1.

Atunci când este pusă în serviciul represiunii penale, evoluția tehnologică se dovedește pe cât de fascinantă, pe atât de amenințătoare în raport cu drepturile fundamentale ( 2 ). Prezenta trimitere preliminară oferă din nou Curții ocazia de a interpreta un instrument de drept al Uniunii consacrat protecției datelor cu caracter personal conceput ca un gardian al unei politici penale care ar urmări obiectivul unei eficacități totale, în condițiile în care o societate democratică, guvernată de statul de drept, ar trebui, în mod paradoxal, să găsească o anumită virtute în failibilitatea unei asemenea politici. Această cauză constituie oarecum o declinare, în domeniul protecției datelor personale, a principiului conform căruia este mai bine să riști să salvezi un vinovat decât să condamni un nevinovat ( 3 ).

2.

Articolul 4 din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului ( 4 ) este consacrat principiilor referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal. Acesta are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre garantează că datele cu caracter personal:

[…]”

3.

Articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680 prevede:

„Statele membre garantează că, după caz și în măsura posibilului, operatorul face distincție clară între datele cu caracter personal ale diferitelor categorii de persoane vizate, precum:

4.

Articolul 8 din Directiva 2016/680 se referă la legalitatea prelucrării și are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre garantează legalitatea prelucrării numai dacă și în măsura în care aceasta este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini de către o autoritate competentă în scopurile stabilite la articolul 1 alineatul (1) și că aceasta se întemeiază pe dreptul Uniunii sau pe dreptul intern.

(2)   Dreptul intern care reglementează prelucrarea care intră sub incidența prezentei directive precizează cel puțin obiectivele prelucrării, datele cu caracter personal care urmează să fie prelucrate și scopurile prelucrării.”

5.

Articolul 10 din Directiva 2016/680 prevede:

„Prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice, afilierea sindicală, prelucrarea datelor genetice, prelucrarea datelor biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice sau prelucrarea datelor privind sănătatea sau a datelor privind viața sexuală și orientarea sexuală a unei persoane fizice este autorizată numai atunci când este strict necesară și sub rezerva unor garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate și numai atunci când:

6.

Articolul 68 din zakon sa Ministerstvo na vatreshnite raboti (Legea privind Ministerul de Interne ( 5 ), denumită în continuare „ZMVR”) are următorul cuprins:

„(1)   Autoritățile polițienești efectuează o înregistrare polițienească a persoanelor care sunt acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Autoritățile din cadrul procedurii preliminare sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a se asigura că autoritățile polițienești efectuează înregistrarea.

(2)   Înregistrarea polițienească este o categorie de prelucrare a datelor cu caracter personal ale persoanelor menționate la alineatul (1), care se efectuează în condițiile prezentei legi.

(3)   În scopul înregistrării polițienești, autoritățile:

(4)   Acordul persoanei nu este necesar pentru desfășurarea activităților menționate la alineatul (3) punctul 1.

(5)   Persoanele sunt obligate să coopereze și să nu obstrucționeze sau să împiedice autoritățile polițienești în desfășurarea activităților menționate la alineatul (3). În caz de refuz al persoanei, activitățile menționate la alineatul (3) punctele 2 și 3 se desfășoară prin constrângere, cu autorizarea judecătorului de la instanța de prim grad de jurisdicție în a cărei rază de competență intră infracțiunea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de săvârșirea căreia persoana a fost acuzată.

(6)   Înregistrarea polițienească se revocă pe baza unei decizii scrise a operatorului de date cu caracter personal sau a funcționarilor împuterniciți din oficiu de către acesta sau pe baza unei cereri scrise motivate a persoanei înregistrate, în cazul în care:

(7)   Normele de punere în aplicare și de revocare a înregistrării polițienești se stabilesc prin regulament al Consiliului de Miniștri.”

7.

Articolul 2 alineatul (1) din naredba za reda za izvarshvane i snemane na politseyska registratsia (Regulamentul de stabilire a normelor de punere în aplicare și de ridicare a înregistrării polițienești, denumit în continuare „NRISPR”) ( 7 ) prevede că „[î]nregistrarea polițienească este o activitate de prelucrare a datelor cu caracter personal […] care se efectuează în condițiile [ZMVR] în vederea protecției securității naționale, a combaterii criminalității și a menținerii ordinii publice”.

8.

Împotriva lui V.S. a fost inițiată o procedură penală pentru fraudă în ceea ce privește stabilirea și plata datoriilor fiscale în legătură cu două societăți comerciale. La 1 martie 2021, V.S. a fost inculpată pentru participarea la un grup infracțional organizat constituit cu intenția îmbogățirii. Ordinul de inculpare i‑a fost adus la cunoștință lui V.S. la 15 martie 2021. La aceeași dată, i s‑a solicitat să coopereze la efectuarea înregistrării polițienești, a amprentelor sale ( 8 ), a fotografiei sale ( 9 ) și a prelevării de probe în vederea stabilirii profilului ADN. Întrucât ea a refuzat să dea curs acestei solicitări, a completat un formular sub forma unei declarații în care arăta că fusese informată cu privire la existența unui temei legal pentru această înregistrare, însă nu era de acord în ceea ce o privește cu o astfel de prelevare și cu această înregistrare.

9.

La 24 martie 2021, directorul adjunct al Glavna direktsiya za borba s organiziranata prestapnost (Direcția generală de combatere a criminalității organizate) din cadrul Ministerstvo na vatreshnite raboti (Ministerul de Interne, Bulgaria) a sesizat instanța de trimitere, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), pentru a‑i solicita să autorizeze executarea coercitivă a înregistrării polițienești căreia V.S. refuza să i se supună.

10.

În cerere se menționează procedura penală în curs împotriva lui V.S., precum și existența unor probe suficiente privind vinovăția acesteia. De asemenea, se precizează că V.S. este urmărită penal în mod oficial pentru săvârșirea unei infracțiuni și că s‑a opus furnizării fotografiei sale, a amprentelor digitale și prelevării de probe în vederea stabilirii profilului ADN în scopul efectuării înregistrării polițienești. La actul de sesizare sunt anexate numai două fotocopii: cea a ordinului de inculpare și cea a declarației prin care V.S. a refuzat să își dea acordul pentru înregistrarea polițienească. Celelalte înscrisuri din dosar nu au fost transmise instanței de trimitere.

11.

În primul rând, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 10 din Directiva 2016/680, care autorizează, în anumite condiții, prelucrarea datelor biometrice și genetice, a fost transpus în mod corect în dreptul bulgar. În această privință, instanța de trimitere arată că dispozițiile care reglementează înregistrarea polițienească se referă numai la Regulamentul (UE) 2016/679 ( 10 ), iar nu la Directiva 2016/680. Or, ea arată că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD, acesta nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor întrucât Directiva 2016/680 este cea care, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta, reglementează o astfel de prelucrare.

12.

În al doilea rând, în ipoteza în care ar trebui să se considere că articolul 10 din Directiva 2016/680 a fost transpus în mod corect în dreptul național sau că există un temei juridic valabil în acest drept pentru prelucrarea datelor biometrice și genetice, instanța de trimitere ridică problema dacă cerința prevăzută la articolul 10 litera (a) din această directivă, potrivit căreia o asemenea prelucrare trebuie autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern, este îndeplinită, în pofida faptului că ar exista o contradicție între dispozițiile dreptului național aplicabile.

13.

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 6 litera (a) din Directiva 2016/680, în vederea combaterii criminalității pot fi prelucrate datele cu caracter personal ale persoanelor în privința cărora există motive serioase să se creadă că au săvârșit o infracțiune. Pe de altă parte, aceasta arată că considerentul (31) a treia teză din directiva menționată enunță că prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor care sunt suspectate de săvârșirea unei infracțiuni fără să fi fost condamnate nu ar trebui să împiedice aplicarea dreptului la prezumția de nevinovăție. Prin urmare, articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) îi pare instanței aplicabil.

14.

Or, pe de o parte, instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 219 alineatul 1 din NPK, este indispensabil să se adune „suficiente probe privind vinovăția unei anumite persoane”. Aceasta se întreabă dacă criteriul respectiv corespunde celui privind „motive serioase să se creadă că [persoanele] au săvârșit o infracțiune”, menționat la articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680. Aceasta consideră mai degrabă că, pentru prelucrarea datelor biometrice și genetice, este indispensabil să se adune probe mai convingătoare decât cele necesare în temeiul dreptului intern pentru a pune sub acuzare o persoană, deoarece această punere sub acuzare servește la informarea persoanei cu privire la suspiciunile în privința sa și la posibilitatea de a se apăra.

15.

Pe de altă parte, instanța de trimitere constată că articolul 68 din ZMVR nu prevede că, în cadrul procedurii de executare coercitivă a înregistrării polițienești, instanța sesizată exercită vreun control asupra prezenței unor motive serioase, în sensul articolului 6 litera (a) din Directiva 2016/680, întrucât este suficientă simpla constatare că persoana a fost inculpată pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Prin urmare, aceasta nu este competentă să aprecieze dacă există probe suficiente sau serioase pentru a susține această inculpare și nici nu poate, în practică, să facă o astfel de apreciere, întrucât nu are la dispoziție decât copii ale ordinului de inculpare și ale declarației privind refuzul înregistrării polițienești. Instanța de trimitere ridică problema dacă, în asemenea condiții, se poate considera că persoana care a refuzat să se supună acestei înregistrări polițienești beneficiază de o protecție jurisdicțională efectivă, precum și de respectarea prezumției de nevinovăție, așa cum sunt garantate de articolele 47 și 48 din cartă.

16.

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2016/680 prevede că datele cu caracter personal sunt colectate în scopuri determinate, explicite și legitime, iar articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată prevede că dreptul intern trebuie să precizeze obiectivele și scopurile prelucrării. În plus, aceasta arată că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (c) și al articolului 8 alineatul (1) din directiva menționată, colectarea datelor cu caracter personal nu trebuie să depășească ceea ce este necesar. De asemenea, în ceea ce privește mai exact datele biometrice și genetice, instanța de trimitere observă că, potrivit articolului 10 din Directiva 2016/680, prelucrarea acestora este autorizată numai atunci când este „strict necesară”.

17.

Instanța de trimitere deduce din aceste dispoziții ale Directivei 2016/680 că dreptul intern ar trebui să confere autorităților competente o anumită putere de apreciere atunci când acestea efectuează o înregistrare polițienească, putere care ar trebui să se refere atât la chestiunea dacă trebuie să aibă loc colectarea datelor în cauză, cât și la aceea dacă această colectare trebuie să vizeze toate acele date. Pe de altă parte, instanța respectivă consideră de asemenea că din cerința că aceasta trebuie să fie „strict necesară” ar trebui să se deducă faptul că autorizarea colectării unor astfel de date poate avea loc numai printr‑o motivare corectă a necesității sale. Or, înregistrarea polițienească se aplică în mod imperativ tuturor persoanelor inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și celor trei categorii de colectare de date cu caracter personal menționate de articolul respectiv, și anume fotografierea, luarea amprentelor și prelevarea de ADN.

18.

În plus, instanța de trimitere arată că numai obiectivele acestei prelucrări sunt menționate de ZMVR, și anume exercitarea unei activități de investigare, inclusiv pentru protecția securității naționale, combaterea criminalității și menținerea ordinii publice. În schimb, legislația națională nu impune să se constate necesitatea concretă de a colecta toate datele biometrice și genetice în cauză sau eventual numai o parte dintre acestea. Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă condiția prevăzută de dreptul intern pentru înregistrarea polițienească – cu alte cuvinte faptul de a fi fost inculpat pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – este suficientă pentru a îndeplini cerințele Directivei 2016/680.

19.

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin decizia primită de grefa Curții la 31 martie 2021, să o sesizeze cu următoarele întrebări preliminare:

20.

Guvernele bulgar și francez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții. Ministerul de Interne, guvernele bulgar și francez, precum și Comisia au transmis de asemenea Curții răspunsurile la întrebările scrise care le‑au fost adresate.

21.

În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra celei de a treia și a celei de a patra întrebări preliminare.

22.

Cu titlu introductiv, dorim să amintim cele ce urmează.

23.

În ceea ce privește calificarea datelor colectate și prelucrate ( 11 ) în cadrul înregistrării efectuate de poliție, este evident că prelevarea în vederea realizării profilului ADN al persoanei în cauză este o dată genetică, în sensul articolului 3 punctul 12 din Directiva 2016/680. Amprentele digitale ( 12 ) sunt date biometrice, după cum confirmă articolul 3 punctul 13 din această directivă. În ceea ce privește fotografiile ( 13 ), acestea sunt de asemenea susceptibile să constituie date biometrice, după cum prevede de asemenea articolul 3 punctul 13 din Directiva 2016/680. Prin urmare, înregistrarea polițienească privește două categorii de date cu caracter personal: datele așa‑numite „clasice”, cum ar fi starea civilă, supuse regimului general instituit prin Directiva 2016/680, și datele numite „speciale”, ca să nu zicem sensibile, reprezentate de fotografii, amprente și prelevarea de probe în vederea realizării profilului ADN al persoanei în cauză. Observăm însă că instanța de trimitere are în vedere, în formularea întrebărilor sale, numai aceste date „speciale”. În contextul măsurilor care obligă la colectarea și prelucrarea datelor, inclusiv sensibile, de către autorități de anchetă, asemenea măsuri constituie, în mod evident și fără a aduce atingere eventualei lor justificări, o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții sale private și la protecția datelor sale cu caracter personal ( 14 ). Ingerința respectivă este cu atât mai gravă cu cât datele sunt mai sensibile ( 15 ). Și totuși, în pofida riscurilor de devianță și de abuz bine cunoscute de legiuitorul Uniunii, prelucrarea acestei categorii speciale de date de către autoritățile polițienești, în special în scopul înregistrării, nu este interzisă deoarece este dovedită eficacitatea unei asemenea prelucrări pentru îndeplinirea misiunilor autorităților respective ( 16 ). Prin urmare, în această cauză este vorba despre căutarea unui just echilibru între imperativele legate de buna desfășurare a anchetei penale și imperativul, nu mai puțin crucial, de a asigura un nivel sporit de protecție a acestor date cu caracter personal de natură specială.

24.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680, citit în lumina articolelor 47 și 48 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul refuzului persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de a coopera la procedura de înregistrare a datelor sale personale (și anume cel puțin o fotografie, amprentele sale digitale și profilul său ADN stabilit în urma unei prelevări de materie), instanța sesizată în acest scop este obligată să dispună colectarea coercitivă a acestor date, fără a putea aprecia dacă există motive serioase să se creadă că persoana în cauză a săvârșit efectiv infracțiunea de care este acuzată.

25.

Contextul legislativ și normativ național se caracterizează prin următoarele elemente. Instanța de trimitere arată că pentru aproape toate infracțiunile prevăzute de Codul penal bulgar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu alte cuvinte acuzarea este inițiată de procuror. NKP prevede, la rândul său, că, atunci când sunt cumulate suficiente elemente de probă în legătură cu faptul că o anumită persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, această persoană este acuzată ( 17 ). Persoanele care sunt acuzate de săvârșirea acestui tip de infracțiune sunt supuse înregistrării polițienești, astfel cum este reglementată în special de articolul 68 din ZMVR. Autoritățile polițienești efectuează această înregistrare, iar nu autoritățile care pun în aplicare procedura penală. Se înregistrează următoarele date personale: informații privind starea civilă a persoanei (numele, data și locul nașterii, sexul, cetățenia), datele de contact și numărul de identificare administrativ, precum și caracteristicile fizice (înălțimea, culoarea ochilor). De asemenea, vor fi înregistrate cel puțin o fotografie a persoanei vizate, amprentele sale digitale și profilul său ADN înregistrat după prelevarea de probe. Persoana acuzată are obligația de a coopera și de a nu împiedica colectarea datelor sale personale. Ea dobândește calitatea de inculpat trimis în judecată numai după depunerea de către procuror a rechizitorului la instanță, procedura penală intrând astfel în faza jurisdicțională.

26.

În caz de opoziție, întrucât nu se poate impune consimțământul persoanei acuzate în cazul prelucrării datelor cu caracter personal legate de activitățile de combatere a criminalității, această persoană va putea semna o declarație scrisă prin care să își exprime dezacordul. Autoritatea polițienească responsabilă cu înregistrarea sesizează apoi instanța, care va fi competentă în ipoteza în care procedura penală referitoare la infracțiunea în discuție ar trebui să intre în faza sa jurisdicțională, pentru a‑i solicita autorizația de a proceda la executarea coercitivă a acestei înregistrări. Puterea de apreciere a instanței este limitată, întrucât aceasta trebuie doar să verifice dacă persoana a fost într‑adevăr acuzată de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și a refuzat efectiv să se supună înregistrării polițienești. Prin urmare, dosarul procedurii de executare coercitivă a înregistrării polițienești este alcătuit doar dintr‑o copie a ordinului de inculpare și a declarației privind refuzul de înregistrare a datelor. După ce a verificat că persoana în cauză a făcut într‑adevăr obiectul inculpării și s‑a opus înregistrării polițienești, instanța sesizată este obligată să autorizeze executarea coercitivă a înregistrării respective.

27.

La rândul său, articolul 6 din Directiva 2016/680, care se află în centrul acestei a treia întrebări preliminare, obligă statele membre, „după caz și în măsura posibilului”, să facă distincție clară între datele diferitelor categorii de persoane vizate, precum „persoane în privința cărora există motive serioase să se creadă că au săvârșit sau că urmează să săvârșească o infracțiune” ( 18 ). Obiectivul acestei dispoziții este, după cum a amintit Comisia, ca victimele infracțiunilor să nu sufere aceeași ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal ca persoanele suspectate de săvârșirea acestora, de exemplu ( 19 ).

28.

Numai din formularea acestei dispoziții rezultă că intensitatea obligației impuse statelor membre este mai degrabă redusă și nu tocmai determinată, în măsura în care lista categoriilor de persoane nu este exhaustivă, iar directiva lasă la latitudinea statelor membre să deducă consecințele distincției clare pe care trebuie să o facă. Dintr‑un punct de vedere strict literal, considerăm de la bun început întru totul admisibil, în temeiul acestei dispoziții, ca un stat membru să stabilească, ca o „categorie clară”, pe cea a persoanelor acuzate, și anume cele în legătură cu care există suficiente probe că au săvârșit o infracțiune.

29.

În ceea ce privește executarea coercitivă, autorizată de instanță, a înregistrării polițienești, arătăm, pe de o parte, că Directiva 2016/680 nu are ca obiect organizarea condițiilor procedurale de colectare a datelor cu caracter personal ale persoanelor care intră sub incidența articolului 6 litera (a) ( 20 ) din această directivă și, pe de altă parte și în orice caz, după cum a arătat guvernul francez, că autoritățile competente pot să impună persoanelor fizice să respecte cerințele formulate, consimțământul persoanei vizate neconstituind, așadar, un temei juridic pentru prelucrarea datelor de către autoritățile respective ( 21 ). Această constatare este valabilă și în ceea ce privește datele cu caracter personal sensibile ( 22 ).

30.

În aceste condiții, întrucât Directiva 2016/680 nu se opune unei legislații naționale care prevede că, în ceea ce privește persoanele acuzate, autoritățile competente pot dispune colectarea de date biometrice și genetice în cazul refuzului persoanelor respective, fără a reglementa însă modalitățile procedurale ale unei asemenea executări coercitive, trebuie să se constate, în acord cu guvernul francez, că statele membre pot într‑adevăr să decidă să instituie o procedură obligatorie, conferindu‑i fie un caracter judiciar, fie un caracter administrativ și prevăzând încredințarea competenței de a decide cu privire la executarea coercitivă a colectării datelor fie unei autorități judiciare, fie unei autorități administrative.

31.

Directiva 2016/680 prevede, în capitolul VIII, căile de atac care trebuie puse la dispoziția persoanelor ale căror date au fost prelucrate. Aceste căi de atac includ posibilitatea de a depune o plângere la o singură autoritate de supraveghere ( 23 ), posibilitatea de a exercita o cale de atac jurisdicțională efectivă împotriva oricărei decizii obligatorii din punct de vedere juridic a unei autorități de supraveghere care o vizează ( 24 ), precum și posibilitatea de a introduce o cale de atac jurisdicțională efectivă în cazul în care persoana vizată consideră că, prin prelucrarea datelor sale cu caracter personal cu nerespectarea drepturilor respective, au fost încălcate drepturile care îi revin în temeiul Directivei 2016/680, astfel cum au fost puse în aplicare la nivel național ( 25 ). Situația care face obiectul celei de a treia întrebări preliminare se află totuși în amonte față de aceste diferite ipoteze.

32.

Cu toate acestea, întrucât articolul 68 din ZMVR, care prevede condițiile de executare coercitivă a înregistrării polițienești impuse categoriei speciale a persoanelor acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii ( 26 ), în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, trebuie să se asigure, așadar, că aceasta respectă dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, astfel cum a fost consacrat la articolul 47 din cartă.

33.

Articolul 47 din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol. Articolele 7 și 8 din cartă consacră dreptul la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal. După cum a amintit recent Curtea, „[n]iciunul dintre aceste trei drepturi fundamentale nu constituie o prerogativă absolută, fiecare dintre ele trebuind astfel să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate” ( 27 ). Pe de altă parte, articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că pot fi impuse restrângeri exercițiului drepturilor și libertăților garantate de aceasta, cu condiția, în primul rând, ca restrângerile respective să fie prevăzute de lege, în al doilea rând, să respecte substanța drepturilor și libertăților în cauză și, în al treilea rând, ca, prin respectarea principiului proporționalității, acestea să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Astfel, o restrângere poate fi impusă exercitării dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă de legiuitorul Uniunii sau, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, de către statele membre, dacă sunt respectate condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă ( 28 ).

34.

În ceea ce privește prima condiție, ZMVR precizată prin NRISPR este într‑adevăr cea care prevede obligația, cu sau fără voia lor, a persoanelor acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de a coopera la înregistrarea polițienească, eventual în urma ordinului instanței de prim grad de jurisdicție de a cărei competență ține infracțiunea respectivă. Competența nediscreționară a instanței respective și imposibilitatea de a verifica, în această fază a procedurii, caracterul suficient al elementelor de probă de natură să stabilească faptul că persoana a săvârșit infracțiunea de care este acuzată, în condițiile în care procedura prin care se dispune executarea coercitivă a înregistrării polițienești se caracterizează, pe de altă parte, printr‑o anumită urgență în ceea ce privește pronunțarea și un caracter necontradictoriu, sunt într‑adevăr prevăzute de lege în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

35.

În ceea ce privește a doua condiție, Curtea a statuat în mod repetat că substanța dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă include printre altele pe cel care constă în posibilitatea persoanei titulare a acestui drept de a avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor pe care i le garantează dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată ( 29 ). Cerința respectării substanței dreptului la o cale de atac efectivă nu presupune însă ca titularul acestui drept să dispună de o cale de atac directă având ca obiect, cu titlu principal, repunerea în discuție a unei anumite măsuri, în condițiile în care există, pe de altă parte, în fața diferitor instanțe naționale competente, una sau mai multe căi de atac care îi permit să obțină, cu titlu incident, un control jurisdicțional al acestei măsuri care asigură respectarea drepturilor și a libertăților pe care dreptul Uniunii i le garantează ( 30 ).

36.

În această privință, arătăm, așa cum a explicat guvernul bulgar, că ordinul de a efectua înregistrarea polițienească intervine în faza preliminară a procedurii penale, care este etapa în care se efectuează actele de cercetare și de colectare a probelor, la finalul cărora este necesar să se stabilească dacă a fost săvârșită o infracțiune, cine este autorul și dacă este angajată răspunderea penală a acestuia din urmă. Odată ce ancheta penală a fost finalizată și probele au fost comunicate, procurorul va trebui să decidă închiderea procedurii penale, suspendarea acesteia, să propună exonerarea de răspunderea penală însoțită de o amendă administrativă, să propună un acord pentru soluționarea litigiului sau să continue cu punerea sub acuzare prin intermediul unui rechizitoriu. Depunerea acestui rechizitoriu la instanță este cea care lansează faza jurisdicțională a procesului penal.

37.

Existența unor elemente de probă în privința persoanei care a fost obligată să se supună înregistrării polițienești va trebui în mod necesar să poată fi verificată la intrarea procesului penal în faza sa jurisdicțională, în cursul căreia instanța sesizată trebuie să aibă posibilitatea să examineze toate aspectele de drept și de fapt relevante, în special să verifice dacă probele pe care se întemeiază acuzarea nu au fost obținute sau utilizate cu încălcarea drepturilor și a libertăților garantate de dreptul Uniunii persoanei interesate ( 31 ).

38.

În ceea ce privește a treia condiție, legislația națională supusă examinării Curții trebuie, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesară și să răspundă efectiv unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune. Articolul 68 din ZMVR organizează colectarea și prelucrarea de date speciale pentru o anumită categorie de persoane și se înscrie, în această privință, în cadrul Directivei 2016/680, care instituie un regim specific în ceea ce privește datele cu caracter personal și prelucrarea acestora de către autoritățile competente în scopul prevenirii, detectării, investigării și urmăririi penale a infracțiunilor. Astfel, obiectivul urmărit de reglementarea națională în discuție în litigiul principal constituie în mod necesar un obiectiv general recunoscut de Uniune ( 32 ). Pe de altă parte, necesitățile anchetei pot de asemenea să explice alegerea făcută de legiuitorul național de a excepta procedura având ca obiect o cerere de executare coercitivă a înregistrării polițienești, în pofida gravelor ingerințe aduse drepturilor garantate de articolele 7 și 8 din cartă, de la competența instanței de a verifica respectarea domeniului de aplicare ratione personae al acestei înregistrări și de a amâna examinarea respectivă pentru o fază ulterioară a procedurii. Legislația națională pare să fie în mod clar adecvată pentru atingerea obiectivului urmărit și nu pare disproporționată, cu condiția ca persoana acuzată să aibă efectiv posibilitatea de a contesta înregistrarea polițienească într‑o etapă ulterioară, chiar și în fața instanței care a dispus executarea coercitivă a acesteia sau în fața unei alte instanțe.

39.

În sfârșit, instanța de trimitere exprimă o serie de preocupări referitoare la respectarea prezumției de nevinovăție așa cum este consacrată la articolul 48 din cartă ( 33 ). Aceasta ridică în special problema dacă imposibilitatea de a controla caracterul suficient al elementelor de probă care se află la originea punerii sub acuzare la momentul la care instanța competentă trebuie să dispună înregistrarea polițienească nu ar aduce atingere prezumției de nevinovăție a persoanei acuzate.

40.

Raportat la articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680, considerentul (31) al acestei directive, care clarifică sensul acestei dispoziții, precizează că stabilirea diferitelor categorii de persoane cărora trebuie să le corespundă prelucrări diferite ale datelor lor cu caracter personal „nu ar trebui să împiedice aplicarea dreptului la prezumția de nevinovăție, astfel cum este garantat de cartă și de CEDO”.

41.

Astfel cum s‑a amintit mai sus, instanța de trimitere este preocupată de faptul că decizia prin care instanța competentă trebuie să dispună înregistrarea polițienească este adoptată la finalul unei proceduri care nu permite instanței respective decât să aprecieze dacă persoana în cauză este efectiv acuzată și dacă aceasta s‑a opus efectiv înregistrării polițienești. În ceea ce privește procedurile penale, articolul 48 din cartă a fost pus în aplicare, în dreptul Uniunii, prin Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ( 34 ). Această directivă se aplică „persoanelor fizice care sunt suspectate” și „în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată […] de comiterea unei infracțiuni […] până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă” ( 35 ). Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 obligă statele membre să ia „măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată”. Totuși, prin aceasta „nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare” ( 36 ). În plus, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2016/343 prevede că „[e]xercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență independentă de voința persoanelor suspectate sau acuzate”.

42.

În aceste condiții, ne pare posibil să considerăm că decizia prin care instanța competentă, după ce a luat pur și simplu act de inculparea prezumată, în această etapă, bazată pe suficiente elemente de probă privind participarea persoanei în cauză la săvârșirea infracțiunii pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și de refuzul persoanei în cauză de a se supune înregistrării polițienești, permite autorităților polițienești să efectueze executarea coercitivă a acestei înregistrări nu poate fi interpretată ca o luare de poziție cu privire la vinovăția persoanei respective și nici, prin urmare, ca o atingere adusă prezumției de nevinovăție a persoanei în cauză ( 37 ).

43.

Dimpotrivă, ținând seama de faptul că instanța care trebuie să dispună înregistrarea polițienească este aceeași cu cea în fața căreia va fi, eventual, adus procesul penal intrat în faza sa jurisdicțională, împrejurarea că aceasta nu poate aprecia, în acest stadiu al procedurii penale, în plus în contextul unei proceduri care nu pare contradictorie, caracterul suficient al elementelor de probă pare să asigure persoana acuzată de faptul că instanța, în conformitate cu ceea ce presupune prezumția de nevinovăție, nu va fi „afectată de părtinire și nici de prejudecăți atunci când [va] examin[a] răspunderea penală a persoanei acuzate” ( 38 ). În orice caz, „pentru a controla respectarea prezumției de nevinovăție, trebuie să se analizeze întotdeauna o decizie judiciară și motivarea sa în ansamblul său și în lumina împrejurărilor speciale în care aceasta a fost adoptată” ( 39 ).

44.

Astfel, rezultă din analiza care precedă că articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680, citit în lumina articolelor 47 și 48 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că verificarea instanței penale competente, sesizată cu o cerere de autorizare a executării coercitive a înregistrării polițienești a datelor cu caracter personal, în special a datelor biometrice și genetice, căreia persoana acuzată de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu a refuzat să i se supună, se limitează la constatarea deciziei de punere sub acuzare și a refuzului persoanei în cauză, fără ca aceasta să poată aprecia existența caracterului suficient al elementelor de probă care au condus la decizia de punere sub acuzare a persoanei respective, întrucât chestiunea caracterului suficient al probelor pe care se întemeiază acuzarea va putea fi invocată în mod util în fața instanței, eventual într‑o fază ulterioară a procedurii penale.

45.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 4 alineatul (1) literele (b) și (c) ( 40 ), precum și a articolelor 8 și 10 din Directiva 2016/680 pentru a putea, in fine, să aprecieze conformitatea cu aceste dispoziții a articolului 68 din ZMVR, din care decurge că fotografiile, amprentele digitale și prelevarea de probe în vederea realizării unui profil ADN sunt colectate și prelucrate în mod sistematic, din momentul în care o persoană este acuzată de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

46.

Directiva 2016/680 consacră o dispoziție specifică prelucrării privind categorii speciale de date cu caracter personal, precum cele menționate de textul celei de a patra întrebări preliminare, la articolul 10 din aceasta, care prevede în esență că prelucrarea datelor biometrice și genetice pentru identificarea unică a unei persoane fizice „este autorizată numai atunci când este strict necesară și sub rezerva unor garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate și numai atunci când […] este autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern” ( 41 ).

47.

Aplicarea articolului 10 nu împiedică ca prelucrarea acestor date speciale să fie, pe de altă parte și a fortiori, supusă celorlalte cerințe prevăzute de Directiva 2016/680, astfel încât prelucrarea unor categorii speciale de date cu caracter personal trebuie să respecte printre altele articolul 4 alineatul (1) literele (b) și (c), precum și articolul 8 din această directivă. O examinare succesivă a dispozițiilor menționate ar duce însă la un rezultat redundant, astfel încât considerăm că este posibil să se integreze cerințele proprii acestor dispoziții în analiza efectuată în temeiul articolului 10 din Directiva 2016/680.

48.

Astfel, considerăm, în fapt, că trebuie să se verifice, în primul rând, dacă prelucrarea datelor care intră în domeniul de aplicare al articolului 10 din Directiva 2016/680 este strict necesară. Acest lucru implică, pe de o parte, să se definească nivelul de necesitate impus și, pe de altă parte, să se introducă în testul necesității și principiul reducerii la minimum a datelor cu caracter personal consacrat la articolul 4 alineatul (1) litera (c) din această directivă ( 42 ). Controlul corelării mijloacelor puse în aplicare cu scopul urmărit, care trebuie să fie determinat, explicit și legitim, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) și al articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2016/680, poate fi de asemenea efectuat în acest stadiu al analizei. În al doilea rând, trebuie să se asigure că prelucrarea este într‑adevăr autorizată de dreptul intern, ceea ce, după cum vom demonstra, se referă la calitatea legii în lumina celor prevăzute în special la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/680. În al treilea rând, va trebui să se aprecieze dacă prelucrarea reglementată de articolul 10 din directiva menționată îndeplinește cerința de a oferi garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate.

49.

Prin urmare, prima dintre condiții este aceea că prelucrarea datelor biometrice și genetice trebuie să fie strict necesară [„absolument nécessaire” în versiunea în limba franceză]. În opinia noastră, nu există nicio îndoială că este vorba în acest caz despre o cerință sporită, deoarece articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2016/680 se limitează doar să facă referire la necesitatea prelucrării ca o condiție a legalității acesteia. Observăm însă că, fără avea pretenția de a fi exhaustive, versiunile în limbile spaniolă, germană, engleză, italiană, polonă, portugheză sau română stabilesc, la articolul 10 din această directivă, un prag formulat diferit întrucât aceste versiuni se referă la o prelucrare strict necesară ( 43 ). Deși nuanța, chiar subtilă, există, considerăm că ea nu are realmente consecințe asupra naturii testului care rezultă de aici. În schimb, articolul 10 din Directiva 2016/680 impune în mod clar un nivel sporit de exigență, considerat necesar în prezența unor ingerințe grave în dreptul la protecția datelor cu caracter personal ( 44 ), în raport cu ceea ce se admite în cadrul regimului general aplicat datelor care nu sunt speciale. Prin urmare, ideea unei necesități stricte trebuie avută în vedere în mod constant.

50.

Pentru o mai mare coerență a acesteia din urmă, începem cu examinarea scopurilor. Datele cu caracter personal trebuie să fie colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și să nu fie prelucrate într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri, ceea ce necesită o examinare a dreptului intern care, prin diferitele sale surse, constituie regimul juridic al înregistrărilor polițienești, examinare care urmează să fie efectuată de instanța de trimitere. Simpla invocare a unui scop urmărit de articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680 nu poate fi suficientă pentru a constata că este îndeplinită cerința prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din această directivă. Deși Directiva 2016/680 recunoaște nevoia autorităților competente de a prelucra date cu caracter personal colectate în contextul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a anumitor infracțiuni specifice dincolo de acest context, pentru a înțelege mai bine activitățile infracționale și a face legături între diferitele infracțiuni detectate ( 45 ), dreptul național care delimitează această activitate trebuie să identifice scopurile prelucrării, care trebuie să fie enunțate în mod clar ( 46 ). În plus, în ceea ce privește obiectivul de prevenire, cercetare, depistare și urmărire penală a infracțiunilor, „numai combaterea infracționalității grave și prevenirea amenințărilor grave la adresa siguranței publice sunt de natură să justifice ingerințe grave în drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă […]. Prin urmare, numai ingerințele în drepturile fundamentale menționate care nu au caracter grav pot fi justificate de obiectivul de prevenire, cercetare, depistare și urmărire penală a infracțiunilor în general” ( 47 ).

51.

Dispozițiile naționale trebuie să fie clare și precise ( 48 ), pentru ca persoanele vizate să poată să fie informate cu privire la riscurile, normele, garanțiile și drepturile ( 49 ) referitoare la prelucrarea în cauză. În opinia noastră, controlul caracterului legitim al scopului urmărit nu se poate limita la examinarea simplei mențiuni în dreptul intern a unui scop comun cu cele ale Directivei 2016/680, scopul fiind legitimat și de condițiile de urmărire a acestuia. În plus, insuficient de detaliat în ceea ce privește condițiile punerii sale practice în aplicare, scopul urmărit, deși legitim, nu va putea fi considerat ca fiind nici explicit și nici determinat, tot în sensul articolului 4 litera (b) din Directiva 2016/680. Or, clarificarea și determinarea scopurilor sunt etape esențiale pentru a se putea efectua examinarea necesității stricte.

52.

În ceea ce privește principiul potrivit căruia datele cu caracter personal colectate și prelucrate trebuie să fie adecvate, relevante și neexcesive în ceea ce privește scopurile în care sunt prelucrate, este vorba despre principiul reducerii la minimum a datelor ( 50 ), astfel cum este exprimat la articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2016/680.

53.

Caracterul adecvat și relevant al datelor nu pare a priori să ridice probleme, fotografiile, amprentele și ADN‑ul fiind factori cunoscuți de identificare unică ce permit stabilirea, prin comparație, a participării prezumate a persoanei vizate la săvârșirea infracțiunii, fie în cadrul procedurii penale în curs, fie prin comparație cu elemente de probă colectate în cadrul unor proceduri trecute.

54.

Considerentul (26) al Directivei 2016/680 include în principiul reducerii la minimum a datelor verificarea duratei necesare de stocare a datelor în cauză ( 51 ) și arată că datele „ar trebui prelucrate doar în cazul în care scopul prelucrării nu poate fi îndeplinit, în mod rezonabil, prin alte mijloace” ( 52 ). În ceea ce privește, în plus, derogările și restricțiile de la dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal, acestea trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar ( 53 ). Trebuie să se stabilească un raport rezonabil între datele care urmează să fie stocate și obiectivul ( 54 ) urmărit. Deși nu este vorba despre a repune în discuție contribuția efectivă a fișierelor de date, consultate de autoritățile naționale, la reprimarea anumitor infracțiuni, uneori cele mai grave, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă deja că astfel de sisteme nu pot fi puse în aplicare într‑o logică excesivă de maximizare a informațiilor plasate în ele și a duratei de stocare a acestora. Într‑adevăr, fără respectarea unei proporționalități necesare în raport cu obiectivele legitime care le sunt atribuite, avantajele pe care le aduc ar fi afectate de atingerile grave pe care le‑ar aduce drepturilor și libertăților pe care statele trebuie să le asigure ( 55 ).

55.

Curtea a amintit recent, în contextul RGPD și în legătură cu principiul reducerii la minimum a datelor, că, pentru a respecta cerința proporționalității exprimată de dispoziția care prevede acest principiu, „reglementarea care stă la baza prelucrării trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective și să impună o serie de cerințe minime astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal sunt vizate să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz. Această reglementare trebuie să fie obligatorie din punct de vedere juridic în dreptul intern și în special să indice în ce împrejurări și în ce condiții poate fi luată o măsură care prevede prelucrarea unor asemenea date, garantând în acest mod că ingerința este limitată la strictul necesar” ( 56 ). În plus, reglementarea menționată trebuie „să se întemeieze pe criterii obiective pentru a defini împrejurările și condițiile” ( 57 ) în care o persoană este obligată să furnizeze datele sale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către autoritățile competente.

56.

Articolul 10 prevede, ca una dintre condițiile de autorizare a prelucrării de categorii speciale de date cu caracter personal, că o astfel de prelucrare trebuie să fie autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern. Considerentul (33) al Directivei 2016/680 precizează ce se înțelege prin „dreptul intern” și calitățile pe care acesta trebuie să le aibă. Astfel, dreptul intern trebuie să fie clar și precis, iar aplicarea să fie previzibilă. Conținutul acestuia este stabilit la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, care prevede că dreptul intern ce reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate precizează „cel puțin obiectivele prelucrării, datele cu caracter personal care urmează să fie prelucrate și scopurile prelucrării”. Distincția dintre obiectivele prelucrării și scopurile acesteia nu pare, la prima vedere, evidentă. Considerăm însă că, deși scopul poate fi formulat la un anumit nivel de generalitate, obiectivele ar trebui să precizeze utilitatea concretă și imediată a prelucrării avute în vedere ( 58 ). Astfel, dreptul intern trebuie să evidențieze suficient motivele pentru care a fost autorizată prelucrarea acestei categorii speciale de date.

57.

Având în vedere riscurile pe care le implică prelucrarea datelor cu caracter personal numite sensibile, aceasta trebuie să fie însoțită de garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate. Pentru a fi adecvate, aceste garanții trebuie să fie, deloc surprinzător, prevăzute de lege ( 59 ). Aprecierea existenței acestor garanții necesită o vedere de ansamblu cu privire la toate condițiile pentru a fi în măsură să se aprecieze conținutul exact al prelucrării în discuție și să se asigure o protecție eficientă împotriva prelucrărilor improprii sau abuzive ( 60 ). Astfel, considerentul (37) al Directivei 2016/680 menționează ca exemple de asemenea garanții „posibilitatea de a colecta aceste date numai în legătură cu alte date referitoare la persoana fizică respectivă, posibilitatea de a garanta în mod adecvat datele colectate, reguli mai stricte privind accesul la date al personalului autorității competente și interzicerea transmiterii datelor respective”. În materie de prelucrare a datelor sensibile, întrucât este vorba despre o ingerință gravă și în considerarea riscurilor de abuz legate de calitatea intrinsecă a acestor date, chestiunile legate de durata de păstrare a acestora și de accesul autorităților competente sunt fundamentale. Prin urmare, aprecierea conformității prelucrării avute în vedere cu prevederile articolului 10 din Directiva 2016/680 implică de asemenea o examinare riguroasă a tuturor aspectelor prelucrării avute în vedere care trebuie, așadar, să fie formulate în mod clar de dreptul național ( 61 ) și să răspundă normelor stabilite de dreptul Uniunii.

58.

Astfel, rezultă din cele ce precedă că articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 literele (b) și (c) și cu articolul 8 din această directivă și interpretat în lumina articolelor 7, 8 și a articolului 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că colectarea și prelucrarea datelor biometrice și genetice, precum fotografiile, amprentele digitale și prelevarea de probe în vederea realizării unui profil ADN, prin aceea că constituie o ingerință gravă în dreptul la protecția datelor cu caracter personal, sunt autorizate numai în cazul în care sunt strict necesare pentru urmărirea unor obiective legate de infracționalitatea gravă, pe care dreptul intern trebuie să le identifice în mod clar. Natura și numărul de date cu caracter personal prelucrate trebuie să fie strict adecvate și în concordanță cu obiectivul și scopul urmărite. În această privință, dreptul intern trebuie să se conformeze unuia dintre scopurile urmărite de Directiva 2016/680. Acesta trebuie să indice de asemenea care sunt obiectivele concrete urmărite care pot contribui la realizarea scopului respectiv. Trebuie de asemenea precizate în mod concret motivele pentru care, în pofida faptului că este vorba despre o ingerință gravă, prelucrarea acestor date și în special a datelor genetice rezultă a fi strict necesară în acest scop. În plus, dreptul intern trebuie să enunțe cu claritate condițiile de prelucrare a datelor în toate dimensiunile sale, cu alte cuvinte de la condițiile de colectare până la condițiile de acces la date și de ștergere a acestora, trecând prin stabilirea precisă și în mod necesar strict limitată a domeniului de aplicare personal al măsurii de colectare și de prelucrare. Fiecare dintre aceste condiții trebuie să fie limitată la strictul necesar. Regimul astfel definit trebuie să fie de natură să protejeze în mod eficient persoanele împotriva riscurilor de abuz reprezentate în special de prelucrarea datelor genetice. Va reveni instanței de trimitere sarcina de a se asigura că toate aceste cerințe sunt respectate cu strictețe.

59.

Astfel, Curtea nu pare să dispună pe deplin de toate informațiile privind situația dreptului intern care guvernează înregistrarea polițienească pentru a se putea pronunța ea însăși cu privire la compatibilitatea înregistrării respective cu dreptul Uniunii. Trebuie spus însă că anumite elemente ale acestei înregistrări ridică deja unele întrebări și chiar preocupări.

60.

În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere menționează că prelucrarea are ca obiectiv o activitate de investigare și se înscrie în cadrul executării activităților Ministerului de Interne. Reiese, în plus, din articolul 27 din ZMVR că datele înregistrate de poliție în temeiul articolului 68 din această lege sunt utilizate „numai” în cadrul apărării securității naționale, combaterii criminalității și menținerii ordinii publice ( 62 ). Datele colectate în cadrul înregistrării polițienești vor fi prelucrate în vederea desfășurării procedurii penale în care persoana în cauză a fost acuzată, dar și „în alte scopuri legate de combaterea criminalității”, conform înscrisurilor guvernului bulgar și, dacă este cazul, prin comparație. Desigur, aceste scopuri par să corespundă prima facie celor menționate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680, în special scopurile de depistare și de investigare a infracțiunilor. Cu toate acestea, lipsa unei determinări precise a scopului urmărit sau chiar cumulul de scopuri invocate, precum și lipsa explicării motivelor pentru care un astfel de scop (sau scopuri) justifică un astfel de mijloc (și anume, amintim, colectarea și prelucrarea obligatorie și sistematică a trei tipuri de date cu caracter personal care se încadrează în categoriile speciale care trebuie să beneficieze de o protecție sporită în temeiul articolului 10 din Directiva 2016/680, printre care profilul ADN, ale persoanelor acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu) ( 63 ) par manifeste și riscă să împiedice celelalte etape ale testului care trebuie să fie aplicat. În special, în ceea ce privește alimentarea unui fișier automatizat cu profilul ADN al persoanei în cauză, efortul dreptului intern în legătură cu explicarea necesității de a recurge la o astfel de prelucrare trebuie să fie deosebit de susținut pentru a se demonstra că rezultatul la care s‑a ajuns este consecința unei evaluări comparative efectuate cu seriozitate a intereselor existente.

61.

Chiar dacă scopurile pretins urmărite de înregistrarea efectuată de poliție păreau conforme cu cele menționate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680, dreptul intern nu a stabilit și nici nu a precizat legăturile dintre amploarea colectării – fie cu privire la numărul de persoane vizate sau la numărul de date colectate și prelucrate – și scopurile urmărite.

62.

Întrucât Curtea a statuat deja că eficacitatea urmăririi penale nu depinde în general de un singur instrument de investigație, ci de toate instrumentele de investigație de care dispun autoritățile naționale competente în acest scop ( 64 ), atunci când un stat membru permite acestor autorități să colecteze și să prelucreze date cu caracter personal atât de sensibile ca profilul ADN, motivele pentru care aceste date trebuie să facă obiectul unei prelucrări în vederea investigării în curs ar trebui să fie precizate în mod specific.

63.

Subliniem de asemenea că toate persoanele acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu trebuie să se supună înregistrării polițienești. Or, instanța de trimitere precizează că aproape toate infracțiunile prevăzute de Codul penal se încadrează în aceste categorii (infracțiune săvârșită cu intenție/infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu). Toate datele sunt prelevate în stadiul punerii sub acuzare, în timp ce, după cum impune dreptul penal procesual bulgar, au fost deja colectate suficiente probe ale vinovăției persoanei acuzate. Din perspectiva înregistrării polițienești, persoanele care vor fi declarate efectiv vinovate la finalul procedurii nu sunt însă tratate diferit de cele care nu vor fi declarate vinovate, cu excepția, se pare, a unui drept la ștergerea datelor prelucrate odată cu achitarea definitivă a persoanei. Or, fiind vorba despre ingerințe grave și date sensibile care necesită o protecție sporită, ne întrebăm de ce nu se inversează această logică, cu alte cuvinte de ce să nu se aștepte condamnarea pentru faptele reproșate înainte de a proceda la înregistrarea polițienească, ceea ce ar avea cel puțin meritul de a întări selectivitatea măsurii. Cu toate acestea, Curtea nu dispune de informații privind motivele alegerii legiuitorului național.

64.

Nici natura infracțiunii pentru care a fost dispusă punerea sub acuzare nu este mai mult luată în considerare. Dacă ar trebui să se schematizeze la extrem, s‑ar putea susține că persoana acuzată de săvârșirea unei contravenții rutiere va fi tratată în același mod ca și cea acuzată de omor. Legislația nu pare să prevadă cazurile în care nu se procedează la înregistrarea polițienească cu privire la toate datele în cauză. Or, cel puțin în ceea ce privește procedurile penale în curs, nu toate vor necesita realizarea unui profil ADN pentru a atesta vinovăția persoanei în cauză. Deși, întrucât este „limitată” la persoanele acuzate, măsura nu este ca atare generalizată, în schimb, în ceea ce privește categoria largă a persoanelor menționate, aplicarea sa nediferențiată pune în mod clar probleme. Pe de altă parte, prin faptul că nu a făcut distincție în funcție de gravitatea infracțiunii, dreptul intern rezultă deja, numai cu privire la acest aspect, ca fiind dificil de conciliat cu jurisprudența amintită la punctul 50 din prezentele concluzii.

65.

De asemenea, ar trebui să se acorde o atenție deosebită condițiilor de păstrare a datelor și de acces la aceste date, în legătură cu care Curtea dispune de puține informații.

66.

În sfârșit, problema comparării datelor astfel prelevate ne inspiră două serii de comentarii. Mai întâi, în ceea ce privește compararea cu elementele de probă adunate în cadrul unor anchete anterioare, o interpretare strict necesară a acestui obiectiv va putea justifica eventual numai o comparare imediată a urmelor, fără a fi necesară păstrarea datelor persoanelor acuzate pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. În continuare, dacă ideea este de a crea o bază de date pentru a facilita soluționarea viitoarelor infracțiuni, așadar în caz de recidivă, nu se justifică în mod clar alimentarea acestei baze cu date sensibile cu caracter personal ale unor persoane în privința cărora, deși nu au fost încă găsite vinovate, ar fi deja puse în aplicare elemente de combatere a riscului cu totul ipotetic de recidivă pe care l‑ar reprezenta.

67.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia și la a patra întrebare preliminară adresate de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) după cum urmează:

Articolul 6 litera (a) din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului, citit în lumina articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că verificarea instanței penale competente care este sesizată cu o cerere de autorizare a executării coercitive a înregistrării efectuate de poliție a datelor cu caracter personal, în special a datelor biometrice și genetice, căreia persoana acuzată de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu a refuzat să i se supună, se limitează la constatarea deciziei de punere sub acuzare și a refuzului persoanei în cauză, fără ca aceasta să poată aprecia existența caracterului suficient al elementelor de probă care au condus la decizia de punere sub acuzare a persoanei respective, întrucât chestiunea caracterului suficient al elementelor de probă pe care s‑a întemeiat acuzarea va putea fi invocată în mod util în fața instanței, eventual într‑o fază ulterioară a procedurii penale.

Articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 literele (b) și (c) și cu articolul 8 din această directivă și interpretat în lumina articolelor 7, 8 și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că colectarea și prelucrarea datelor biometrice și genetice, precum fotografiile, amprentele digitale și prelevarea de probe în vederea realizării unui profil ADN, prin aceea că constituie o ingerință gravă în dreptul la protecția datelor cu caracter personal, sunt permise numai în cazul în care sunt strict necesare pentru urmărirea unor obiective legate de criminalitatea gravă, pe care dreptul intern trebuie să le identifice în mod clar. Natura și numărul de date cu caracter personal prelucrate trebuie să fie strict adecvate și în concordanță cu obiectivul și scopul urmărite. În această privință, dreptul intern trebuie să urmărească unul dintre scopurile urmărite de Directiva 2016/680. Acesta trebuie să indice de asemenea care sunt obiectivele concrete urmărite care pot contribui la realizarea scopului respectiv. Trebuie de asemenea precizate în mod concret motivele pentru care, în pofida faptului că este vorba despre o ingerință gravă, prelucrarea acestor date și în special a datelor genetice rezultă a fi strict necesară în acest scop. În plus, dreptul intern trebuie să enunțe cu claritate condițiile de prelucrare a datelor în toate dimensiunile sale, cu alte cuvinte de la condițiile de colectare până la condițiile de acces la date și de ștergere a acestora, trecând prin stabilirea precisă și în mod necesar strict limitată a domeniului de aplicare personal al măsurii de colectare și de prelucrare. Fiecare dintre aceste condiții trebuie să fie limitată la strictul necesar. Regimul astfel definit trebuie să fie de natură să protejeze în mod eficient persoanele împotriva riscurilor de abuz reprezentate în special de prelucrarea datelor genetice. Revine instanței de trimitere sarcina de a se asigura că toate aceste cerințe sunt respectate.