–

pentru JP, de L. Gimalac, avocat;

–

pentru guvernul francez, de T. Stéhelin și W. Zemamta, în calitate de agenți,

–

pentru Irlanda, de M. Browne, M. Lane și J. Quaney, în calitate de agenți, asistate de D. Fennelly, barrister, și S. Kingston, SC;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Palatiello, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și D. Krawczyk, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de A. Hanje, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Noll‑Ehlers și F. Thiran, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 alineatul (1) și a articolului 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JP, pe de o parte, și ministre de la Transition écologique (ministrul tranziției ecologice, Franța) și Premier ministre (prim‑ministrul, Franța), pe de altă parte, în legătură cu cererile formulate de JP având ca obiect în special, în primul rând, anularea deciziei implicite a préfet du Val‑d’Oise (prefectul din Val‑d’Oise, Franța) privind refuzul de a lua măsurile necesare pentru rezolvarea problemelor sale de sănătate legate de poluarea atmosferică și, în al doilea rând, despăgubirea de către Republica Franceză pentru diversele prejudicii pe care JP le pune pe seama acestei poluări.

3

Articolul 3 din Directiva 80/779/CEE a Consiliului din 15 iulie 1980 privind valorile‑limită și valorile orientative ale calității aerului pentru dioxidul de sulf și particulele în suspensie (JO 1980, L 229, p. 30) prevedea:

„(1)   Statele membre iau măsurile adecvate pentru ca, începând cu 1 aprilie 1983, concentrațiile de dioxid de sulf și de particule în suspensie din atmosferă să nu fie superioare valorilor‑limită din anexa I, fără a aduce atingere dispozițiilor care urmează.

(2)   În cazul în care un stat membru apreciază că, în pofida măsurilor luate, există riscul ca aceste concentrații de dioxid de sulf și de particule în suspensie din atmosferă, în ciuda măsurilor luate, să depășească după 1 aprilie 1983, în anumite zone, valorile‑limită prevăzute în anexa I, informează Comisia [Comunităților Europene] înainte de 1 octombrie 1982.

Statul membru aduce în același timp la cunoștința Comisiei planurile de ameliorare progresivă a calității aerului în aceste zone. Aceste planuri, stabilite pe bază de informații pertinente asupra naturii, originii și evoluției poluării, descriu îndeosebi măsurile luate sau preconizate, precum și procedurile aplicate sau care urmează să fie aplicate de statul membru. Aceste măsuri și proceduri trebuie să aibă ca efect, în interiorul acestor zone, aducerea concentrațiilor de dioxid de sulf și de particule în suspensie din atmosferă la valori inferioare sau egale cu valorile‑limită din anexa I, în cel mai scurt timp și cel târziu până la 1 aprilie 1993.” [traducere neoficială]

4

Potrivit articolului 7 alineatele (1) și (2) din această directivă:

„(1)   De la intrarea în vigoare a prezentei directive, statele membre informează Comisia, în termen de cel mult șase luni după sfârșitul perioadei anuale de referință (fixat la 31 martie), cu privire la cazurile în care au fost depășite valorile‑limită enumerate în anexa I și concentrațiile înregistrate.

(2)   Statele membre comunică de asemenea Comisiei, în termen de cel mult un an de la finalul perioadei anuale de referință, motivele acestor depășiri, precum și măsurile care au fost luate pentru a evita ca depășirile să se repete.” [traducere neoficială]

5

Anexa I la directiva menționată, intitulată „Valorile‑limită pentru dioxidul de sulf și particulele în suspensie”, prevedea în tabelul B:

„Valori‑limită pentru particulele în suspensie [măsurate prin metoda fumului negru(1)] exprimate în [micrograme pe metru cub (μg/m3)]

6

Articolul 3 din Directiva 85/203/CEE a Consiliului din 7 martie 1985 privind normele de calitate a aerului în privința dioxidului de azot (JO 1985, L 87, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 165) prevedea:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, începând cu 1 iulie 1987, concentrațiile de dioxid de azot din atmosferă, măsurate conform anexei III, să nu fie superioare valorii‑limită din anexa I.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care, din cauza unor circumstanțe deosebite, există riscul ca aceste concentrații de azot din atmosferă, în ciuda măsurilor luate, să depășească după 1 iulie 1987, în anumite zone, valoarea‑limită prevăzută în anexa I, statul membru interesat informează Comisia înainte de 1 iulie 1987.

Statul membru aduce la cunoștința Comisiei, în cel mai scurt timp, planurile de ameliorare progresivă a calității aerului în zonele afectate. Aceste planuri, stabilite pe bază de informații pertinente asupra naturii, originii și evoluției acestei poluări, descriu îndeosebi măsurile luate sau preconizate, precum și procedurile aplicate sau care urmează să fie aplicate de către statul membru. Aceste măsuri și proceduri trebuie să vizeze, în interiorul acestor zone, aducerea concentrațiilor de dioxid de azot din atmosferă la valori inferioare sau egale valorii‑limită din anexa I, cât mai curând posibil și până la 1 ianuarie 1994.”

7

Potrivit articolului 7 alineatele (1) și (2) din această directivă:

„(1)   Începând cu 1 iulie 1987 statele membre informează Comisia, în termen de cel mult șase luni de la sfârșitul perioadei anuale de referință (fixată la 31 decembrie), asupra cazurilor în care valoarea‑limită figurând în anexa I a fost depășită și asupra concentrațiilor remarcate.

(2)   Statele membre comunică de asemenea Comisiei, în termen de un an după sfârșitul perioadei anuale de referință (fixat la 31 decembrie), motivele acestor depășiri, precum și măsurile care au fost luate pentru a fi rezolvate.”

8

Anexa I la directiva menționată, intitulată „Valoarea‑limită pentru dioxidul de azot”, prevedea:

„(Valoarea‑limită este exprimată în μg/m3. Exprimarea volumului trebuie adusă la condițiile următoare de temperatură și de presiune: 293° [kelvin (K)] și 101,3 [kilopascal (kPa)])

9

Articolul 4 din Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27 septembrie 1996 privind evaluarea și gestionarea calității aerului înconjurător (JO 1996, L 296, p. 55, Ediție specială, 15/vol. 3, p. 198), intitulat „Stabilirea valorilor‑limită și a pragurilor‑limită pentru aerul înconjurător”, prevedea la alineatele (1) și (5):

„(1)   […] Comisia prezintă Consiliului [Uniunii Europene] propuneri de stabilire a unor valori‑limită și, după caz, a unor praguri de alertă […]

[…]

(5)   În conformitate cu tratatul, Consiliul adoptă legislația menționată la alineatul (1) […]”

10

Articolul 7 din această directivă, intitulat „Îmbunătățirea calității aerului înconjurător. Cerințe generale”, prevedea:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu valorile‑limită.

(2)   Măsurile luate pentru a realiza obiectivele prezentei directive trebuie:

(3)   Statele membre elaborează planuri de acțiune care să indice măsurile ce urmează să fie luate pe termen scurt acolo unde există un risc de depășire a valorilor‑limită și/sau a pragurilor de alertă, în scopul reducerii acelui risc și pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual risc. În funcție de caz, aceste planuri pot asigura măsuri de control și, unde este necesar, măsuri de suspendare a activităților, inclusiv a traficului rutier care contribuie la depășirea valorilor‑limită.”

11

Potrivit articolului 8 din directiva menționată, intitulat „Măsurile aplicabile în zone unde nivelurile sunt mai mari decât valoarea‑limită”:

„(1)   Statele membre alcătuiesc o listă cu zone și aglomerări în care nivelurile unuia sau mai multor poluanți sunt mai ridicate decât valoarea‑limită plus marja de toleranță.

În cazul în care nu s‑a fixat nicio marjă de toleranță pentru un anumit poluant, zonele și aglomerările în care nivelul acelui poluant depășește valoarea‑limită sunt tratate în același mod ca și zonele și aglomerările menționate la primul paragraf și intră sub incidența alineatelor (3), (4) și (5).

(2)   Statele membre alcătuiesc o listă cu zone și aglomerări în care nivelurile unuia sau mai multor poluanți se află între valoarea‑limită și valoarea‑limită plus marja de toleranță.

(3)   În zonele și aglomerările menționate la alineatul (1), statele membre iau măsuri pentru a asigura pregătirea sau aplicarea unui plan sau program în scopul atingerii valorii‑limită în cadrul limitei de timp respective.

Planul sau programul menționat, care trebuie pus la dispoziția publicului, include cel puțin informația prevăzută la anexa IV.

(4)   În zonele și aglomerările menționate la alineatul (1), dacă nivelul mai multor poluanți depășește valorile‑limită, statele membre elaborează un plan integrat care include toți poluanții în cauză.

(5)   Comisia verifică în mod periodic aplicarea planurilor și a programelor prezentate în temeiul alineatului (3) prin examinarea progreselor și a tendințelor în poluarea aerului.

(6)   În cazul în care nivelul unui poluant depășește sau este posibil să depășească valoarea‑limită plus marja de toleranță sau, după caz, pragul de alertă în urma unei poluări semnificative care provine dintr‑un alt stat membru, statele membre se consultă reciproc în vederea găsirii unei soluții. Comisia poate fi prezentă la aceste consultări.”

12

Articolul 13 alineatul (1) din aceeași directivă prevedea:

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de cel mult 18 luni de la intrarea sa în vigoare, în ceea ce privește dispozițiile articolelor 1-4, ale articolului 12, precum și ale anexelor I, II, III și IV, și până la data la care se aplică prevederile menționate la articolul 4 alineatul (5), în ceea ce privește dispozițiile celorlalte articole.

[…]”

13

Articolul 4 din Directiva 1999/30/CE a Consiliului din 22 aprilie 1999 privind valorile‑limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot și oxizii de azot, pulberile în suspensie și plumbul din aerul înconjurător (JO 1999, L 163, p. 41, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 46), intitulat „Dioxidul de azot și oxizii de azot”, prevedea la alineatul (1):

„Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că aceste concentrații de dioxid de azot și, după caz, de oxizi de azot din aerul înconjurător, evaluate în conformitate cu articolul 7, nu depășesc valorile‑limită stabilite în secțiunea I din anexa II în conformitate cu datele menționate în aceasta.

Marjele de toleranță stabilite în secțiunea I din anexa II se aplică în conformitate cu articolul 8 din Directiva 96/62/CE.”

14

Articolul 5 din Directiva 1999/30, intitulat „Pulberi în suspensie”, prevedea la alineatul (1):

„Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că concentrațiile de PM10 din aerul înconjurător, evaluate în conformitate cu articolul 7, nu depășesc valorile‑limită stabilite în secțiunea I din anexa III în conformitate cu datele menționate în aceasta.

Marjele de toleranță stabilită în secțiunea I din anexa II se aplică în conformitate cu articolul 8 din Directiva 96/62/CE.”

15

Articolul 9 din Directiva 1999/30, intitulat „Abrogări și dispoziții tranzitorii”, prevedea:

„(1)   Directiva [80/779] se abrogă începând cu 19 iulie 2001, cu excepția articolului 1, a articolului 2 alineatul (1), a articolului 3 alineatul (1), a articolelor 9, 15 și 16 […], iar anexele I, IIIb și IV din directiva menționată se abrogă începând cu 1 ianuarie 2005.

[…]

(3)   Directiva 85/203/CEE […] se abrogă începând cu 19 iulie 2001, cu excepția articolului 1 alineatul (1) primul paragraf și alineatul (2), al articolului 2 primul paragraf, a articolului 3 alineatul (1), a articolelor 5, 9, 15 și 16 […], iar anexa I la directiva menționată se abrogă începând cu 1 ianuarie 2010.

[…]”

16

Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 1999/30, intitulat „Aplicarea”, avea următorul cuprins:

„Statele membre trebuie să adopte acte cu putere de lege și acte administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 19 iulie 2001. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

[…]”

17

Anexa II la această directivă, intitulată „Valorile‑limită pentru dioxid de azot (NO2) și oxizi de azot (NOx) și pragul de alertă pentru dioxid de azot”, prevedea:

„I. Valorile‑limită pentru dioxid de azot și oxizi de azot

Valorile‑limită trebuie să fie exprimate în μg/m3 la o temperatură de 293 °K și o presiune de 101,3 kPa.

[…]”

18

Anexa III la directiva menționată, intitulată „Valori‑limită pentru pulberi în suspensie (PM10)”, prevedea:

19

Potrivit considerentului (2) al Directivei 2008/50:

„Pentru a proteja sănătatea umană și mediul ca întreg, este deosebit de important să fie combătute la sursă emisiile de poluanți și să fie identificate și puse în aplicare cele mai eficiente măsuri de reducere a emisiilor pe plan local, național și comunitar. În consecință, emisiile de poluanți atmosferici nocivi ar trebui evitate, combătute sau reduse și ar trebui stabilite obiective corespunzătoare pentru calitatea aerului înconjurător, luându‑se în considerare standardele, ghidurile și programele Organizației Mondiale a Sănătății.”

20

Articolul 1 din Directiva 2008/50, intitulat „Obiectul”, prevede la punctele 1-3:

„Prezenta directivă stabilește măsuri care urmăresc:

21

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 5, 7, 8, 16-18 și 24:

„În înțelesul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]

[…]

22

Articolul 13 din Directiva 2008/50, intitulat „Valorile‑limită și pragurile de alertă pentru protecția sănătății umane”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile de dioxid de sulf, PM10, plumb și monoxid de carbon din aerul înconjurător se situează sub valorile‑limită prevăzute în anexa XI.

În ceea ce privește dioxidul de azot și benzenul, valorile‑limită specificate în anexa XI nu pot fi depășite începând cu datele specificate în respectiva anexă.

Gradul de respectare a acestor cerințe este evaluat în conformitate cu anexa III.

Marjele de toleranță prevăzute în anexa XI se aplică în conformitate cu articolul 22 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (1).”

23

Articolul 23 din această directivă, intitulat „Planuri privind calitatea aerului”, prevede la alineatul (1):

„Atunci când, în anumite zone sau aglomerări, nivelul poluanților în aerul înconjurător depășește orice valoare‑limită sau valoare‑țintă, plus marja de toleranță pentru fiecare dintre acestea, statele membre se asigură că sunt întocmite planuri pentru aceste zone sau aglomerări pentru respectarea valorii‑limită sau valorii‑țintă respective, precizate în anexele XI și XIV.

În eventualitatea unor depășiri a acelor valori‑limită al căror termen de atingere a expirat deja, planurile privind calitatea aerului stabilesc măsurile potrivite, astfel încât perioada de depășire să fie cât mai scurtă cu putință. Planurile privind calitatea aerului pot include, în plus, măsuri specifice vizând protecția grupurilor sensibile ale populației, inclusiv copiii.

Aceste planuri privind calitatea aerului includ cel puțin informațiile enumerate în secțiunea A din anexa XV și pot include măsuri în conformitate cu articolul 24. Aceste planuri sunt comunicate de îndată Comisiei, dar în cel mult doi ani de la încheierea primului an în care a fost observată depășirea.

În cazul în care trebuie pregătite și puse în aplicare planuri referitoare la mai mulți poluanți, statele membre pregătesc și pun în aplicare, unde este cazul, planuri integrate privind calitatea aerului, privitoare la toți poluanții respectivi.”

24

Articolul 31 din directiva menționată, intitulat „Abrogare și dispoziții tranzitorii”, prevede la alineatul (1):

„Directivele 96/62/CE, 1999/30/CE […] se abrogă la 11 iunie 2010, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele pentru transpunerea și punerea în aplicare a acestor directive.

[…]”

25

Articolul 33 din Directiva 2008/50, intitulat „Transpunerea”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 11 iunie 2010. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții.

[…]”

26

Articolul 34 din această directivă, intitulat „Intrarea în vigoare”, are următorul cuprins:

„Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”

27

Potrivit anexei XI la directiva menționată, intitulată „Valorile‑limită pentru protecția sănătății umane”:

„[…]

B. Valorile‑limită

28

JP a solicitat tribunal administratif de Cergy‑Pontoise (Tribunalul Administrativ din Cergy‑Pontoise, Franța) printre altele, pe de o parte, anularea deciziei implicite a prefectului din Val‑d’Oise, care face parte din aglomerarea Parisului (Franța), privind refuzul de a lua măsurile necesare pentru rezolvarea problemelor sale de sănătate legate de poluarea atmosferică din această aglomerare, care ar fi început în anul 2003, și, pe de altă parte, despăgubirea de către Republica Franceză pentru diversele prejudicii care i‑ar fi fost produse ca urmare a acestei poluări și pe care le evaluează la 21 de milioane de euro.

29

JP solicită despăgubiri printre altele pentru un prejudiciu legat de deteriorarea stării sale de sănătate, care i‑ar fi fost cauzată de degradarea calității aerului înconjurător în aglomerarea Parisului, unde are reședința. Această degradare ar rezulta din neîndeplinirea de către autoritățile franceze a obligațiilor ce le revin în temeiul Directivei 2008/50.

30

Prin hotărârea din 12 decembrie 2017, tribunal administratif de Cergy‑Pontoise (Tribunalul Administrativ din Cergy‑Pontoise) a respins toate cererile formulate de JP, în esență pentru motivul că articolele 13 și 23 din Directiva 2008/50 nu conferă niciun drept particularilor de a obține despăgubiri pentru un eventual prejudiciu suferit ca urmare a degradării calității aerului.

31

Prin cererea introductivă din 25 aprilie 2018, JP a formulat apel împotriva acestei hotărâri la cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles, Franța).

32

Ministrul tranziției ecologice solicită respingerea acestui apel.

33

În aceste condiții, cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

34

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 15 iulie 2021, Ministrstvo za obrambo, C‑742/19, EU:C:2021:597, punctul 31). Astfel, împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a adresat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 28).

35

În speță, din răspunsul instanței de trimitere la solicitarea de informații care i‑a fost adresată de Curte rezultă că reclamantul din litigiul principal solicită să fie despăgubit pentru prejudicii care i‑ar fi fost cauzate de depășiri ale valorilor‑limită ale concentrației de NO2 și de PM10 stabilite în anexa XI la Directiva 2008/50, care au adus atingere stării sale de sănătate începând din anul 2003.

36

Este necesar să se arate că, potrivit articolului 33 alineatul (1) și articolului 34 din Directiva 2008/50, aceasta din urmă a intrat în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și anume la 11 iunie 2008, și a impus statelor membre să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 11 iunie 2010. Pe de altă parte, din anexa XI la directiva menționată rezultă că datele la care valorile‑limită trebuiau să fie respectate au fost 1 ianuarie 2005 pentru PM10 și 1 ianuarie 2010 pentru NO2.

37

În conformitate cu articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2008/50, aceasta din urmă a înlocuit, la 11 iunie 2010, printre altele Directivele 96/62 și 1999/30.

38

Directiva 96/62 a intrat în vigoare la 21 noiembrie 1996. Aceasta prevedea la articolul 7 și, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din aceasta coroborat cu articolul 12 alineatul (1) din Directiva 1999/30, începând cu 19 iulie 2001 cerințe similare celor ce rezultă din articolul 13 alineatul (1) și din articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50. Totuși, Directiva 96/62 nu stabilea valorile‑limită ale concentrației de poluanți în aerul înconjurător. În conformitate cu articolul 4 alineatul (5) din directiva menționată, ele au fost stabilite de Directiva 1999/30. Datele la care valorile‑limită prevăzute în anexele II și III la această din urmă directivă trebuiau să fie respectate, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) și cu articolul 5 alineatul (1) din aceasta, au fost 1 ianuarie 2005 pentru PM10 și 1 ianuarie 2010 pentru NO2.

39

Anterior aceste date, astfel cum rezultă din articolul 9 alineatele (1) și (3) din Directiva 1999/30, valorile‑limită aplicabile erau, sub rezerva cerințelor care decurg din articolul 8 alineatele (3) și (4) din Directiva 96/62, cele stabilite în tabelul B din anexa I la Directiva 80/779 pentru PM10 și în anexa I la Directiva 85/203 pentru NO2, anexe la care făceau trimitere articolele 3 din aceste ultime două directive.

40

Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, reclamantul din litigiul principal solicită să fie despăgubit pentru prejudicii pretins cauzate de depășirile valorilor‑limită ale concentrațiilor de NO2 și de PM10, prejudicii „care ar fi început în anul 2003”, nu este exclus ca articolele 7 din Directivele 80/779 și 85/203, care au fost abrogate, astfel cum rezultă și din articolul 9 alineatele (1) și (3) din Directiva 1999/30, începând din 19 iulie 2001, să se dovedească, la rândul lor, relevante pentru soluționarea litigiului principal.

41

Prin urmare, ținând seama de perioada la care instanța de trimitere s‑a referit astfel în mențiunile făcute, trebuie să se ia în considerare nu numai dispozițiile relevante ale Directivei 2008/50, ci și cele ale Directivelor 96/62, 1999/30, 80/779 și 85/203.

42

În consecință, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 34 din prezenta hotărâre, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50, articolele 7 și 8 din Directiva 96/62, articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Directiva 1999/30, precum și articolele 3 și 7 din Directivele 80/779 și 85/203 trebuie interpretate în sensul că au ca obiect conferirea unor drepturi individuale particularilor susceptibile să dea naștere în favoarea acestora unui drept la reparație în raport cu un stat membru, în temeiul principiului răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile.

43

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatelor pe care se întemeiază Uniunea (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 42 și jurisprudența citată). Acest principiu este valabil pentru orice caz de încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru, indiferent care este autoritatea publică autoare a acestei încălcări (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe, C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 55 și jurisprudența citată).

44

În ceea ce privește condițiile de angajare a acestei răspunderi, Curtea a statuat în mod repetat că particularii vătămați au un drept la reparație dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume ca norma de drept al Uniunii încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit de acești particulari [Hotărârea din 28 iunie 2022, Comisia/Spania (Încălcarea dreptului Uniunii de către legiuitor), C‑278/20, EU:C:2022:503, punctul 31 și jurisprudența citată].

45

Rezultă că numai o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor este, în conformitate cu prima dintre cele trei condiții sus‑menționate, susceptibilă să angajeze răspunderea statului.

46

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, aceste drepturi iau naștere nu numai atunci când sunt acordate explicit prin dispoziții de drept al Uniunii, ci și ca urmare a unor obligații pozitive sau negative pe care dispozițiile le impun într‑un mod bine definit atât particularilor, cât și statelor membre și instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, punctul 31, Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 19, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Stichting Cartel Compensation și Equilib Netherlands, C‑819/19, EU:C:2021:904, punctul 47).

47

Încălcarea unor astfel de obligații pozitive sau negative de către un stat membru este susceptibilă să împiedice exercitarea de către particularii în cauză a drepturilor care le sunt conferite implicit în temeiul dispozițiilor de drept al Uniunii în cauză și pe care aceștia trebuie să le poată invoca la nivel național și astfel să modifice situația juridică pe care aceste dispoziții urmăresc să o creeze pentru ei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kantarev, C‑571/16, EU:C:2018:807, punctele 103 și 104, precum și Hotărârea din 10 decembrie 2020, Euromin Holdings (Cyprus), C‑735/19, EU:C:2020:1014, punctul 90]. Acesta este motivul pentru care deplina eficacitate a acestor norme de drept al Uniunii și protecția drepturilor pe care acestea au ca obiect să le confere impun ca particularii să aibă posibilitatea de a obține repararea prejudiciului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, punctele 33 și 34), independent de aspectul dacă dispozițiile în cauză au efect direct, această calitate nefiind nici necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctele 18-22), nici suficientă în sine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții, C‑98/14, EU:C:2015:386, punctele 108 și 109) pentru ca prima dintre cele trei condiții amintite la punctul 44 din prezenta hotărâre să fie îndeplinită.

48

În speță, Directivele 2008/50, 96/62, 1999/30, 80/779 și 85/203 impun statelor membre în esență, pe de o parte, o obligație de a se asigura că nivelurile, printre altele, ale PM10 și ale NO2 nu depășesc, pe teritoriul lor și începând de la anumite date, valorile‑limită stabilite de aceste directive și, pe de altă parte, atunci când aceste valori‑limită sunt totuși depășite, o obligație de a prevedea măsuri adecvate pentru a remedia aceste depășiri, mai ales în cadrul unor planuri privind calitatea aerului.

49

În ceea ce privește prima obligație, trebuie să se arate că valorile‑limită indică concentrația exactă, care este exprimată în μg/m3 și ține seama eventual de marjele de toleranță, a poluantului în cauză în aerul înconjurător a cărei depășire trebuie evitată de statele membre în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor.

50

În ceea ce privește a doua obligație, Curtea a statuat, în ceea ce privește Directiva 2008/50, că din articolul 23 alineatul (1) din aceasta din urmă rezultă că, deși statele membre dispun de o anumită marjă de manevră pentru stabilirea măsurilor care trebuie luate, aceste măsuri trebuie să permită, în orice caz, ca perioada de depășire a valorilor‑limită stabilite pentru poluantul în cauză să fie cât mai scurtă cu putință [Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Comisia/Italia (Valori‑limită – PM10), C‑644/18, EU:C:2020:895, punctul 136].

51

În plus, Curtea a considerat, desigur, că articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, care prevede o obligație similară celei prevăzute la articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50, nu impunea statelor membre o obligație de a lua măsuri care să permită să se asigure că nu se produce nicio depășire, ci numai de a lua măsuri de natură să reducă la minimum riscul de depășire și durata acesteia, ținând seama de toate împrejurările de la momentul respectiv și de interesele existente. Totuși, Curtea a arătat de asemenea că dispoziția menționată cuprindea limite referitoare la exercitarea acestei puteri de apreciere, susceptibile să fie invocate în fața instanțelor naționale, în ceea ce privește adecvarea măsurilor pe care trebuie să le cuprindă planul de acțiune cu obiectivul de reducere a riscului de depășire și de limitare a duratei acesteia, ținând seama de echilibrul care trebuie asigurat între acest obiectiv și diferitele interese publice și private existente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctele 44-46).

52

Aceeași interpretare se impune în esență în ceea ce privește obligațiile care decurg din articolul 8 alineatele (3) și (4) din Directiva 96/62.

53

În ceea ce privește articolele 7 din Directivele 80/779 și 85/203, trebuie să se arate că, în cazul unor depășiri ale valorilor‑limită, acestea impuneau statelor membre să ia măsuri pentru „evitarea repetării lor” și, respectiv, „pentru a fi rezolvate”.

54

Rezultă, desigur, că articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 prevăd, asemenea dispozițiilor similare ale Directivelor 96/62, 1999/30, 80/779 și 85/203, obligații destul de clare și de precise în ceea ce privește rezultatul pe care statele membre trebuie să îl asigure.

55

Totuși, aceste obligații urmăresc, astfel cum rezultă din articolele 1 din directivele menționate la punctul precedent, precum și, printre altele, din considerentul (2) al Directivei 2008/50, un obiectiv general de protecție a sănătății umane și a mediului în ansamblu.

56

Astfel, pe lângă faptul că dispozițiile în cauză ale Directivei 2008/50 și ale directivelor care au precedat‑o nu cuprind nicio atribuire explicită de drepturi particularilor în acest temei, obligațiile prevăzute de aceste dispoziții, în cadrul obiectivului general sus‑menționat, nu permit să se considere că particularilor sau categoriilor de particulari li s‑ar fi implicit conferit în speță, ca urmare a acestor obligații, drepturi individuale a căror încălcare ar putea angaja răspunderea unui stat membru pentru prejudicii cauzate lor.

57

Rezultă din tot ceea ce precedă că prima dintre cele trei condiții care sunt cumulative, amintite la punctul 44 din prezenta hotărâre, nu este îndeplinită.

58

Însă împrejurarea că, atunci când un stat membru nu a asigurat respectarea valorilor‑limită menționate la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50 și în dispozițiile similare ale directivelor precedente, particularii vizați trebuie să poată obține din partea autorităților naționale, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, adoptarea măsurilor necesare în temeiul acestor directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctul 56 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe, C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 56) nu este de natură să modifice această constatare.

59

În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, Curtea a arătat că persoanele fizice sau juridice vizate în mod direct de un risc de depășire a unor valori-limită sau a unor praguri de alertă trebuie să poată obține din partea autorităților competente, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, elaborarea unui plan de acțiune atunci când există un astfel de risc (Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctul 39).

60

De asemenea, în ceea ce privește articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2008/50, Curtea a statuat că persoanele fizice sau juridice vizate în mod direct de depășirea acestor valori‑limită după data de 1 ianuarie 2010 trebuie să poată obține din partea autorităților naționale, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, elaborarea unui plan privind calitatea aerului care să fie conform cu acest articol 23 alineatul (1) al doilea paragraf atunci când un stat membru nu a asigurat respectarea cerințelor care rezultă din articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din directiva menționată, nesolicitând prorogarea acestui termen în condițiile prevăzute la articolul 22 din aceasta (Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctul 56).

61

În conformitate cu cele expuse la punctele 52 și 53 din prezenta hotărâre, o astfel de interpretare se aplică și în ceea ce privește punerea în aplicare efectivă a articolelor 7 din Directivele 80/779 și 85/203, precum și a articolului 8 alineatele (3) și (4) din Directiva 96/62.

62

Totuși, posibilitatea recunoscută astfel de jurisprudența Curții, care decurge în special din principiul efectivității dreptului Uniunii, efectivitate la care particularii în cauză sunt îndreptățiți să contribuie prin inițierea unor proceduri administrative sau jurisdicționale ca urmare a situației lor speciale, nu înseamnă că obligațiile ce rezultă din articolul 13 alineatul (1) și din articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50, precum și din dispozițiile similare ale directivelor precedente au avut ca obiect conferirea unor drepturi individuale persoanelor interesate, în sensul primei dintre cele trei condiții amintite la punctul 44 din prezenta hotărâre, și că încălcarea acestor obligații este, în consecință, de natură să poată modifica o situație juridică pe care aceste dispoziții ar fi urmărit să o creeze pentru aceștia.

63

Este necesar să se adauge că concluzia prezentată la punctul 57 din prezenta hotărâre nu exclude posibilitatea de angajare a răspunderii statului în condiții mai puțin restrictive, în temeiul dreptului intern [Hotărârea din 28 iunie 2022, Comisia/Spania (Încălcarea dreptului Uniunii de către legiuitor), C‑278/20, EU:C:2022:503, punctul 32 și jurisprudența citată] și, dacă este cazul, posibilitatea de a se ține seama, în acest temei, de o încălcare a obligațiilor ce rezultă din articolul 13 alineatul (1) și din articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50, precum și din alte dispoziții ale dreptului Uniunii menționate la punctul 42 din prezenta hotărâre, ca element susceptibil să fie relevant pentru stabilirea răspunderii autorităților publice în alt temei decât dreptul Uniunii.

64

Această concluzie nu exclude nici eventuala pronunțare de către instanțele statului membru în cauză a unor somații însoțite de penalități cu titlu cominatoriu pentru a asigura respectarea de către acest stat a obligațiilor care decurg din articolul 13 alineatul (1) și din articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 și din dispozițiile similare ale directivelor precedente, precum somațiile însoțite de penalități cu titlu cominatoriu pronunțate în mai multe hotărâri recente ale Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța).

65

Având în vedere toate motivele care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolele 3 și 7 din Directiva 80/779, articolele 3 și 7 din Directiva 85/203, articolele 7 și 8 din Directiva 96/62, articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Directiva 1999/30, precum și articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că nu au ca obiect conferirea unor drepturi individuale particularilor susceptibile să dea naștere în favoarea acestora unui drept la reparație în raport cu un stat membru, în temeiul principiului răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile.

66

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

67

Întrucât, în raport cu părțile din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident apărut la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolele 3 și 7 din Directiva 80/779/CEE a Consiliului din 15 iulie 1980 privind valorile‑limită și valorile orientative ale calității aerului pentru dioxidul de sulf și particulele în suspensie, articolele 3 și 7 din Directiva 85/203/CEE a Consiliului din 7 martie 1985 privind normele de calitate a aerului în privința dioxidului de azot, articolele 7 și 8 din Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27 septembrie 1996 privind evaluarea și gestionarea calității aerului înconjurător, articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Directiva 1999/30/CE a Consiliului din 22 aprilie 1999 privind valorile‑limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot și oxizii de azot, pulberile în suspensie și plumbul din aerul înconjurător, precum și articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa

trebuie interpretate în sensul că

nu au ca obiect conferirea unor drepturi individuale particularilor susceptibile să dea naștere în favoarea acestora unui drept la reparație în raport cu un stat membru, în temeiul principiului răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile.