–

pentru M. A., de B. Grohman, adwokat;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și A. Pagáčová, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga, A. Stobiecka‑Kuik și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 21 alineatul (2a) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare „CAAS”), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M. A., pe de o parte, și Konsul Rzeczypospolitej Polskiej w N. (Consulul Republicii Polone, denumit în continuare „consulul”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i elibera lui M. A. o viză națională de lungă ședere.

3

Articolul 18 din CAAS are următorul cuprins:

„(1)   Vizele de ședere date pentru o perioadă mai mare de trei luni («vize de lungă ședere») sunt vize naționale eliberate de unul dintre statele membre în conformitate cu legislația sa internă sau cu dreptul Uniunii. Aceste vize se eliberează după modelul uniform pentru vize, astfel cum este instituit prin Regulamentul (CE) nr. 1683/95 al Consiliului [JO 1995, L 164, p. 1], cu specificarea în antet a tipului de viză, prin litera «D». Acestea se completează în conformitate cu dispozițiile relevante din anexa VII la Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize) [JO 2009, L 243, p. 1].

(2)   Perioada de validitate a vizelor de lungă ședere nu depășește un an. În cazul în care un stat membru permite unui străin să rămână pe teritoriul său mai mult de un an, viza de lungă ședere este înlocuită, înainte de expirarea perioadei sale de validitate, cu un permis de ședere.”

4

Articolul 21 din CAAS prevede:

„(1)   Străinii care dețin un permis de ședere valid eliberat de unul dintre statele membre pot circula liber, în temeiul acestui permis și al unui document de călătorie valabil, timp de maximum trei luni în orice perioadă de șase luni pe teritoriile celorlalte state membre, cu condiția să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c) și (e) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) [JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 56] și să nu se afle pe lista națională de alerte a statului membru în cauză.

[…]

(2a)   Dreptul la liberă circulație stabilit la alineatul (1) se aplică și străinilor care dețin o viză de lungă ședere valabilă, eliberată de unul dintre statele membre, astfel cum se prevede la articolul 18.”

5

În temeiul articolului 1 din Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair (JO 2016, L 132, p. 21):

„Prezenta directivă stabilește:

[…]”

6

Articolul 2 din această directivă prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care solicită admisia sau care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru cercetare, studii, formare profesională și serviciul de voluntariat în cadrul Serviciului european de voluntariat. Statele membre pot decide, de asemenea, să aplice dispozițiile prezentei directive în cazul resortisanților țărilor terțe care solicită admisia pentru un program de schimb de elevi sau pentru un proiect educațional, pentru un serviciu de voluntariat, altul decât Serviciul european de voluntariat, sau pentru munca au pair.”

7

În temeiul articolului 3 din directiva menționată:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

8

Articolul 34 alineatul (5) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Orice decizie prin care se declară inadmisibilă sau se respinge o cerere, se refuză reînnoirea sau se retrage o autorizație poate fi atacată în justiție în statul membru în cauză, în conformitate cu dreptul intern. Notificarea scrisă menționează instanța sau autoritatea administrativă la care poate fi introdusă calea de atac și termenul pentru introducerea căii de atac.”

9

Articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 810/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 610/2013 (denumit în continuare „Codul de vize”), prevede:

„Solicitanții cărora li s‑a refuzat eliberarea unei vize au drept de exercitare a unei căi de atac. Calea de atac este îndreptată împotriva statului membru care a luat decizia finală cu privire la cerere și în conformitate cu legislația națională a respectivului stat membru. Statele membre furnizează solicitanților informații referitoare la procedura care trebuie urmată în situația exercitării unei căi de atac, astfel cum se precizează în anexa VI.”

10

Articolul 75 din ustawa o cudzoziemcach (Legea privind străinii) din 12 decembrie 2013 (Dz. U. din 2018, poziția 2094), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Legea privind străinii”), prevede:

„1.   Refuzul de acordare a unei vize naționale face obiectul unei decizii.

2.   Decizia de refuz al acordării unei vize naționale se emite sub forma unui formular.”

11

Articolul 76 alineatul 1) din Legea privind străinii prevede:

„Decizia de refuz al acordării unei vize Schengen sau a unei vize naționale:

[…]”

12

Articolul 5 din ustawa Prawo o postępowaniu przed sądami administracyjnymi (Legea privind codul de procedură în fața instanțelor de contencios administrativ) din 30 august 2002 (Dz. U. din 2018, poziția 1302), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Legea privind codul de procedură în fața instanțelor de contencios administrativ”), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Instanțele de contencios administrativ nu sunt competente să judece cauzele referitoare la:

[…]

[…]”

13

În temeiul articolului 58 alineatul 1 litera 1 din Codul de procedură în fața instanțelor de contencios administrativ, „[i]nstanța judecătorească respinge acțiunea […] atunci când cauza nu este de competența instanței de contencios administrativ […]”.

14

Reclamantul din litigiul principal, resortisant al unei țări terțe, a depus la consul o cerere de eliberare a unei vize naționale de lungă ședere pentru a efectua ciclul al doilea de studii în Polonia. Întrucât cererea i‑a fost respinsă, el a solicitat consulului reexaminarea ei. Acesta din urmă a reiterat refuzul vizei, din cauza lipsei furnizării unei justificări a scopului sau a condițiilor șederii prevăzute.

15

Reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune la Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Varșovia, Polonia) împotriva deciziei de refuz a consulului. Pentru a justifica admisibilitatea acțiunii, reclamantul din litigiul principal a invocat Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani (C‑403/16, EU:C:2017:960), și a susținut că dispozitivul acestei hotărâri poate fi aplicat în cauza principală, având în vedere că există o similaritate cu privire la împrejurările de fapt și de drept ale acesteia din urmă și cele ale cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată.

16

Prin ordonanța din 12 martie 2019, Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Varșovia) a respins acțiunea. Întemeindu‑se pe articolul 5 punctul 4) din Legea privind codul de procedură în fața instanțelor de contencios administrativ, această instanță a constatat că litigiul principal nu poate face obiectul controlului din partea unei instanțe de contencios administrativ. Aceasta a mai considerat că soluția reținută în Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani (C‑403/16, EU:C:2017:960), nu era aplicabilă în cauza principală, pentru motivul că viza în discuție în această hotărâre era o viză de scurtă ședere, și anume o viză Schengen, în timp ce, în cauza principală, reclamantul din litigiul principal solicitase o viză națională de lungă ședere, eliberată în conformitate cu dreptul național.

17

Întrucât a apreciat că Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Varșovia) a statuat în mod greșit că decizia consulului prin care acesta a refuzat să elibereze viza națională nu poate face obiectul unui control jurisdicțional și că această instanță a respins în mod neîntemeiat acțiunea introdusă împotriva acestei decizii, reclamantul din litigiul principal a formulat recurs în fața instanței de trimitere, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia).

18

Instanța de trimitere arată că, în urma Hotărârii din 13 decembrie 2017, El Hassani (C‑403/16, EU:C:2017:960), articolul 5 punctul 4 litera a) din Codul de procedură în fața instanțelor de contencios administrativ a fost modificat pentru a institui un drept de a introduce o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziilor care privesc refuzul eliberării unei vize Schengen. Ea precizează că această modificare legislativă nu se aplică însă deciziilor de refuz al eliberării vizelor naționale, precum cea în discuție în litigiul principal. Astfel, conform dreptului național, decizia consulului prin care s‑a refuzat eliberarea unei vize naționale de lungă ședere unui străin nu poate face obiectul unui control jurisdicțional.

19

În consecință, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul Uniunii impune instituirea, pentru vizele naționale de lungă ședere, a aceluiași nivel de protecție precum cel care se aplică vizelor Schengen și care decurge din Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani (C‑403/16, EU:C:2017:960).

20

În această privință, instanța de trimitere arată că articolul 21 alineatul (2a) din CAAS acordă dreptul la libera circulație străinilor care sunt titularii unei vize naționale de lungă ședere. Astfel, viza națională ar fi una dintre modalitățile care îi permit unui străin să își exercite dreptul la liberă circulație și, ca atare, ea nu s‑ar distinge în mod fundamental de exercitarea acestui drept în temeiul unei vize Schengen acordate unui resortisant al unei țări terțe. Potrivit instanței de trimitere, deși vizele naționale și vizele Schengen prezintă diferențe cu privire la normele, cerințele sau modalitățile de eliberare care le sunt aplicabile, ambele privesc exercitarea de către străini a aceluiași drept care rezultă din dreptul Uniunii. Imposibilitatea constatării în fața unei instanțe a deciziei definitive de refuz al eliberării unei vize naționale poate, așadar, să constituie o încălcare a dreptului Uniunii, în special a dreptului la o cale de atac efectivă, prevăzut la articolul 47 primul paragraf din cartă.

21

În aceste condiții, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 21 alineatul (2a) din [CAAS] coroborat cu articolul 47 primul paragraf din [cartă] trebuie înțelese în sensul că unui resortisant al unei țări terțe, căruia i s‑a refuzat eliberarea unei vize de lungă ședere și care nu poate beneficia de dreptul, prevăzut la articolul 21 alineatul (1) din [CAAS], de a circula liber pe teritoriul celorlalte state membre, trebuie să i se garanteze dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești?”

22

Guvernul polonez apreciază că Curtea nu este competentă pentru a răspunde la întrebarea preliminară pentru motivul că litigiul principal nu ar intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

23

În această privință, rezultă din articolul 19 alineatul (3) litera (b) TUE și din articolul 267 primul paragraf TFUE că Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și la validitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

24

Or, în speță, instanța de trimitere invită Curtea să interpreteze articolul 21 alineatul (2a) din CAAS, care face parte integrantă din dreptul Uniunii în temeiul Protocolului (nr. 19) privind aquis‑ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul de la Lisabona (JO 2010, C 83, p. 290).

25

În aceste condiții, Curtea este competentă să răspundă la întrebarea adresată.

26

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 21 alineatul (2a) din CAAS coroborat cu articolul 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre obligația de a prevedea o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziilor de refuz al eliberării unei vize de lungă ședere pentru studii.

27

Articolul 27 alineatul (2a) din CAAS prevede dreptul la liberă circulație, în condițiile prevăzute la alineatul (1) din acest articol, al străinilor care dețin o viză de lungă ședere valabilă care a fost eliberată de un stat membru conform articolului 18 din aceeași convenție.

28

Reiese astfel din modul de redactare a articolului 21 alineatul (2a) din CAAS că această dispoziție privește în mod exclusiv drepturile de circulație conferite resortisanților statelor terțe care dețin o viză de lungă ședere.

29

Așadar, dispoziția menționată nu acordă resortisanților statelor terțe cărora li s‑a refuzat eliberarea unei astfel de vize o libertate care ar intra sub incidența principiului protecției jurisdicționale efective, consacrat la articolul 47 din cartă. Pe cale de consecință, articolul 21 alineatul (2a) din CAAS nu impune statelor membre nicio obligație în acest sens cu privire la resortisanții respectivi.

30

Prin urmare, întrucât situația în discuție în litigiul principal privește decizia de refuz al eliberării unei vize de lungă ședere unui resortisant al unui stat terț, mai exact căile de atac disponibile împotriva unei astfel de decizii, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 21 alineatul (2a) din CAAS.

31

Cu toate acestea, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că faptul că instanța de trimitere a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere doar la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele din dreptul Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 9 aprilie 2014, Ville d’Ottignies‑Louvain‑la‑Neuve și alții, C‑225/13, EU:C:2014:245, punctul 30).

32

În aceste condiții, este necesar să se verifice dacă obligația de a prevedea o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziilor de refuz al eliberării unei vize de lungă ședere pentru studii, precum cea în discuție în litigiul principal, poate rezulta dintr‑o altă dispoziție a dreptului Uniunii decât articolul 21 alineatul (2a) din CAAS.

33

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din articolul 18 alineatul (1) din CAAS, vizele de lungă ședere sunt vize naționale eliberate de unul dintre statele membre în conformitate cu legislația sa internă sau cu dreptul Uniunii.

34

În ceea ce privește vizele de lungă ședere eliberate de statele membre în conformitate cu propria legislație, întrucât legiuitorul Uniunii nu a adoptat, în temeiul articolului 79 alineatul (2) litera (a) TFUE, niciun act care să reglementeze procedurile și condițiile de eliberare a unor astfel de vize, aceste condiții și proceduri, inclusiv căile de atac împotriva deciziilor de refuz al unei astfel de eliberări, intră exclusiv sub incidența dreptului național (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește vizele de lungă ședere pentru motive umanitare, Hotărârea din 7 martie 2017, X și X, C‑638/16 PPU, EU:C:2017:173, punctul 44).

35

Întrucât cererile privind asemenea vize de lungă ședere nu sunt, așadar, guvernate de dreptul Uniunii, dispozițiile cartei, în special cele ale articolului 47, nu sunt aplicabile refuzului acestor cereri (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește vizele de lungă ședere pentru motive umanitare, Hotărârea din 7 martie 2017, X și X, C‑638/16 PPU, EU:C:2017:173, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

36

Astfel, domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și jurisprudența citată].

37

În speță, reiese din decizia de trimitere că reclamantul din litigiul principal a solicitat consulului eliberarea unei vize de lungă ședere pentru a efectua ciclul al doilea de studii în Polonia.

38

În această privință, este necesar să se țină seama de faptul că, pe de o parte, Directiva 2016/801 stabilește în special, astfel cum prevede articolul 1 litera (a) din aceasta, condițiile de intrare și de ședere, pe o perioadă mai mare de 90 de zile, ale resortisanților țărilor terțe pentru studii și că, pe de altă parte, reiese din articolul 3 punctele 21 și 23 din această directivă că autorizația acordată în scopul acestei directive poate fi eliberată de statele membre sub forma unui permis de ședere sau, dacă acest lucru este prevăzut în dreptul intern, sub forma unei vize de lungă ședere.

39

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cererea de eliberare a vizei în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

40

În cazul în care răspunsul este afirmativ, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801, deciziile prin care se refuză eliberarea unei vize care intră sub incidența acestei directive pot fi atacate în justiție în statul membru în cauză, în conformitate cu dreptul intern.

41

Rezultă că, în cazul unei decizii prin care se refuză eliberarea unei vize care intră sub incidența Directivei 2016/801, articolul 34 alineatul (5) din aceasta din urmă conferă în mod expres solicitanților unei astfel de vize posibilitatea de a formula o cale de atac în conformitate cu legislația națională a statului membru care a adoptat această decizie.

42

Astfel, precum în cazul vizelor Schengen, legiuitorul Uniunii a acordat statelor membre sarcina de a decide natura și modalitățile concrete ale căilor de atac de care dispun solicitanții unor vize de lungă ședere care intră sub incidența Directivei 2016/801.

43

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, modalitățile procedurale ale acțiunilor în justiție destinate să asigure apărarea drepturilor justițiabililor, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani, C‑403/16, EU:C:2017:960, punctul 26 și jurisprudența citată).

44

În plus, conform jurisprudenței amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre, caracteristicile procedurii căii de atac prevăzute la articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801 trebuie să fie stabilite în conformitate cu articolul 47 din cartă.

45

Or, această dispoziție din cartă impune statelor membre obligația de a garanta, într‑un anumit stadiu al procedurii menționate, o cale de atac în fața unei instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani, C‑403/16, EU:C:2017:960, punctul 41).

46

În consecință, în ceea ce privește deciziile de refuz al eliberării unei vize pentru studii care intră sub incidența Directivei 2016/801, dreptul Uniunii, în special articolul 34 alineatul (5) din această directivă coroborat cu articolul 47 din cartă, impune statelor membre obligația de a prevedea o procedură privind o cale de atac împotriva unor astfel de decizii, ale cărei modalități intră sub incidența ordinii juridice a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității, fiind necesar ca această procedură să garanteze, într‑un anumit stadiu, o cale de atac jurisdicțională (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani, C‑403/16, EU:C:2017:960, punctul 42).

47

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere că articolul 21 alineatul (2a) din CAAS trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui resortisant al unui stat terț căruia i s‑a refuzat eliberarea unei vize de lungă ședere.

48

Dreptul Uniunii, în special articolul 34 alineatul (5) din Directiva 2016/801 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre obligația de a prevedea o procedură privind o cale de atac împotriva deciziilor de refuz al eliberării unei vize de lungă ședere pentru studii, în sensul acestei directive, ale cărei modalități intră sub incidența ordinii juridice a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității, fiind necesar ca această procedură să garanteze, într‑un anumit stadiu, o cale de atac jurisdicțională. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cererea de eliberare a unei vize naționale de lungă ședere pentru studii în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

49

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: