1

Prin cererea introductivă formulată, Comisia Europeană solicită anularea Deciziei (UE) 2020/470 a Consiliului din 25 martie 2020 privind prelungirea perioadei de aplicare a autorizării acordate coproducțiilor audiovizuale prevăzută la articolul 5 din Protocolul privind cooperarea culturală la Acordul de liber schimb dintre Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2020, L 101, p. 1, denumită în continuare „decizia atacată”).

2

Protocolul privind cooperarea culturală (JO 2011, L 127, p. 1418, denumit în continuare „protocolul”) anexat la Acordul de liber schimb dintre Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2011, L 127, p. 6, denumit în continuare „acordul”), prevede la articolul 5, intitulat „Coproducții audiovizuale”, autorizarea acordată coproducțiilor audiovizuale de a beneficia de sistemele respective de promovare a conținutului cultural regional sau local (denumită în continuare „autorizarea în discuție”). Acest articol are următorul cuprins:

„[…]

(3)   Părțile, în conformitate cu legislația lor respectivă, facilitează coproducții între producători din [Uniunea Europeană] și Coreea, inclusiv prin [acordarea autorizării în discuție] coproducțiilor […].

[…]

(8)   

[…]”

3

Considerentul (6) al Deciziei 2011/265/UE a Consiliului din 16 septembrie 2010 privind semnarea, în numele Uniunii Europene, și aplicarea cu titlu provizoriu a Acordului de liber schimb între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2011, L 127, p. 1), enunță:

„În temeiul articolului 218 alineatul (7) [TFUE], este adecvat pentru Consiliu[l] [Uniunii Europene] să autorizeze Comisia să aprobe anumite modificări limitate la acord. Comisia ar trebui autorizată să pronunțe expirarea [autorizării în discuție], cu excepția cazului în care Comisia decide că aplicabilitatea [autorizării] respectiv[e] ar trebui prelungită și acest lucru este aprobat de Consiliu conform unei proceduri specifice, impuse atât de natura sensibilă a acestui element din acord, cât și de faptul că acordul urmează să fie încheiat de Uniune și de statele sale membre. […]”

4

Articolul 4 alineatul (1) din această decizie prevede:

„Comisia avizează [Republica] Coreea cu privire la intenția Uniunii de a nu prelungi perioada de aplicare a [autorizării în discuție], conform procedurii prevăzute la articolul 5 alineatul (8) din [protocol], cu excepția cazului în care, la propunerea Comisiei și cu patru luni înaintea expirării perioadei menționate anterior, Consiliul este de acord să se prelungească aplicarea [autorizării în discuție]. În cazul în care Consiliul este de acord cu prelungirea aplicării [autorizării în discuție], prezenta dispoziție devine din nou aplicabilă la sfârșitul perioadei reînnoite de prelungire a aplicării [autorizării]. În scopurile specifice deciziei referitoare la prelungirea perioadei de aplicare a [autorizării], Consiliul decide în unanimitate.”

5

Prin Decizia de punere în aplicare 2014/226/UE a Consiliului din 14 aprilie 2014 privind prelungirea perioadei de aplicare a dreptului acordat pentru coproducții audiovizuale prevăzut la articolul 5 din Protocolul privind cooperarea culturală la Acordul de liber schimb între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2014, L 124, p. 25), perioada de aplicare a [autorizării în discuție] a fost prelungită pentru o durată de trei ani, cuprinsă între 1 iulie 2014 și 30 iunie 2017.

6

Prin Decizia (UE) 2015/2169 a Consiliului din 1 octombrie 2015 privind încheierea Acordului de liber schimb între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2015, L 307, p. 2), acest acord a fost aprobat în numele Uniunii. Considerentul (6) al acestei decizii este redactat în aceiași termeni ca și cei ai considerentului (6) al Deciziei 2011/265. De asemenea, articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 este formulat în termeni asemănători cu cei ai articolului 4 alineatul (1) din Decizia 2011/265.

7

Prin Decizia (UE) 2017/1107 a Consiliului din 8 iunie 2017 privind prelungirea perioadei de aplicare a dreptului acordat pentru coproducții audiovizuale prevăzut la articolul 5 din Protocolul privind cooperarea culturală la Acordul de liber schimb între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Republica Coreea, pe de altă parte (JO 2017, L 160, p. 33), perioada de aplicare a [autorizării în discuție] a fost prelungită pentru o durată de trei ani, cuprinsă între 1 iulie 2017 și 30 iunie 2020.

8

Decizia atacată, adoptată în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, prevede că perioada de aplicare a autorizării în discuție se prelungește pentru o perioadă de trei ani, de la 1 iulie 2020 până la 30 iunie 2023.

9

Comisia solicită Curții anularea deciziei atacate și obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

10

Consiliul solicită respingerea acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în cazul în care decizia atacată ar trebui să fie anulată, el solicită Curții menținerea efectelor acesteia până la remedierea motivelor de anulare constatate.

11

Prin deciziile președintelui Curții din 7 decembrie 2020 au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului formulate de Republica Franceză și de Regatul Țărilor de Jos.

12

În susținerea acțiunii sale în anulare, Comisia invocă un motiv unic, care constă în faptul că utilizarea ca temei juridic a articolului 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 pentru a fundamenta decizia atacată este contrară tratatelor și jurisprudenței Curții.

13

În cadrul acestui motiv unic, Comisia susține că, prin recurgerea la acest temei juridic, care impune Consiliului să hotărască în unanimitate și care exclude participarea Parlamentului European, în loc să rețină, ca temei juridic procedural, articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) TFUE, care prevede, în coroborare cu articolul 218 alineatul (8) primul paragraf TFUE, un vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, după aprobarea Parlamentului, astfel cum propusese ea, Consiliul a modificat regula de vot aplicabilă și a încălcat prerogativele Parlamentului în ceea ce privește prelungirea aplicării unei părți a unui acord internațional.

14

Comisia apreciază că articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 constituie un „temei juridic derivat”, a cărui utilizare ar fi contrară principiului atribuirii competențelor enunțat la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și principiului echilibrului instituțional.

15

În plus, potrivit acestei instituții, este incoerent să se impună Consiliului să hotărască în unanimitate pentru reînnoirea autorizării în discuție, deși instituirea acesteia din urmă a fost decisă cu majoritate calificată, la momentul adoptării Deciziei 2011/265, iar Uniunea a acceptat, în temeiul dreptului internațional, să fie în principiu reînnoită în mod automat. Aplicarea unei norme interne mai stricte și cerința potrivit căreia Consiliul trebuie să accepte reînnoirea acestei autorizări ar fi contrare obiectivului reînnoirii automate convenite de părțile la acord și, prin urmare, ar contraveni jurisprudenței referitoare la supremația acordurilor internaționale față de dreptul derivat al Uniunii.

16

În replică, Comisia adaugă, ca răspuns la argumentația Consiliului potrivit căreia decizia atacată nu are la bază un „temei juridic derivat”, ci articolul 218 alineatul (7) TFUE, că împărtășește poziția Consiliului potrivit căreia această decizie are ca obiect o modificare a unui acord, în sensul acestei dispoziții, în măsura în care prelungește aplicarea unei dispoziții care figurează în protocol. În aceste condiții, ea apreciază că articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 nu poate fi considerat un caz de aplicare a articolului 218 alineatul (7) TFUE, întrucât acest protocol, prin prevederea unei reînnoiri automate a autorizării în discuție pentru perioade noi succesive cu aceeași durată, nu ar prevedea nicio etapă procedurală specifică pentru reînnoirea acestei autorizări, astfel încât nu ar fi necesar ca Consiliul să autorizeze Comisia să aprobe această reînnoire.

17

În plus, condițiile procedurale care ar însoți împuternicirea pretins acordată Comisiei ar fi incompatibile cu articolul 218 TFUE, iar recurgerea la un „temei juridic derivat” care impune votul în unanimitate în cadrul Consiliului ar fi nelegală.

18

În fond, articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 nu ar oferi o împuternicire de a aproba, în numele Uniunii, modificări ale acordului, în sensul articolului 218 alineatul (7) TFUE, ci ar reflecta pur și simplu competența Comisiei de a asigura, în cazul unei decizii care se opune reînnoirii autorizării în discuție, reprezentarea externă a Uniunii, în conformitate cu articolul 17 TUE, Consiliul având totuși în continuare competența de a decide această reînnoire. Astfel, nu ar fi existat un transfer efectiv al puterii de decizie, însoțit de condiții speciale, în favoarea Comisiei.

19

Consiliul, susținut de Republica Franceză și de Regatul Țărilor de Jos, se opune argumentației Comisiei, arătând în principal că procedura aplicată pentru adoptarea deciziei atacate se întemeiază pe articolul 218 alineatul (7) TFUE, astfel cum ar indica foarte clar referirea explicită la această dispoziție care figurează în considerentul (6) al Deciziei 2015/2169, și că această procedură este compatibilă cu dispoziția menționată din Tratatul FUE.

20

Consiliul arată astfel că condițiile de aplicabilitate a articolului 218 alineatul (7) TFUE sunt îndeplinite, din moment ce, pe de o parte, reînnoirea autorizării în discuție constituie o modificare a unei părți specifice și independente a acordului efectuată prin intermediul unei proceduri simplificate prevăzute la articolul 5 alineatul (8) din protocol. Comisia ar fi în special împuternicită, în calitatea sa de negociator, să modifice autorizarea în discuție prin încetarea acesteia la expirarea perioadei de trei ani în curs și să avizeze Republica Coreea cu privire la această decizie. Pe de altă parte, procedura prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 ar prevedea condiții valabile pentru această împuternicire acordată Comisiei.

21

Astfel, în ceea ce privește cerința unui vot în unanimitate în cadrul Consiliului, acesta din urmă susține că reînnoirea autorizării în discuție constituie o derogare de la regula generală potrivit căreia autorizarea vizată încetează în lipsa unei decizii contrare, ceea ce ar justifica aplicarea unor condiții mai stricte.

22

Cu titlu subsidiar, Consiliul arată că, în cazul în care Curtea ar considera că nu era posibil să se prevadă un astfel de vot în unanimitate printre condițiile menționate la articolul 218 alineatul (7) TFUE, nevalidă ar fi numai obligația de a hotărî în unanimitate. Cu toate acestea, întrucât decizia atacată a fost adoptată în unanimitate, ea ar fi obținut în mod necesar majoritatea calificată în cadrul Consiliului și ar trebui astfel, în opinia acestuia, să fie considerată că a fost valabil adoptată.

23

În duplică, Consiliul se opune printre altele argumentației Comisiei potrivit căreia autorizarea în discuție ar putea fi reînnoită de Uniune fără a se recurge la o procedură internă atunci când intenția Comisiei este de a reînnoi această autorizare, în timp ce pentru a‑i pune capăt ar fi necesară o procedură decizională. În opinia sa, caracterul automat al reînnoirii autorizării în discuție în privința fiecăreia dintre părțile la acord nu poate astfel să excludă orice tip de procedură decizională internă, din moment ce, întrucât durata aplicabilității acestei autorizări este limitată la trei ani, este necesară adoptarea unei decizii la fiecare trei ani în conformitate cu procedurile decizionale interne corespunzătoare. În cazul nerespectării acestor proceduri decizionale, s‑ar aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii, precum și echilibrului instituțional stabilit de autorii tratatelor.

24

Consiliul continuă să pretindă că articolul 218 alineatul (7) TFUE constituie un temei juridic adecvat pentru procedura prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169. Acesta subliniază în special că articolul 5 alineatul (8) din protocol stabilește o procedură simplificată pentru modificarea acestui protocol, prevăzând un consimțământ tacit pentru reînnoirea autorizării în discuție și o notificare prealabilă pentru a pune capăt acestei autorizări.

25

Republica Franceză arată că decizia atacată pune în aplicare o procedură întemeiată pe articolul 218 alineatul (7) TFUE și că, în consecință, Comisia pretinde în mod eronat că Consiliul și‑a întemeiat această decizie pe un temei juridic care nu este prevăzut de Tratatul FUE. În primul rând, aceasta apreciază că modalitățile de reînnoire a autorizării în discuție constituie un caz de aplicare a acestei dispoziții din Tratatul FUE. Astfel, în opinia sa, pe de o parte, reînnoirea autorizării în discuție extinde aplicarea în timp a prevederilor referitoare la această autorizare, care constituie o componentă specifică și autonomă a protocolului, și, invers, lipsa reînnoirii autorizării menționate echivalează în esență cu lipsirea de efecte juridice a acestor prevederi. Astfel, reînnoirea autorizării în discuție ar constitui o modificare a acestui protocol.

26

Pe de altă parte, reînnoirea automată, în cazul tăcerii părților, a autorizării în discuție intră, potrivit acestui stat membru, în categoria clauzelor derogatorii de la procedura de revizuire de drept comun a acordurilor internaționale, constituind o simplificare a acesteia.

27

În al doilea rând, Republica Franceză consideră că dispozitivul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 pune în aplicare în mod corect articolul 218 alineatul (7) TFUE, în măsura în care prevede că Consiliul trebuie să aprobe decizia Comisiei de a nu notifica încetarea autorizării în discuție. Ea arată în această privință că articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 conferă Comisiei o putere decizională reală cu privire la alegerea care trebuie făcută la fiecare trei ani, însoțind această împuternicire de condiții speciale, în sensul articolului 218 alineatul (7) TFUE. Această restricție ar fi legitimă dat fiind că această din urmă dispoziție constituie o derogare de la articolul 218 alineatele (5), (6) și (9) TFUE și că reînnoirea autorizării în discuție face parte din actele de definire a politicilor Uniunii și de elaborare a acțiunii externe a acesteia. Recurgerea la votul în unanimitate nu ar constitui decât o modalitate de exercitare a aprobării de către Consiliu a opțiunii Comisiei de a nu se opune reînnoirii acestei autorizări, iar caracterul licit sau ilicit al acestei modalități nu ar avea incidență asupra validității cerinței unei astfel de aprobări.

28

În al treilea și ultimul rând, Republica Franceză afirmă că, în orice caz, având în vedere principiul autonomiei ordinii juridice a Uniunii, autorizarea în discuție nu ar fi putut fi reînnoită în lipsa unui act al Uniunii care să prevadă acest lucru în mod specific, independent de împrejurarea că o astfel de reînnoire expresă nu este necesară în ordinea juridică internațională.

29

Regatul Țărilor de Jos a declarat că subscrie pe deplin la poziția Consiliului și la toate argumentele invocate în susținerea acesteia.

30

Din decizia atacată reiese că aceasta a fost adoptată în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, care prevede printre altele, la fel ca articolul 4 alineatul (1) din Decizia 2011/265, că Comisia avizează Republica Coreea cu privire la intenția Uniunii de a nu prelungi perioada de aplicare a autorizării în discuție, cu excepția cazului în care, la propunerea Comisiei și cu patru luni înaintea expirării acestei perioade de aplicare, Consiliul este de acord, în unanimitate, să se prelungească aplicarea acestei autorizări.

31

Comisia arată, în susținerea motivului unic, că, întemeindu‑și decizia atacată pe articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, Consiliul a utilizat în mod nelegal un „temei juridic derivat”.

32

În această privință, trebuie amintit că normele referitoare la formarea voinței instituțiilor Uniunii sunt stabilite de tratate și nu sunt nici la discreția statelor membre, nici a acestor instituții înseși. Numai tratatele pot împuternici, în consecință, în cazuri speciale, o instituție să modifice o procedură decizională pe care acestea o stabilesc. Prin urmare, a recunoaște unei instituții posibilitatea de a stabili temeiuri juridice derivate, fie în sensul unei îngreunări, fie în sensul unei simplificări a modalităților de adoptare a unui act, ar echivala cu a‑i atribui o competență legislativă care depășește ceea ce este prevăzut prin tratate. Acest fapt ar conduce de asemenea la a permite instituției să aducă atingere principiului echilibrului instituțional, care implică faptul că fiecare dintre instituțiile menționate își exercită competențele cu respectarea competențelor celorlalte instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 mai 2008, Parlamentul/Consiliul, C‑133/06, EU:C:2008:257, punctele 54-57, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2016, Parlamentul/Consiliul, C‑14/15 și C‑116/15, EU:C:2016:715, punctul 47).

33

În speță, reiese din considerentul (6) al Deciziei 2015/2169 că procedura decizională prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din această decizie are ca temei juridic articolul 218 alineatul (7) TFUE, acest considerent indicând faptul că, în temeiul acestei dispoziții din Tratatul FUE, Consiliul poate împuternici Comisia să aprobe anumite modificări limitate ale acordului și că Comisia ar trebui autorizată să pronunțe expirarea autorizării în discuție, cu excepția cazului în care Comisia decide că aplicabilitatea autorizării respective ar trebui prelungită, iar acest lucru este aprobat de Consiliu conform unei proceduri specifice, impuse atât de natura sensibilă a acestui element din acord, cât și de faptul că acesta urmează să fie încheiat de Uniune și de statele sale membre.

34

Rezultă că motivul unic invocat de Comisie va trebui înlăturat dacă procedura instituită la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, pusă în aplicare prin decizia atacată, intră în domeniul de aplicare al articolului 218 alineatul (7) TFUE și dacă ea este conformă cu articolul 218 TFUE, în măsura în care impune, pentru reînnoirea autorizării în discuție, un vot unanim în cadrul Consiliului.

35

Articolul 218 alineatul (7) TFUE prevede că, prin derogare de la dispozițiile alineatelor (5), (6) și (9) ale acestui articol, la încheierea unui acord, Consiliul poate împuternici negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificarea acordului, în cazul în care acesta prevede că aceste modificări trebuie adoptate conform unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin respectivul acord. Această dispoziție prevede, în plus, că Consiliul poate însoți această împuternicire de condiții speciale.

36

În consecință, trebuie să se examineze, în primul rând, dacă articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 împuternicește Comisia să aprobe, în numele Uniunii, o modificare a protocolului și dacă acesta din urmă prevede că o astfel de modificare trebuie adoptată potrivit unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin acest acord sau prin acest protocol.

37

În ceea ce privește, pe de o parte, aspectul dacă, prin articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, Consiliul împuternicește Comisia să aprobe, în numele Uniunii, o modificare a protocolului, este necesar să se arate că din articolul 5 alineatul (8) literele (a) și (b) din acesta din urmă reiese că părțile la acord și, prin extensie, la protocol trebuie, la fiecare trei ani, în urma unei evaluări efectuate de Comitetul pentru cooperare culturală, constituit în temeiul articolului 3 alineatul (1) din acest protocol, să aprecieze dacă intenționează sau nu să reînnoiască autorizarea în discuție pentru o nouă perioadă de trei ani.

38

Articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 prevede în această privință o procedură internă a Uniunii în măsura în care conferă Comisiei competența de a pune capăt autorizării în discuție la încheierea fiecărei perioade de trei ani sau, în cazul în care consideră că această autorizare trebuie reînnoită, de a face o propunere în acest sens Consiliului înainte de expirarea fiecărei perioade. Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 60 din concluzii, lipsa reînnoirii autorizării menționate echivalează cu încetarea unei autorizări instituite prin protocol și care este în principiu reînnoită tacit și automat la fiecare trei ani, o asemenea încetare trebuind astfel să fie analizată ca o modificare a acestui protocol.

39

Prin urmare, deși o decizie precum decizia atacată, care are ca obiect reînnoirea autorizării în discuție pentru o perioadă de trei ani, nu poate, ca atare, să fie privită ca urmărind să modifice protocolul, nu este mai puțin adevărat că procedura prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, aplicabilă pentru adoptarea unei astfel de decizii, împuternicește Comisia să aprecieze la fiecare trei ani dacă trebuie să reînnoiască sau să pronunțe expirarea acestei autorizări, să decidă singură cu privire la această expirare sau să decidă să sesizeze Consiliul în scopul reînnoirii acestei autorizări. Astfel, această procedură împuternicește Comisia să adopte decizii referitoare la modificarea acestui protocol.

40

În consecință, trebuie să se considere că articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, pus în aplicare prin decizia atacată, constituie într‑adevăr o împuternicire, dată Comisiei de Consiliu, la încheierea acordului și, prin extensie, a protocolului anexat la acesta, de a aproba, în numele Uniunii, „modificarea acordului”, în sensul articolului 218 alineatul (7) TFUE.

41

În ceea ce privește, pe de altă parte, aspectul dacă protocolul prevede că modificarea acestuia din urmă trebuie să fie adoptată potrivit unei proceduri simplificate sau de un organism creat prin acord sau prin protocol, astfel cum impune articolul 218 alineatul (7) TFUE, trebuie să se constate că articolul 5 alineatul (8) literele (a) și (b) din protocol nu dă posibilitatea Comitetului pentru cooperare culturală să aducă modificări protocolului, ci îi dă doar misiunea de a efectua evaluări ale rezultatelor punerii în aplicare a autorizării în discuție, astfel cum s‑a arătat la punctul 37 din prezenta hotărâre. În schimb, această din urmă dispoziție prevede într‑adevăr o procedură simplificată în măsura în care, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 67 din concluzii, pentru a pune capăt acestei autorizări, este suficient ca o parte la acord să facă acest lucru prin intermediul unui preaviz scris notificat cu trei luni înainte de expirarea perioadei inițiale sau a oricărei perioade ulterioare, autorizarea respectivă fiind, în caz contrar, prelungită automat.

42

Pe de altă parte, trebuie adăugat că normele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 pot fi considerate ca făcând aplicarea posibilității Consiliului, prevăzută la articolul 218 alineatul (7) TFUE, de a însoți împuternicirea acordată Comisiei de condiții speciale, întrucât această dispoziție a Deciziei 2015/2169 impune Comisiei, în cazul în care aceasta din urmă consideră că nu trebuie să se pună capăt autorizării în discuție, ci să o reînnoiască pe o perioadă de trei ani, să facă o propunere Consiliului în acest sens cu patru luni înainte expirării perioadei în curs.

43

În consecință, contrar celor susținute de Comisie, procedura instituită la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169, pusă în aplicare prin decizia atacată, intră în domeniul de aplicare al articolului 218 alineatul (7) TFUE, astfel încât această decizie nu trebuia să fie adoptată potrivit procedurii prevăzute la articolul 218 alineatul (6) litera (a) TFUE.

44

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă procedura instituită la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 este conformă cu articolul 218 TFUE în măsura în care impune, pentru reînnoirea autorizării în discuție, un vot în unanimitate în cadrul Consiliului, trebuie arătat că articolul 218 alineatul (7) TFUE nu prevede nicio regulă de vot în vederea adoptării de către Consiliu a deciziilor pentru care, în cadrul împuternicirii pe care a acordat‑o Comisiei în temeiul acestei dispoziții, acesta a reținut competența sa.

45

În aceste condiții, regula de vot aplicabilă trebuie determinată, în fiecare caz, prin raportare la articolul 218 alineatul (8) TFUE. Având în vedere utilizarea, pe de o parte, a expresiei „[p]e parcursul întregii proceduri” la primul paragraf al acestei dispoziții și, pe de altă parte, a termenilor „[c]u toate acestea” la începutul celui de al doilea paragraf al dispoziției menționate, este necesar să se considere că Consiliul hotărăște, ca regulă generală, cu majoritate calificată și că numai în cazurile expuse în acest al doilea paragraf el hotărăște în unanimitate. În aceste condiții, regula de vot aplicabilă trebuie să fie determinată în fiecare caz după cum se încadrează sau nu în aceste din urmă cazuri [a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acordul cu Armenia), C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 29].

46

În special, prima ipoteză, care este singura pertinentă în speță, în care articolul 218 alineatul (8) al doilea paragraf TFUE impune Consiliului să hotărască în unanimitate, se referă la situația în care acordul privește un domeniu pentru care unanimitatea este cerută pentru adoptarea unui act al Uniunii, această ipoteză stabilind astfel o legătură între temeiul juridic material al unei decizii adoptate pe baza articolului respectiv și regula de vot aplicabilă pentru adoptarea ei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2018, Comisia/Consiliul (Acord cu Kazahstanul), C‑244/17, EU:C:2018:662, punctul 29].

47

Legătura asigurată astfel între temeiul juridic material al deciziilor adoptate în cadrul unui acord și regula de vot aplicabilă pentru adoptarea acestor decizii contribuie la păstrarea simetriei dintre procedurile referitoare la acțiunea internă a Uniunii și procedurile referitoare la acțiunea sa externă, cu respectarea echilibrului instituțional stabilit de autorii tratatelor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2018, Comisia/Consiliul (Acord cu Kazahstanul), C‑244/17, EU:C:2018:662, punctul 30].

48

O asemenea simetrie trebuie astfel să fie asigurată și atunci când este adoptată o decizie privind o modificare a unui acord precum cea prevăzută la articolul 218 alineatul (7) TFUE.

49

Din moment ce autorizarea în discuție nu se încadrează într‑un domeniu pentru care este necesar un vot în unanimitate în cadrul Consiliului pentru adoptarea unui act al Uniunii, procedura instituită la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2015/2169 nu este, contrar susținerilor Consiliului, conformă cu articolul 218 TFUE, în măsura în care ea impune un astfel de vot în unanimitate. Regula de vot aplicabilă pentru adoptarea unor decizii precum decizia atacată trebuie să fie, prin urmare, cea prevăzută la articolul 218 alineatul (8) primul paragraf TFUE, și anume un vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.

50

Întrucât considerentul (6) al Deciziei 2015/2169 arată că prelungirea aplicabilității autorizării în discuție este aprobată de Consiliu în conformitate cu o procedură specială, ținând seama atât de caracterul sensibil al acestui element al acordului, cât și de faptul că acesta trebuie încheiat de Uniune și de statele sale membre, trebuie adăugat că, pe de o parte, caracterul sensibil al materiei în cauză nu poate justifica adoptarea unui temei juridic derivat care să prevadă o procedură specială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 mai 2008, Parlamentul/Consiliul, C‑133/06, EU:C:2008:257, punctul 59). Pe de altă parte, aceste justificări nu pot permite Consiliului să se sustragă de la respectarea regulilor de vot prevăzute la articolul 218 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2015, Comisia/Consiliul, C‑28/12, EU:C:2015:282, punctul 55) și în special să deroge de la acestea în cadrul condițiilor speciale care pot însoți împuternicirea acordată negociatorului în temeiul articolului 218 alineatul (7) TFUE.

51

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se admită motivul unic invocat de Comisie și, pe cale de consecință, să se anuleze decizia atacată.

52

Consiliul solicită Curții, în ipoteza în care ar anula decizia atacată, să mențină efectele acesteia din urmă până la remedierea motivelor de anulare constatate.

53

Potrivit articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate să indice, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele unui act anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

54

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, având în vedere motive referitoare la securitatea juridică, efectele unui astfel de act pot fi menținute printre altele în cazul în care efectele imediate ale anulării sale ar avea consecințe negative grave pentru părțile în cauză [a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acord cu Armenia), C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 62 și jurisprudența citată].

55

În speță, anularea deciziei atacate fără ca efectele sale să fie menținute ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării angajamentul Uniunii în ceea ce privește prelungirea perioadei de aplicare a autorizării în discuție pentru o perioadă de trei ani, cuprinsă între 1 iulie 2020 și 30 iunie 2023, și ar putea îngreuna astfel buna executare a acordului [a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acord cu Armenia), C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 63 și jurisprudența citată].

56

În consecință, este necesar să se mențină, din motive de securitate juridică, efectele deciziei atacate, a cărei anulare este pronunțată prin prezenta hotărâre, până la remedierea motivelor de anulare constatate.

57

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată, iar Consiliul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

58

În temeiul articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, este necesar să se decidă că Republica Franceză și Regatul Țărilor de Jos suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: