–

pentru bpost SA, de J. Bocken, S. Gnedasj, K. Verbouwe și S. Mathieu, avocați;

–

pentru guvernul belgian, de J.‑C. Halleux, L. Van den Broeck și C. Pochet, în calitate de agenți, asistați de P. Vernet și E. de Lophem, avocați;

–

pentru guvernul german, inițial de J. Möller și S. Heimerl, ulterior de J. Möller, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și I. Gavrilova, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de L. Kotroni, în calitate de agent;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. Meloncelli, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul leton, inițial de K. Pommere și V. Kalniņa, iar ulterior de K. Pommere, în calitate de agent;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și M. Wiącek, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul român, de E. Gane, R. I. Hațieganu și A. Wellman, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de H. van Vliet, P. Rossi, A. Cleenewerck de Crayencour și F. van Schaik, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între bpost SA, pe de o parte, și Autorité belge de la concurrence, care a succedat Conseil de la concurrence (denumite în continuare împreună „autoritatea de concurență”), pe de altă parte, cu privire la legalitatea unei decizii prin care bpost a fost obligată la plata unei amenzi pentru săvârșirea unui abuz de poziție dominantă (denumită în continuare „decizia autorității de concurență”).

3

Directiva 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului (JO 1998, L 15, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 12), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 2008 (JO 2008, L 52, p. 3) (denumită în continuare „Directiva 97/67”), are ca obiect liberalizarea treptată a pieței serviciilor poștale.

4

Considerentele (8) și (41) ale Directivei 97/67 au următorul cuprins:

[…]

5

Articolul 12 din această directivă prevede, printre altele, că statele membre adoptă măsuri pentru a se asigura că tarifele pentru fiecare dintre serviciile care alcătuiesc serviciul universal sunt transparente și nediscriminatorii.

6

Articolele 144bis și 144ter din loi du 21 mars 1991 portant réforme de certaines entreprises publiques économiques (Legea din 21 martie 1991 privind reforma anumitor întreprinderi publice economice) (Moniteur belge din 27 martie 1991, p. 6155), în versiunea aplicabilă litigiului principal, transpun în ordinea juridică belgiană articolul 12 din Directiva 97/67.

7

Articolul 3 din loi du 10 juin 2006 sur la protection de la concurrence économique (Legea din 10 iunie 2006 privind protecția concurenței economice) (Moniteur belge din 29 iunie 2006, p. 32755), coordonată prin Decretul regal din 15 septembrie 2006 (Moniteur belge din 29 septembrie 2006, p. 50613), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind protecția concurenței”), prevede:

„Se interzice, fără a fi necesară o decizie prealabilă în acest sens, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante pe piața belgiană respectivă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în:

8

În Belgia, bpost este prestatorul istoric de servicii poștale. Aceasta oferă servicii de distribuire poștală marelui public, dar și către două categorii specifice de clienți, și anume expeditorii de trimiteri poștale în vrac, care sunt consumatori finali, și întreprinderile de direcționare, care sunt intermediari ce furnizează ei înșiși servicii în amonte față de serviciul de distribuire poștală prin pregătirea corespondenței și prin depozitarea trimiterilor.

9

Începând cu anul 2010, bpost a instituit un nou sistem de tarifare pentru distribuirea trimiterilor publicitare adresate și a trimiterilor administrative bazate pe modelul denumit „pe expeditor”. Potrivit acestui model, rabaturile cantitative acordate intermediarilor nu mai erau calculate pe baza volumului total de trimiteri provenite de la toți expeditorii cărora le furnizau serviciile lor, ci pe baza volumului de trimiteri depus individual de fiecare expeditor.

10

Prin decizia din 20 iulie 2011, Institut belge des services postaux et des télécommunications (Institutul Belgian de Servicii Poștale și Telecomunicații) (IBPT) (denumit în continuare „autoritatea de reglementare din sectorul poștal”), în temeiul articolului 144bis și al articolului 144ter alineatul (1) punctul 5 din loi du 21 mars 1991 portant réforme de certaines entreprises publiques économiques, (Legea din 21 martie 1991 privind reforma anumitor întreprinderi publice economice), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, a obligat bpost la plata unei amenzi de 2,3 milioane de euro pentru încălcarea normei privind nediscriminarea în materie tarifară (denumită în continuare „decizia autorității de reglementare din sectorul poștal”). Potrivit acestei decizii, noul sistem de tarifare instituit de bpost începând cu anul 2010 era întemeiat pe o diferență de tratament nejustificată între intermediari și clienții direcți. Autoritatea de reglementare din sectorul poștal a mai indicat că procedura care a condus la adoptarea deciziei menționate nu avea legătură cu aplicarea dreptului concurenței.

11

Prin hotărârea din 10 martie 2016, cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) a anulat decizia autorității de reglementare din sectorul poștal, pentru motivul că practica tarifară în cauză nu era discriminatorie. Această hotărâre, care a rămas definitivă, a fost pronunțată în urma unei trimiteri preliminare care a stat la baza pronunțării Hotărârii din 11 februarie 2015, bpost (C‑340/13, EU:C:2015:77).

12

Între timp, la 10 decembrie 2012, prin decizia autorității de concurență, această autoritate a constatat că bpost a săvârșit un abuz de poziție dominantă interzis de articolul 3 din Legea privind protecția concurenței și de articolul 102 TFUE. Abuzul îl constituia adoptarea și punerea în aplicare de către bpost a noului său sistem de stabilire a tarifării în perioada cuprinsă între lunile ianuarie 2010 și iulie 2011. Potrivit acestei decizii, sistemul respectiv a produs un efect de eliminare a intermediarilor și a potențialilor concurenți ai bpost, precum și un efect de fidelizare asupra principalilor săi clienți, de natură să crească obstacolele la intrarea pe piață. Ca urmare a abuzului menționat, bpost a fost obligată la plata unei amenzi în cuantum de 37399786 de euro, calculată ținând seama de amenda impusă anterior de autoritatea de reglementare din sectorul poștal. Procedura care a condus la adoptarea deciziei menționate nu avea legătură cu existența unor eventuale practici discriminatorii.

13

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2016, cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles) a anulat decizia autorității de concurență întrucât contravenea principiului ne bis in idem. Această instanță a considerat că procedurile desfășurate de autoritatea de reglementare din sectorul poștal și de autoritatea de concurență priveau aceleași fapte.

14

Prin hotărârea din 22 noiembrie 2018, Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) a casat această hotărâre și a trimis cauza spre rejudecare la cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles).

15

În cadrul procedurii care a urmat acestei trimiteri, bpost, autoritatea de concurență, precum și Comisia Europeană, intervenientă în calitate de amicus curiae, au dezbătut respectarea principiului ne bis in idem și a condițiilor de aplicare a acestuia.

16

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere precizează că procedurile desfășurate de autoritatea de reglementare din sectorul poștal și, respectiv, de autoritatea de concurență conduc la impunerea unor sancțiuni administrative cu caracter penal menite să sancționeze încălcări diferite care rezultă din nerespectarea, pentru una dintre acestea, a unei reglementări sectoriale, iar pentru cealaltă, a dreptului concurenței. În aceste condiții, ea apreciază că este necesar, în principiu, să se întemeieze pe jurisprudența Curții referitoare la principiul ne bis in idem în domeniul dreptului concurenței, astfel cum reiese în special din Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții (C‑17/10, EU:C:2012:72). Din această jurisprudență ar rezulta că, pentru a verifica dacă două proceduri privesc aceleași fapte, ar trebui să se examineze îndeplinirea a trei criterii cumulative, și anume identitatea faptelor, identitatea făptuitorilor și identitatea interesului juridic protejat. Instanța de trimitere subliniază însă că ultimul criteriu nu se aplică în alte domenii decât cel al dreptului concurenței.

17

Instanța de trimitere arată că cele două proceduri în discuție în litigiul principal își au temeiul în legislații distincte, urmărind protejarea unor interese legale distincte. Procedura desfășurată de autoritatea de reglementare din sectorul poștal ar fi fost destinată să garanteze liberalizarea sectorului poștal prin intermediul normelor privind transparența și nediscriminarea în materie tarifară, în timp ce procedura desfășurată de autoritatea de concurență ar urmări garantarea liberei concurențe în cadrul pieței interne prin interzicerea, printre altele, a abuzurilor de poziție dominantă. Criteriul privind identitatea interesului juridic protejat ar fi necesar pentru a asigura efectivitatea aplicării dreptului concurenței.

18

Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că, ținând seama de incertitudinea cu privire la pertinența acestui criteriu în raport cu jurisprudența Curții, este necesar să se obțină de la aceasta din urmă clarificări în acest sens.

19

În plus, această instanță ridică problema condițiilor unui eventual cumul al procedurilor în temeiul unei limitări a principiului ne bis in idem, în lumina jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197), din Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții (C‑537/16, EU:C:2018:193), precum și din Hotărârea din 20 martie 2018, Di Puma și Zecca (C‑596/16 și C‑597/16, EU:C:2018:192).

20

În aceste condiții, cour d'appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană juridică să fie sancționată cu amendă pentru săvârșirea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii atunci când, pentru aceleași fapte, această persoană a făcut deja obiectul unei decizii definitive la finalul unei proceduri referitoare la o încălcare a unei reglementări sectoriale având ca obiect liberalizarea pieței în cauză.

22

Trebuie amintit că principiul ne bis in idem constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 59), care este consacrat în prezent la articolul 50 din cartă.

23

Această dispoziție conține un drept care corespunde celui prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. În această privință, trebuie subliniat că, în măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin această convenție, articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele care le sunt conferite de convenția menționată. La interpretarea articolului 50 din cartă trebuie deci să se țină cont de articolul 4 din Protocolul nr. 7 la aceeași convenție, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și a Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 23 și 60).

24

Articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care au o natură penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 25 și jurisprudența citată).

25

În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a sancțiunilor în cauză, ce revine instanței de trimitere, trebuie amintit că sunt pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern, al doilea, natura însăși a faptei ilicite, iar al treilea, gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, EU:C:2012:319, punctul 37, și Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 26 și 27).

26

Trebuie subliniat în această privință că aplicarea articolului 50 din cartă nu se limitează numai la procedurile și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se extinde – independent de o astfel de calificare în dreptul intern – la procedurile și la sancțiunile care trebuie considerate ca având o natură penală în temeiul celorlalte două criterii menționate la punctul 30 de mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 30).

27

În speță însă, este suficient să se constate, astfel cum precizează instanța de trimitere, că cele două proceduri avute în vedere în litigiul principal urmăresc aplicarea unor sancțiuni administrative cu caracter penal, astfel încât calificarea penală a acestor proceduri, în raport cu criteriile amintite la punctul 25 din prezenta hotărâre, nu este în discuție.

28

Aplicarea principiului ne bis in idem este supusă unei duble condiții, și anume, pe de o parte, să existe o decizie anterioară definitivă (condiția „bis”) și, pe de altă parte, ca aceleași fapte să fie vizate de decizia anterioară și de procesele penale sau de deciziile ulterioare (condiția „idem”).

29

În ceea ce privește condiția „bis”, pentru a se putea considera că o hotărâre judecătorească a fost pronunțată definitiv cu privire la faptele care fac obiectul unei a doua proceduri, este necesar nu doar ca această hotărâre să fi rămas definitivă, ci și ca ea să fi fost pronunțată în urma unei soluționări pe fondul cauzei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2014, M, C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctele 28 și 30).

30

În speță, din constatările efectuate de instanța de trimitere reiese că decizia autorității de reglementare din sectorul poștal a fost anulată printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit căreia bpost a fost achitată în procedura penală în care a fost judecată, în temeiul reglementării sectoriale poștale. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă astfel că prima procedură a fost finalizată printr‑o decizie definitivă, în sensul jurisprudenței amintite la punctul anterior.

31

În ceea ce privește condiția „idem”, rezultă din chiar modul de redactare a articolului 50 din cartă că acesta interzice judecarea sau condamnarea penală a aceleiași persoane mai mult de o dată pentru aceeași infracțiune.

32

Astfel cum arată instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, cele două proceduri în discuție în litigiul principal vizează aceeași persoană juridică, și anume bpost.

33

Potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, criteriul pertinent pentru a aprecia existența aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei în cauză. Astfel, articolul 50 din cartă interzice aplicarea, pentru fapte identice, a mai multe sancțiuni de natură penală la capătul diferitor proceduri desfășurate în acest scop (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 35, și Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții, C‑537/16, EU:C:2018:193, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

34

În plus, din jurisprudența Curții reiese că, pentru constatarea existenței aceleiași infracțiuni, calificarea juridică a faptelor în dreptul național și interesul juridic protejat nu sunt relevante, întrucât întinderea protecției conferite de articolul 50 din cartă nu poate varia de la un stat membru la altul (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 36, precum și Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții, C‑537/16, EU:C:2018:193, punctul 38).

35

Situația este aceeași la aplicarea principiului ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă în domeniul dreptului concurenței al Uniunii, deoarece, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 95 și 122 din concluzii, întinderea protecției conferite de această dispoziție nu poate varia de la un domeniu al acestuia la altul, cu excepția cazului în care există o dispoziție contrară a dreptului Uniunii.

36

În această privință, trebuie să se mai precizeze că, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 33 din prezenta hotărâre, condiția „idem” impune ca faptele materiale să fie identice. În schimb, principiul ne bis in idem nu are vocația de a se aplica atunci când faptele în cauză nu sunt identice, ci doar similare.

37

Astfel, prin identitatea faptelor materiale se înțelege un ansamblu de împrejurări concrete care decurg din evenimente care sunt în esență aceleași, în sensul că presupun existența aceluiași autor și a unei legături indisolubile între ele în timp și spațiu (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 10 februarie 2009, Sergueï Zolotoukhine împotriva Rusiei, CE:ECHR:2009:0210JUD001493903, punctele 83 și 84, precum și Curtea EDO, 20 mai 2014, Pirttimäki împotriva Finlandei, CE:ECHR:2014:0520JUD003523211, punctele 49-52).

38

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă sunt identice faptele care au făcut obiectul celor două proceduri inițiate în temeiul unei reglementări sectoriale și, respectiv, al dreptului concurenței. În acest sens, instanța amintită trebuie să examineze faptele avute în vedere în fiecare dintre proceduri și pretinsa perioadă a încălcării.

39

În ipoteza în care instanța de trimitere ar aprecia că faptele care au făcut obiectul celor două proceduri în discuție în litigiul principal sunt identice, acest cumul ar constitui o restrângere a dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă.

40

O restrângere a dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă poate fi justificată în temeiul articolului 52 alineatul (1) din aceasta (Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, punctele 55 și 56, și Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 40).

41

Conform articolului 52 alineatul (1) prima teză din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Potrivit celei de a doua teze a alineatului menționat, pentru respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri ale drepturilor și libertăților menționate numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

42

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, astfel cum pare să rezulte din elementele dosarului de care dispune Curtea, legea prevedea intervenția fiecăreia dintre autoritățile naționale în cauză, în privința căreia se susține că a condus la un cumul de proceduri și de sancțiuni.

43

O astfel de posibilitate de a cumula procedurile și sancțiunile respectă substanța articolului 50 din cartă, cu condiția ca reglementarea națională să nu permită judecarea și sancționarea acelorași fapte în temeiul aceleiași infracțiuni sau pentru urmărirea aceluiași obiectiv, ci să prevadă doar posibilitatea unui cumul de proceduri și de sancțiuni în temeiul unor reglementări diferite.

44

În ceea ce privește problema dacă restrângerea dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă, care rezultă dintr‑un cumul de proceduri și de sancțiuni în temeiul unei reglementări sectoriale și al dreptului concurenței, răspunde unui obiectiv de interes general, trebuie să se constate că cele două reglementări în discuție în litigiul principal urmăresc obiective legitime care sunt distincte.

45

Astfel, reglementarea sectorială în discuție în litigiul principal, care a transpus Directiva 97/67, are ca obiect liberalizarea pieței interne a serviciilor poștale.

46

Referitor la Legea privind protecția concurenței și la articolul 102 TFUE, pe care s‑a întemeiat decizia autorității de concurență, trebuie amintit că acest din urmă articol este o dispoziție de ordin public care interzice abuzurile de poziție dominantă și care urmărește obiectivul, indispensabil pentru funcționarea pieței interne, de a garanta că nu este denaturată concurența pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții, C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 31, precum și Hotărârea din 17 februarie 2011, TeliaSonera Sverige, C‑52/09, EU:C:2011:83, punctele 20-22).

47

Prin urmare, este legitim ca, pentru a garanta continuarea procesului de liberalizare a pieței interne a serviciilor poștale, asigurându‑se în același timp buna funcționare a acesteia, un stat membru să reprime încălcările, pe de o parte, ale reglementării sectoriale având ca obiect liberalizarea pieței în discuție și, pe de altă parte, ale normelor aplicabile în dreptul concurenței, astfel cum preconizează considerentul (41) al Directivei 97/67.

48

În ceea ce privește respectarea principiului proporționalității, acesta impune ca cumulul de proceduri și de sancțiuni prevăzut de reglementarea națională să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de această reglementare, știut fiind că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate de aceasta nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 46 și jurisprudența citată).

49

În această privință, trebuie subliniat că autoritățile publice pot opta în mod legitim pentru răspunsuri juridice complementare în fața anumitor comportamente dăunătoare pentru societate prin intermediul diferitor proceduri care formează un tot coerent, astfel încât să trateze problema socială în discuție sub diferitele sale aspecte, cu condiția ca aceste răspunsuri juridice combinate să nu reprezinte o sarcină excesivă pentru persoana în cauză (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD002413011, punctele 121 și 132). Prin urmare, faptul că două proceduri urmăresc obiective de interes general distincte pe care este legitim să le protejeze în mod cumulat poate fi luat în considerare la analiza proporționalității unui cumul de proceduri și de sancțiuni, ca factor care urmărește justificarea acestui cumul, cu condiția ca aceste proceduri să fie complementare, iar sarcina suplimentară pe care o reprezintă cumulul menționat să poată fi justificată astfel prin cele două obiective urmărite.

50

Or, normele naționale care prevăd posibilitatea unui cumul de proceduri și de sancțiuni în temeiul unei reglementări sectoriale și al dreptului concurenței pot realiza obiectivul de interes general de a asigura aplicarea efectivă a fiecăreia dintre cele două reglementări în cauză, din moment ce acestea urmăresc obiectivele legitime distincte vizate la punctele 45 și 46 din prezenta hotărâre. În acest sens, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia, în raport cu dispozițiile naționale care au dat naștere procedurilor inițiate de autoritatea de reglementare din sectorul poștal și, respectiv, de autoritatea de concurență, dacă cumulul de sancțiuni de natură penală poate fi justificat, în litigiul principal, prin faptul că procedurile inițiate de aceste autorități urmăresc scopuri complementare, având ca obiect aspecte diferite ale aceluiași comportament ilicit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 44).

51

În ceea ce privește caracterul strict necesar al unui astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni, trebuie să se aprecieze dacă există norme clare și precise care permit să se prevadă actele și omisiunile care pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni, precum și coordonarea dintre diferitele autorități, dacă cele două proceduri au fost desfășurate într‑un mod suficient de coordonat și de apropiat în timp și dacă sancțiunea aplicată cu ocazia primei proceduri pe plan cronologic a fost luată în considerare la evaluarea celei de a doua sancțiuni, astfel încât sarcinile pentru persoana în cauză ce rezultă dintr‑un cumul sunt limitate la strictul necesar, iar ansamblul sancțiunilor aplicate corespunde gravității încălcărilor săvârșite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 49, 52, 53, 55 și 58, precum și Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD002413011, punctele 130-132).

52

Desigur, astfel cum subliniază domnul avocat general la punctul 109 din concluzii, aprecierea necesității descrise la punctul anterior și, prin urmare, analiza globală a problemei dacă cumulul celor două proceduri va putea fi justificat în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă nu pot fi efectuate complet decât ex post, având în vedere natura unora dintre factorii care trebuie luați în considerare.

53

Cu toate acestea, protecția care rezultă din dubla condiție căreia îi este supusă aplicarea principiului ne bis in idem, amintită la punctul 28 din prezenta hotărâre, sub rezerva eventualei justificări, în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă, a unei restrângeri a drepturilor care decurg din acest principiu într‑un caz concret respectă substanța articolului 50 din cartă. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 51 din prezenta hotărâre, invocarea unei asemenea justificări impune să se demonstreze faptul că cumulul de proceduri în discuție era strict necesar, ținând cont, în acest context, în esență de existența unei legături materiale și temporale suficient de strânse între cele două proceduri în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 61, precum și, prin analogie, Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD 002413011, punctul 130). Astfel, eventuala justificare a unui cumul de sancțiuni este încadrată de condiții care, atunci când sunt îndeplinite, urmăresc mai ales limitarea, fără a repune totuși în discuție existența unui „bis” ca atare, a caracterului distinct pe plan funcțional al procedurilor în cauză și deci impactul concret ce rezultă pentru persoanele în cauză din cumularea acestor proceduri desfășurate în privința lor.

54

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în lumina tuturor împrejurărilor din litigiul principal, dacă sunt îndeplinite în acest litigiu condițiile menționate la punctul 51 din prezenta hotărâre. Pentru a furniza acestei instanțe un răspuns util, trebuie făcute totuși următoarele precizări.

55

În primul rând, trebuie arătat că existența unei dispoziții de drept național care prevede, la fel ca articolul 14 din loi du 17 janvier 2003 relative au statut du régulateur des secteurs des postes et des télécommunications belges (Legea din 17 ianuarie 2003 privind statutul autorității de reglementare din sectoarele poștei și telecomunicațiilor belgiene) (Moniteur belge din 24 ianuarie 2003, p. 2591), aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, cooperarea și schimbul de informații dintre autoritățile vizate ar constitui un cadru relevant pentru asigurarea coordonării avute în vedere la punctul 51 din prezenta hotărâre. Revine de asemenea instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, în speță, o astfel de coordonare a avut efectiv loc.

56

În al doilea rând, sub rezerva unei aprecieri a instanței de trimitere, trebuie să se observe că dosarul de care dispune Curtea conține indicii ale unei conexiuni temporale suficient de strânse între cele două proceduri desfășurate și între deciziile adoptate în temeiul reglementării sectoriale și al dreptului concurenței. Astfel, autoritatea de reglementare din sectorul poștal și autoritatea de concurență par să își fi desfășurat procedurile în paralel, cel puțin parțial. Cele două autorități au adoptat deciziile lor la date apropiate, și anume la 20 iulie 2011 și, respectiv, la 10 decembrie 2012, ceea ce demonstrează, ținând seama de altfel de complexitatea care caracterizează anchetele în materie de concurență, o legătură temporală suficient de strânsă.

57

În sfârșit, împrejurarea că amenda aplicată în cadrul celei de a doua proceduri este superioară celei impuse în cadrul primei proceduri, printr‑o decizie definitivă, nu permite în sine să se constate caracterul disproporționat al cumulului de proceduri și de sancțiuni în privința persoanei juridice în cauză, având în vedere în special faptul că aceste două proceduri pot constitui răspunsuri juridice complementare și conexe, dar totuși distincte, față de același comportament.

58

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 50 din cartă, interpretat în coroborare cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta din urmă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o persoană juridică să fie sancționată cu amendă pentru săvârșirea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii atunci când, pentru aceleași fapte, această persoană a făcut deja obiectul unei hotărâri judecătorești definitive la finalul unei proceduri referitoare la o încălcare a unei reglementări sectoriale vizând liberalizarea pieței în discuție, cu condiția ca să existe norme clare și precise care permit să se prevadă actele și omisiunile care pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni, precum și coordonarea dintre cele două autorități competente, ca cele două proceduri să fi fost desfășurate într‑un mod suficient de coordonat într‑un interval de timp apropiat și ca ansamblul sancțiunilor aplicate să corespundă gravității încălcărilor săvârșite.

59

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interpretat în coroborare cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta din urmă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o persoană juridică să fie sancționată cu amendă pentru săvârșirea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii atunci când, pentru aceleași fapte, această persoană a făcut deja obiectul unei hotărâri judecătorești definitive la finalul unei proceduri referitoare la o încălcare a unei reglementări sectoriale vizând liberalizarea pieței în discuție, cu condiția ca să existe norme clare și precise care permit să se prevadă actele și omisiunile care pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni, precum și coordonarea dintre cele două autorități competente, ca cele două proceduri să fi fost desfășurate într‑un mod suficient de coordonat într‑un interval de timp apropiat și ca ansamblul sancțiunilor aplicate să corespundă gravității încălcărilor săvârșite.