1

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită, în primul rând, anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 20 noiembrie 2019, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑502/16, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2019:795), prin care acesta a obligat‑o in solidum la plata, cu titlu de reparație a prejudiciului lor moral suferit ca urmare a decesului domnului Alessandro Missir Mamachi di Lusignano, a sumei de 10000 de euro domnului Stefano Missir Mamachi di Lusignano, precum și a sumei de 10000 de euro doamnei Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano, și, în al doilea rând, evocarea cauzei în vederea respingerii acțiunii în primă instanță ca inadmisibilă.

2

Articolul 40 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă prezentului litigiu (denumit în continuare „statutul”), prevede:

„(1)   Funcționarului titular i se poate acorda, în mod excepțional și la cererea sa, un concediu fără plată pentru interese personale.

[…]

(2)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 15, durata concediului este limitată la un an. Concediul poate fi prelungit de mai multe ori cu perioade de câte un an.

Fiecare perioadă de prelungire nu poate depăși un an. Durata totală a concediului pentru interese personale, raportată la întreaga carieră a funcționarului, nu poate depăși 12 ani.

Cu toate acestea, atunci când concediul este solicitat pentru a permite funcționarului:

[…]

concediul poate fi prelungit fără limitare, în măsura în care la fiecare reînnoire subzistă condițiile care au justificat acordarea concediului.

[…]”

3

Articolul 42b primul paragraf din statut prevede:

„Atunci când soțul, o rudă pe linie ascendentă sau pe linie descendentă, un frate sau o soră al/a funcționarului suferă de o boală gravă sau are un handicap grav, dovedite prin certificat medical, funcționarul în cauză are dreptul la o perioadă de concediu din motive familiale fără plata salariului de bază. Durata totală a acestui tip de concediu, raportată la întreaga carieră a funcționarului, nu poate depăși nouă luni.”

4

Potrivit articolului 55a din statut:

„(1)   La cerere, orice funcționar poate fi autorizat să își exercite activitatea cu normă redusă.

Autoritatea împuternicită să facă numiri poate acorda o astfel de autorizație în măsura în care aceasta este compatibilă cu interesul serviciului.

(2)   Funcționarii au dreptul la autorizație în următoarele cazuri:

[…]

[…]”

5

Articolul 73 din statut prevede:

„(1)   În condițiile stabilite de o reglementare adoptată de comun acord de către autoritățile împuternicite să facă numiri ale instituțiilor Uniunii [Europene] după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor, funcționarul este asigurat, de la data începerii raporturilor de muncă, împotriva riscurilor de boală profesională și de accident. Funcționarul contribuie în mod obligatoriu, în limita a 0,1 % din salariul său de bază, la asigurarea împotriva altor riscuri decât cele profesionale.

Riscurile neasigurate sunt precizate în reglementarea respectivă.

(2)   Prestațiile garantate sunt următoarele:

[…]”

6

Articolul 90 din statut prevede:

„(1)   Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o cerere de adoptare a unei decizii în ceea ce o privește. În termen de patru luni de la data depunerii cererii, autoritatea comunică persoanei în cauză decizia motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menționat anterior, nu se dă niciun răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca o decizie implicită de respingere a cererii, care poate face obiectul unei reclamații în conformitate cu alineatul următor.

(2)   Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează, indiferent dacă autoritatea menționată anterior a adoptat o decizie sau dacă nu a adoptat o măsură impusă de statut. Reclamația trebuie depusă în termen de trei luni. […]

[…]

[…] În cazul în care, la expirarea termenului menționat anterior, nu se dă niciun răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca fiind o decizie implicită de respingere a reclamației, care poate fi atacată în justiție în conformitate cu articolul 91.”

7

Articolul 91 alineatul (1) din statut prevede:

„Curtea de Justiție [a Uniunii Europene] este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu între Uniune și oricare dintre persoanele cărora li se aplică prezentul statut și privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă în sensul articolului 90 alineatul (2). […]”

8

Istoricul cauzei, astfel cum a fost prezentat la punctele 1-9 din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

9

Domnul Alessandro Missir Mamachi di Lusignano, care urma să ocupe funcția de consilier politic și diplomatic la delegația Comisiei în Maroc, a fost asasinat împreună cu soția sa la 18 septembrie 2006 la Rabat (Maroc). Aceste asasinate au fost comise într‑o casă închiriată de respectiva delegație pentru domnul Alessandro Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „funcționarul defunct”), soția sa și cei patru copii ai lor.

10

La 12 mai 2009, domnul Livio Missir Mamachi di Lusignano, tatăl funcționarului defunct, a introdus la Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene o acțiune având ca obiect obligarea Comisiei la repararea atât a prejudiciilor materiale suferite de copiii funcționarului defunct, cât și a prejudiciilor morale suferite de aceștia, de el însuși în calitate de tată al funcționarului defunct și de acesta din urmă în numele copiilor săi care s‑au subrogat în drepturile sale.

11

Prin Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), Tribunalul Funcției Publice a respins această acțiune ca inadmisibilă în măsura în care se urmărea obținerea reparării prejudiciilor morale și ca nefondată în măsura în care se urmărea obținerea reparării prejudiciilor materiale.

12

Tatăl și copiii funcționarului defunct au formulat recurs la Tribunal împotriva acestei hotărâri pentru a obține anularea ei.

13

Tribunalul a admis acest recurs prin Hotărârea din 10 iulie 2014, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (T‑401/11 P, EU:T:2014:625). Această hotărâre a făcut obiectul unei reexaminări de către Curte, care a anulat‑o în parte prin Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588). În urma trimiterii spre rejudecare după reexaminare, Tribunalul s‑a pronunțat, prin Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), cu privire la motivele pe care nu le‑a examinat în Hotărârea din 10 iulie 2014, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (T‑401/11 P, EU:T:2014:625).

14

La 16 septembrie 2011, tatăl și copiii funcționarului defunct, cărora li s‑au alăturat mama, fratele și sora acestui funcționar, au introdus la Tribunal, în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE, o acțiune care a fost radiată prin Ordonanța din 25 noiembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑494/11, nepublicată, EU:T:2015:909), după ce reclamanții s‑au desistat.

15

La 17 septembrie 2011, tatăl funcționarului defunct, substituit după decesul său de către succesorii săi în drepturi, precum și copiii funcționarului, cărora li s‑au alăturat mama, fratele și sora acestuia, au depus din nou, potrivit procedurii prevăzute la articolul 90 alineatul (1) din statut, cereri de reparare a prejudiciilor morale pe care le‑ar fi suferit.

16

Prin decizia din 17 ianuarie 2012, Comisia a respins aceste cereri. La 13 aprilie 2012, succesorii în drepturi ai tatălui funcționarului defunct, copiii, mama, fratele și sora acestui funcționar au formulat o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei din 17 ianuarie 2012. Prin decizia din 26 iulie 2012, autoritatea împuternicită să facă numiri a respins această reclamație.

17

La 7 noiembrie 2012, succesorii în drepturi ai tatălui funcționarului defunct, copiii, mama, fratele și sora acestui funcționar au introdus la Tribunalul Funcției Publice, în temeiul articolului 270 TFUE, o acțiune împotriva deciziei din 26 iulie 2012. Această acțiune a fost înregistrată sub numărul de referință F‑132/12.

18

Prin intermediul acestei acțiuni, ei au solicitat Tribunalului Funcției Publice anularea deciziei amintite, obligarea Comisiei la repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit ei, precum și a celui al funcționarului defunct și obligarea acestei instituții la plata unor dobânzi compensatorii și a dobânzilor de întârziere. Mai precis, fratele și sora funcționarului defunct au solicitat obligarea Comisiei la plata către fiecare dintre ei a sumei de 154350 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit.

19

Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice a fost suspendată pentru prima dată pentru a ține seama de deciziile prin care s‑a finalizat judecata în cauzele T‑401/11 P și T‑494/11, menționate la punctele 13 și 14 din prezenta hotărâre, și a doua oară pentru a lua în considerare reexaminarea de către Curte în cauza C‑417/14 RX‑II, precum și trimiterea spre rejudecare la Tribunal în cauza T‑401/11 P RENV‑RX, evocate la același puncte.

20

La 2 septembrie 2016, în temeiul Regulamentului (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia (JO 2016, L 200, p. 137), cauza F‑132/12 a fost transferată la Tribunal și înregistrată sub numărul de referință T‑502/16.

21

Comisia a contestat atât admisibilitatea, cât și temeinicia acțiunii respective.

22

În ceea ce privește admisibilitatea, Comisia a apreciat că fratele și sora funcționarului defunct nu puteau fi considerați persoane cărora li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, astfel încât Tribunalul, sesizat în temeiul competenței sale de instanță a funcției publice, conferită de articolul 270 TFUE, nu era competent, și că acțiunea era inadmisibilă.

23

Tribunalul a respins această excepție de inadmisibilitate la punctele 40-64 din hotărârea atacată, apreciind că fratele și sora funcționarului defunct aveau calitate procesuală activă pe calea acțiunii prevăzute la articolul 270 TFUE.

24

În susținerea acestei respingeri, Tribunalul a amintit că o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 din statut nu este admisibilă decât în cazul în care privește un litigiu între Uniune și o persoană căreia i se aplică statutul. Pentru ca un reclamant să fie considerat ca aplicându‑i‑se statutul, Tribunalul a apreciat că acesta nu trebuie să fie menționat sub orice formă, ci sub o formă care fie reflectă o legătură relevantă între el și actul pe care îl atacă, fie reflectă o asemenea legătură între el și funcționarul căruia atingerea adusă intereselor sale i‑ar cauza un prejudiciu propriu. Or, potrivit Tribunalului, aceasta este situația fraților și surorilor unui funcționar, având în vedere că sunt menționați la articolele 40, 42b și 55a din statut. Tribunalul subliniază în această privință că legiuitorul Uniunii a intenționat să ia act prin dispoziții statutare concrete de relația lor apropiată cu funcționarul. Tribunalul a precizat că faptul că, la data asasinării funcționarului defunct, fratele și sora acestuia nu se aflau concret în niciuna dintre situațiile avute în vedere la articolele 40, 42b și 55a din statut nu exclude în niciun fel recunoașterea statutară a legăturilor dintre frați. Astfel, conform punctului 54 din hotărârea atacată, aceste dispoziții din statut sunt relevante nu pentru că ar corespunde situației concrete a părților la momentul faptelor, ci pentru că exprimă recunoașterea statutară a legăturilor de familie dintre funcționari și frații și surorile lor. Potrivit Tribunalului, această apreciere este confirmată de aprecierile Curții de la punctele 41 și 42 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588).

25

Tribunalul concluzionează la punctul 57 din hotărârea atacată că frații și surorile unui funcționar trebuie considerați ca fiind persoane „cărora li se aplică […] statut[ul]” pentru stabilirea căii legale care trebuie urmată atunci când ei intenționează să solicite repararea prejudiciului moral pe care l‑au suferit prin decesul fratelui sau al surorii lor funcționar, de care instituția ar fi, în opinia lor, răspunzătoare. Tribunalul a mai precizat în esență că faptul că frații și surorile unui funcționar nu figurează pe lista în cascadă prevăzută la articolul 73 din statut și, prin urmare, nu sunt beneficiari potențiali ai prestațiilor garantate în temeiul acestui articol, dar sunt menționați la alte dispoziții din statut care reflectă o legătură relevantă cu funcționarul decedat nu înseamnă în niciun caz că aceștia sunt privați de posibilitatea procedurală de a solicita, prin intermediul articolului 270 TFUE, repararea propriului prejudiciu.

26

În ceea ce privește aprecierile referitoare la temeinicia cererilor de despăgubire formulate de fratele și de sora funcționarului defunct, Tribunalul a respins printre altele, la punctele 134 și 135 din hotărârea atacată, criticile Comisiei întemeiate pe punctele 33 și 34 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), pentru motivul că aceste aspecte priveau competența Tribunalului, iar nu temeinicia cererilor respective.

27

Pe de altă parte, la punctele 155-172 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentația Comisiei potrivit căreia fratele și sora funcționarului defunct nu au demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unei legături de cauzalitate între încălcarea de către Comisie a obligației sale de protecție a funcționarului defunct și prejudiciul suferit de ei. Tribunalul s‑a întemeiat în această privință pe recunoașterea definitivă, în Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), precum și în Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874, punctul 63), a legăturii de cauzalitate dintre această încălcare și asasinarea funcționarului defunct și a considerat că faptul că prejudiciul moral suferit de fratele și de sora acestui funcționar constituia un prejudiciu prin ricoșeu sau mediat în raport cu prejudiciul suferit de funcționar era lipsit de incidență asupra faptului că acest prejudiciu moral trebuia să fie recunoscut ca fiind reparabil potrivit principiilor generale comune statelor membre.

28

În sfârșit, pe baza tuturor motivelor reluate în hotărârea atacată, Tribunalul a obligat Comisia in solidum la plata sumei de 10000 de euro fiecăruia dintre fratele și sora funcționarului defunct, cu titlu de reparare a prejudiciului moral suferit de aceștia, majorată cu dobânzi moratorii.

29

Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:

30

Domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano solicită Curții:

31

În susținerea recursului, Comisia invocă două motive. În cadrul primului motiv, apreciază că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a considerat că fratele și sora funcționarului defunct aveau posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție în temeiul articolului 270 TFUE pentru a obține despăgubirea prejudiciului rezultat din decesul acestui funcționar. În cadrul celui de al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, Comisia susține că Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare.

32

Primul motiv cuprinde două aspecte.

33

Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că fratele și sora funcționarului defunct pot formula o acțiune în temeiul articolului 270 TFUE întrucât sunt persoane cărora li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta.

34

În primul rând, Comisia susține că, la punctele 48-64 din hotărârea atacată, Tribunalul a enunțat și a aplicat în mod eronat o declarație de principiu potrivit căreia un membru al familiei unui funcționar este o persoană căreia i se aplică statutul ca urmare a legăturii sale de familie cu funcționarul. Articolul 91 alineatul (1) din statut nu s‑ar referi la o legătură în temeiul căreia se consideră că unei persoane i se aplică statutul, ci la dreptul unei persoane căreia i se aplică statutul de a contesta un act care o lezează. Potrivit Comisiei, Tribunalul nu putea deduce din articolele 40, 42b și 55a din statut că unui frate sau unei surori a unui funcționar li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta, întrucât obligațiile prevăzute de respectivele articole ar exista numai în privința funcționarilor, iar nu a membrilor familiei lor. Aceștia din urmă nu ar fi desemnați de legiuitorul Uniunii ca putând beneficia de o prestație prevăzută de statut. În consecință, numai funcționarii ar avea dreptul de a exercita o acțiune în justiție în temeiul articolelor amintite.

35

În al doilea rând, Comisia consideră că criteriul enunțat și aplicat de Tribunal la punctele 51-62 din hotărârea atacată, potrivit căruia o persoană este menționată sub o formă care reflectă o legătură între aceasta și funcționarul căruia atingerea adusă intereselor sale i‑ar cauza un prejudiciu propriu, este contrar modului de redactare a articolului 91 alineatul (1) din statut, care menționează o persoană căreia i se aplică statutul care contestă un act care o lezează. Criteriul decisiv pentru Tribunal ar fi acela al atingerii aduse intereselor funcționarului, iar nu cel al atingerii aduse intereselor persoanei care își exercită dreptul la instanță. Așadar, criteriul reținut de Tribunal ar conduce la o apreciere discreționară a pertinenței legăturii existente între reclamant și actul pe care îl atacă și ar generaliza astfel accesul la instanța menționată la articolul 91 alineatul (1) din statut. Acest criteriu ar goli de orice conținut condiția admisibilității referitoare la existența unui act care îl lezează pe reclamant, întrucât, în prezența unei dispoziții din statut, oricare ar fi ea, chiar dacă nu se aplică unei persoane determinate, aceasta din urmă ar putea fi considerată totuși o persoană căreia i se aplică statutul, independent de orice legătură între actul pe care îl contestă și obligațiile prevăzute de statut.

36

În al treilea rând, contrar a ceea ce reiese din hotărârea atacată, punctele 30-35 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), nu ar confirma interpretarea dată de Tribunal noțiunii „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta. Astfel, la punctul 34 din hotărârea citată, Curtea ar fi stabilit că unei persoane i se aplică statutul atunci când intră în domeniul de aplicare al acestuia, care este determinat prin dispoziții specifice din statut ce vizează alte persoane decât funcționari ca fiind destinatarii potențiali ai unei prestații precise, la fel ca articolul 73 din statut, care prevede că membrii de familie ai unui funcționar sunt beneficiari potențiali ai anumitor prestații în cazul decesului acestuia din urmă. Prin urmare, Curtea ar fi considerat că articolul 73 din statut este relevant pentru a determina dacă frații și surorile unui funcționar sunt sau nu persoane cărora li se aplică statutul nu pentru că exprimă o legătură între un funcționar și familia sa în general, ci pentru că se poate aplica anumitor membri specifici ai familiei unui funcționar în cazul decesului acestuia. Potrivit Comisiei, dat fiind că, în susținerea acțiunii formulate, fratele și sora funcționarului defunct invocă un prejudiciu moral care rezultă din decesul acestuia din urmă, articolul 73 din statut ar fi singura dispoziție relevantă pentru a stabili dacă ei sunt sau nu persoane cărora li se aplică statutul. Or, în temeiul articolului menționat, ei nu ar fi în această situație.

37

Domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano consideră că primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

38

În temeiul articolului 270 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre Uniune și agenții acesteia, în limitele și în condițiile stabilite prin statut, precum și prin Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii. În conformitate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE și cu articolele 50a și 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, această competență este exercitată în primă instanță de Tribunal și în stadiul recursului de Curte.

39

Articolul 270 TFUE creează în acest mod o cale de atac pentru contenciosul funcției publice distinctă de căile de atac generale precum acțiunea în anulare reglementată de articolul 263 TFUE și acțiunea în despăgubire reglementată de articolul 268 TFUE și de articolul 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE.

40

Pentru a stabili competența instanței Uniunii sesizate în temeiul articolului 270 TFUE, trebuie să se ia în considerare, pe lângă termenii acestui articol, dispozițiile statutului, având în vedere trimiterea la acesta din urmă efectuată la articolul respectiv și în special articolele 90 și 91 din statut, care pun în aplicare articolul 270 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 30 și jurisprudența citată). Aceste dispoziții definesc competența menționată atât ratione materiae, cât și ratione personae.

41

În ceea ce privește competența ratione materiae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE, este necesar să se arate că statutul are drept finalitate reglementarea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii și funcționarii acestora, stabilind în special o serie de drepturi și de obligații reciproce (Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 31 și jurisprudența citată). Statutul reglementează în acest mod condițiile de încadrare în muncă a funcționarilor de către instituțiile Uniunii. În consecință, articolul 270 TFUE atribuie instanțelor Uniunii competența materială de a statua cu privire la litigiile care își au originea în raportul de muncă ce leagă aceste persoane de instituțiile Uniunii.

42

În măsura în care, în temeiul articolului 270 TFUE, astfel cum este pus în aplicare prin articolul 91 alineatul (1) din statut, Curtea este competentă să se pronunțe asupra „oricărui litigiu” dintre Uniune și persoanele cărora li se aplică statutul, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții orice litigiu între un funcționar și instituția de care depinde, chiar dacă este vorba despre o acțiune în despăgubire, atunci când acest litigiu își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar și instituția respectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, OH (Imunitate de jurisdicție), C‑758/19, EU:C:2021:603, punctul 24 și jurisprudența citată].

43

Așadar, competența ratione materiae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE provine din originea litigiului în discuție, astfel cum a fost definită la punctul 41 din prezenta hotărâre, iar nu din temeiul juridic care poate justifica dreptul la despăgubire ca atare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 50).

44

În ceea ce privește competența ratione personae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE, aceasta nu se referă decât la litigii individuale. Într‑adevăr, articolele 90 și 91 din statut instituie o procedură care este concepută exclusiv în vederea litigiilor individuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 1974, Union syndicale – Service public européen și alții/Consiliul, 175/73, EU:C:1974:95, punctul 19).

45

În plus, articolul 91 alineatul (1) din statut precizează că Curtea este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Uniune și „oricare dintre persoanele cărora li se aplică […] statut[ul]” și care privește legalitatea unui act care lezează persoana respectivă, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. În conformitate cu această din urmă dispoziție, „[o]rice persoană căreia i se aplică […] statut[ul]” poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează.

46

Aceste dispoziții, care se referă în termeni generali la orice persoană căreia i se aplică statutul, nu permit în sine să se facă distincție după cum acțiunea este introdusă de un funcționar sau de orice altă persoană căreia i se aplică statutul (Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 33). Astfel, potrivit dispozițiilor respective, competența ratione personae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE nu se limitează numai la acțiunile introduse de funcționari, ci le include și pe cele introduse de orice altă persoană căreia i se aplică statutul.

47

Pentru a determina persoanele, altele decât un funcționar, care pot fi considerate persoane „cărora li se aplică […] statut[ul]”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, trebuie amintit că, așa cum reiese din cuprinsul punctului 41 din prezenta hotărâre, statutul are drept finalitate reglementarea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii și funcționarii acestora.

48

Pentru a atinge acest obiectiv, statutul nu numai că stabilește o serie de drepturi și obligații reciproce între aceste instituții și funcționarii lor, ci conferă de asemenea anumitor membri ai familiei funcționarilor drepturi și avantaje.

49

Astfel, articolul 73 din statut acordă soțului supraviețuitor, copiilor, celorlalți descendenți și/sau ascendenților funcționarului, în anumite condiții, dreptul la prestații în caz de deces al acestuia din urmă.

50

În plus, articolele 40, 42b și 55a din statut permit soțului, unui ascendent, unui descendent, unui frate sau unei surori a unui funcționar, care suferă de o boală gravă sau de un handicap grav, să beneficieze de ajutorul acestui funcționar atunci când, în vederea acordării ajutorului în cauză, el își exercită dreptul de a solicita trimiterea sa în concediu pentru interese personale, trimiterea sa în concediu pentru motive familiale sau, respectiv, să lucreze cu fracțiune de normă. Aceste dispoziții, care urmăresc să permită unui funcționar să își concilieze viața profesională cu anumite imperative ale vieții sale private, conferă deci anumitor membri din familia sa aflați în dificultate un avantaj atunci când funcționarului respectiv i se acordă timp pentru a se ocupa de ei.

51

Acordarea drepturilor și avantajelor menționate acestor membri desemnați ai familiei funcționarului constituie o recunoaștere a legăturilor strânse de familie care unesc aceste persoane cu funcționarul și a influenței potențiale a acestor legături familiale asupra condițiilor în care funcționarul este chemat să își efectueze munca.

52

Luarea astfel în considerare, prin statut, a acestor membri ai familiei funcționarului are drept consecință faptul că sunt persoane „cărora li se aplică […] statut[ul]”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta, independent de aspectul dacă un reclamant dispune efectiv în speță de un drept sau de un avantaj conferit de statut cum sunt cele menționate la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre. Într‑adevăr, stabilirea competenței ratione personae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 alineatul (1) din statut este independentă de problema acordării efective a unui drept sau a unui avantaj persoanei căreia i se aplică statutul care introduce o acțiune în fața acestor instanțe. Dacă situația ar fi diferită, ar fi necesar, pentru a se statua asupra acestei competențe de a judeca o cerere introdusă în fața instanțelor respective, să se examineze în prealabil temeinicia acestei cereri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 35).

53

Aprecierea potrivit căreia membrii familiei unui funcționar menționați la articolele 40, 42b și 55a din statut sunt persoane cărora li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, nu este repusă în discuție de faptul că această din urmă dispoziție prevede că litigiul trebuie să privească legalitatea unui act care lezează o persoană căreia i se aplică statutul, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. Astfel, articolul 90 din statut instituie o procedură obligatorie prealabilă acțiunii, așa încât o acțiune nu poate fi introdusă în temeiul articolului 270 TFUE decât după ce reclamația formulată de reclamant a fost respinsă ca urmare a unei decizii, exprese sau implicite, a autorității împuternicite să facă numiri prin care i se respinge cererea. O acțiune în anulare sau în despăgubire introdusă în temeiul articolului 270 TFUE nu este deci admisibilă decât în prezența unei decizii exprese sau implicite de respingere a reclamației administrative, care este actul care lezează persoana căreia i se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut. Or, nimic nu se opune ca un membru al familiei unui funcționar desemnat de articolele 40, 42b și 55a din statut să fie destinatarul unei decizii de respingere a unei reclamații având ca obiect o decizie inițială care îl lezează, în conformitate cu articolele 90 și 91 din statut.

54

Pe de altă parte, contrar celor susținute de Comisie, aprecierea potrivit căreia competența ratione personae a instanțelor Uniunii sesizate în temeiul articolului 270 TFUE se poate întemeia pe articolele 40, 42b și 55a din statut, care conferă avantaje anumitor membri ai familiei funcționarului, nu are la bază o apreciere discreționară a legăturii existente între reclamant și actul pe care îl contestă. Astfel, este eronat să se considere că, în prezența unei dispoziții de orice natură din statut, un reclamant ar putea fi considerat întotdeauna o persoană căreia i se aplică statutul, independent de orice legătură între actul pe care îl contestă și obligațiile prevăzute de statut. O acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE nu este admisibilă decât cu condiția, pe de o parte, ca reclamantului să i se aplice statutul și să conteste o decizie de respingere a reclamației sale administrative, în sensul articolelor 90 și 91 din statut, și, pe de altă parte, ca litigiul să își aibă originea într‑un raport de muncă ce unește un funcționar sau un agent cu o instituție sau cu un organism al Uniunii.

55

Așadar, membrii familiei funcționarului menționați la articolele 40, 42b și 55a din statut sunt persoane cărora, deși nu sunt funcționari, li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta, ca urmare a legăturilor de familie pe care le au cu acest funcționar și care pot deci să introducă o acțiune în despăgubire atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă vizat la punctul anterior din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 42).

56

Prin urmare, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a considerat în esență la punctele 48-64 din hotărârea atacată că, având în vedere conținutul articolelor 40, 42b și 55a din statut, care implică recunoașterea de către acesta din urmă a legăturilor dintre un funcționar și frații și surorile sale, ei sunt persoane cărora li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta.

57

Pentru toate motivele care precedă, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

58

Comisia apreciază în esență că, în cazul în care Curtea ar considera că frații și surorile unui funcționar defunct sunt persoane cărora li se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, ar trebui totuși să țină seama de faptul că din cuprinsul punctelor 31-35 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), rezultă că, în cazul decesului unui funcționar, numai persoanele expres desemnate la articolul 73 din statut ar fi persoane cărora li se aplică acesta din urmă în vederea introducerii unei acțiuni în repararea prejudiciilor care rezultă din acest deces.

59

În consecință, la punctele 134 și 135 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept recunoscând fratelui și surorii funcționarului defunct calitatea procesuală activă în temeiul articolului 270 TFUE pentru a solicita repararea prejudiciului lor moral în temeiul unei alte dispoziții din statut decât articolul 73 din acesta și afirmând că trimiterea efectuată la punctele 33 și 34 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), este inadecvată și trebuie înlăturată.

60

Domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano apreciază că al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

61

Trebuie amintit că la punctele 33-35 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), Curtea a recunoscut competența ratione personae a Tribunalului Funcției Publice de a judeca cererea în despăgubire formulată de tatăl funcționarului defunct în nume propriu și în numele copiilor acestuia din urmă. Curtea a arătat în această privință că persoanelor respective li se aplică articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut în măsura în care această dispoziție îi desemnează în mod expres pe copiii funcționarului, precum și pe ascendenții săi drept persoane susceptibile, în cazul decesului acestuia, să beneficieze de prestațiile prevăzute de dispoziția în cauză. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, Curtea a precizat însă și că chestiunea dacă persoanele respective dispun efectiv de un drept la prestațiile garantate de statut nu poate fi luată în considerare în vederea stabilirii competenței ratione personae a Tribunalului, întrucât, dacă situația ar fi diferită, ar fi necesar, pentru a se statua cu privire la această competență, să se examineze în prealabil temeinicia unei cereri introductive formulate în fața sa.

62

Or, contrar celor susținute de Comisie, din cuprinsul punctelor 33 și 34 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), nu reiese că singurele persoane, altele decât funcționarii, care pot introduce o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE în urma decesului unui funcționar sunt cele prevăzute la articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut. Într‑adevăr, desemnarea în această dispoziție a soțului, a descendenților și a rudelor pe linie ascendentă ale funcționarului ca persoane susceptibile, în cazul decesului acestuia din urmă, să beneficieze de o prestație nu constituie decât o situație printre altele în care altor persoane decât funcționarilor li se aplică o dispoziție din statut, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, și pot, așadar, să introducă o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE. Desemnarea efectuată la articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut, dispoziție care prevede plata forfetară a anumitor prestații pecuniare unor persoane specifice în caz de deces al unui funcționar, nu circumscrie, așadar, persoanele cărora li se aplică statutul care pot introduce o acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri, distinctă de prestațiile menționate, în temeiul articolului 270 TFUE ca urmare a unui prejudiciu care rezultă din decesul unui funcționar.

63

În consecință, fără a săvârși o eroare de drept, în cadrul aprecierii temeiniciei cererilor în repararea prejudiciului ale fratelui și surorii funcționarului defunct adresate Comisiei, Tribunalul a considerat la punctele 134 și 135 din hotărârea atacată că punctele 33 și 34 din Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588), priveau stabilirea instanței competente ratione personae și că, prin urmare, trimiterea la aceste puncte era inadecvată și trebuia înlăturată.

64

Așadar, al doilea aspect al primului motiv de recurs trebuie respins ca neîntemeiat și deci acest motiv trebuie respins în totalitate.

65

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, invocat cu titlu subsidiar, Comisia apreciază că Tribunalul nu și‑a îndeplinit obligația de motivare.

66

Pe de o parte, la punctele 154-168, 171, 172 și 181 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi motivat existența unei legături de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul moral cauzat fratelui și surorii funcționarului defunct. Motivele invocate la punctele 155 și 161 din hotărârea atacată, potrivit cărora Comisia nu ar fi contestat existența acestei legături de cauzalitate, iar aceasta s‑ar deduce din Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), nu ar fi relevante întrucât sunt eronate.

67

Pe de altă parte, raționamentul Tribunalului ar fi contradictoriu în măsura în care la punctele 161 și 162 din hotărârea atacată a apreciat că este ținut de Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), care stabilește răspunderea Comisiei pentru decesul funcționarului în cauză, în timp ce la punctul 166 din hotărârea atacată a exclus ca stabilirea acestei răspunderi să poată fi relevantă în speță. Prin urmare, Tribunalul nu ar fi putut concluziona la punctele 172 și 181 din hotărârea atacată că Comisia este răspunzătoare pentru prejudiciile morale suferite de fratele și de sora funcționarului defunct.

68

Domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano consideră că al doilea motiv al recursului nu este întemeiat.

69

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că obligația de motivare, care revine Tribunalului în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE și al articolului 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de temeinicia motivării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 79).

70

Prin urmare, tot potrivit unei jurisprudențe constante, această obligație impune Tribunalului să prezinte în mod clar și neechivoc raționamentul pe care l‑a urmat, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Staatliche Porzellan‑Manufaktur Meissen/EUIPO, C‑471/16 P, nepublicată, EU:C:2017:602, punctul 28, și Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Comisia/GEA Group, C‑823/18 P, EU:C:2020:955, punctul 89, precum și jurisprudența citată).

71

În speță, la punctele 153-155 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că, la punctele 182-190 din Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), Tribunalul Funcției Publice a statuat că a existat o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea culpabilă de către Comisie a obligației sale de a asigura protecția funcționarului în cauză și asasinarea lui și că această apreciere este definitivă în lipsa unui recurs introdus de Comisie împotriva acestei hotărâri. A amintit de asemenea că în Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), subliniase că Comisia nu a contestat aprecierea respectivă a Tribunalului Funcției Publice.

72

În plus, la punctele 156-161 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat printre altele că dezbaterea privind corelarea teoriei echivalenței condițiilor și a teoriei cauzalității adecvate care a avut loc în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), precum și în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), a fost efectuată exclusiv pentru a se stabili dacă Comisia putea fi declarată răspunzătoare pentru funcționarul în cauză.

73

La punctele 162-166 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat în esență că constatarea definitivă de către instanța Uniunii a existenței unei legături de cauzalitate între comportamentul culpabil al Comisiei și asasinarea funcționarului în cauză putea fi pe deplin transpusă în speță. Acesta a apreciat printre altele că împrejurarea că reclamanții în primă instanță nu erau copiii sau părinții funcționarului defunct, ci fratele și sora acestuia, nu era indiferentă, având în vedere că articolul 73 din statut nu se opune posibilității ca frații și surorile unui funcționar să obțină reparația și că din principiile generale comune statelor membre rezultă un drept al fraților și surorilor de a solicita, dacă este cazul, repararea unui prejudiciu moral pentru pierderea fratelui lor. În plus, Tribunalul a arătat că împrejurarea că prejudiciul moral al fraților și surorilor unui funcționar constituie un prejudiciu prin ricoșeu sau mediat în raport cu prejudiciul suferit de funcționarul însuși nu exclude ca acest prejudiciu moral să poată fi recunoscut ca fiind reparabil potrivit principiilor generale comune statelor membre.

74

În sfârșit, la punctele 167-169 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că reclamanții în primă instanță au susținut considerații speciale în scopul stabilirii caracterului real și a intensității prejudiciului moral pe care îl suferă ca urmare a decesului fratelui lor, invocând circumstanțele unice și deosebit de dramatice ale acestui deces, marile temeri ale familiei pentru viitorul copiilor acestui funcționar și durerea și suferința injustă care rezultă din pierderea fratelui lor. Tribunalul a recunoscut că aceste considerații erau efectiv de natură să cauzeze fratelui și surorii funcționarului defunct o suferință morală de o intensitate neobișnuită, dar că, dincolo de aceasta, nu au făcut dovada caracterului real al legăturilor afective dintre acest funcționar și fratele și sora lui care ar depăși legăturile de afecțiune obișnuite dintre frații și surorile adulți care au vieți autonome.

75

Având în vedere aceste elemente, este necesar să se constate că Tribunalul a motivat în mod corespunzător rațiunile pentru care a considerat că exista o legătură de cauzalitate între încălcarea de către Comisie a obligației sale de protecție a funcționarului defunct și prejudiciul moral suferit de fratele și sora lui ca urmare a asasinării acestuia. Astfel, punctele 153-169 din hotărârea atacată expun în mod suficient de clar și de neechivoc raționamentul urmat de Tribunal și permit în special Comisiei să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional.

76

Această din urmă apreciere nu este repusă în discuție de argumentele Comisiei potrivit cărora, în primul rând, ea contestase în cadrul procedurii care a condus la hotărârea atacată existența unei legături de cauzalitate între comportamentul său și prejudiciul moral al fratelui și al surorii funcționarului defunct, în al doilea rând, nu putea formula recurs împotriva Hotărârii din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), dat fiind că nu căzuse în pretenții și, prin urmare, nu se putea deduce din lipsa recursului că ea nu contestă aprecierile cuprinse în această hotărâre și, în al treilea rând, considerațiile preluate în Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), nu permit ca Tribunalul să fie scutit de obligația de a stabili motivele pentru care există o legătură de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul moral invocat de fratele și sora funcționarului defunct.

77

Astfel, prin aceste argumente, Comisia contestă temeinicia aprecierilor Tribunalului referitoare la existența acestei legături de cauzalitate, iar nu faptul că Tribunalul nu a făcut cunoscut în mod clar și neechivoc raționamentul pe care l‑a urmat în hotărârea atacată. Or, după cum se arată la punctul 69 din prezenta hotărâre, obligația de motivare constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării.

78

Pe de altă parte, aprecierea potrivit căreia hotărârea atacată este motivată în mod corespunzător nu poate fi repusă în discuție de argumentul Comisiei întemeiat pe o contradicție între motivele conținute la punctele 161 și 162 din hotărârea atacată și cele cuprinse la punctul 166 din această hotărâre. Într‑adevăr, Tribunalul a putut fără a se contrazice să constate, pe de o parte, că Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), este relevantă pentru a stabili o legătură de cauzalitate între comportamentul culpabil al Comisiei și asasinarea funcționarului în cauză și, pe de altă parte, că aprecierea potrivit căreia prejudiciul moral suferit de frații și de surorile unui funcționar ca urmare a decesului acestuia este un prejudiciu recunoscut ca fiind reparabil potrivit principiilor generale comune statelor membre nu este repusă în discuție de Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, EU:T:2017:874), întrucât, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Tribunalul nu a fost sesizat cu chestiunea privind repararea prejudiciului moral al fratelui și surorii funcționarului defunct.

79

Rezultă că al doilea motiv de recurs trebuie respins ca neîntemeiat și că, în consecință, recursul trebuie respins în totalitate.

80

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

81

Articolul 138 din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede la alineatul (1) că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

82

Întrucât domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano au solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și de doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: