1.

Cauza de față se înscrie pe linia trimiterilor preliminare care au ca obiect interpretarea Directivei 2014/104/UE ( 2 ) privind acțiunile în despăgubire în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență, adresate Curții de instanțele naționale.

2.

Prezenta cerere de decizie preliminară se referă la interpretarea articolului 101 TFUE și a articolelor 10, 17 și 22 din Directiva 2014/104.

3.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AB Volvo și DAF Trucks NV (denumite în continuare „pârâtele”), pe de o parte, și RM (denumit în continuare „reclamantul”), pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în despăgubire introdusă de acesta din urmă și având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de o încălcare a articolului 101 TFUE, constatată de Comisia Europeană, care ar fi fost săvârșită de un anumit număr de întreprinderi, printre care și pârâtele.

4.

Prezenta cauză va conduce Curtea la clarificarea domeniului de aplicare ratione temporis al Directivei 2014/104, sarcină îndeplinită pentru prima dată în Hotărârile Cogeco Communications ( 3 ) și Skanska Industrial Solutions și alții ( 4 ). Prin urmare, răspunsurile pe care Curtea le va furniza instanței de trimitere în cauza de față sunt de natură să aibă efecte asupra unor litigii care sunt pendinte în fața unor instanțe naționale de pe teritoriul Uniunii și care ridică problematica aplicării ratione temporis a dispozițiilor directivei respective, în special în cadrul acțiunilor în despăgubire care privesc fapte apărute înainte de intrarea în vigoare a directivei menționate.

5.

Articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 5 ) prevede:

„Prescripția curge din ziua în care se comite încălcarea. Totuși, în cazul unor încălcări continue sau repetate, timpul se calculează din ziua încetării încălcării.”

6.

Potrivit articolului 30 din acest regulament, intitulat „Publicarea deciziilor”:

„(1)   Comisia publică deciziile pe care le adoptă în temeiul articolelor 7-10, 23 și 24.

(2)   Publicarea indică numele părților și conținutul principal al deciziei, inclusiv sancțiunile aplicate. Aceasta ia în considerare interesul legitim al întreprinderilor în protejarea secretelor lor de afaceri.”

7.

Articolul 10 din Directiva 2014/104, intitulat „Termene de prescripție”, prevede:

„(1)   Statele membre, în conformitate cu prezentul articol, prevăd norme aplicabile termenelor de prescripție pentru introducerea acțiunilor în despăgubire. Normele stabilesc când începe să curgă termenul de prescripție, care este durata acestuia și circumstanțele în care termenul de prescripție se întrerupe sau se suspendă.

(2)   Termenele de prescripție nu încep să curgă înainte de încetarea încălcării legislației în materie de concurență și înainte ca reclamantul să fi cunoscut sau să fi trebuit în mod rezonabil să fi cunoscut:

(3)   Statele membre se asigură că termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire sunt de cel puțin cinci ani.

(4)   Statele membre se asigură că un termen de prescripție este suspendat sau, în funcție de legislația națională, întrerupt, în cazul în care o autoritate în materie de concurență desfășoară acțiuni în scopul investigației sau proceduri cu privire la o încălcare a legislației în materie de concurență la care se referă acțiunea în despăgubire. Suspendarea încetează cel mai devreme la un an după ce decizia de constatare a încălcării rămâne definitivă sau după ce procedurile încetează în alt mod.”

8.

Articolul 17 din această directivă, intitulat „Cuantificarea prejudiciului”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că nici sarcina probei și nici standardul probatoriu necesare pentru cuantificarea prejudiciului nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri. Statele membre se asigură că instanțele naționale sunt abilitate, în conformitate cu procedurile naționale, pentru a estima cuantumul prejudiciului în cazul în care se constată că un reclamant a suferit un prejudiciu, dar cuantificarea exactă, pe baza elementelor de probă disponibile, a prejudiciului suferit este practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

(2)   Se presupune că încălcările sub forma unor carteluri provoacă prejudicii. Autorul încălcării are dreptul de a răsturna o astfel de prezumție.

(3)   Statele membre se asigură că, în cadrul unei proceduri referitoare la o acțiune în despăgubire, o autoritate națională în materie de concurență poate, la cererea unei instanțe naționale, să acorde asistență respectivei instanțe naționale în vederea determinării cuantumului despăgubirilor, dacă autoritatea națională în materie de concurență respectivă consideră adecvată această asistență.”

9.

Articolul 21 din directiva menționată, intitulat „Transpunere”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 27 decembrie 2016. Statele membre comunică fără întârziere Comisiei textul respectivelor dispoziții.

Atunci când statele membre adoptă măsurile menționate, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.”

10.

Articolul 22 din aceeași directivă, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material din prezenta directivă nu se aplică retroactiv.

(2)   Statele membre se asigură că orice măsuri naționale adoptate în temeiul articolului 21, în afara celor menționate la alineatul (1), nu se aplică acțiunilor în despăgubire cu privire la care o instanță națională a fost sesizată înainte de 26 decembrie 2014.”

11.

Potrivit articolului 74 alineatul (1) din Ley 15/2007 de Defensa de la Competencia (Legea nr. 15/2007 privind protecția concurenței) din 3 iulie 2007 ( 6 ) (denumită în continuare „Legea nr. 15/2007”):

„Termenul de prescripție a acțiunii în răspundere pentru prejudiciul rezultat dintr‑o încălcare a legislației în materie de concurență este de cinci ani.”

12.

Articolul 76 alineatul (2) din Legea nr. 15/2007 prevede:

„Dacă se stabilește că reclamantul a suferit un prejudiciu, dar este practic imposibil sau excesiv de dificil să se cuantifice cu precizie prejudiciul suferit pe baza elementelor de probă disponibile, instanțele sunt competente să estimeze cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul respectiv.”

13.

Prima dispoziție tranzitorie din Real Decreto‑ley 9/2017 (Decretul‑lege regal 9/2017), intitulată „Regimul tranzitoriu în domeniul acțiunilor în despăgubire care rezultă din încălcări ale legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene”, prevede:

„(1) Dispozițiile articolului 3 din prezentul decret‑lege regal nu se aplică retroactiv.

(2) Dispozițiile articolului 4 din prezentul decret‑lege regal nu se aplică decât procedurilor inițiate după intrarea sa în vigoare.”

14.

Articolul 1902 din Código Civil (Codul civil) prevede:

„Orice persoană care, prin acțiunea sau prin omisiunea sa, cauzează un prejudiciu altei persoane, din culpă sau din neglijență, este obligată să repare prejudiciul cauzat.”

15.

În cursul anilor 2006 și 2007, reclamantul a cumpărat trei camioane fabricate de pârâte.

16.

La 19 iulie 2016, Comisia a adoptat Decizia C(2016) 4673 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.39824 – Camioane) (denumită în continuare „decizia Comisiei”) ( 7 ) și a publicat un comunicat de presă în această privință (denumit în continuare „comunicatul de presă”).

17.

Prin această decizie, Comisia a constatat că mai mulți fabricanți internaționali de camioane, printre care și pârâtele, au încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin faptul că s‑au înțeles, pe de o parte, cu privire la stabilirea prețurilor și la majorarea prețurilor brute ale camioanelor cu greutatea între 6 și 16 tone (denumite în continuare „utilitare cu masă medie”) sau peste 16 tone (denumite în continuare „vehicule grele”) în SEE și, pe de altă parte, cu privire la calendarul și la repercutarea costurilor aferente introducerii tehnologiilor în materie de emisii impuse prin normele euro 3-6. În ceea ce privește pârâtele, încălcarea a durat de la 17 ianuarie 1997 până la 18 ianuarie 2011.

18.

La 1 aprilie 2018, reclamantul a introdus la Juzgado de lo Mercantil de León (Tribunalul Comercial din León, Spania) o acțiune împotriva pârâtelor. Prin acțiunea respectivă se urmărește repararea prejudiciului pe care reclamantul l‑ar fi suferit din cauza practicilor anticoncurențiale la care ar fi recurs aceste două societăți. Acțiunea menționată se întemeiază, cu titlu principal, pe dispozițiile relevante din Legea nr. 15/2007, astfel cum a fost modificată după transpunerea Directivei 2014/104, și, în subsidiar, pe articolul 1902 din Codul civil, care stabilește regimul general al răspunderii civile extracontractuale. Acțiunea constituie în raport cu pârâtele o acțiune în despăgubire introdusă în urma unei decizii definitive a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE (o acțiune în răspundere de tip „follow‑on”).

19.

Prin hotărârea din 15 octombrie 2019, instanța de prim grad de jurisdicție, Juzgado de lo Mercantil de León (Tribunalul Comercial din León), a admis în parte cererea de despăgubire și a obligat pârâtele să plătească reclamantului o despăgubire echivalentă cu 15 % din prețul de achiziție a camioanelor, procent majorat cu dobânda legală, fără a obliga însă aceste societăți la plata cheltuielilor de judecată. Mai precis, acest tribunal a respins motivul întemeiat pe prescripția acțiunii invocat de pârâte, în special deoarece este aplicabil termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 74 alineatul (1) din Legea nr. 15/2007, care transpune articolul 10 alineatul (3) din Directiva 2014/104. În plus, tribunalul amintit a aplicat prezumția existenței unui prejudiciu produs prin încălcările săvârșite sub forma unor carteluri, prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din această directivă, transpusă la articolul 76 alineatul (3) din Legea nr. 15/2007, și a utilizat competența de evaluare judiciară a prejudiciului prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din directiva menționată, transpus la articolul 76 alineatul (2) din Legea nr. 15/2007, pentru motivul că în cadrul reglementării sarcinii probei aceste două dispoziții sunt de natură procedurală.

20.

Pârâtele au formulat apel împotriva hotărârii la Audiencia Provincial de León (Curtea Provincială din León, Spania), susținând că acțiunea este supusă regimului general al răspunderii extracontractuale de la articolul 1902 din Codul civil spaniol, care supune acțiunile introduse în temeiul acestui articol unui termen de prescripție de un an prevăzut la articolul 1968 alineatul (2) din acest cod. Potrivit pârâtelor, termenul în cauză a început să curgă de la publicarea, la 19 iulie 2016, a comunicatului de presă și ar fi intervenit, așadar, prescripția, întrucât cererea de despăgubire a fost introdusă la 1 aprilie 2018. Pârâtele consideră totodată că nu există nicio dovadă a legăturii de cauzalitate între comportamentul descris în decizia Comisiei și creșterea prețului camioanelor cumpărate de reclamant și că, dat fiind că articolul 1902 din Codul civil spaniol este aplicabil acțiunii, dacă reclamantul nu reușește să dovedească prejudiciul suferit, cererea trebuie respinsă.

21.

În aceste condiții, Audiencia Provincial de León (Curtea Provincială din León) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

În cursul procedurii preliminare desfășurate în fața Curții, reclamantul, pârâtele, guvernul spaniol, guvernul estonian și Comisia au prezentat observații scrise. Toate aceste părți, cu excepția guvernului estonian, au răspuns de asemenea în scris, în termenul acordat, la întrebările adresate de Curte, în conformitate cu articolul 61 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

23.

Prezenta cauză (denumită „Camioane”) ridică probleme de drept complexe și sensibile legate de aplicarea în timp a anumitor dispoziții ale Directivei 2014/104 în cazul unei acțiuni în despăgubire care, deși a fost introdusă după intrarea în vigoare a directivei respective și a dispozițiilor naționale de transpunere, privește o încălcare ce a încetat înainte de intrarea în vigoare atât a directivei menționate, cât și a acestor dispoziții naționale.

24.

Trebuie amintit că încălcarea articolului 101 TFUE, care se află la originea acțiunii în despăgubire, a fost săvârșită în perioada 1997-2011. Ea a făcut obiectul unei decizii a Comisiei care a fost adoptată la 19 iulie 2016. Versiunea neconfidențială și rezumatul deciziei menționate au fost publicate la 6 aprilie 2017.

25.

În ceea ce privește Directiva 2014/104, amintim că aceasta a intrat în vigoare la 26 decembrie 2014, iar termenul său de transpunere a expirat la 31 decembrie 2016. Directiva în cauză a fost transpusă, la rândul său, în dreptul spaniol la 26 mai 2017.

26.

Acțiunea în despăgubire, pe de altă parte, a fost introdusă după intrarea în vigoare a dispozițiilor naționale care decurg din Directiva 2014/104, și anume la 1 aprilie 2018.

27.

Trebuie arătat totodată că Regatul Spaniei a asigurat transpunerea Directivei 2014/104 prin adoptarea Decretului‑lege regal 9/2017. Prin articolele 3 și 4, acest decret‑lege regal a menținut distincția dintre dispozițiile de drept material și cele procedurale. Articolul 3 din decretul‑lege regal menționat pune în aplicare dispozițiile de drept material ale Directivei 2014/104 [inclusiv cele referitoare la prescripție și la cuantificarea prejudiciului, preluate de la articolul 10 și, respectiv, de la articolul 17 alineatul (1) din directivă], modificând Legea nr. 15/2007 (noile articole 74 și 76 din această lege). Articolul 4 din Decretul‑lege regal 9/2017 pune în aplicare dispozițiile procedurale ale Directivei 2014/104, modificând Ley de Enjuiciamiento Civil (Codul de procedură civilă).

28.

Astfel, aspectele litigioase din prezenta cauză privesc regimul juridic aplicabil, pe de o parte, prescripției acțiunii introduse de reclamant (mai precis, durata termenului de prescripție și data de la care acesta începe să curgă) și, pe de altă parte, evaluării și cuantificării prejudiciului suferit.

29.

Propunem să se răspundă în primul rând la a doua și la a treia întrebare, dat fiind că ele privesc obligațiile statelor membre care decurg din Directiva 2014/104, care, în prezentul context, pot fi considerate lex specialis, apoi, în al doilea rând, la prima întrebare, care privește obligațiile care revin statelor membre în temeiul principiilor de drept primar, a căror clarificare devine relevantă numai dacă obligația în discuție nu poate fi dedusă din dispozițiile mai specifice ale acestei directive.

30.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema aplicării în timp a articolelor 10 și 17 din Directiva 2014/104, în sensul articolului 22 din aceasta, în cazul acțiunii în despăgubire introduse de reclamant împotriva pârâtelor și, respectiv, a naturii – materiale sau procedurale – a normelor care decurg din această directivă.

31.

Având în vedere faptul că aceste două întrebări sunt strâns legate între ele, considerăm că trebuie examinate împreună. Astfel, numai la finalul analizei în comun a celor două întrebări se va putea furniza un răspuns util la fiecare dintre ele.

32.

Potrivit articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104, statele membre se asigură că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 din această directivă în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material ale directivei respective nu se aplică retroactiv.

33.

Instanța de trimitere are îndoieli în legătură cu interpretarea adverbului „retroactiv” utilizat de dispoziția respectivă. Mai precis, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă efectul retroactiv se referă, în primul rând, la data încălcării legislației în materie de concurență prin cartelul respectiv, în al doilea rând, la data sancțiunii aplicate de Comisie sau, dacă este cazul, în al treilea rând, la data introducerii acțiunii în despăgubire.

34.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie și, deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi (principiul neretroactivității actelor juridice) ( 8 ). Soluția este diferită numai dacă noua normă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp a acesteia ( 9 ).

35.

Rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, în scopul de a garanta respectarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, normele materiale din dreptul Uniunii trebuie să fie interpretate în sensul că nu vizează situații apărute anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care reiese în mod clar din formularea, din finalitatea și din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect ( 10 ).

36.

Or, Directiva 2014/104 conține norme concrete referitoare la condițiile aplicării sale în timp. Astfel, domeniul de aplicare temporal al acestei directive este limitat de articolul 22 din cuprinsul său, care stabilește o distincție între „dispozițiile de drept material”, care nu se aplică retroactiv ( 11 ), și „orice măsuri […] în afara celor menționate la alineatul (1) [al articolului 22]” (denumite în continuare „dispozițiile procedurale”), care se aplică în cadrul căilor de atac care au fost introduse după intrarea în vigoare a directivei menționate (și anume 26 decembrie 2014) ( 12 ).

37.

Așadar, modul de redactare a articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104 reflectă principiul general stabilit de Curte potrivit căruia, spre deosebire de normele de procedură, care sunt considerate în general ca fiind aplicabile tuturor litigiilor pendinte la momentul intrării lor în vigoare, normele materiale sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează, în principiu, „situații apărute” anterior intrării lor în vigoare ( 13 ).

38.

Trebuie deci să se examineze în prezent momentul în care a apărut situația legală în cauza denumită „Camioane” și, mai precis, dacă aceasta a avut loc înainte sau după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104 și a termenului său de transpunere.

39.

Observăm în această privință că, în Hotărârile Cogeco și Skanska Industrial Solutions și alții ( 14 ), Curtea a considerat că Directiva 2014/104 nu era aplicabilă ratione temporis unor „fapte” survenite înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a acestei directive, fără a preciza însă dacă această trimitere privea numai încălcarea sau lua în considerare și decizia adoptată de autoritățile de concurență, precum și acțiunea în despăgubire. Amintim că, spre deosebire de cauzele citate anterior, în care acțiunile în despăgubire au fost exercitate înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2014/104, în prezenta cauză, acțiunea în despăgubire a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei directive și în temeiul Legii nr. 15/2007 de transpunere a directivei menționate ( 15 ).

40.

Pârâtele susțin că, în vederea identificării normelor de drept material aplicabile pretinsului prejudiciu cauzat prin încălcarea legislației în materie de concurență, momentul la care a apărut situația este momentul la care a fost cauzat prejudiciul respectiv, și anume momentul la care, în perioada încălcării constatate, reclamantul ar fi cumpărat camioanele în discuție.

41.

La rândul său, reclamantul susține că situația sa juridică a apărut la momentul introducerii acțiunii în despăgubire. Astfel, Directiva 2014/104 ar fi aplicabilă în întregul său, fără să se pună problema retroactivității.

42.

În ceea ce privește instanța de trimitere, ea pune și problema posibilității de a se lua în considerare un al treilea reper cronologic pentru stabilirea momentului în care a apărut situația juridică, și anume data sancționării încălcării legislației în materie de concurență.

43.

Observăm de la bun început că textul articolului 22 din Directiva 2014/104 ridică îndoieli în ceea ce privește domeniul de aplicare temporal al anumitor dispoziții din această directivă. Mai precis, acest articol nu identifică – printre dispozițiile directivei menționate – care sunt de natură „materială” și care „procedurală”. Pe de altă parte, întinderea interdicției de aplicare retroactivă a dispozițiilor de drept material nu este stabilită în mod suficient de clar. Aceasta a determinat abordări divergente între statele membre în cadrul transpunerii aceleiași directive, un element care riscă să aducă atingere atât obiectivului de a asigura o aplicare uniformă a dreptului concurenței al Uniunii ( 16 ), cât și imperativului de securitate juridică ( 17 ).

44.

Pe de altă parte, considerăm că reținerea interpretării reclamantului ar echivala cu aplicarea retroactivă a dispozițiilor de drept material pentru care legiuitorul Uniunii nu a prevăzut un efect retroactiv. S‑ar produce astfel o situație care ar aduce atingere obiectivelor legate de previzibilitate și de uniformitate urmărite de articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104. Or, o asemenea interpretare ar risca să determine „renașterea” unor drepturi eventual deja prescrise înainte de intrarea în vigoare a normei naționale de transpunere ( 18 ).

45.

În ceea ce privește criteriul privind data sancțiunii aplicate de Comisie, admitem că, având în vedere faptul că prezenta cauză se înscrie în cadrul punerii în aplicare a legislației în materie de concurență la inițiativa sferei private („private enforcement”) – mai precis, se referă la o acțiune în despăgubire care a urmat unei încălcări a legislației în materie de concurență constatate de o autoritate din domeniul concurenței (o acțiune în răspundere de tip „follow‑on”), s‑ar putea ridica problema dacă criteriul care trebuie reținut pentru stabilirea momentului în care a apărut situația juridică nu ar trebui mai degrabă să fie legat de adoptarea deciziei Comisiei prin care s‑a constatat încălcarea. Astfel, în cadrul acțiunilor în răspundere de tip „follow‑on”, situația juridică a părții prejudiciate nu numai că este legată, ci depinde în mod intrinsec de constatarea încălcării de către o autoritate din domeniul concurenței, care reprezintă o etapă prealabilă primordială pentru ca aceasta să își poată exercita dreptul de a obține repararea prejudiciului.

46.

Observăm în această privință că reținerea ca punct de reper numai a datei prejudiciului suferit sau a celei a încălcării săvârșite pentru a se stabili momentul în care a apărut situația juridică constituie în mod cert o abordare pertinentă în contextul punerii în aplicare a articolului 101 TFUE de către autoritățile publice („public enforcement”), după cum reiese din articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003, sau în cadrul acțiunilor în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale, independent de existența unei decizii a unei autorități din domeniul concurenței prin care se constată o încălcare („stand‑alone actions”), dar ar putea eventual să se afle în afara cadrului conceptual și contextual al acțiunilor în răspundere de tip „follow‑on”, care presupun existența unei decizii a unei autorități din domeniul concurenței, pe care o utilizează ca temei al acțiunii lor.

47.

Cu toate că argumentul care precedă pare sensibil, el nu poate fi totuși reținut.

48.

În primul rând, trebuie să se observe că principiul general al neretroactivității constituie un corolar al principiului securității juridice. Cerința respectării principiului securității juridice urmărește în special să garanteze că persoanele care intră sub incidența dreptului Uniunii nu sunt afectate de o legislație care nu este „clară și previzibilă” ( 19 ). Astfel, asemenea sancțiunilor stabilite de legislația în materie de concurență a Uniunii aplicate în contextul punerii în aplicare a articolului 101 TFUE de autoritățile publice, neretroactivitatea noilor norme de drept material referitoare la acțiunile în despăgubire urmărește să asigure autorului încălcării posibilitatea de a prevedea consecințele săvârșirii faptei ilicite și în special posibila întindere a răspunderii sale în temeiul normelor de drept material în vigoare la momentul săvârșirii încălcării. Rezultă că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104 reflectă jurisprudența Curții care garantează justițiabililor previzibilitatea normelor de drept material ce determină răspunderea pentru prejudiciile care decurg din încălcări ale legislației în materie de concurență, interzicând astfel aplicarea retroactivă a dispozițiilor sale de drept material ( 20 ).

49.

Prin urmare, în domeniul acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea legislației în materie de concurență, situația de fapt relevantă pentru verificarea aplicării ratione temporis a dispozițiilor naționale adoptate pentru conformarea cu dispozițiile de drept material ale Directivei 2014/104 care determină nașterea răspunderii extracontractuale este survenirea faptelor care generează condițiile răspunderii, care în prezenta cauză au fost îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a legislației naționale de transpunere. Mai precis, în cadrul acțiunilor în răspundere de tip „follow‑on”, deși întreprinderile care au participat la un cartel precum cel din speță puteau, desigur, să prevadă că propria conduită constituia o încălcare a legislației în materie de concurență care putea fi sancționată de o autoritate din domeniul concurenței și putea eventual să conducă la posibilitatea ca părțile vătămate să solicite repararea prejudiciului suferit, nu este mai puțin adevărat că acțiunile respective trebuie să fie reglementate de dispozițiile de drept material în vigoare la momentul săvârșirii încălcării. Această poziție este de altfel confirmată atât de Directiva 2014/104 ( 21 ), cât și de jurisprudența Curții, potrivit căreia, în absența unor dispoziții de drept al Uniunii, acțiunile în despăgubire sunt reglementate de normele și procedurile naționale ale statelor membre ( 22 ). Ținem să subliniem însă că aceasta nu repune în discuție dreptul părților vătămate de a obține repararea prejudiciului suferit. Astfel, după cum se va explica la punctele 93 și 94 din prezentele concluzii, acesta din urmă este garantat de dreptul primar al Uniunii și în special de principiul efectivității articolului 101 TFUE.

50.

În al doilea rând, reținerea datei prejudiciului suferit (sau a datei încălcării), care constituie un criteriu clar, obiectiv și verificabil, ar permite totodată asigurarea aplicării consecvente a dispozițiilor de drept material ale Directivei 2014/104 și reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale directivei în cauză ( 23 ).

51.

În al treilea rând, trebuie să se observe de asemenea că, în contextul transpunerii Directivei 2014/104, un număr important de state membre par să fi adoptat într‑un mod mai mult sau mai puțin explicit poziția potrivit căreia dispozițiile de drept material ale acestei directive nu se aplică unor situații precum cea din procedura principală, în care prejudiciul suferit prin încălcare s‑a concretizat înainte de termenul de transpunere a directivei menționate sau de intrarea în vigoare a dispoziției naționale de transpunere a aceleiași directive. Or, s‑ar părea că legiuitorul spaniol ar fi optat pentru un astfel de model, prevăzând că, deși dispozițiile procedurale se aplică numai procedurilor introduse după intrarea în vigoare a decretului‑lege regal care transpune Directiva 2014/104, și anume începând cu 27 mai 2017, dispozițiile de drept material nu se aplică „retroactiv”, și anume unor fapte petrecute înainte de data transpunerii Directivei 2014/104. De altfel, o asemenea abordare nu a fost repusă în discuție de Comisie în cadrul raportului său privind punerea în aplicare a acestei directive ( 24 ).

52.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, deși dispozițiile procedurale ale Directivei 2014/104 sunt aplicabile în cauza principală, dispozițiile calificate ca fiind „de drept material” sunt lipsite de efect retroactiv și nu sunt aplicabile.

53.

Amintim că a doua și a treia întrebare privesc obligațiile care revin statelor membre în temeiul articolului 22 din Directiva 2014/104, privind aplicarea temporală a dispozițiilor acestei directive referitoare la termenul minim de prescripție de cinci ani [articolul 10 alineatul (3)], abilitarea instanțelor naționale de a estima cuantumul prejudiciului [articolul 17 alineatul (1)] și prezumția simplă de prejudiciu cauzat de carteluri [articolul 17 alineatul (2)].

54.

Așadar, instanța de trimitere ridică problema dacă dispozițiile citate anterior sunt sau nu sunt dispoziții de drept material în sensul articolului 22 din directiva respectivă și dacă ele se aplică unei acțiuni în despăgubire precum cea în discuție în procedura principală.

55.

Trebuie să se stabilească de la bun început dacă statele membre dispun de libertatea de a califica normele adoptate pentru asigurarea transpunerii Directivei 2014/104 drept norme de natură materială sau de natură procedurală.

56.

Guvernele spaniol și estonian consideră că trebuie să se răspundă afirmativ la această întrebare. Astfel, guvernele menționate susțin că, atât timp cât problema prescripției acțiunilor în despăgubire nu era armonizată în mod exhaustiv la nivelul dreptului Uniunii, ordinea juridică națională respectivă rămânea liberă să califice normele care reglementează prescripția în cauză drept norme materiale sau norme procedurale.

57.

Guvernul estonian mai susține că statele membre beneficiază de o autonomie procedurală care le conferă o marjă de manevră la punerea în aplicare a Directivei 2014/104, pe care Curtea este obligată să o respecte, cu condiția ca statul membru să respecte, la rândul său, principiile echivalenței și efectivității. Potrivit acestui guvern, calificarea unei norme ca fiind de natură „materială” sau „procedurală” după intrarea în vigoare a acestei directive ar constitui o intervenție inacceptabilă în autonomia procedurală a statelor membre.

58.

În schimb, Comisia și una dintre pârâte consideră că problema identificării dispozițiilor Directivei 2014/104 care sunt de drept material și a celor care nu sunt este necesar să fie soluționată în raport cu dreptul Uniunii, iar nu în raport cu cerințele dreptului național aplicabil.

59.

Suntem de acord cu această din urmă poziție.

60.

În primul rând, trebuie să se constatate că, deși articolul 22 din Directiva 2014/104 nu definește care sunt dispozițiile de drept material și care sunt cele de natură procedurală, articolul respectiv face referire în mod expres la „dispozițiile de drept material din prezenta directivă”, ceea ce pare să indice că natura dispozițiilor sale este un aspect specific al dreptului Uniunii.

61.

În al doilea rând, amintim că printre obiectivele principale ale Directivei 2014/104 se află intenția de a asigura aplicarea consecventă a legislației Uniunii în materie de concurență, de a crește eficacitatea și eficiența procedurală a acțiunilor în despăgubire în acest domeniu, precum și de a asigura aplicarea efectivă și coerentă a articolelor 101 și 102 TFUE ( 25 ). Or, lăsarea unei asemenea puteri de apreciere statelor membre ar risca să determine o aplicare incoerentă și inconsecventă a dispozițiilor Directivei 2014/104 în diferitele ordini juridice, ceea ce ar fi contrar obiectivelor menționate anterior. În schimb, a considera că dreptul Uniunii ar trebui să indice care dintre dispozițiile acestei directive sunt și care nu sunt de drept material ar permite creșterea securității juridice, precum și prevenirea și descurajarea introducerii de către persoanele prejudiciate de o încălcare a normelor legislației în materie de concurență a unei acțiuni în despăgubire în fața unei anumite instanțe care a fost selectată pentru motivul că acest demers va conduce la aplicarea unor norme de drept material și procedurale mai favorabile intereselor lor decât cele care ar putea fi aplicate de o altă instanță națională. Altfel spus, această abordare ar permite evitarea recurgerii la „forum shopping”.

62.

În al treilea rând, observăm că, și dacă s‑ar admite că legiuitorul Uniunii a lăsat statelor membre opțiunea de a stabili care dispoziții sunt de natură materială și care procedurală, nu este mai puțin adevărat că această alegere trebuie efectuată în conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii, precum și cu principiul efectivității legislației în materie de concurență pentru a se asigura un sistem eficient de sancționare a încălcărilor legislației în materie de concurență urmărite la inițiativa unor persoane de drept privat.

63.

Prin urmare, considerăm că este necesar ca a treia întrebare să fie analizată pornind de la premisa potrivit căreia stabilirea naturii dispozițiilor Directivei 2014/104 este o chestiune reglementată de dreptul Uniunii.

64.

Trebuie să se observe că, după modelul articolului 17 din Directiva 2014/104, legiuitorul spaniol a transpus în dreptul spaniol articolul 10 din directiva menționată ca dispoziție de drept material lipsită de efect retroactiv.

65.

Amintim că avocata generală Kokott s‑a pronunțat cu privire la calificarea articolului 10 din Directiva 2014/104 în Concluziile sale prezentate în cauza Cogeco, considerând că nu este vorba despre o dispoziție pur procedurală ( 26 ).

66.

Pe de altă parte, Curtea a afirmat deopotrivă că, spre deosebire de termenele procedurale, termenul de prescripție ține de dreptul material, întrucât urmărește să protejeze atât persoana vătămată – care trebuie să dispună de timp suficient pentru a strânge informații corespunzătoare în vederea unei eventuale acțiuni –, cât și persoana răspunzătoare pentru prejudiciu, evitând întârzierea la nesfârșit a exercitării de către persoana vătămată a dreptului său la despăgubiri ( 27 ).

67.

Observăm de asemenea că problema termenului de prescripție ține de dreptul material în majoritatea sistemelor de drept naționale și că, prin urmare, articolul 10 din Directiva 2014/104 a fost transpus ca dispoziție de drept material în majoritatea statelor membre ( 28 ).

68.

În această privință trebuie precizat că, contrar altor state membre ( 29 ), legiuitorul spaniol nu pare să fi prevăzut norme tranzitorii speciale în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione temporis al noilor norme privind prescripția.

69.

Având în vedere cele de mai sus, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că articolul 10 alineatul (3) din această directivă nu este aplicabil în cazul unei acțiuni în despăgubire precum cea în discuție în litigiul principal, care, deși introdusă după intrarea în vigoare a directivei respective și a dispozițiilor naționale de transpunere, privește fapte și sancțiuni anterioare intrării în vigoare a acestor dispoziții.

70.

Referitor la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, aceasta privește, după cum reiese din modul de redactare a dispoziției respective, mai ales standardul probatoriu necesar pentru cuantificarea prejudiciului suferit de persoana vătămată și evaluarea de către instanța națională respectivă a elementelor de probă pe care se poate întemeia reclamantul pentru a dovedi întinderea prejudiciului suferit.

71.

Prima teză a articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104 impune statelor membre să se asigure că nici sarcina, nici standardul probatoriu necesar pentru cuantificarea prejudiciului nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri.

72.

Reținem mai întâi că această dispoziție este o expresie a principiului efectivității legislației în materie de concurență care rezultă din jurisprudența Curții ( 30 ).

73.

În opinia noastră, situația este aceeași în ceea ce privește a doua teză a articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, care nu stabilește o nouă obligație de fond care să revină părților din procedură.

74.

Astfel, prin relaxarea standardului probatoriu necesar în vederea stabilirii cuantumului prejudiciului suferit, această dispoziție urmărește să remedieze asimetria în ceea ce privește informarea existentă în detrimentul părții reclamante și faptul că cuantificarea prejudiciului suferit, în special în cauzele care au ca obiect carteluri, impune evaluarea modului în care ar fi evoluat piața relevantă în lipsa încălcării, sarcină aproape imposibil de îndeplinit pentru partea prejudiciată.

75.

Observăm totodată că, contrar articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104, articolul 17 alineatul (1) din această directivă nu retrage sarcina probei și obligația principală care revine reclamantului de a cuantifica și de a dovedi cuantumul prejudiciului suferit. Această dispoziție se limitează numai să furnizeze instanțelor naționale o metodă de cuantificare a valorii prejudiciului, acordându‑le acestora o marjă de apreciere care le permite să ajusteze standardul probatoriu necesar pentru stabilirea cuantumului prejudiciului și să accepte astfel un standard probatoriu inferior în raport cu cel impus în mod normal atunci când solicitanții au dificultăți în cuantificarea cu precizie a prejudiciului cauzat.

76.

Considerăm că, procedând în acest fel, instrumentul menționat nu face decât să consolideze ceea ce este de altfel misiunea naturală a instanței în cadrul unei acțiuni în despăgubire, și anume stabilirea cuantumului prejudiciului suferit.

77.

Având în vedere ceea ce precedă, apreciem că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104 ar putea fi considerat o dispoziție „procedurală” în sensul articolului 22 din această directivă și că, astfel fiind, se aplică unei acțiuni în despăgubire precum cea în discuție în litigiul principal, care, deși introdusă după intrarea în vigoare a directivei menționate și a dispozițiilor naționale de transpunere, privește o încălcare ce a încetat înainte de intrarea în vigoare atât a directivei, cât și a acestor dispoziții naționale.

78.

În ceea ce privește aspectul dacă articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 este sau nu este o dispoziție de drept material în sensul articolului 22 din această directivă, trebuie amintit că, potrivit textului dispoziției respective, se presupune că încălcările sub forma unor carteluri provoacă prejudicii. Autorul încălcării are însă dreptul de a răsturna o astfel de prezumție.

79.

Observăm de la bun început că această dispoziție nu se limitează la repartizarea sarcinii probei privind existența prejudiciului (care este o chestiune de ordin procedural), ci stabilește o prezumție simplă referitoare la existența prejudiciului generat de cartelul în cauză, ceea ce ține în mod direct de răspunderea extracontractuală a autorilor încălcărilor normelor legislației în materie de concurență

80.

În această privință amintim că din jurisprudența Curții reiese că orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și o înțelegere sau o practică interzise de articolul 101 TFUE ( 31 ). Existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate între prejudiciul respectiv și încălcarea legislației în materie de concurență săvârșită fac parte în mod neîndoielnic dintre elementele constitutive ale răspunderii civile extracontractuale.

81.

În acest context considerăm că prezumția stabilită la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 nu are un scop pur probatoriu. În schimb, atribuind sarcina probei autorului încălcării și scutind persoana prejudiciată de obligația de a dovedi existența unui prejudiciu suferit ca urmare a cartelului sau a unei legături de cauzalitate între prejudiciul în cauză și acest cartel, prezumția menționată este direct legată de atribuirea răspunderii civile extracontractuale autorului încălcării în discuție și, în consecință, afectează în mod direct situația sa juridică. Astfel, considerăm că articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104, în special prima sa teză, constituie o normă strâns legată de nașterea, de atribuirea și de întinderea răspunderii extracontractuale a întreprinderilor care au încălcat articolul 101 TFUE prin participarea lor la un cartel. Or, se poate deduce din jurisprudență că astfel de norme pot fi calificate drept „norme materiale” ( 32 ).

82.

În această privință trebuie adăugat că de fapt Curtea nu a recunoscut un efect retroactiv altor dispoziții ale Directivei 2014/104 care sunt de asemenea strâns legate de stabilirea răspunderii autorilor unei încălcări. Cu titlu de exemplu, în Hotărârea Skanska Industrial Solutions și alții, Curtea a considerat că articolul 11 alineatul (1) din această directivă, care privește stabilirea răspunderii solidare a întreprinderilor care au încălcat legislația în materie de concurență printr‑un comportament comun, nu este aplicabil ratione temporis faptelor în discuție, care priveau o acțiune în despăgubire introdusă ulterior cartelului care o determinase ( 33 ).

83.

În plus, după cum a arătat Comisia, în domeniul dreptului internațional privat există indicații în sensul de a consolida poziția potrivit căreia dispozițiile care instituie prezumții precum cea prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 pot fi calificate drept dispoziții de drept material ( 34 ).

84.

Având în vedere ceea ce precedă, considerăm că, contrar articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2014/104, articolul 17 alineatul (2) din această directivă poate fi calificat drept dispoziție „de drept material” în sensul articolului 22 alineatul (1) din directiva menționată și, în consecință, legislația națională adoptată pentru a se conforma acestei dispoziții nu trebuie să se aplice faptelor constitutive ale răspunderii săvârșite înainte de intrarea în vigoare a acestor norme naționale de transpunere.

85.

În aceste condiții, așa cum vom explica la punctele 139-141 din prezentele concluzii, această interpretare nu ar împiedica deloc instanțele naționale să aplice prezumții referitoare la sarcina probei privind existența unui prejudiciu care existau anterior normelor naționale de transpunere respective, a căror conformitate cu cerințele dreptului Uniunii trebuie evaluată ținând seama în special de principiile generale ale echivalenței și efectivității.

86.

În aceste condiții, propunem să se răspundă la a treia întrebare preliminară că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării unor dispoziții naționale de transpunere adoptate pentru a se conforma articolului 17 alineatul (1) din directiva respectivă, referitor la abilitarea instanțelor naționale pentru a estima cuantumul prejudiciului, în cazul prejudiciilor suferite din cauza unei încălcări a dreptului concurenței care a încetat înainte de intrarea în vigoare a legislației naționale de transpunere, în cadrul unei acțiuni în despăgubire exercitate după intrarea în vigoare a dispoziției naționale de transpunere. Articolul 22 alineatul (1) din directiva menționată trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării reglementărilor naționale adoptate pentru punerea în aplicare a articolului 17 alineatul (2) din aceeași directivă, care prevede o prezumție simplă de prejudiciu produs de carteluri, în cazul încălcărilor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a reglementării naționale de transpunere, în cadrul unei acțiuni în despăgubire exercitate după intrarea în vigoare a dispoziției naționale de transpunere.

87.

Ținând seama de răspunsurile pe care le propunem la a doua și la a treia întrebare, este, în opinia noastră, necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară.

88.

Prima întrebare preliminară cuprinde două aspecte.

89.

Pe de o parte, prin intermediul primei sale întrebări, instanța de trimitere ridică problema obligațiilor care revin statelor membre în temeiul dreptului primar, altfel spus, a efectului articolului 101 TFUE și a principiului efectivității pentru a se determina dacă articolul 10 alineatul (3), articolul 17 alineatul (1) a doua teză și articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 se aplică unei situații precum cea în discuție în litigiul principal. Astfel, se ridică problema dacă articolul 101 TFUE și principiul efectivității impun ca prima dispoziție tranzitorie din Decretul‑lege regal 9/2017 să fie interpretată în sensul că modificările aduse Legii privind protecția concurenței în ceea ce privește termenele de prescripție, prezumția simplă de prejudiciu în cadrul unui cartel și cuantificarea prejudiciului se aplică acțiunilor exercitate după intrarea în vigoare a acestui decret‑lege regal, precum în cazul acțiunii care face obiectul litigiului principal, inclusiv în situațiile în care cererea se raportează la fapte și sancțiuni anterioare intrării în vigoare a decretului‑lege regal menționat.

90.

Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită totodată Curții să se pronunțe asupra compatibilității dispozițiilor dreptului spaniol – mai precis a dispoziției privind răspunderea extracontractuală, care constituie temeiul juridic alternativ al acțiunii în despăgubire din cauza principală – cu articolul 101 TFUE și cu principiul efectivității în situația în care articolele 10 și 17 din Directiva 2014/104 nu sunt aplicabile ratione temporis.

91.

În legătură cu prima parte a primei întrebări preliminare, observăm că principiul efectivității nu poate impune aplicarea retroactivă a dispozițiilor de drept material prevăzute de Directiva 2014/104. Acest lucru ar fi contrar principiilor generale de drept, precum principiul securității juridice. Astfel, în opinia noastră, faptul că legiuitorul spaniol a decis că dispozițiile de transpunere a articolului 10 și a articolului 17 alineatul (2) din această directivă sunt dispoziții de drept material care nu se aplică retroactiv – calificare de altfel conformă cu dreptul Uniunii, după cum s‑a arătat în analiza celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare – este în concordanță cu principiul efectivității. Acest raționament nu este însă valabil pentru articolul 17 alineatul (1) din directiva menționată, care este o dispoziție procedurală și care se poate aplica acțiunii în despăgubire care face obiectul prezentei cauze.

92.

Referitor la a doua parte a acestei întrebări, observăm de la bun început că interzicerea retroactivității reglementărilor naționale de transpunere a dispozițiilor de drept material ale Directivei 2014/104 prin intermediul articolului 22 alineatul (1) din această directivă, în cazul faptelor care au generat răspunderea și care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a reglementării naționale de transpunere, nu exclude aplicarea de către statele membre a legislației lor naționale în conformitate cu obligațiile lor preexistente potrivit dreptului primar, în temeiul principiului efectivității ( 35 ).

93.

Astfel, este cert că, în lipsa unor norme de drept al Uniunii în materie, aplicabile ratione temporis, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE pentru a garanta drepturile conferite justițiabililor de efectul direct al normelor respective, cu condiția ca aceste norme naționale să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 36 ).

94.

În această privință trebuie amintit că articolul 101 TFUE produce efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale sunt obligate să le protejeze. Astfel, efectivitatea deplină a articolului 101 TFUE impune ca orice persoană care a suferit un prejudiciu să poată solicita despăgubiri nu numai pentru prejudiciul real (damnum emergens), ci și pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans), precum și plata de dobânzi ( 37 ).

95.

Curtea a precizat conținutul și domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe în cazul unor aspecte concrete ale acțiunilor în despăgubire. Astfel, ea a afirmat că principiul efectivității se opune unei reglementări naționale care face „practic imposibilă sau excesiv de dificilă” exercitarea dreptului la reparație integrală ( 38 ).

96.

Trebuie să se observe totodată că punerea în aplicare a legislației în materie de concurență de către autoritățile publice și punerea în aplicare a legislației în materie de concurență la inițiativa unor persoane de drept privat trebuie să fie percepute ca fiind instrumente care servesc un obiectiv comun, care este cel al respectării dreptului concurenței. Observăm în această privință că jurisprudența Curții a admis că dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a legislației în materie de concurență consolidează acțiunea normelor de concurență ale Uniunii și descurajează acordurile sau practicile, adesea clandestine, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența. În această perspectivă, acțiunile în despăgubire introduse la instanțele naționale pot contribui în mod substanțial la menținerea unei concurențe efective în Uniunea Europeană ( 39 ). Astfel, deși în contextul punerii în aplicare a dreptului concurenței de către autoritățile publice efectul disuasiv se manifestă prin intermediul sancțiunilor aplicate de autoritățile din domeniul concurenței, acest efect disuasiv în contextul punerii în aplicare a legislației în materie de concurență la inițiativa persoanelor de drept privat este asigurat de faptul că întreprinderile care au participat la un cartel riscă să se confrunte cu un număr important de acțiuni în despăgubire introduse de părți eventual prejudiciate la diferite instanțe (în special atunci când încălcarea dreptului concurenței are caracter transfrontalier și are loc în mai multe state membre, ca în prezenta cauză).

97.

Curtea a definit elementele care trebuie luate în considerare atunci când se stabilește dacă un regim de prescripție concret este în concordanță cu principiul efectivității. Mai precis, Curtea a statuat că este necesar să se ia în considerare toate elementele prescripției, mai precis, în primul rând, durata termenului de prescripție ( 40 ), în al doilea rând, aspectul dacă termenul începe să curgă înainte ca persoana vătămată să ia cunoștință despre prejudiciul suferit ( 41 ) și, în al treilea rând, aspectul dacă termenul poate fi suspendat sau întrerupt ( 42 ).

98.

Prin urmare, trebuie să se examineze compatibilitatea regimului răspunderii extracontractuale prevăzut de Codul civil spaniol din perspectiva acestor criterii.

99.

Curtea a statuat că durata termenului de prescripție nu poate fi „atât de scurtă încât, combinată cu celelalte reguli de prescripție, să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a solicita reparație” ( 43 ).

100.

Observăm că termenul de un an prevăzut în cadrul regimului răspunderii extracontractuale din Codul civil spaniol este considerabil mai scurt în raport cu durata de cinci ani prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2014/104.

101.

Arătăm însă că, având în vedere criteriile care rezultă din jurisprudența inițiată prin Hotărârea Cogeco, este necesar să se ia în considerare toate elementele regimului de prescripție în discuție ( 44 ). Astfel, în cadrul verificării efectivității, nu este suficient să se analizeze în mod izolat elemente individuale ale regimului național al prescripției ( 45 ).

102.

Înainte de a analiza punctul de plecare și evenimentul care declanșează termenul de prescripție, subliniem că problema suspendării sau a întreruperii termenului de prescripție (în pofida importanței sale pentru stabilirea aspectului dacă termenul de un an este compatibil cu criteriile formulate de jurisprudența Curții în Hotărârea Cogeco) nu s‑a pus în prezenta cauză. În ceea ce privește elementele care trebuie luate în considerare pentru a se garanta respectarea principiului efectivității la acest nivel, facem trimitere la analiza Curții din Hotărârea Cogeco ( 46 ).

103.

În cazul în care Curtea ar trebui să concluzioneze că articolul 10 din Directiva 2014/104 nu este aplicabil unei acțiuni în despăgubire precum cea în discuție în litigiul principal, instanța națională ar fi obligată, în principiu, să aplice termenul de prescripție de un an prevăzut de regimul general al răspunderii extracontractuale la articolul 1902 din Codul civil și să stabilească dies a quo pentru calcularea termenului de prescripție.

104.

În această privință, pârâtele consideră că termenul de prescripție prevăzut la articolul 1902 din Codul civil spaniol a început să curgă de la data publicării comunicatului de presă, și anume la 19 iulie 2016. Întrucât acțiunea reclamantului a fost introdusă la 1 aprilie 2018, aceasta ar fi astfel prescrisă.

105.

La rândul lor, reclamantul, guvernul spaniol și Comisia susțin că ar trebui să se rețină drept dies a quo data publicării rezumatului deciziei Comisiei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și anume 6 aprilie 2017, ceea ce ar implica faptul că acțiunea în despăgubire nu este prescrisă în speță.

106.

Amintim de la bun început că, potrivit Curții, principiul efectivității impune ca o reglementare națională care stabilește data de la care începe să curgă termenul de prescripție să fie adaptată la specificitățile dreptului concurenței și la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de către persoanele în cauză ( 47 ). Curtea s‑a pronunțat totodată asupra evenimentului care declanșează termenul de prescripție, precizând că, pentru ca persoana vătămată să poată introduce o acțiune în despăgubire, este indispensabil ca aceasta să cunoască identitatea autorului încălcării dreptului concurenței ( 48 ).

107.

Aceste criterii se regăsesc și la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2014/104, care prevede că punctul de plecare pentru calculul termenului de prescripție este subordonat îndeplinirii a două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, încetarea încălcării legislației în materie de concurență și, pe de altă parte, cunoașterea anumitor informații indispensabile pentru exercitarea acțiunii în despăgubire ( 49 ).

108.

În speță, instanța de trimitere solicită să fie stabilit care document, publicarea comunicatului de presă sau publicarea rezumatului deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (și a versiunii neconfidențiale a acestei decizii pe website‑ul Direcției Generale Concurență a Comisiei), poate fi calificat ca fiind evenimentul relevant de la care se poate considera în mod rezonabil că reclamantul a luat cunoștință despre informațiile indispensabile pentru exercitarea acțiunii în despăgubire.

109.

Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie analizate obiectul, natura și în special conținutul comunicatului de presă, comparându‑le cu rezumatul deciziei publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în cauza denumită „Camioane”. Este necesar totodată să se ridice problema existenței unei eventuale obligații de diligență de care ar trebui să dea dovadă părțile vătămate în contextul punerii în aplicare a articolului 101 TFUE la inițiativa persoanelor de drept privat.

110.

În conformitate cu articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia este obligată să publice deciziile pe care le adoptă în temeiul articolelor 7, 9, 10 și 24 din acest regulament.

111.

Comisia se conformează acestei obligații prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unui rezumat al deciziilor adoptate în temeiul articolelor 101 și/sau 102 TFUE, în toate limbile oficiale, „la scurt timp după” adoptarea lor ( 50 ).

112.

Direcția Generală Concurență a Comisiei are de asemenea drept practică publicarea „cât mai curând posibil” a versiunilor neconfidențiale ale deciziilor adoptate în temeiul articolelor 101 sau 102 TFUE pe website‑ul său, chiar dacă, spre deosebire de rezumate, deciziile nu sunt publicate decât în limba de procedură. Având în vedere obligația de protejare a secretelor de afaceri și a informațiilor confidențiale ale părților, aceste versiuni publice se publică în general după o anumită perioadă de la adoptarea acestor decizii ( 51 ).

113.

Amintim că, în prezenta cauză, decizia Comisiei a fost adoptată la 19 iulie 2016. În aceeași zi, ea a anunțat adoptarea deciziei respective într‑un comunicat de presă disponibil pe website‑ul său ( 52 ). Ulterior, Comisia a publicat, la 6 aprilie 2017, un rezumat al deciziei menționate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. La aceeași dată, Comisia a publicat o versiune neconfidențială provizorie a deciziei pe website‑ul Direcției Generale Concurență.

114.

Având în vedere ceea ce precedă, se ridică problema dacă există o cerință ca părțile eventual prejudiciate să se conformeze unei anumite obligații de diligență legate de soluționarea cauzelor lor pentru a obține informațiile necesare care să le permită să inițieze o acțiune în despăgubire și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce măsură o asemenea obligație de diligență ar impune monitorizarea publicării comunicatelor de presă ale Comisiei privind deciziile adoptate în temeiul articolului 101 TFUE.

115.

Pârâtele par să susțină că, întrucât autorii plângerilor erau întreprinderi sau profesioniști experimentați, o astfel de obligație de diligență ar trebui să fie necesară. Potrivit acestor părți, mai multe indicii – cum ar fi nivelul de mediatizare a adoptării deciziei în ziua publicării comunicatului de presă sau faptul că anumite cabinete de avocatură, fonduri de investiții și alți experți implicați în cereri similare de despăgubiri par să fi anunțat posibilitatea acționării în justiție a producătorilor de camioane – arată că cumpărătorii de camioane nu puteau pretinde că nu au știut despre decizia adoptată de Comisie.

116.

Prin urmare, potrivit pârâtelor, ar trebui să se considere că reclamantul a luat cunoștință despre încălcare începând de la publicarea comunicatului de presă și că era în măsură să inițieze o acțiune în despăgubire sau, cel puțin, să întrerupă termenul de prescripție prin trimiterea unei scrisori de la această dată, după cum se pare că au făcut alți cumpărători de camioane care în prezent urmăresc în justiție fabricanții de camioane în fața instanțelor spaniole.

117.

Nu contestăm faptul că, la data publicării comunicatului de presă, un anumit număr de actori activi pe piața vizată de cartel au luat cunoștință despre adoptarea de către Comisie a unei astfel de decizii. Este totodată clar că, având în vedere durata investigației și comunicatele de presă emise de Comisie pe parcursul anchetei (care au fost probabil prezentate de presă în mai multe state membre) ( 53 ), precum și mizele aflate în joc pentru cumpărătorii acestor produse, este rezonabil să se presupună că o parte a pieței era la curent cu investigația în curs a Comisiei și a fortiori cu decizia adoptată de aceasta.

118.

Considerăm totuși că nu există o obligație generală de diligență din partea victimelor unor încălcări ale concurenței care să le impună să urmărească publicarea unor astfel de comunicate de presă.

119.

Desigur, nu se poate exclude posibilitatea ca, în anumite jurisdicții, să fie inițiate acțiuni în despăgubire ca urmare a publicării de comunicate de presă sau chiar anterior ( 54 ). Totuși, această practică (care de altfel nu este unanimă în special având în vedere diferitele abordări reținute de statele membre în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ( 55 )) nu creează, în opinia noastră, „o obligație de diligență” care să impună tuturor victimelor unor încălcări ale legislației în materie de concurență să inițieze acțiuni în despăgubire pe baza comunicatelor de presă menționate.

120.

Având în vedere cele de mai sus, nu se poate prezuma că, în urma simplei publicări a unui comunicat de presă al Comisiei pe website‑ul său, persoana vătămată respectivă ar fi luat cunoștință despre toate informațiile indispensabile pentru exercitarea dreptului său la o acțiune în despăgubire. Asemenea Comisiei, apreciem că a impune unei părți eventual vătămate să dea dovadă de un nivel de diligență excesiv de ridicat, altfel spus, care depășește ceea ce această parte ar fi putut să cunoască în mod rezonabil, ar aduce atingere dreptului său de a solicita repararea prejudiciului cauzat printr‑o practică anticoncurențială. Astfel, principiul deplinei eficacități a articolelor 101 și 102 TFUE, precum și principiul securității juridice inerent stabilirii prescripției ar impune ca această obligație de diligență să nu fie prea constrângătoare pentru persoana care solicită despăgubiri ( 56 ).

121.

În sfârșit, observăm că practica jurisdicțională a anumitor state membre pare să stabilească o distincție între consumatorii „profesionali” sau întreprinderile de dimensiuni mari și consumatorii „obișnuiți” în ceea ce privește această presupusă „obligație de diligență”. Se presupune că cei dintâi trebuie tratați ca având o obligație de diligență superioară față de ceilalți, care le impune să urmărească publicarea comunicatului de presă al Comisiei.

122.

Deși, în definitiv, revine instanței naționale sarcina de a examina de la caz la caz dacă obligația de diligență a persoanei vătămate îi impunea să urmărească desfășurarea unei cauze în materie de concurență pentru a‑și exercita drepturile, considerăm că stabilirea unei astfel de distincții între persoanele vătămate ar risca să crească incertitudinea (deja existentă) în domeniul punerii în aplicare a articolului 101 TFUE la inițiativa persoanelor de drept privat. Întrucât sfera în care acționează părțile eventual vătămate nu este omogenă, gradul de diligență necesar în fiecare caz în parte ar depinde în mod necesar de o multitudine de criterii care fac trimitere la împrejurările particulare ale părții eventual vătămate, precum, de exemplu, dimensiunea cumpărătorului respectiv, cantitatea sau volumul de produse cumpărate, structura pieței, condițiile achiziției în cauză, precum și alte criterii care demonstrează dificultatea practică de a stabili o asemenea distincție. Considerăm astfel că, cel puțin în cazul comunicatelor de presă și al deciziilor adoptate de Comisie în materia încălcărilor legate de dreptul concurenței, trebuie să fie stabilite criterii clare și previzibile privind „luarea la cunoștință”, precum legătura (pe cale de prezumție, de exemplu) cu publicarea rezumatului unei decizii a Comisiei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

123.

Având în vedere cele de mai sus, apreciem că, în cadrul acțiunilor în răspundere de tip „follow‑on”, legătura cu un element obiectiv precum publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei decizii a Comisiei prin care se constată această încălcare – care constituie ultima etapă a punerii în aplicare a articolului 101 TFUE prin intermediul autorităților publice – permite să se stabilească în mod clar, precis și transparent momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, atât pentru întreprinderile care au participat la un cartel, cât și pentru părțile vătămate. Astfel, dreptul unei părți vătămate de a introduce o acțiune în despăgubire ca urmare a unui comportament anticoncurențial se naște la momentul adoptării deciziei Comisiei prin care se constată comportamentul respectiv, mai precis, la momentul publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

124.

Observăm de asemenea că, având în vedere conținutul rezumatului deciziei, este dificil de înțeles motivul pentru care acesta nu ar putea fi publicat în aceeași zi cu adoptarea deciziei de către Comisie și publicarea comunicatului de presă. Astfel, spre deosebire de versiunea neconfidențială a deciziei, în cazul căreia un decalaj temporar între data adoptării deciziei și publicarea versiunii sale neconfidențiale este justificat de necesitatea de a proteja secretele de afaceri și informațiile confidențiale ale părților, o asemenea necesitate nu pare să existe în cazul publicării rezumatului deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ( 57 ).

125.

Trebuie să se observe de la bun început că, în raport cu rezumatul deciziilor publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, comunicatele de presă conțin în general informații mai puțin detaliate despre comportamentele de restrângere a concurenței și despre motivele pentru care ele constituie o încălcare.

126.

Pe de altă parte, comunicatele de presă nu se adresează direct părților pentru care informațiile publicate pot prezenta un interes special și nu sunt, așadar, destinate să producă efecte juridice față de terți. Un aviz juridic în acest sens există pe website‑ul Comisiei ( 58 ).

127.

În speță, spre deosebire de rezumatul deciziei în cauza denumită „Camioane”, care a fost publicat în toate limbile oficiale ale Uniunii, comunicatul de presă nu a fost publicat decât în șase limbi oficiale ( 59 ). Subliniem, pe de altă parte, că el nu a fost publicat în limba spaniolă, limba țării de origine a reclamantului din procedura principală. Observăm totodată că în comunicatul de presă se face referire la posibilitatea de care dispun persoanele sau întreprinderile prejudiciate prin practici anticoncurențiale precum cele prezentate de a sesiza instanțele statelor membre și de a solicita despăgubiri ( 60 ).

128.

Trebuie acum să se examineze dispozițiile esențiale ale unui comunicat de presă care permit unei părți vătămate să introducă o acțiune în despăgubire.

129.

În primul rând, comunicatul de presă nu identifică destinatarii concreți ai deciziei (societatea‑mamă și eventualele filiale vizate de decizie nu sunt toate menționate) și nu indică denumirea socială a entităților juridice destinatare ale deciziei ( 61 ), ci numai denumirile comerciale ale întreprinderilor implicate. În schimb, rezumatul deciziei numește autorii încălcării.

130.

În al doilea rând, comunicatul de presă nu conține o descriere suficient de detaliată a încălcării și în special tipurile precise de camioane care sunt vizate de încălcare. El indică pur și simplu că încălcarea privește camioanele „medii” (cu masa între 6 și 16 tone) și „grele” (peste 16 tone), în timp ce rezumatul deciziei precizează că vehiculele de transport precum tractoarele sunt incluse în categoria camioanelor medii și grele și că decizia nu privește serviciul postvânzare sau alte servicii sau garanții legate de camioane și nici vânzarea de camioane de ocazie sau orice alt bun ori serviciu.

131.

În al treilea rând, comunicatul de presă nu indică nici durata exactă a încălcării, nici durata acesteia imputată fiecărei entități juridice destinatare a deciziei. El reține pur și simplu că încălcarea „a durat 14 ani, din 1997 până în 2011”, în timp ce rezumatul deciziei indică durata exactă (de la 17 ianuarie 1997 până la 18 ianuarie 2011), precizând în același timp durata imputată fiecăreia dintre întreprinderile în cauză în funcție de participarea lor la cartelul constatat.

132.

Or, aceste elemente constituie, în opinia noastră, indicii decisive pentru posibilitatea unei persoane vătămate de a verifica dacă încălcarea a avut loc pe o piață geografică care o privește și într‑o perioadă în care aceasta a cumpărat efectiv tipul și modelul de camioane care fac obiectul cartelului.

133.

În opinia noastră, având în vedere cele de mai sus și ținând seama de obiectul și de natura comunicatelor de presă și mai ales de conținutul lor, este evident că partea vătămată nu putea fi în măsură să dispună de elementele care să îi permită să introducă o acțiune în despăgubire decât de la data publicării rezumatului deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

134.

În această privință arătăm că, potrivit observațiilor guvernului spaniol și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, s‑ar părea că instanțele spaniole interpretează regimul prescripției din cadrul acțiunilor în despăgubire introduse în temeiul articolului 1902 din Codul civil în așa fel încât termenul de prescripție de un an să nu înceapă să curgă decât de la publicarea rezumatului deciziilor Comisiei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

135.

Așadar, apreciem că, într‑o cauză precum cea care face obiectul procedurii principale, acțiunea nu este prescrisă.

136.

În ceea ce privește dovedirea existenței prejudiciului de către reclamant, aceasta va trebui efectuată în conformitate cu regimul de drept comun, având în vedere inaplicabilitatea articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 constatată în cursul analizei celei de a treia întrebări preliminare.

137.

În primul rând, observăm că articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care codifică jurisprudența Curții și în special Hotărârea Masterfoods și HB ( 62 ), prevede că, atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici care țin de articolul 101 sau 102 TFUE și care au făcut deja obiectul unei decizii a Comisiei, aceste instanțe nu pot lua decizii contrare celei adoptate de Comisie.

138.

Aceasta ar permite, în opinia noastră, facilitarea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre încălcare (constatată deja prin decizia Comisiei) și prejudiciul suferit fără a se recurge la aplicarea retroactivă a articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104.

139.

În al doilea rând, după cum se menționează la punctul 85 din prezentele concluzii, nimic nu împiedică instanțele naționale să aplice prezumțiile privind sarcina probei referitoare la prezența unui prejudiciu care exista anterior normelor naționale de transpunere respective, a căror conformitate cu cerințele dreptului Uniunii trebuie evaluată ținând seama în special de principiile generale ale echivalenței și efectivității ( 63 ).

140.

În această privință observăm că, potrivit considerentului (11) al Directivei 2014/104, în absența unor dispoziții de drept al Uniunii (și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al acestei directive), normele naționale care reglementează exercitarea dreptului la despăgubiri pentru un prejudiciu rezultat dintr‑o încălcare a articolului 101 TFUE, inclusiv normele care privesc aspecte neabordate în directiva menționată, cum ar fi noțiunea de „legătură de cauzalitate” dintre încălcare și prejudiciu, trebuie să respecte principiile eficacității și echivalenței.

141.

Aceasta înseamnă că normele naționale „nu ar trebui să fie formulate sau aplicate astfel încât să facă excesiv de dificilă sau practic imposibilă exercitarea dreptului la despăgubiri garantat de Tratatul [FUE]”, în scopul de a lăsa instanței naționale o marjă de apreciere și de interpretare atunci când estimează prejudiciul suferit ( 64 ).

142.

Având în vedere cele de mai sus, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei interpretări a unei norme naționale care exclude aplicarea retroactivă a termenului de introducere a acțiunii de cinci ani și a prezumției simple de prejudiciu produs de carteluri, prevăzute la articolul 10 alineatul (3) și, respectiv, la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104. Totuși, articolul 101 TFUE și principiul efectivității impun normelor naționale care reglementează acțiunea în despăgubire ca termenul de prescripție să înceapă să curgă abia de la data publicării rezumatului deciziei Comisiei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

143.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Audiencia Provincial de León (Curtea Provincială din León, Spania) după cum urmează: