–

pentru Gerencia Regional de Salud de Castilla y León, de D. Vélez Berzosa, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Galindo Martín și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45 TFUE și a articolului 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Delia, pe de o parte, și directorul general al Gerencia Regional de Salud de Castilla y León (Direcția Regională de Sănătate din Castilia și León, Spania), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a lua în considerare experiența profesională dobândită de persoana interesată în Portugalia, în vederea calculării vechimii acesteia în cadrul recunoașterii evoluției sale profesionale.

3

Capitolul I din Regulamentul nr. 492/2011 este intitulat „Încadrarea în muncă, egalitatea de tratament și familia lucrătorilor”. Articolul 7 din acest regulament, care figurează în secțiunea 2 din acest capitol, intitulată „Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament”, prevede la alineatul (1):

„Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.”

4

Articolul 44 din Ley 14/1986, General de Sanidad (Legea generală 14/1986 privind sănătatea), din 25 aprilie 1986 (BOE nr. 102 din 29 aprilie 1986, p. 15207), în versiunea aplicabilă litigiului principal, definește sistemul național de sănătate după cum urmează:

„1.   Toate structurile și serviciile publice aflate în serviciul sănătății fac parte din sistemul național de sănătate.

2.   Sistemul național de sănătate este constituit din ansamblul serviciilor de sănătate ale administrației naționale și al serviciilor de sănătate ale comunităților autonome, în condițiile prevăzute de prezenta lege.”

5

Real Decreto 184/2015, por el que se regula el catálogo homogéneo de equivalencias de las categorías profesionales del personal estatutario de los servicios de salud y el procedimiento de su actualización (Decretul regal nr. 184/2015 de stabilire a catalogului omogen al echivalențelor categoriilor profesionale ale personalului statutar din cadrul serviciilor de sănătate, precum și de actualizare a acestora), din 13 martie 2015 (BOE nr. 83 din 7 aprilie 2015, p. 29447), în versiunea aplicabilă litigiului principal, stabilește o grilă de echivalare a categoriilor profesionale care permite personalului statutar să aibă acces la posturi vacante din alte servicii de sănătate, ameliorând calitatea îngrijirilor și asigurând în mod eficient mobilitatea lor în ansamblul sistemului național de sănătate, în conformitate cu dispozițiile articolului 43 din Ley 16/2003, de cohesión y calidad del Sistema Nacional de Salud (Legea 16/2003 privind coeziunea și calitatea sistemului național de sănătate), din 28 mai 2003 (BOE nr. 128 din 29 mai 2003, p. 20567), în versiunea aplicabilă litigiului principal.

6

Articolul 37 din Ley 44/2003, de ordenación de las professiones sanitarias (Legea 44/2003 privind organizarea profesiilor din domeniul sănătății), din 21 noiembrie 2003 (BOE nr. 280 din 22 noiembrie 2003, p. 41442), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea nr. 44/2003”), care se referă la recunoașterea evoluției profesionale, prevede:

„1.   Se înființează sistemul de recunoaștere a evoluției profesionale a profesioniștilor din domeniul sănătății la care se referă articolele 6 și 7 din prezenta lege. Acest sistem constă în recunoașterea în mod public, expres și individualizat a nivelului de evoluție profesională atins de un profesionist din domeniul sănătății în ceea ce privește cunoștințele, experiența în activitățile de îngrijire, experiența didactică și de cercetare, precum și îndeplinirea obiectivelor în materie de îngrijire și de cercetare în organizația în cadrul căreia acest profesionist își prestează serviciile.

[…]

3.   Profesioniștii care sunt stabiliți sau care își prestează serviciile pe teritoriul național pot avea acces în mod voluntar la sistemul menționat.”

7

Articolul 38 din Legea nr. 44/2003 reglementează anumite principii generale referitoare la recunoașterea evoluției profesionale după cum urmează:

„1.   Direcțiile de sănătate reglementează, pentru propriile centre și unități, recunoașterea evoluției profesionale, cu respectarea următoarelor principii generale:

[…]

[…]”

8

În ceea ce privește Comunidad Autónoma de Castilla y León (Comunitatea autonomă Castilia și León, Spania), regimul aplicabil este prevăzut în Decreto 43/2009, por el que se regula la carrera profesional del personal estatutario de los centros e instituciones sanitarias del Servicio de Salud de Castilla y León (Decretul 43/2009 privind reglementarea carierei profesionale a personalului statutar al centrelor și al unităților sanitare din cadrul serviciului de sănătate din Castilia și León), din 2 iulie 2009 (BOCYL nr. 125 din 3 iulie 2009, p. 20084), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul nr. 43/2009”), care prevede la articolul 6:

„1.   Recunoașterea evoluției profesionale în cadrul serviciului de sănătate din Castilia și León se efectuează în funcție de patru grade.

2.   Condițiile cerute pentru atingerea gradului I sau pentru a avea acces la fiecare dintre gradele superioare sunt următoarele:

9

Printr‑o decizie din 6 octombrie 2017, directorul general al Direcției Regionale de Sănătate din Castilia și León a inițiat pentru personalul temporar de lungă durată procedura ordinară de selecție și a declanșat termenul pentru depunerea candidaturilor în vederea accesului la gradul I al sistemului de recunoaștere a evoluției profesionale pentru anul 2010. Cererea de acces la acest prim grad nu putea fi prezentată decât de membrii personalului temporar de lungă durată care atestau o experiență profesională de cinci ani ca membri ai personalului statutar și/sau ca membri ai personalului nestatutar din domeniul sănătății în cadrul serviciului de sănătate din Castilia și León, în aceeași categorie profesională precum cea de la care candidatul prezintă cererea de acces la categoria de evoluție profesională în cauză. Printre categoriile de personal statutar din domeniul sănătății enumerate în anexa 1 la această decizie figura cea de „infirmier/infirmieră”.

10

La 26 octombrie 2017, doamna Delia și‑a depus candidatura în această categorie, arătând că, până la 31 decembrie 2010, prestase servicii în această categorie profesională timp de zece ani și trei luni. Printre aceste servicii figurau și cele prestate la spitalul Santa María de Lisboa (Portugalia) în perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2000 și 25 iulie 2007.

11

Prin decizia din 25 februarie 2019, directorul general al Direcției Regionale de Sănătate din Castilia și León a admis că anii de experiență profesională efectuați în cadrul sistemului spaniol de sănătate pot fi luați în considerare pentru experiența profesională de cinci ani solicitată. În schimb, el a refuzat să ia în considerare perioada în care serviciile au fost prestate de persoana interesată în Portugalia, pentru motivul că sistemul de recunoaștere a evoluției profesionale stabilit de Comunitatea autonomă Castilia și León nu prevede această posibilitate.

12

Această perioadă a fost însă luată în considerare la calcularea sporurilor trienale de vechime în muncă ale personalului statutar temporar.

13

Doamna Delia a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva deciziilor din 6 octombrie 2017 și 25 februarie 2019, solicitând ca perioada în care serviciile menționate fuseseră prestate în cadrul sistemului național de sănătate portughez să fie luată în considerare în vederea calculării vechimii sale în cadrul recunoașterii evoluției sale profesionale.

14

Printr‑o hotărâre din 16 decembrie 2019, Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 3 de Valladolid (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 3 din Valladolid, Spania) a admis această acțiune. Comunitatea autonomă Castilia și León a declarat ulterior apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Superior de Justicia de Castilla y León (Curtea Superioară de Justiție din Castilia și León, Spania), instanța de trimitere.

15

Potrivit acestei instanțe, s‑ar putea considera că dispoziția în discuție în litigiul principal constituie o discriminare indirectă și o încălcare a principiului liberei circulații a lucrătorilor, precum și a principiului egalității de tratament. În schimb, această dispoziție ar putea fi privită ca fiind întemeiată pe considerații independente de cetățenia lucrătorilor în cauză, ca fiind justificată de structura și de principiile organizaționale ale sistemului național de sănătate, precum și de obiectivele proprii ale organizației în cadrul căreia sunt prestate serviciile de sănătate și ca fiind proporțională cu aceste obiective, tratamentul diferențiat putând, pe de altă parte, să fie justificat de lipsa unor criterii de omologare între diferitele sisteme de sănătate din statele membre.

16

În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia de Castilla y Léon (Curtea Superioară de Justiție din Castilia și León) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale privind recunoașterea evoluției profesionale în cadrul serviciului de sănătate al unui stat membru care împiedică luarea în considerare, ca vechime a unui lucrător, a experienței profesionale dobândite de acesta din urmă în cadrul unui serviciu public de sănătate din alt stat membru. Această instanță ridică în plus problema dacă inexistența, la nivelul Uniunii, a unui sistem de aprobare prealabilă a criteriilor generale de omologare a carierelor personalului din serviciile de sănătate între diferitele state membre este pertinentă în această privință.

18

Cu titlu prealabil, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 168 alineatul (7) TFUE, dreptul Uniunii nu aduce atingere competenței statelor membre de a adopta dispoziții menite să reglementeze organizarea serviciilor lor de sănătate. Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertățile fundamentale care interzic statelor membre să instituie sau să mențină restricții nejustificate privind exercitarea acestor libertăți în domeniul îngrijirilor medicale (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Simma Federspiel, C‑419/16, EU:C:2017:997, punctul 33 și jurisprudența citată).

19

După cum reiese din decizia de trimitere, reglementarea în discuție în litigiul principal exclude posibilitatea ca perioada în care serviciile au fost prestate de lucrătorul în cauză într‑un serviciu public de sănătate dintr‑un alt stat membru să fie luată în considerare pentru ca acesta să aibă acces la un grad în cadrul recunoașterii evoluției sale profesionale.

20

În aceste condiții, potrivit Direcției Regionale de Sănătate din Castilia și León, din calculul vechimii sunt excluse nu numai perioadele de activitate efectuate în alte state membre ale Uniunii, ci și cele efectuate în Spania în instituții de sănătate care nu sunt integrate în mod funcțional și organizatoric în serviciul spaniol de sănătate. Prin urmare, niciun lucrător resortisant al unui alt stat membru nu ar fi tratat diferit de un lucrător spaniol în materie de evoluție profesională. Această reglementare nu i‑ar împiedica pe lucrătorii celorlalte state membre ale Uniunii să aibă acces la categoria profesională în discuție în litigiul principal și nu ar fi discriminatorie în privința lor întrucât se aplică și lucrătorilor spanioli.

21

În această privință, trebuie amintit că ansamblul dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libera circulație a persoanelor urmărește facilitarea exercitării activităților profesionale de orice natură de către resortisanții statelor membre pe teritoriul Uniunii și se opune măsurilor care i‑ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru (Hotărârea din 11 iulie 2019, A, C‑716/17, EU:C:2019:598, punctul 16 și jurisprudența citată).

22

Trebuie examinat, în primul rând, dacă reglementarea în discuție în litigiul principal constituie un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor, interzis de articolul 45 alineatul (1) TFUE.

23

În această privință, reiese din jurisprudență că prevederile naționale care împiedică sau descurajează un lucrător resortisant al unui stat membru să își părăsească statul de origine pentru a‑și exercita dreptul la liberă circulație constituie restricții privind această libertate, chiar dacă se aplică independent de cetățenia lucrătorilor în cauză (Hotărârea din 11 iulie 2019, A, C‑716/17, EU:C:2019:598, punctul 17 și jurisprudența citată).

24

În plus, articolul 45 TFUE are ca obiect în special să evite ca un lucrător care, făcând uz de dreptul său la liberă circulație, a ocupat locuri de muncă în mai mult de un stat membru să fie tratat, fără o justificare obiectivă, mai puțin favorabil decât cel a cărui întreagă carieră s‑a desfășurat într‑un singur stat membru (Hotărârea din 12 mai 2021, CAF, C‑27/20, EU:C:2021:383, punctul 32 și jurisprudența citată).

25

Într‑adevăr, libera circulație a persoanelor nu ar fi pe deplin realizată dacă statele membre ar putea să refuze beneficiul acestei dispoziții acelora dintre resortisanții lor care au făcut uz de facilitățile prevăzute în dreptul Uniunii și care au dobândit, în temeiul acestora, calificări profesionale în alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o dețin (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Onofrei, C‑218/19, EU:C:2020:1034, punctul 28 și jurisprudența citată).

26

În aceste condiții, Curtea a statuat că o reglementare națională care nu ia în considerare în integralitate perioadele anterioare de activitate echivalentă care au fost realizate într‑un alt stat membru decât cel de origine al lucrătorului migrant este susceptibilă să facă mai puțin atractivă libertatea de circulație a lucrătorilor, cu încălcarea articolului 45 alineatul (1) TFUE [Hotărârea din 23 aprilie 2020, Land Niedersachsen (Perioade anterioare de activitate relevantă), C‑710/18, EU:C:2020:299, punctul 26 și jurisprudența citată].

27

Prin urmare, trebuie să se constate că o reglementare a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care nu permite decât luarea în considerare a experienței profesionale dobândite de candidatul la evoluția profesională în cadrul serviciilor de sănătate spaniole, în aceeași categorie profesională precum cea de la care acesta prezintă cererea de acces la categoria de evoluție profesională în cauză, este susceptibilă să descurajeze un lucrător să își exercite dreptul la liberă circulație prevăzut la articolul 45 TFUE. Un asemenea lucrător va fi descurajat să își părăsească statul membru de origine pentru a merge să lucreze sau pentru a se stabili în alt stat membru dacă acest lucru îl privează de posibilitatea ca experiența sa profesională dobândită în acest alt stat membru să fie luată în considerare.

28

În consecință, este necesar să se considere că lucrătorii migranți spanioli care intenționează să își exercite profesia, în categoria profesională „infirmier/infirmieră”, într‑o unitate sau într‑un centru de sănătate situat în alt stat membru decât Regatul Spaniei vor fi descurajați să procedeze astfel dacă experiența profesională echivalentă pe care au dobândit‑o în acel stat nu este luată în considerare la momentul aprecierii evoluției lor profesionale la întoarcerea lor în Spania.

29

În al doilea rând, trebuie amintit că articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă. Această dispoziție este concretizată la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, care precizează că lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali (Hotărârea din 2 martie 2017, Eschenbrenner, C‑496/15, EU:C:2017:152, punctul 32).

30

Trebuie în egală măsură amintit că principiul egalității de tratament, prevăzut atât la articolul 45 TFUE, cât și la articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011, interzice nu numai discriminările directe, întemeiate pe cetățenie, ci și orice forme indirecte de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la același rezultat (Hotărârea din 2 martie 2017, Eschenbrenner, C‑496/15, EU:C:2017:152, punctul 35 și jurisprudența citată).

31

În acest context, Curtea a precizat că o dispoziție de drept național, chiar dacă este aplicabilă fără distincție tuturor lucrătorilor indiferent de cetățenia acestora, trebuie considerată ca fiind indirect discriminatorie dacă, prin însăși natura sa, este susceptibilă să îi afecteze mai mult pe lucrătorii resortisanți ai altor state membre decât pe lucrătorii naționali și, în consecință, dacă prezintă riscul de a‑i defavoriza în special pe primii, cu excepția cazului în care ea este justificată în mod obiectiv și proporțională cu obiectivul urmărit (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 24 și jurisprudența citată).

32

Pentru ca o măsură să poată fi calificată ca indirect discriminatorie, nu este necesar ca ea să aibă ca efect să îi favorizeze pe toți resortisanții naționali sau să nu îi defavorizeze decât pe resortisanții celorlalte state membre, cu excluderea resortisanților naționali (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Zentralbetriebsrat der gemeinnützigen Salzburger Landeskliniken, C‑514/12, EU:C:2013:799, punctul 27 și jurisprudența citată).

33

În speță, prin refuzul de a lua în considerare experiența profesională dobândită de un lucrător migrant în cadrul serviciilor de sănătate ale unui alt stat membru decât Regatul Spaniei, reglementarea națională în discuție în litigiul principal este susceptibilă să îi afecteze mai mult pe lucrătorii migranți decât pe lucrătorii naționali, defavorizându‑i în special pe primii în măsura în care aceștia vor fi dobândit foarte probabil o experiență profesională într‑un alt stat membru decât Regatul Spaniei înainte de a se angaja în serviciile de sănătate ale acestui din urmă stat membru. Astfel, un lucrător migrant care a dobândit la angajatori stabiliți într‑un alt stat membru decât Regatul Spaniei o experiență profesională relevantă și la fel de lungă precum cea dobândită de un lucrător care și‑a urmat cariera în cadrul serviciilor de sănătate spaniole corespunzătoare va fi defavorizat de neluarea în considerare a acestei experiențe profesionale pentru a avea acces la un grad în cadrul recunoașterii evoluției sale profesionale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 decembrie 2013, Zentralbetriebsrat der gemeinnützigen Salzburger Landeskliniken, C‑514/12, EU:C:2013:799, punctul 28).

34

În aceste condiții, este necesar să se constate că reglementarea în discuție în litigiul principal constituie o restricție privind libera circulație a lucrătorilor interzisă, în principiu, de articolul 45 TFUE și de articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011.

35

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, măsurile naționale susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE nu pot fi admise decât cu condiția ca ele să urmărească un obiectiv de interes general, să fie de natură să asigure realizarea acestuia și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acelui obiectiv (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Simma Federspiel, C‑419/16, EU:C:2017:997, punctul 38 și jurisprudența citată).

36

Trebuie subliniat că problema de a stabili ce obiective sunt efectiv urmărite de reglementarea națională în discuție în litigiul principal ține, în cadrul unei cauze cu care este sesizată Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, de competența instanței de trimitere (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Simma Federspiel, C‑419/16, EU:C:2017:997, punctul 40 și jurisprudența citată).

37

În speță, această instanță arată că reglementarea în discuție în litigiul principal urmărește obiectivul de interes general care constă în a garanta obiectivele și organizarea serviciului național de sănătate. Recunoașterea evoluției profesionale a lucrătorului nu ar implica numai luarea în considerare a vechimii, ci ar impune și ca prestarea anumitor servicii să fi fost efectuată într‑o categorie profesională precisă și în cadrul unui serviciu de sănătate specific vizând îndeplinirea obiectivelor organizației în care sunt prestate acele servicii. Or, ar fi dificil să se evalueze gradul de îndeplinire a unor obiective stabilite într‑un alt stat membru.

38

Potrivit Direcției Regionale de Sănătate din Castilia și León, având în vedere că, în scopul recunoașterii evoluției profesionale, fac obiectul evaluării funcțiile specifice categoriei profesionale în care sunt prestate serviciile în cauză și că funcțiile exercitate în afara sistemului de sănătate spaniol pot corespunde unor standarde de calitate sau unor obiective care sunt inferioare celor impuse de acest sistem de sănătate, luarea în considerare a acestor din urmă funcții ar implica să se recunoască evoluția profesională unui personal care a prestat anumite servicii ce nu respectă aceste standarde de calitate sau aceste obiective.

39

Reglementarea în discuție în litigiul principal ar fi, prin urmare, justificată în esență de inexistența unei armonizări la nivelul Uniunii a modalităților de luare în considerare a experienței profesionale dobândite, precum și de lipsa unor criterii de comparație între standardele de calitate, principiile și obiectivele sistemelor de sănătate respective.

40

În această privință, trebuie amintit că revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care înțeleg să asigure protecția sănătății publice și cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât nivelul menționat poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere în acest domeniu (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Simma Federspiel, C‑419/16, EU:C:2017:997, punctul 45 și jurisprudența citată).

41

Rezultă că obiectivul menționat de instanța de trimitere în prezenta cauză, și anume garantarea obiectivelor și a organizării serviciului național de sănătate, poate să fie considerat, în calitate de obiectiv de politică de sănătate publică legat de îmbunătățirea calității îngrijirilor în cadrul sistemului de sănătate în cauză și de realizarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății, drept obiectiv de interes general, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre.

42

Deși, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, un asemenea obiectiv de interes general poate fi admis, pentru ca restricția privind libertatea de circulație a lucrătorilor prevăzută de această dispoziție națională să poată fi justificată, mai trebuie și ca aceasta să fie de natură să asigure realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea lui.

43

Având în vedere dosarul de care dispune Curtea și sub rezerva unei verificări din partea instanței de trimitere, nu rezultă că luarea în considerare a vechimii profesionistului din domeniul sănătății în cauză și a nivelului individual atins de acesta din urmă în ceea ce privește cunoștințele, experiența în activitățile de îngrijire, experiența didactică și de cercetare, precum și îndeplinirea obiectivelor în materie de îngrijire și de cercetare în organizația în cauză poate fi considerată o măsură inadecvată pentru atingerea obiectivului unei protecții sporite a sănătății pe care pare să îl urmărească.

44

În ceea ce privește aprecierea care trebuie efectuată referitor la caracterul strict necesar al reglementării în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere va trebui să țină seama de faptul că, pe de o parte, recunoașterea experienței profesionale dobândite de lucrătorul în cauză în cadrul sistemului de sănătate din alt stat membru nu poate fi considerată, de manieră generală, ca reprezentând un obstacol în calea realizării unui asemenea obiectiv.

45

Pe de altă parte, această instanță va trebui să ia în considerare împrejurarea că recunoașterea acestei experiențe profesionale ar putea fi efectuată potrivit unei proceduri care oferă persoanei interesate posibilitatea de a demonstra echivalența experienței sale profesionale dobândite în alte state membre, astfel cum permite, conform celor ce reies din dosarul de care dispune Curtea, reglementarea națională în discuție în litigiul principal în scopul obținerii unor sporuri trienale de vechime de către personalul statutar temporar.

46

Prin urmare, într‑o situație care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3), dar care intră sub incidența articolului 45 TFUE, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere, statul membru gazdă în cauză trebuie să își respecte obligațiile în materie de recunoaștere a calificărilor profesionale [Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază), C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 41].

47

În aceste condiții, Curtea a statuat că autoritățile acestui stat membru, sesizate de un resortisant al Uniunii cu o cerere de autorizare a exercitării unei profesii la care accesul este, potrivit reglementării naționale aplicabile, condiționat de deținerea unei diplome sau a unei calificări profesionale ori de perioade de experiență practică, sunt obligate să ia în considerare toate diplomele, certificatele și alte titluri, precum și experiența relevantă a persoanei interesate, efectuând o comparație între, pe de o parte, competențele atestate prin aceste titluri și această experiență și, pe de altă parte, cunoștințele și calificările cerute de această reglementare națională [Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază), C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 38 și jurisprudența citată].

48

Astfel, atunci când examinarea comparativă a titlurilor conduce la constatarea că cunoștințele și calificările atestate de titlul străin corespund celor cerute de dispozițiile naționale, statul membru gazdă este ținut să admită că acel titlu îndeplinește condițiile impuse de acestea din urmă. Dacă, în schimb, comparația nu evidențiază decât o corespondență parțială între aceste cunoștințe și calificări, acest stat membru este îndreptățit să solicite ca persoana interesată să demonstreze că a dobândit cunoștințele și calificările lipsă (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard, C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 57, și Hotărârea din 8 iulie 2021, Lietuvos Respublikos sveikatos apsaugos ministerija, C‑166/20, EU:C:2021:554, punctul 39).

49

Rezultă că trebuie înlăturată argumentația Direcției Regionale de Sănătate din Castilia și León întemeiată pe inexistența, în cadrul Uniunii, a unui regim comun de organizare a serviciilor de sănătate ale statelor membre.

50

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale referitoare la recunoașterea evoluției profesionale în cadrul serviciului de sănătate al unui stat membru care împiedică luarea în considerare, cu titlu de vechime a lucrătorului, a experienței profesionale dobândite de acesta din urmă într‑un serviciu public de sănătate din alt stat membru, cu excepția cazului în care restricția privind libera circulație a lucrătorilor pe care o presupune această reglementare răspunde unui obiectiv de interes general, permite garantarea realizării acelui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia din urmă.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale referitoare la recunoașterea evoluției profesionale în cadrul serviciului de sănătate al unui stat membru care împiedică luarea în considerare, cu titlu de vechime a lucrătorului, a experienței profesionale dobândite de acesta din urmă într‑un serviciu public de sănătate din alt stat membru, cu excepția cazului în care restricția privind libera circulație a lucrătorilor pe care o presupune această reglementare răspunde unui obiectiv de interes general, permite garantarea realizării acelui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia din urmă.