doilea, pe încălcarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale și a articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

26

Prin intermediul primului motiv de recurs, Universitatea din Bremen reproșează Tribunalului că a încălcat textul și economia articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în măsura în care profesorii universitari cărora legislația le recunoaște dreptul de a pleda nu sunt obligați, în calitate de reprezentanți, să îndeplinească condiția de independență impusă avocaților, în sensul celui de al treilea și al celui de al patrulea paragraf ale acestui articol 19.

27

Prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, Universitatea din Bremen susține, mai întâi, că Tribunalul a ignorat faptul că profesorii universitari autorizați de legislația statului lor membru să pledeze în calitate de mandatar ad litem se bucură „în mod logic” de acest privilegiu în temeiul articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

28

Universitatea din Bremen amintește că jurisprudența instanței Uniunii a elaborat noțiunea de „avocat” în temeiul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, impunând, în principiu, o independență ad litem a acestui reprezentant în raport cu partea pe care o reprezintă. În măsura în care Tribunalul ar fi negat existența unei astfel de independențe pentru simplul motiv că mandatarul în discuție nu putea fi considerat un „avocat” în sensul articolului 19 al patrulea paragraf din statutul menționat, acesta nu ar fi ținut seama de regimul privilegiat rezervat profesorilor universitari la articolul 19 al șaptelea paragraf din statutul amintit.

29

Astfel, dată fiind formularea foarte clară a acestei din urmă dispoziții, profesorii universitari ar avea ex lege aceleași drepturi precum cele conferite avocaților. În consecință, condiția de independență a avocatului, în sensul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu ar putea fi transpusă în cazul profesorilor universitari.

30

Universitatea din Bremen invocă mai multe argumente în susținerea unei asemenea concluzii.

31

În primul rând, problema capacității profesorilor universitari de a pleda, inclusiv cea a eventualelor conflicte de interese, ar fi reglementată în întregime la nivelul dreptului național, la care articolul 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene face trimitere în mod expres. Astfel, potrivit dreptului german, refuzul unei reprezentări în justiție nu ar putea fi avut în vedere decât dacă reprezentantul în cauză nu este nici avocat, nici profesor universitar sau dacă acest reprezentant este judecător în cadrul instanței sesizate. Pe de altă parte, Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania) ar fi statuat că simple conflicte de interese imputabile unor avocați sau unor profesori universitari nu pot justifica o ordonanță de respingere, Codul deontologic prevăzând cel mult o răspundere profesională însoțită de sancțiuni.

32

În al doilea rând, statutul special de drept public al profesorilor universitari ar permite excluderea oricărui tip de conflicte de interese. În calitate de funcționari ai statului, ei ar fi supuși unor obligații stricte de loialitate și, în măsura în care puterea de reprezentare nu ar constitui decât o funcție accesorie, care ar fi, în plus, supusă unei autorizări speciale a superiorului ierarhic, ei nu ar depinde din punct de vedere financiar, spre deosebire de avocați, de activitatea de reprezentare în justiție.

33

În al treilea rând, Universitatea din Bremen susține că, în calitate de universitate publică, ea face parte integrantă din statul membru căruia îi aparține, acesta din urmă fiind o parte privilegiată prevăzută la articolul 19 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

34

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Universitatea din Bremen arată că, în temeiul dispozițiilor prevăzute la articolul 67 din Legea privind organizarea instanțelor administrative, în versiunea aplicabilă litigiului care a dat naștere recursului, mandatarul ad litem este autorizat să pledeze fără nicio altă condiție, în măsura în care nu există, a priori, niciun conflict de interese notoriu.

35

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, Universitatea din Bremen susține că, chiar și în cazul în care Curtea ar trebui să nu adopte o astfel de interpretare, aceasta ar fi trebuit să beneficieze de protecția încrederii legitime, ca urmare a formulării neechivoce a articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În speță, ar fi fost cu totul neașteptat pentru Universitatea din Bremen ca profesorii universitari să fie de asemenea obligați să îndeplinească condiția de independență a avocatului, în sensul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din acest statut.

36

REA invocă, mai întâi, inadmisibilitatea celui de al treilea și a celui de al patrulea capăt de cerere prin care Universitatea din Bremen solicită Curții să efectueze constatări, pentru motivul că, în cadrul examinării unei acțiuni în anulare, controlul instanței Uniunii se limitează la legalitatea actului atacat.

37

În ceea ce privește primul motiv de recurs, REA apreciază că acest motiv este nefondat, întrucât nu ar exista niciun statut privilegiat al profesorilor universitari, iar Universitatea din Bremen ar da o interpretare eronată a condițiilor prevăzute la articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolele 51 și 56 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

38

Potrivit REA, întrucât profesorii au aceleași drepturi și obligații precum avocații, jurisprudența referitoare la noțiunea de reprezentare în justiție, în sensul articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, le‑ar fi de asemenea aplicabilă și niciunul dintre argumentele invocate de Universitatea din Bremen nu ar putea repune în discuție o astfel de deducere.

39

În ceea ce privește reprezentarea în fața instanțelor Uniunii a părților neprivilegiate, trebuie amintit că articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 din acest statut, prevede două condiții distincte și cumulative, și anume, prima, că părțile care nu sunt prevăzute la primul și la al doilea paragraf ale acestui articol 19 trebuie să fie reprezentate de un avocat și, a doua, că numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața instanțelor Uniunii.

40

În ceea ce privește, mai întâi, a doua condiție, prevăzută la articolul 19 al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, referitoare la autorizarea avocatului de a practica în fața unei instanțe naționale, din modul de redactare a dispoziției menționate reiese că sensul și domeniul de aplicare ale acestei condiții trebuie interpretate prin trimitere la dreptul național în cauză (Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 59).

41

În același mod, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 59 din concluzii, din modul de redactare a articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul căruia sunt admiși să pledeze în fața instanțelor Uniunii profesorii universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște un asemenea drept, reiese că sensul și domeniul de aplicare ale condiției menționate trebuie de asemenea să fie interpretate prin trimitere la dreptul național în cauză.

42

În speță, nu se contestă că reprezentantul Universității din Bremen, ce are calitatea de profesor, este autorizat de dreptul german să pledeze în calitate de mandatar ad litem, astfel încât, în conformitate cu articolul 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, el se bucură de aceleași drepturi precum cele recunoscute avocaților în conformitate cu al patrulea paragraf al acestui articol 19 și că, prin urmare, el poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.

43

În ceea ce privește, în continuare, prima condiție, prevăzută la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și referitoare la calitatea de „avocat”, Curtea a statuat că, în lipsa unei trimiteri prin această dispoziție la dreptul statelor membre, respectiva noțiune trebuie interpretată în mod autonom și uniform în întreaga Uniune, ținând seama nu numai de modul de redactare a dispoziției menționate, ci și de contextul și de obiectivul acesteia (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 57 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 60).

44

Din modul de redactare a articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special din utilizarea termenului „reprezentate”, reiese că o „parte”, în sensul acestei dispoziții, indiferent de calitatea sa, nu este autorizată să exercite ea însăși acțiunea în fața unei instanțe a Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț. Astfel, prezentarea unei cereri introductive semnate de reclamantul însuși nu poate fi suficientă pentru introducerea unei acțiuni, chiar dacă reclamantul este un avocat autorizat să pledeze în fața unei instanțe naționale (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 58 și 59 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 61).

45

Această constatare este confirmată de contextul în care se înscrie dispoziția respectivă, din care reiese în mod explicit că reprezentarea în justiție a unei părți care nu este prevăzută la primul și la al doilea paragraf ale acestui articol 19 nu poate fi asigurată decât de un avocat, în timp ce părțile menționate la primul și la al doilea paragraf amintite pot fi reprezentate de un agent care, dacă este cazul, poate fi asistat de un consilier sau de un avocat (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 60, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 62).

46

Constatarea menționată este confirmată de obiectivul reprezentării de către un avocat a părților care nu sunt prevăzute la articolul 19 primul și al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, obiectiv care este, astfel cum a amintit Tribunalul în mod întemeiat la punctul 29 din ordonanța atacată, pe de o parte, să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție de către persoanele fizice înseși fără a recurge la un intermediar și, pe de altă parte, să garanteze că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 61 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 63).

47

În acest context, Curtea a subliniat că obiectivul misiunii de reprezentare de către un avocat, așa cum este această misiune prevăzută la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă, înainte de toate, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii, a normelor profesionale și a normelor deontologice (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 64).

48

Pe de altă parte, deși noțiunea de „independență” a avocatului a fost dezvoltată inițial în contextul confidențialității documentelor în domeniul dreptului concurenței, jurisprudența precizând în această privință că avocatul este un auxiliar al justiției chemat să furnizeze, în interesul superior al acesteia, asistență juridică clientului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia, 155/79, EU:C:1982:157, punctul 24, precum și Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 42), trebuie totuși să se constate că definiția acestei noțiuni a cunoscut recent o evoluție în materie de reprezentare în fața instanțelor Uniunii, criteriul predominant reținut în această privință fiind în prezent protecția și apărarea intereselor clientului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 65).

49

În acest context, conform unei jurisprudențe constante a Curții, condiția de independență a avocatului se definește nu numai în mod negativ, și anume prin lipsa unui raport de muncă între avocat și clientul său, ci și în mod pozitiv, și anume prin referire la deontologie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 63 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 66).

50

Prin urmare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctul 21 din ordonanța atacată că condiția de independență a avocatului, în contextul specific al articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, implică în mod necesar lipsa unui raport de muncă între avocat și clientul său.

51

În plus, o astfel de abordare se aplică cu aceeași forță într‑o situație în care un avocat este angajat de o entitate aflată în legătură cu partea pe care o reprezintă (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej și Polonia/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 68).

52

În ceea ce privește definiția pozitivă a noțiunii de „independență”, Curtea a subliniat în mod expres că această independență nu trebuie să fie înțeleasă ca impunând lipsa oricărei legături dintre avocat și clientul său, ci doar a legăturii care aduce în mod vădit atingere capacității avocatului de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 62-64, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 69).

53

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 60 din concluzii, aplicând condiția de independență impusă de dreptul Uniunii reprezentanților părților neprivilegiate, instanța Uniunii exercită un control restrâns, întrucât se limitează la a sancționa cu inadmisibilitatea acțiunea cu care este sesizată în ipotezele în care este evident că reprezentantul în cauză nu este în măsură să își asigure misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, astfel încât acest reprezentant trebuie să fie înlăturat în interesul acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 74).

54

Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă condiția de independență dezvoltată în jurisprudență în privința avocaților, astfel cum a fost prezentată la punctele 48-53 din prezenta hotărâre, se aplică și profesorilor universitari autorizați să reprezinte o parte în justiție.

55

În această privință, chiar dacă cele două profesii nu sunt comparabile în ceea ce privește descrierea misiunilor, avocatul fiind chemat să asigure protecția și apărarea intereselor clientului său, în timp ce profesorul universitar are vocația să predea și conduce cercetări, în deplină independență, ținând seama de libertatea academică ce reglementează această profesie, trebuie totuși să se constate, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 57 și 58 din concluzii, că, atunci când un profesor universitar reprezintă o parte în fața instanțelor Uniunii, el nu își mai exercită profesia de cadru didactic și de cercetător, ci îndeplinește aceeași misiune precum cea care îi revine avocatului, și anume, reprezentarea părților care nu sunt prevăzute la articolul 19 primul și al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

56

În plus, din modul de redactare a articolului 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese că profesorii autorizați de dreptul statului lor membru să pledeze dispun de aceleași drepturi precum cele acordate avocaților la articolul 19 al treilea paragraf din acest statut.

57

Rezultă că, în conformitate cu obiectivul misiunii de reprezentare exercitate, care constă, înainte de toate, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, așa cum s‑a amintit la punctele 47 și 48 din prezenta hotărâre, profesorii universitari trebuie să îndeplinească aceleași criterii de independență precum cele aplicate avocaților.

58

Aceste criterii se definesc, conform jurisprudenței citate la punctele 49 și 52 din prezenta hotărâre, în mod negativ, prin lipsa unui raport de muncă între reprezentant și clientul său și, în mod pozitiv, prin referire la deontologie, care implică în special lipsa unei legături ce aduce în mod vădit atingere capacității avocatului de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, cu respectarea legii și a normelor profesionale.

59

În ceea ce privește problema lipsei unui raport de muncă între reprezentant și mandantul său, Tribunalul a considerat, la punctul 25 din ordonanța atacată, că reprezentantul Universității din Bremen este angajat de aceasta din urmă în cadrul unui raport juridic de drept public.

60

Or, asimilând situația unui profesor ce reprezintă universitatea în care acesta predă și conduce cercetări cu cea a unui consilier juridic ce reprezintă o entitate legată de persoana juridică în cadrul căreia este angajat, Tribunalul a efectuat o aplicare eronată a jurisprudenței citate la punctele 51 și 52 din prezenta hotărâre.

61

Astfel, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 50 și 74 din concluzii, contrar situației unui jurist de întreprindere menționate în Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej și Polonia/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25), profesorul universitar în discuție este legat de universitatea pe care o reprezintă printr‑un raport juridic de drept public. Acest statut îi conferă, potrivit condițiilor și normelor dreptului național, independență nu numai în calitatea sa de cadru didactic și de cercetător, ci și de reprezentant al unor părți neprivilegiate în fața instanțelor Uniunii. În plus, în măsura în care reprezentarea în justiție nu face parte dintre misiunile pe care acest profesor este chemat să le exercite în cadrul universității în calitate de cadru didactic sau de cercetător, reprezentarea menționată nu este nicidecum legată de funcțiile sale academice și este asigurată, prin urmare, în afara oricărei legături de subordonare cu aceasta, chiar dacă ar fi chemat să reprezinte universitatea respectivă.

62

În măsura în care Curtea a statuat că simpla existență a unei legături contractuale de drept civil între un avocat și universitatea pe care o reprezintă este insuficientă pentru a considera că acest avocat se află într‑o situație care aduce în mod vădit atingere capacității sale de a apăra interesele clientului său cu respectarea condiției de independență, în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctele 66 și 67), existența unui raport juridic de drept public între un profesor și universitatea pe care o reprezintă este de asemenea insuficientă pentru a considera că acest profesor se află într‑o situație care îl împiedică să apere interesele respectivei universități.

63

Dat fiind că articolul 19 al șaptelea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene conferă profesorilor aceleași drepturi precum cele acordate avocaților, în sensul articolului 19 al treilea paragraf din acest statut, se prezumă că un profesor autorizat de dreptul național să pledeze îndeplinește, în principiu, condiția de independență, în sensul articolului 19 din statutul menționat, chiar dacă acest profesor reprezintă universitatea în cadrul căreia își exercită activitățile academice.

64

În ceea ce privește lipsa unei legături care aduce atingere capacității reprezentantului de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, Tribunalul s‑a referit, la punctul 25 din ordonanța atacată, la faptul că reprezentantul Universității din Bremen era coordonator al proiectului propus, precum și șef de echipă al acestuia și că își asuma „sarcini și funcții esențiale” în cadrul respectivului proiect. Potrivit Tribunalului, legătura personală pe care acest reprezentant o avea cu obiectul litigiului compromitea astfel capacitatea sa de a furniza asistența juridică de care avea nevoie universitatea respectivă.

65

Această apreciere a Tribunalului este viciată de o eroare.

66

Astfel, deși Tribunalul a amintit în mod întemeiat la punctul 30 din ordonanța atacată că obligația de independență care revine avocatului nu se interpretează ca fiind lipsa oricărei legături cu clientul său, ci numai ca lipsa unei legături care aduce în mod vădit atingere capacității de a asigura misiunea de apărare, legăturile descrise la punctul 25 din această ordonanță, reluate la punctul 64 din prezenta hotărâre, nu pot fi calificate drept legături care aduc în mod vădit atingere capacității reprezentantului Universității din Bremen de a asigura reprezentarea acesteia cu independența necesară. Desigur, funcțiile exercitate de reprezentantul în discuție în cadrul proiectului care face obiectul litigiului implicau faptul că acesta avea interese comune cu Universitatea din Bremen. Totuși, astfel de interese nu pot fi suficiente, așa cum a subliniat domnul avocat general la punctul 80 din concluzii, pentru a stabili o incapacitate a acestui reprezentant de a asigura în mod corespunzător reprezentarea care îi era încredințată.

67

În măsura în care, pe de altă parte, nu a fost invocat niciun element care să permită indicarea faptului că aceste interese se opuneau reprezentării în justiție a Universității din Bremen de către reprezentantul menționat, Tribunalul a depășit limitele controlului său stabilite în jurisprudența citată la punctele 52 și 53 din prezenta hotărâre, care nu constituie un simplu caz de aplicare a noțiunii de „independență”, în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci o reorientare în ceea ce privește jurisprudența referitoare la această noțiune, în sensul că condiția de independență prevăzută în dreptul Uniunii trebuie să fie interpretată de așa manieră încât să limiteze cazurile de inadmisibilitate doar la ipotezele în care este evident că reprezentantul în cauză nu este în măsură să își asigure misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, astfel încât acest reprezentant trebuie să fie înlăturat, în interesul acestuia din urmă.

68

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în mod eronat în sensul inadmisibilității acțiunii pentru motivul că Universitatea din Bremen nu ar fi reprezentată în mod corespunzător de profesorul universitar în cauză.

69

În consecință, primul motiv de recurs trebuie admis.

70

Prin urmare, fără a fi necesară examinarea celorlalte argumente invocate în cadrul primului și al celui de al doilea motiv de recurs și nici a celorlalte capete de cerere de recurs, se impune anularea ordonanței atacate.

71

Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea poate, dacă anulează decizia Tribunalului, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

72

În speță, întrucât, pe fond, litigiul nu este în stare de judecată, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

73

Întrucât litigiul este trimis Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente recursului se soluționează odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: