1

Prin recursul formulat, European Road Transport Telematics Implementation Coordination Organisation – Intelligent Transport Systems & Services Europe (Ertico – ITS Europe) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 22 mai 2019, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑604/15, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2019:348), prin care acesta i‑a respins acțiunea având ca obiect anularea deciziei din 18 august 2015 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), adoptată de comitetul de validare prevăzut în secțiunea 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838/UE, Euratom a Comisiei din 18 decembrie 2012 privind adoptarea normelor care asigură verificarea coerentă a existenței și a statutului juridic, precum și a capacității operaționale și financiare a participanților la acțiunile indirecte susținute prin granturi în temeiul celui de Al șaptelea program‑cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative și în temeiul celui de Al șaptelea program‑cadru al Comunității Europene a Energiei Atomice pentru activități de cercetare și formare în domeniul nuclear (JO 2012, L 359, p. 45) (denumit în continuare „comitetul de validare”), în măsura în care acest comitet de validare a concluzionat că recurenta nu poate fi calificată drept microîntreprindere ori întreprindere mică sau mijlocie (IMM), în sensul Recomandării 2003/361/CE a Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (JO 2003, L 124, p. 36) (denumită în continuare „Recomandarea privind IMM‑urile”).

2

Articolul 22 din Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al Consiliului din 19 decembrie 2002 de stabilire a statutului agențiilor executive cărora urmează să li se încredințeze anumite sarcini în gestionarea programelor comunitare (JO 2003, L 11, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 8, p. 256), intitulat „Legalitatea actelor”, este redactat după cum urmează:

„(1)   Orice act al unei agenții executive care prejudiciază un terț poate fi contestat în fața Comisiei [Europene] de către orice persoană interesată direct sau individual sau de un stat membru, în vederea exercitării controlului de legalitate cu privire la acest act.

Contestația administrativă se depune la Comisie în termen de o lună de la data la care partea interesată sau statul membru în cauză a luat la cunoștință de actul contestat.

După ascultarea motivelor prezentate de partea interesată sau de statul membru în cauză și a celor ale agenției executive, Comisia adoptă o decizie privind procedurile administrative [a se citi «contestația administrativă»] în termen de două luni de la data la care au fost inițiate procedurile [a se citi «de la data introducerii contestației»]. Fără a aduce atingere obligației Comisiei de a răspunde în scris cu privire la motivele deciziei sale, în lipsa răspunsului Comisiei în termenul prevăzut, acțiunea [a se citi «contestația»] administrativă se consideră respinsă tacit.

(2)   Comisia se poate sesiza din oficiu cu privire la orice act al unei agenții executive. Comisia adoptă o decizie în termen de două luni de la data sesizării din oficiu, după ascultarea argumentelor prezentate de agenție.

(3)   În cazul în care Comisia este sesizată cu privire la un act în conformitate cu alineatul (1) sau (2), Comisia poate suspenda punerea în aplicare a actului sau poate stabili măsuri cu caracter vremelnic. În decizia sa finală, Comisia poate menține actul agenției executive sau poate decide că agenția trebuie să îl modifice în tot sau în parte.

(4)   Agențiile executive sunt obligate să ia într‑un termen rezonabil măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziei Comisiei.

(5)   Decizia expresă sau tacită a Comisiei de respingere a contestației administrative poate face obiectul unei acțiuni în anulare în fața Curții de Justiție [a Uniunii Europene], în conformitate cu articolul [263 TFUE].”

3

Potrivit considerentelor (9) și (12) ale Recomandării privind IMM‑urile:

[…]

4

Articolul 1 alineatul (1) din această recomandare prevede:

„Prezenta recomandare se referă la definiția [IMM‑urilor] utilizată în politicile [Uniunii] aplicate în interiorul [Uniunii Europene] și al Spațiului Economic European [(SEE)].” [traducere neoficială]

5

Articolul 1 din anexa la recomandarea menționată, intitulat „Întreprinderea”, prevede:

„Este considerată întreprindere orice entitate care desfășoară o activitate economică, indiferent de forma juridică a acesteia. Sunt considerate printre altele ca atare entitățile care desfășoară o activitate artizanală sau alte activități cu titlu individual sau familial, societățile de persoane sau asociațiile care desfășoară în mod regulat o activitate economică.” [traducere neoficială]

6

Articolul 2 din anexa la aceeași recomandare, intitulat „Numărul de angajați și pragurile financiare care definesc categoriile de întreprinderi”, prevede la alineatul (1):

„Categoria [IMM‑urilor] este formată din întreprinderi care au mai puțin de 250 de angajați și a căror cifră de afaceri anuală nu depășește 50 de milioane de euro sau al căror bilanț anual total nu depășește 43 de milioane de euro.” [traducere neoficială]

7

Articolul 3 din anexa la Recomandarea privind IMM‑urile, intitulat „Tipurile de întreprinderi luate în considerare la calcularea numărului de angajați și a valorilor financiare”, are următorul cuprins:

„(1)   «Întreprindere autonomă» este orice întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere parteneră în sensul alineatului (2) sau ca întreprindere afiliată în sensul alineatului (3).

(2)   «Întreprinderi partenere» sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate ca întreprinderi afiliate în sensul alineatului (3) și între care există următoarea relație: o întreprindere (întreprinderea din amonte) deține, singură sau împreună cu una sau mai multe întreprinderi afiliate în sensul alineatului (3), 25 % sau mai mult din capitalul sau din drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (întreprinderea din aval).

[…]

(3)   «Întreprinderi afiliate» sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele relații:

[…]” [traducere neoficială]

8

Potrivit secțiunii 1.2.6 din anexa la Decizia 2012/838, intitulată „Reexaminarea administrativă a validărilor”:

9

Această secțiune 1.2.6 este însoțită de o notă de subsol care enunță:

„Actele unei agenții executive pot fi înaintate Comisiei în vederea examinării legalității lor, în temeiul articolului 22 din Regulamentul [nr. 58/2003].”

10

Secțiunea 1.2.7 din anexa la această decizie, intitulată „Comitetul de validare”, prevede:

„Direcțiile generale și agențiile executive ale [Comisiei] care pun în aplicare [Al șaptelea program‑cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013)] înființează un grup interservicii cu scop de coordonare (denumit […] comitetul de validare) și își deleagă reprezentanți în acest grup. Serviciile de validare participă la comitetul de validare fără a avea drept de vot și asigură secretariatul comitetului de validare sub supravegherea președintelui acestui comitet. Comisia stabilește normele de procedură pentru procesele de coordonare, inclusiv un registru al practicilor comune.

Atunci când un candidat transmite o cerere de reexaminare serviciilor de validare competente în conformitate cu secțiunea 1.2.7 de mai sus, acestea înaintează cererea către comitetul de validare. Comitetul de validare examinează cazurile legate de validarea entității juridice care îi sunt înaintate și ia decizii în consecință. Comitetul de validare nu are mandatul de a administra cazuri legate de verificarea capacității financiare.”

11

Istoricul litigiului figurează la punctele 1-10 din hotărârea atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumat după cum urmează.

12

Recurenta, constituită în anul 1991, este o societate cooperativă cu răspundere limitată de drept belgian. Aceasta furnizează o platformă multisectorială actorilor, atât de drept privat, cât și de drept public, ai sectorului sistemelor și serviciilor de transport inteligente. În conformitate cu statutul său, ea are ca obiect favorizarea, promovarea și sprijinirea coordonării implementării de aplicații telematice de transport avansate în infrastructura de transport în Europa.

13

Începând cu 31 decembrie 2006, s‑a considerat că recurenta are statutul de IMM, în sensul Recomandării privind IMM‑urile. Acest statut i‑a permis să beneficieze, timp de mai mulți ani, de granturi suplimentare din partea Uniunii, în special în cadrul celui de Al șaptelea program‑cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013).

14

În luna decembrie 2013, în cadrul unei reexaminări a statutului de IMM al participanților la programele de cercetare existente, Agenția Executivă pentru Cercetare (REA), în calitate de serviciu de validare a statutului de IMM al participanților, a solicitat recurentei informații care să permită justificarea faptului că ea putea să beneficieze în continuare de statutul respectiv. După un schimb de e‑mailuri, REA a decis, la 27 ianuarie 2014, că recurenta nu mai putea fi considerată un IMM, în sensul Recomandării privind IMM‑urile (decizie denumită în continuare „decizia de refuz al recunoașterii statutului de IMM”).

15

Prin e‑mailul din 7 februarie 2014, recurenta a contestat poziția adoptată de REA, anexând două opinii juridice redactate de avocații săi.

16

Prin e‑mailul din 24 februarie 2014, REA a informat‑o pe recurentă că putea solicita reexaminarea deciziei de refuz al recunoașterii statutului de IMM în fața comitetului de validare, în temeiul secțiunilor 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838.

17

Prin e‑mailul din 25 februarie 2014, recurenta a solicitat astfel REA reexaminarea acestei decizii în fața comitetului de validare.

18

La 15 aprilie 2014, REA a informat‑o pe recurentă cu privire la decizia comitetului de validare de confirmare a deciziei de refuz al recunoașterii statutului de IMM (denumită în continuare „prima decizie negativă”).

19

La 23 iunie 2014, recurenta a introdus o acțiune împotriva primei decizii negative în fața Tribunalului, înregistrată sub numărul T‑499/14. Această acțiune era îndreptată atât împotriva Comisiei, cât și împotriva comitetului de validare.

20

La 18 noiembrie 2014, recurenta a fost informată de REA cu privire la decizia comitetului de validare de a retrage prima decizie negativă, în așteptarea adoptării unei noi decizii. Această retragere era justificată de faptul că, în prima decizie negativă, comitetul de validare nu răspunsese în mod expres la argumentele invocate de recurentă în e‑mailul său din 7 februarie 2014. Ca urmare a retragerii menționate, Tribunalul a considerat că acțiunea formulată în cauza T‑499/14 a rămas fără obiect și a decis, prin Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), că nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului acestei cauze.

21

La 18 august 2015, comitetul de validare a adoptat decizia în litigiu, în care a concluzionat, pe baza unei argumentații modificate în raport cu cea care figura în prima decizie negativă, că recurenta nu mai putea beneficia de statutul de IMM.

22

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 octombrie 2015, recurenta a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

23

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins această acțiune.

24

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții:

25

Comisia solicită Curții:

26

Prin decizia președintelui Curții din 19 noiembrie 2019, s‑a admis intervenția Republicii Cehe în susținerea concluziilor recurentei.

27

În susținerea recursului formulat, recurenta invocă trei motive, întemeiate, primul, pe o interpretare eronată a secțiunilor 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, precum și a articolului 22 din Regulamentul nr. 58/2003, al doilea, pe o încălcare a Recomandării privind IMM‑urile, precum și a principiilor fundamentale ale securității juridice și protecției încrederii legitime și, al treilea, pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește statutul său de IMM.

28

Prin intermediul primului motiv, recurenta arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, în special la punctele 28-42, 50 și 68-77 din hotărârea atacată, în măsura în care a concluzionat că secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, pe de o parte, și articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003, pe de altă parte, prevăd căi de atac distincte. Contrar celor statuate de Tribunal la punctele 28-31 din această hotărâre, dispozițiile respective ar privi una și aceeași procedură. În special, secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 ar preciza modul în care cererile de control al legalității menționate la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 trebuie adresate Comisiei.

29

În primul rând, secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 ar face trimitere în mod expres la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003. Nota de subsol 24 inserată în secțiunea 1.2.6 alineatul (2) din anexa la Decizia 2012/838 ar preciza că controlul vizat de această secțiune este cel prevăzut la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003. Această notă de subsol ar stabili o legătură între articolul 22 din regulamentul menționat, de rang superior, și dispozițiile de aplicare a acestuia din urmă, și anume secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, de rang inferior.

30

În al doilea rând, deși secțiunea 1.2.6 alineatul (3) din anexa la Decizia 2012/838 ar preciza că acest proces de reexaminare administrativă nu aduce atingere drepturilor candidatului de a introduce o cale de atac în fața Ombudsmanului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ea nu ar indica faptul că nu aduce atingere procedurii de control prevăzute la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003.

31

În al treilea rând, Comisia ar fi considerat ea însăși că secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 și articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 privesc una și aceeași procedură de control. Astfel, REA ar fi indicat, în e‑mailul său din 24 februarie 2014, că o cerere de control al legalității trebuia să fie prezentată în conformitate cu secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838. REA nu ar fi menționat deloc articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003, ceea ce ar fi trebuit să facă, și ar fi făcut‑o cu siguranță dacă procedura de control prevăzută la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ar fi diferită de cea menționată în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838.

32

Astfel, ar exista un principiu general al dreptului procedural administrativ al Uniunii potrivit căruia deciziile instituțiilor și ale altor autorități administrative ale Uniunii care aduc atingere drepturilor sau intereselor unei persoane private trebuie să indice în mod clar căile de atac posibile și mijloacele de exercitare a acestora. Această cerință ar fi prevăzută de asemenea în mod expres, printre altele, la articolul 133 alineatul (2) din Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014 și (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1). Acest regulament ar constitui temeiul juridic actual al cerințelor normative pe care s‑ar întemeia Decizia 2012/838.

33

În al patrulea rând, prin aplicarea secțiunilor 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, comitetul de validare și, în consecință, Comisia s‑ar fi conformat în practică termenului de două luni prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 58/2003. Astfel, comitetul de validare ar fi adoptat prima decizie negativă în termen de două luni de la data la care recurenta ar fi solicitat în mod formal REA să îi trimită dosarul la respectivul comitet.

34

Pe de altă parte, Comisia nu ar fi formulat nicio obiecție cu privire la faptul că, pe de o parte, recurenta, în cererea sa introductivă din cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), ar fi identificat în mod expres articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ca reprezentând unul dintre temeiurile juridice ale acestei cereri și că, pe de altă parte, recurenta s‑ar fi întemeiat în mare măsură pe acest articol 22 în scrisoarea sa adresată Tribunalului din 5 ianuarie 2015.

35

În al cincilea rând, în timp ce articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ar prevedea că Comisia se pronunță cu privire la contestația administrativă în termen de două luni de la data introducerii sale, că lipsa unui răspuns al Comisiei în acest termen echivalează cu o decizie tacită de respingere a acestei contestații administrative și că decizia expresă sau tacită a Comisiei de respingere a contestației administrative menționate poate face obiectul unei acțiuni în anulare în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 263 TFUE, secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 nu ar menționa niciun termen aplicabil adoptării unei decizii de către comitetul de validare și, în consecință, de către Comisie și nu ar prevedea nicio normă referitoare la cazul în care comitetul de validare și, în consecință, Comisia, ar omite să adopte o decizie. Articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 s‑ar aplica astfel în mod necesar în cadrul procedurii prevăzute în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838. În caz contrar, recurenta ridică problema modului în care persoana interesată ar fi în măsură să determine momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea unei acțiuni împotriva unei decizii negative tacite.

36

În al șaselea rând, contrar celor statuate de Tribunal în hotărârea atacată, calea de atac prevăzută în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 și cea vizată la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 nu s‑ar distinge în ceea ce privește procedurile și natura lor respective.

37

Primo, controlul ar fi efectuat de una și aceeași entitate, și anume de Comisie. Aceasta ar reieși în mod clar din modul de redactare a articolului 22 din Regulamentul nr. 58/2003. De asemenea, secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 ar prevedea că controlul de legalitate este efectuat de comitetul de validare, și anume de un „grup interservicii” cu scop de coordonare a direcțiilor generale și a agențiilor executive ale instituției menționate însărcinate cu cel de Al șaptelea program‑cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013).

38

În plus, Tribunalul ar fi statuat deja că comitetul de validare și Comisia trebuiau considerate una și aceeași entitate, ceea ce nu putea fi ignorat de această instanță în hotărârea atacată, cu riscul de a încălca principiul res iudicata. Astfel, cererea recurentei din cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), ar fi fost îndreptată atât împotriva Comisiei, cât și împotriva comitetului de validare. Prin faxul din 4 septembrie 2014, grefa Tribunalului ar fi informat‑o pe recurentă că Camera a șaptea a acestei instanțe a decis că Comisia trebuia considerată ca fiind singura pârâtă.

39

Faptul că comitetul de validare și Comisia trebuie considerate ca reprezentând una și aceeași entitate ar fi de asemenea confirmat în secțiunea 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, care ar preciza că această instituție trebuie să adopte un regulament intern privind funcționarea comitetului de validare. Așadar, solicitând comitetului de validare efectuarea unui control, recurenta ar fi formulat în realitate o cale de atac în fața Comisiei.

40

Secundo, cererea de reexaminare ar fi introdusă prin intermediul unei cereri adresate serviciului de validare competent. Ar reieși din numeroase schimburi de scrisori dintre REA și recurentă că serviciul de validare competent, în speță REA, a acționat pur și simplu ca un intermediar care a transferat Comisiei cererea de reexaminare formulată de recurentă.

41

Tertio, controlul de legalitate ar viza acte ale unor agenții executive, precum în speță REA, aspect care nu ar fi fost contestat de Comisie și nici nu ar fi fost examinat în hotărârea atacată.

42

Quarto, obiectivul reexaminării ar fi acela de a permite Comisiei să exercite o supraveghere și să garanteze omogenitatea interpretării, obiectiv care nu ar fi fost nici contestat de această instituție, nici examinat în hotărârea atacată.

43

Quinto, recurentei i s‑ar fi acordat posibilitatea de a‑și prezenta observațiile. În conformitate cu modul de redactare a articolului 22 din Regulamentul nr. 58/2003, recurenta ar fi susținut întotdeauna că trebuia să fie audiată de Comisie. Secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 nu ar indica în mod clar că autorul căii de atac ar trebui să aibă posibilitatea de a prezenta observații. Acest lucru ar fi însă logic, din moment ce nu ar fi necesar să se prevadă în mod expres ceea ce este deja prevăzut la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003. În orice caz, Tribunalul ar fi confirmat el însuși, la punctul 52 din hotărârea atacată, că recurentei ar fi trebuit să i se ofere posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere înainte de adoptarea deciziei în litigiu, în pofida faptului că un astfel de drept nu este prevăzut în mod expres în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838.

44

Sexto, din secțiunea 1.2.6 din anexa la Decizia 2012/838 și din articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ar rezulta că reexaminarea este de natură administrativă și constă într‑o reexaminare completă a fondului actului atacat.

45

Tribunalul însuși ar fi indicat, la punctul 30 din hotărârea atacată, că controlul exercitat în temeiul secțiunilor 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 privește o reexaminare completă a deciziei, atât în drept, cât și în fapt. Cu toate acestea, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 30 și 37 din această hotărâre, precum și, implicit, la punctul 41 din aceasta, situația ar trebui să fie în mod necesar aceeași în cadrul aplicării articolului 22 din Regulamentul nr. 58/2003. Pentru a supraveghea activitățile agențiilor executive, precum și pentru a asigura omogenitatea interpretării și a asculta argumentele autorului căii de atac, Comisia ar fi obligată, prin definiție, să fie în măsură să reexamineze fondul actului atacat.

46

Septimo, cererea de reexaminare ar trebui formulată în termen de o lună de la data la care persoana interesată a luat cunoștință de actul atacat. Acest lucru ar decurge din modul de redactare a articolului 22 din Regulamentul nr. 58/2003. Din moment ce această normă de rang superior ar impune un termen, nu ar fi necesară amintirea termenului respectiv în dispozițiile specifice de aplicare a normei menționate, și anume în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838.

47

În consecință, decizia în litigiu, care ar fi fost pronunțată după expirarea termenului de două luni de la data introducerii contestației administrative prevăzute la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003, ar trebui să fie considerată nulă și neavenită, iar statutul de IMM al recurentei ar trebui să fie confirmat. Din moment ce prima decizie negativă ar fi fost adoptată în termenul acordat de două luni, nu se poate susține, ceea ce ar fi fost confirmat de Tribunal în Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), că exista o decizie tacită de respingere în temeiul articolului 22 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 58/2003.

48

Comisia susține că primul motiv de recurs trebuie înlăturat ca inoperant și, în orice caz, ca nefondat.

49

Este necesar să se observe că, chiar dacă s‑ar presupune, după cum susține recurenta, că secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 precizează modalitățile potrivit cărora cererile de control al legalității prevăzute la articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 trebuie adresate Comisiei, astfel încât toate aceste dispoziții privesc una și aceeași procedură reglementată în special la articolul 22 respectiv, nu este mai puțin adevărat că această din urmă dispoziție precizează, la alineatul (1) al treilea paragraf, că, „[f]ără a aduce atingere obligației Comisiei de a răspunde în scris cu privire la motivele deciziei sale, în lipsa răspunsului Comisiei în termenul prevăzut, acțiunea [a se citi «contestația»] administrativă se consideră respinsă tacit”.

50

Rezultă că legiuitorul nu a exclus posibilitatea Comisiei de a se limita, la expirarea termenului de două luni prevăzut la articolul 22 menționat, la o respingere tacită a contestației administrative. În consecință și fără a fi necesar să se examineze, în cadrul prezentului recurs, ce cerințe referitoare la respectarea dreptului la bună administrare trebuie respectate de Comisie atunci când exercită această posibilitate, este necesar să se înlăture argumentul recurentei potrivit căruia decizia în litigiu trebuie anulată ca urmare a simplului fapt că a fost pronunțată după expirarea termenului respectiv de două luni.

51

În această privință, recurenta susține că adoptarea primei decizii negative se opune aplicării în speță a considerațiilor prezentate la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre. În opinia sa, din Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), reiese că faptul că prima decizie negativă a fost adoptată în termenul acordat de două luni exclude posibilitatea de a se considera că a existat o decizie tacită de respingere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 58/2003.

52

Cu toate acestea, contrar a ceea ce recurenta pare să deducă prin argumentația sa în această privință, lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului constatată de Tribunal în Ordonanța din 30 aprilie 2015, Ertico – ITS Europe/Comisia (T‑499/14, nepublicată, EU:T:2015:285), se întemeiază, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 7 și 11 din această ordonanță, pe retragerea primei decizii negative, întrucât aceasta din urmă a făcut obiectul acțiunii în anulare în care a fost dată ordonanța menționată. Pe de altă parte, nici această nepronunțare asupra fondului, nici motivarea dezvoltată de Tribunal în susținerea sa nu exclud ca retragerea respectivă să fi avut drept consecință lipsa unui răspuns din partea Comisiei în termenul acordat.

53

De altfel, dreptul Comisiei de a retrage prima decizie negativă nu este, ca atare, nicidecum contestat în cadrul prezentului recurs.

54

Rezultă că, având în vedere retragerea primei decizii negative și chiar dacă s‑ar presupune că articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ar fi fost aplicabil procedurii de reexaminare introduse de recurentă împotriva deciziei de refuz al recunoașterii statutului de IMM, trebuie în orice caz să se considere că a existat o „lipsă a răspunsului” din partea Comisiei în termenul prevăzut, în sensul articolului 22 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul menționat, o asemenea lipsă a răspunsului fiind considerată o decizie tacită de respingere, în conformitate cu respectivul articol 22. Trebuie observat de asemenea că, după cum reiese din cuprinsul punctelor 20-22 din prezenta hotărâre, această retragere a avut loc înainte de adoptarea deciziei în litigiu și de introducerea de către recurentă a acțiunii sale în anulare împotriva acesteia.

55

Dat fiind că simplul fapt că decizia în litigiu a fost adoptată după expirarea termenului de două luni acordat Comisiei pentru a răspunde la o contestație introdusă în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 58/2003 nu este susceptibil să determine anularea acestei decizii, argumentația recurentei prin care se urmărește să se demonstreze că această dispoziție este aplicabilă procedurii căii de atac pe care a inițiat‑o împotriva deciziei de refuz al recunoașterii statutului de IMM este inoperantă și, prin urmare, trebuie înlăturată.

56

În sfârșit, în ceea ce privește argumentația potrivit căreia REA nu ar fi menționat că articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 constituia temeiul unei căi de atac deschise recurentei, deși ar fi trebuit să procedeze astfel în cazul în care procedura vizată la acest articol era distinctă de cea menționată în secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838, trebuie să se observe că, în cadrul prezentului recurs, recurenta nu susține că încălcarea pretinsei obligații care revine REA de a indica căile de atac disponibile justifică, în sine, anularea deciziei în litigiu, ci se limitează să arate că existența acestei obligații și faptul că REA nu a menționat articolul 22 din Regulamentul nr. 58/2003 ca temei al unei căi de atac alternative deschise în privința sa demonstrează că trebuie să se considere că respectivul articol și secțiunile 1.2.6 și 1.2.7 din anexa la Decizia 2012/838 prevăd una și aceeași cale de atac. Rezultă că, în realitate, nerespectarea termenului de două luni prevăzut la articolul menționat este cea care, potrivit recurentei, justifică anularea deciziei în litigiu și confirmarea statutului său de IMM. Or, reiese din cele de mai sus că anularea acestei decizii nu se justifică pentru acest motiv.

57

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, primul motiv de recurs trebuie înlăturat în ansamblul său.

58

Prin intermediul celui de al treilea motiv, care trebuie examinat în al doilea rând, recurenta arată că Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere, în special la punctele 56, 59, 139-146, 148, 150, 151 și 171 din hotărârea atacată, în măsura în care a concluzionat că ea nu se confrunta cu dezavantajele pe care IMM‑urile le suportă în mod obișnuit și că, prin urmare, nu era un IMM în raport cu obiectivul și cu spiritul Recomandării privind IMM‑urile.

59

Deși ar exista printre acționarii săi întreprinderi mari și organisme publice, situația recurentei nu ar fi în niciun caz diferită de cea a celorlalte IMM‑uri. În special, ar fi vădit incorect să se considere, astfel cum ar fi afirmat Tribunalul la punctul 145 din hotărârea atacată, că recurenta poate, în temeiul statutului său, să dispună de resurse care provin de la membrii săi, mai mari decât cele ale unui IMM și care îi permit să își acopere cheltuielile.

60

În primul rând, Tribunalul ar fi ignorat în mod eronat faptul că, pe de o parte, acțiunile recurentei ar fi fost deținute de 110 acționari diferiți la data pronunțării hotărârii atacate și că, pe de altă parte, acești acționari ar fi putut să se retragă în orice moment.

61

În al doilea rând, Tribunalul nu ar fi ținut seama, în mod eronat, de faptul că fiecare acționar al recurentei, pe de o parte, ar deține un număr egal de acțiuni și de drepturi de vot și, pe de altă parte, ar dispune de aceleași drepturi de vot în adunarea generală a acesteia. Prin urmare, niciunul dintre aceștia nu avea interesul să pună fonduri la dispoziția recurentei, întrucât ei nu puteau pur și simplu să decidă cu privire la alocarea și la destinația fondurilor respective.

62

În al treilea rând, contribuția acționarilor recurentei ar fi strict limitată la cotizațiile lor anuale, al căror nivel nu ar fi variat de 20 de ani. Astfel cum Tribunalul ar fi arătat în mod întemeiat la punctul 144 din hotărârea atacată, cuantumul cotizației anuale ar fi stabilit de consiliul de supraveghere al recurentei, care ar fi compus din reprezentanți ai diferitor sectoare reprezentate în cadrul acesteia – care ar avea, toate, interese divergente – și care ar fi numărat 20 de membri la data acestei hotărâri. Cu toate acestea, contrar celor afirmate de Tribunal la punctele 144 și 145 din hotărârea menționată, ar fi în practică foarte dificil pentru consiliul de supraveghere să decidă o majorare a contribuțiilor anuale, întrucât, pe de o parte, consiliul de supraveghere și‑ar lua deciziile în unanimitate sau, în lipsa unui consens, cu o majoritate de trei pătrimi din voturile membrilor prezenți sau reprezentați și, pe de altă parte, fiecare membru al consiliului de supraveghere ar dispune de un vot.

63

Constatarea efectuată de Tribunal la punctul 142 din hotărârea atacată, potrivit căreia din articolul 3 din statutul recurentei rezultă că aceasta acționează în principal în numele membrilor săi, ar fi total lipsită de relevanță. Toate întreprinderile ar acționa în interesul acționarilor lor. Această constatare ar rezulta, de altfel, dintr‑o interpretare eronată a conținutului statutului recurentei. În realitate, articolul 3 din acest statut ar prevedea că recurenta trebuie să acționeze în principal pentru membrii săi. În plus, deși recurenta furnizează în principal servicii acționarilor săi, acest lucru nu ar face ca ea să fie mai puțin vulnerabilă decât un alt IMM. Natura incertă a veniturilor recurentei ar fi de asemenea confirmată de faptul că ea ar fi considerată IMM de către banca sa și că însăși Comisia ar considera‑o fragilă din punct de vedere financiar și ar solicita, în consecință, ca ea să furnizeze o garanție bancară pentru a obține un avans din grantul Uniunii.

64

Situația ar fi aceeași în ceea ce privește constatarea care figurează la punctul 143 din hotărârea atacată, potrivit căreia, în conformitate cu articolul 5 din statutul recurentei, capitalul autorizat al acesteia din urmă este nelimitat. Acest articol ar însemna doar că, pe plan juridic, valoarea maximă a capitalului social pe care recurenta este autorizată să o mobilizeze nu este limitată. Această precizare ar fi importantă pentru motive practice, întrucât, în lipsa sa, recurenta ar avea obligația să își modifice statutul atunci când noi membri doresc să participe la capital, dat fiind că majorarea capitalului social autorizat nu s‑ar putea efectua decât cu aprobarea acționarilor. Capitalul social autorizat nu ar indica, așadar, nimic cu privire la soliditatea financiară a recurentei.

65

În consecință, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare atunci când a statuat, la punctul 143 din hotărârea atacată, că capitalul social autorizat constituia o garanție față de partenerii recurentei și față de eventualii creditori și că un capital social important reprezenta o facilitate pentru recurentă în relațiile sale cu terții. Capitalul social vărsat ar fi mai relevant în această privință, și anume suma plătită unei societăți de către acționarii săi în schimbul unor părți din capitalul său, la care Tribunalul ar fi făcut referire atunci când a menționat, la acest punct 143, cuantumul total al aporturilor în favoarea recurentei. Astfel, contrar celor afirmate la punctul 143 menționat, noțiunea de capital autorizat nu ar corespunde cuantumului total al aporturilor în favoarea recurentei.

66

În cazul recurentei, capitalul social vărsat ar fi de 68200 de euro, 110 acționari plătind, fiecare, câte 620 de euro. Acest lucru nu ar sugera nicidecum că situația financiară a recurentei ar fi mai solidă decât cea a unui alt IMM.

67

Comisia susține că al treilea motiv de recurs trebuie înlăturat ca vădit inadmisibil, întrucât recurenta nu face decât să conteste constatările de fapt efectuate de Tribunal. În orice caz, acest motiv de recurs ar trebui înlăturat ca nefondat.

68

Trebuie amintit că din articolul 256 TFUE, precum și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că recursul se limitează la chestiuni de drept. Tribunalul este, așadar, singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente. Aprecierea acestor fapte nu constituie, în consecință, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (Hotărârea din 26 martie 2019, Comisia/Italia, C‑621/16 P, EU:C:2019:251, punctul 97 și jurisprudența citată).

69

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o denaturare a faptelor trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P-C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 86, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 ianuarie 2021, ERCEA/Aristoteleio Panepistimio Thessalonikis, C‑280/19 P, nepublicată, EU:C:2021:23, punctul 46).

70

Pe de altă parte, examinarea de către Tribunal a unei dispoziții contractuale nu poate fi considerată o interpretare a dreptului și nu poate fi, prin urmare, verificată în cadrul unui recurs fără a aduce atingere competenței Tribunalului de a stabili faptele (Hotărârea din 29 octombrie 2015, Comisia/ANKO, C‑78/14 P, EU:C:2015:732, punctul 23, și Hotărârea din 14 ianuarie 2021, ERCEA/Aristoteleio Panepistimio Thessalonikis, C‑280/19 P, nepublicată, EU:C:2021:23, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

71

În plus, din articolul 256 TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice în mod precis elementele criticate ale hotărârii a cărei anulare este solicitată, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului respectiv (Hotărârea din 12 ianuarie 2017, Timab Industries și CFPR/Comisia, C‑411/15 P, EU:C:2017:11, punctul 140, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 ianuarie 2018, EUIPO/European Food, C‑634/16 P, EU:C:2018:30, punctul 63).

72

Trebuie arătat că, sub pretextul unor erori vădite de apreciere săvârșite de Tribunal, recurenta contestă în realitate valoarea sau pertinența atribuită de Tribunal diferitor împrejurări de fapt ce caracterizează situația sa și dispozițiilor statutului său. Prin ansamblul argumentației sale, recurenta urmărește, așadar, ca Curtea să efectueze ea însăși o apreciere referitoare la natura pretins incertă a veniturilor sale. Or, după cum reiese din jurisprudența citată la punctele 68-71 din prezenta hotărâre, cu excepția cazului denaturării acestora, Tribunalul este singurul competent să aprecieze faptele și să examineze statutul recurentei.

73

Rezultă că al treilea motiv de recurs trebuie înlăturat ca inadmisibil.

74

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta susține că, în special la punctele 59 și 97-153 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a respectat Recomandarea privind IMM‑urile și a încălcat principiile fundamentale ale securității juridice și protecției încrederii legitime prin faptul că a privat‑o de statutul de IMM întemeindu‑se pe obiectivul și pe spiritul acestei recomandări, în condițiile în care recurenta îndeplinește în mod formal criteriile acesteia.

75

În special, Tribunalul ar fi confirmat sau, cel puțin, nu ar fi contestat, în primul rând, că recurenta avea calitatea de întreprindere, în sensul articolului 1 din anexa la Recomandarea privind IMM‑urile, în al doilea rând, că îndeplinea în mod formal criteriul privind independența stabilit de această recomandare și constituia, prin urmare, o întreprindere autonomă, în sensul articolului 3 alineatul (1) din anexa la recomandarea respectivă, și, în al treilea rând, că îndeplinea în mod formal criteriile privind personalul și pragurile financiare prevăzute la articolul 2 din anexa la aceeași recomandare. În loc să concluzioneze că recurenta era un IMM, în sensul Recomandării privind IMM‑urile, Tribunalul ar fi concluzionat că nu trebuia să se considere că ea îndeplinește criteriul privind independența și nici criteriile privind personalul și pragurile financiare, întrucât nu suporta, în realitate, „dezavantaje specifice” IMM‑urilor și nu constituia, prin urmare, un IMM în raport cu obiectivul și cu spiritul acestei recomandări.

76

Încălcarea de către Tribunal a Recomandării privind IMM‑urile, precum și a principiilor fundamentale ale securității juridice și protecției încrederii legitime ar fi confirmată de următoarele elemente.

77

În primul rând, astfel cum ar rezulta din considerentul (1) al Recomandării privind IMM‑urile, scopul acesteia ar fi garantarea securității juridice. Acest lucru ar fi confirmat și de Manualul utilizatorului pentru definiția IMM‑urilor, care ar sublinia, la pagina 3, că definiția IMM‑urilor este un instrument practic menit să ajute aceste întreprinderi să se identifice, pentru ca apoi să poată beneficia de sprijinul deplin al Uniunii și al statelor membre ale acesteia.

78

În al doilea rând, modul de redactare a Recomandării privind IMM‑urile ar fi fără echivoc și, prin urmare, nu ar lăsa loc de interpretare. Concluzia care rezultă din acest mod de redactare nu ar putea fi repusă în discuție având în vedere pretinsul obiectiv și pretinsul spirit ale recomandării menționate, întrucât aceasta ar avea drept consecință înlăturarea oricărui efect util al modului de redactare menționat. În plus, din jurisprudența Curții rezultată în special din Hotărârea din 15 iulie 2010, Comisia/Regatul Unit (C‑582/08, EU:C:2010:429, punctul 51), ar reieși că, în pofida modului de redactare clar și precis a unei dispoziții, nu poate fi efectuată o interpretare care să vizeze corectarea acesteia.

79

În al treilea rând, Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat considerentele (9) și (12) ale Recomandării privind IMM‑urile, precum și jurisprudența instanței Uniunii.

80

În ceea ce privește considerentele (9) și (12) ale Recomandării privind IMM‑urile, potrivit unei jurisprudențe constante, astfel cum ar reieși în special din Hotărârea din 10 ianuarie 2006, IATA și ELFAA (C‑344/04, EU:C:2006:10, punctul 76), preambulul unui act al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora.

81

În plus, ar reieși în mod clar din lectura considerentelor (9) și (12) ale Recomandării privind IMM‑urile că acestea nu fac decât să prezinte conținutul recomandării respective. Acest considerent (9) s‑ar limita astfel să expună motivul pentru care articolul 3 din anexa la această recomandare distinge între „întreprinderile autonome”, „întreprinderile partenere” și „întreprinderile afiliate”. Considerentul (9) menționat nu ar sugera nicidecum că nu este suficient ca o întreprindere să îndeplinească criteriile stabilite de recomandarea menționată pentru a fi considerată IMM. De asemenea, acest considerent (12) nu ar face decât să explice motivul pentru care articolul 3 alineatul (3) din anexa la Recomandarea privind IMM‑urile prevede că întreprinderile pot fi de asemenea „afiliate” prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează în mod concertat. În plus, pagina 24 din Manualul utilizatorului pentru definiția IMM‑urilor ar pleda pentru o aplicare largă a definiției IMM‑urilor.

82

Cele trei cauze menționate de Tribunal în hotărârea atacată, și anume cele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia (C‑91/01, EU:C:2004:244), și Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo (C‑110/13, EU:C:2014:114), precum și Hotărârea Tribunalului din 14 octombrie 2004, Pollmeier Malchow/Comisia (T‑137/02, EU:T:2004:304), ar fi privit în realitate interpretarea unor dispoziții specifice din Recomandarea privind IMM‑urile pe care nici comitetul de validare, nici Tribunalul nu le‑ar fi aplicat în speță, iar nu o derogare pură și simplă de la această recomandare. În plus, situația de fapt din prezentul litigiu ar fi total diferită de cea aflată la originea acestor trei cauze, care ar fi, toate, aferente unei situații în care întreprinderea sau întreprinderile respective erau controlate direct sau indirect de un acționar în amonte și erau integrate într‑un grup mai larg.

83

Republica Cehă achiesează la argumentația invocată de recurentă în cadrul celui de al doilea motiv de recurs. În special, acest stat membru susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în cadrul aprecierii sale referitoare la criteriul privind independența, în special la punctele 100-109 și 135-146 din hotărârea atacată.

84

Comisia arată că al doilea motiv de recurs trebuie înlăturat.

85

În ceea ce privește argumentația recurentei potrivit căreia Tribunalul a statuat în mod eronat că decizia în litigiu era întemeiată în condițiile în care recurenta îndeplinește în mod formal criteriile din Recomandarea privind IMM‑urile, trebuie amintit că orientările și comunicările pe care Comisia le adoptă în materie de control al ajutoarelor de stat sunt obligatorii pentru aceasta, în măsura în care nu se îndepărtează de normele Tratatului FUE și sunt acceptate de statele membre (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑91/01, EU:C:2004:244, punctul 45 și jurisprudența citată).

86

În această privință, Curtea a observat că Comisia adoptă o abordare favorabilă în privința ajutoarelor de stat pentru IMM‑uri ca urmare a unor disfuncționalități ale pieței care fac ca aceste întreprinderi să se confrunte cu un anumit număr de dezavantaje ce limitează o dezvoltare a lor care este de dorit din punct de vedere social și economic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑91/01, EU:C:2004:244, punctul 46, și Hotărârea din 24 septembrie 2020, NMI Technologietransfer, C‑516/19, EU:C:2020:754, punctul 31).

87

Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că trebuie să se interpreteze Recomandarea privind IMM‑urile ținând seama de motivele care au condus la adoptarea acesteia (Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctul 30).

88

În această privință, după cum reiese din considerentele (9) și (12), precum și din articolul 1 alineatul (1) din recomandarea menționată, aceasta din urmă vizează adoptarea unei definiții a IMM‑urilor utilizată în politicile Uniunii aplicate în interiorul Uniunii și al SEE, care ține seama de realitatea economică a acestor întreprinderi pentru a exclude din această clasificare grupurile de întreprinderi a căror putere economică ar depăși‑o pe cea a unui IMM și pentru a rezerva astfel întreprinderilor care au într‑adevăr nevoie avantajele ce decurg pentru IMM‑uri din diverse reglementări sau măsuri în favoarea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctul 31, și Hotărârea din 24 septembrie 2020, NMI Technologietransfer, C‑516/19, EU:C:2020:754, punctul 34).

89

Astfel, după cum a observat Tribunalul în esență la punctul 100 din hotărârea atacată, avantajele acordate IMM‑urilor constituie, cel mai adesea, excepții de la regulile generale, cum ar fi, cu titlu de exemplu, în domeniul ajutoarelor de stat, în așa fel încât definiția IMM‑ului trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctul 32, și Hotărârea din 24 septembrie 2020, NMI Technologietransfer, C‑516/19, EU:C:2020:754, punctul 65).

90

Din această perspectivă, obiectivul criteriului privind independența este de a asigura, după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 102 și 149 din hotărârea atacată, că de măsurile destinate IMM‑urilor beneficiază cu adevărat întreprinderile pentru care dimensiunea reprezintă un dezavantaj, iar nu cele care aparțin unui mare grup și care au, așadar, acces la mijloace și la ajutoare de care nu dispun concurenții lor cu o dimensiune echivalentă. În aceste condiții, pentru a lua în considerare numai întreprinderile care constituie în mod efectiv IMM‑uri independente, trebuie să se examineze structura IMM‑urilor care formează un grup economic a cărui putere o depășește pe aceea a unei astfel de întreprinderi și să se asigure că definiția IMM‑urilor nu este eludată pentru motive pur formale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑91/01, EU:C:2004:244, punctul 50, și Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctul 33).

91

În consecință, criteriul privind independența trebuie interpretat în lumina acestui obiectiv, după cum a amintit Tribunalul la punctul 103 din hotărârea atacată, astfel încât nu se poate considera că o întreprindere care îndeplinește în mod formal acest criteriu, dar care, în realitate, face parte dintr‑un mare grup de întreprinderi îndeplinește totuși criteriul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑91/01, EU:C:2004:244, punctul 51). Așadar, articolul 3 din anexa la Recomandarea privind IMM‑urile trebuie interpretat în lumina obiectivului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctul 34).

92

Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 85-91 din prezenta hotărâre, nu se poate considera că Tribunalul ar fi introdus un nou criteriu în Recomandarea privind IMM‑urile, potrivit căruia trebuie să se verifice dacă entitatea în cauză se confruntă cu dezavantajele pe care IMM‑urile le suportă în mod obișnuit și că, procedând astfel, Tribunalul ar fi încălcat această recomandare și principiul securității juridice sau principiul protecției încrederii legitime.

93

Dimpotrivă, Tribunalul a aplicat în mod întemeiat jurisprudența existentă în materie atunci când a statuat, în special la punctele 106, 107, 140, 148 și 151 din hotărârea atacată, că comitetul de validare a putut, fără a săvârși o eroare de drept, să țină seama, în cadrul analizei sale, de obiectivul și de spiritul Recomandării privind IMM‑urile, pentru a considera că, chiar dacă recurenta îndeplinește în mod formal criteriul privind independența prevăzut de această recomandare, mai trebuia examinat dacă ea întâmpina în mod obișnuit dezavantajele cu care IMM‑urile se confruntă în mod obișnuit.

94

De altfel, întrucât al treilea motiv de recurs a fost înlăturat și având în vedere jurisprudența expusă la punctele 87-91 din prezenta hotărâre, Tribunalul a considerat de asemenea în mod întemeiat, la punctele 106, 107 și 140-146 din hotărârea atacată, că criteriul privind independența, astfel cum este prevăzut de Recomandarea privind IMM‑urile, fusese aplicat în mod corect de comitetul de validare în decizia în litigiu, în măsura în care acest comitet de validare indicase, pe de o parte, că, deși recurenta îndeplinea în mod formal acest criteriu, nu era mai puțin adevărat că, din punct de vedere economic, ea aparținea de facto unui mare grup economic și, pe de altă parte, că, din cauza legăturilor organizaționale dintre recurentă și partenerii sau membrii săi, recurenta avea acces la fonduri, la credite și la ajutoare și că, în consecință, nu se confrunta cu dezavantajele pe care le suportă în mod obișnuit IMM‑urile, astfel încât nu putea fi calificată drept IMM în sensul acestei recomandări.

95

Din concluzia trasă la punctul precedent rezultă de asemenea că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a înlăturat, la punctul 108 din hotărârea atacată, pretinsa încălcare a principiilor securității juridice și bunei administrări care se întemeia pe eventuala încălcare a Recomandării privind IMM‑urile.

96

În plus, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 85-91 din prezenta hotărâre, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 150 din hotărârea atacată, că recurenta nu poate deduce statutul său de IMM din faptul că îndeplinește în mod formal criteriile privind personalul și pragurile financiare prevăzute la articolul 2 din anexa la Recomandarea privind IMM‑urile dacă, în realitate, nu se confruntă cu dezavantajele pe care IMM‑urile le suportă în mod obișnuit și, la punctul 152 din hotărârea atacată, că aceste criterii privind personalul și pragurile financiare nu pot fi determinate pe baza datelor izolate ale recurentei, deoarece aceasta nu este o întreprindere independentă, iar membrii săi sunt întreprinderi care nu sunt IMM‑uri.

97

Celelalte argumente invocate de recurentă nu pot repune în discuție considerațiile care precedă.

98

În primul rând, argumentul potrivit căruia nicio intenție de a eluda definiția IMM‑urilor nu ar fi fost dovedită de recurentă în prezenta cauză nu permite să se demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept în cadrul aprecierii sale referitoare la această definiție. Astfel, îndeplinirea condiției potrivit căreia, din punct de vedere economic, o întreprindere aparține de facto unui mare grup economic și, în consecință, are acces la mijloace și la ajutoare de care nu dispun concurentele sale de dimensiune echivalentă depinde de împrejurările cauzei și nu poate fi în mod necesar condiționată de constatarea intenției acestei întreprinderi de a eluda definiția IMM‑urilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, HaTeFo, C‑110/13, EU:C:2014:114, punctele 35 și 39).

99

În al doilea rând, nu poate fi admis nici argumentul potrivit căruia trebuie să se facă distincție între hotărârile Curții și cele ale Tribunalului la care se face trimitere la punctul 82 din prezenta hotărâre, pentru motivul că aceste hotărâri privesc interpretarea unor noțiuni specifice din Recomandarea privind IMM‑urile, iar nu o derogare pură și simplă de la această recomandare, și că faptele din cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile menționate sunt diferite de cele din prezenta cauză.

100

În ceea ce privește, primo, obiectul interpretării din hotărârile Curții la care se face trimitere la punctul 82 din prezenta hotărâre, care fac parte din jurisprudența pe care se întemeiază considerațiile formulate la punctele 85-91 din prezenta hotărâre, trebuie să se observe că acestea se refereau și la criteriul privind independența, astfel cum este definit de Recomandarea privind IMM‑urile sau de cea care a precedat‑o, Recomandarea 96/280, și că recurenta nu a invocat niciun argument de natură să demonstreze că raționamentul urmat de Curte în aceste hotărâri, potrivit căruia criteriul respectiv nu poate fi considerat îndeplinit dacă, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de recomandarea în cauză, realitatea economică militează în favoarea excluderii entității în cauză de la avantajele rezervate exclusiv IMM‑urilor, nu este aplicabil în împrejurările prezentei cauze.

101

În ceea ce privește, secundo, argumentul recurentei prin care se urmărește distingerea situației de fapt din prezentul litigiu de cele din cauzele precedente, trebuie arătat, pe de o parte, că recurenta nu a explicat motivele pentru care ar trebui să se considere că faptul, presupunând că este verificat, că ea nu este controlată de un acționar în amonte nu ar permite ca abordarea reținută de Curte în cauzele în care s‑a pronunțat jurisprudența expusă la punctele 85-91 din prezenta hotărâre și la care se face trimitere la punctul precedent al prezentei hotărâri să fie urmată și în prezenta cauză.

102

Pe de altă parte, după cum rezultă din aprecierile care precedă referitoare la al doilea și la al treilea motiv de recurs, recurenta nu a prezentat niciun element de natură să demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 106 și 107 din hotărârea atacată, că comitetul de validare nu a încălcat Recomandarea privind IMM‑urile prin faptul că a reținut că recurenta aparținea de facto unui mare grup economic și că, din cauza legăturilor organizaționale dintre ea și partenerii sau membrii săi, nu se putea considera că ea se confruntă cu dezavantajele pe care IMM‑urile le suferă în mod obișnuit.

103

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, al doilea motiv de recurs trebuie înlăturat ca nefondat și, prin urmare, recursul trebuie respins în ansamblul său.

104

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

105

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

106

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisie.

107

În conformitate cu articolul 140 alineatul (1) din regulamentul de procedură menționat, potrivit căruia statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată, Republica Cehă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște: