–

pentru AZ, de F. Thiebaut și M. Souidi, advocaten;

–

pentru Openbaar Ministerie, de J. Van Gaever;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann, E. Lankenau și A. Berg, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, G. Koós și M. Tátrai, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și R. Troosters, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (2) și a articolelor 14, 19 și 27 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în Belgia împotriva lui AZ, resortisant belgian, acuzat de fapte de fals în înscrisuri, de uz de fals și de înșelăciune și predat de autoritățile neerlandeze în executarea unor mandate europene de arestare.

3

Considerentele (5), (7) și (8) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”

5

Articolele 3, 4 și 4a din decizia‑cadru menționată enumeră motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare. Articolul 5 din aceeași decizie‑cadru prevede garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale.

6

Potrivit articolului 6 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”:

„(1)   Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)   Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă în conformitate cu dreptul intern.”

7

Articolul 14 din această decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei căutate”, prevede:

„În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.”

8

Articolul 15 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Decizia de predare”, prevede la alineatul (1):

„Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.”

9

Articolul 19 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei în așteptarea deciziei”, prevede:

„(1)   Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.

(2)   Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3)   Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.”

10

Potrivit articolului 27 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”:

„(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s‑a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într‑un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

(3)   Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

[…]

(4)   Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie‑cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

[…]”

11

Articolul 37 din wet betreffende het Europees aanhoudingsbevel (Legea privind mandatul european de arestare) din 19 decembrie 2003 (Belgisch Staatsblad, 22 decembrie 2003, p. 60075) prevede:

„1.   O persoană care a fost predată pe baza unui mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară belgiană nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

2.   Alineatul 1 nu se aplică în următoarele situații:

[…]

În cazul în care, în afara situațiilor prevăzute la primul paragraf, judecătorul de instrucție, procurorul Regelui sau instanța dorește, după caz, să urmărească penal, să condamne sau să priveze de libertate persoana predată, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa, este necesar să se prezinte o cerere pentru consimțământ la autoritatea judiciară de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 2 alineatul 4, precum și, după caz, de o traducere.”

12

Articolul 14 din wet tot implementatie van het kaderbesluit van de Raad van de Europese Unie betreffende het Europees aanhoudingsbevel en de procedures van overlevering tussen de lidstaten van de Europese Unie (Legea privind transpunerea Deciziei‑cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre) din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumită în continuare „Overleveringswet”), prevede următoarele:

„1.   Predarea este autorizată numai cu condiția ca persoana căutată să nu fie urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru infracțiuni săvârșite înaintea predării sale, altele decât cele care au motivat predarea sa, cu excepția cazului în care:

[…]

[…]

3.   La cererea autorității judiciare emitente și pe baza mandatului european de arestare comunicat, însoțit de o traducere, officier van justitie (procurorul) își dă consimțământul în sensul alineatului 1 litera f) […] în legătură cu infracțiunile pentru care predarea ar fi putut fi autorizată în temeiul prezentei legi […].”

13

În conformitate cu articolul 127 din wet op de rechterlijke organisatie (Legea privind organizarea judiciară), ministrul justiției și securității poate da instrucțiuni generale și speciale referitoare la exercitarea atribuțiilor și a competențelor Ministerului Public.

14

Prin ordonanța din 26 septembrie 2017, judecătorul de instrucție de pe lângă rechtbank van eerste aanleg te Leuven (Tribunalul de Primă Instanță din Louvain, Belgia) a emis, la cererea procurorului Regelui de pe lângă acest tribunal, un mandat european de arestare împotriva lui AZ, resortisant belgian, având ca obiect predarea sa în scopul urmăririi penale pentru fapte de fals în înscrisuri, de uz de fals și de înșelăciune săvârșite în Belgia între 5 și 13 mai 2017 (denumit în continuare „mandatul european de arestare inițial”).

15

AZ a fost arestat pentru aceste fapte în Țările de Jos. În executarea mandatului european de arestare inițial, acesta a fost predat autorităților belgiene la 13 decembrie 2017, în temeiul unei decizii a rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos).

16

La 26 ianuarie 2018, judecătorul de instrucție de pe lângă rechtbank van eerste aanleg te Leuven (Tribunalul de Primă Instanță din Louvain) a emis împotriva lui AZ un mandat european de arestare suplimentar (denumit în continuare „mandatul european de arestare suplimentar”) având ca obiect predarea sa pentru fapte de fals în înscrisuri, de uz de fals și de înșelăciune, altele decât cele prevăzute în mandatul european de arestare inițial, și care au făcut obiectul unor concluzii ale procurorului Regelui de pe lângă acest tribunal la 26 octombrie și la 24 noiembrie 2017, precum și la 19 și la 25 ianuarie 2018.

17

Prin scrisoarea din 13 februarie 2018 adresată judecătorului de instrucție de pe lângă rechtbank van eerste aanleg te Leuven (Tribunalul de Primă Instanță din Louvain), officier van justitie (procurorul) al arrondissementsparket Amsterdam (Parchetul din Amsterdam, Țările de Jos), în conformitate cu articolul 14 din Overleveringswet, și‑a dat consimțământul pentru urmărirea penală a infracțiunilor prevăzute în mandatul european de arestare suplimentar.

18

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că AZ a fost urmărit penal pentru faptele prevăzute în mandatele europene de arestare inițial și suplimentar. Correctionele rechtbank te Leuven (Tribunalul Corecțional din Louvain, Belgia) l‑a condamnat pe AZ pentru aceste fapte, printre altele, la o pedeapsă principală de 3 ani de închisoare.

19

AZ a declarat apel împotriva hotărârii instanței menționate la hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia). În fața acestei instanțe, AZ ridică problema dacă articolul 14 din Overleveringswet este conform cu articolul 6 alineatul (2), cu articolul 14, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 27 din Decizia‑cadru 2002/584. În acest context, instanța menționată solicită să se stabilească dacă procurorul Parchetului din Amsterdam este în speță o „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din această decizie‑cadru, care își poate da consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din decizia‑cadru menționată.

20

În aceste condiții, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Guvernul german pune la îndoială admisibilitatea cererii de decizie preliminară, în esență pentru motivul că întrebările adresate nu au nicio legătură cu realitatea litigiului principal și că, în orice caz, instanța de trimitere nu a indicat motivele pentru care răspunsurile la aceste întrebări sunt pertinente pentru soluționarea acestui litigiu.

22

În opinia guvernului menționat, întrebările preliminare privesc procedura de predare și de consimțământ în Țările de Jos, în cadrul căreia autoritățile neerlandeze au adoptat o decizie definitivă. Persoana căutată ar fi fost deja predată autorităților belgiene în executarea respectivei decizii. În acest context, autoritățile judiciare ale statului membru emitent nu ar dispune de posibilitatea de a controla respectiva decizie adoptată în statul membru de executare, iar ea nu ar putea fi contestată decât în fața instanțelor din acest din urmă stat membru.

23

În plus, autorizarea unei reexaminări de către o instanță a statului membru emitent a validității consimțământului dat de o autoritate a statului membru de executare ar fi contrară principiului încrederii reciproce între statele membre.

24

În sfârșit, controlul unei proceduri de executare deja încheiate în statul membru emitent ar fi de asemenea contrar obiectivului Deciziei‑cadru 2002/584, care constă în înlocuirea sistemului de cooperare clasică între state suverane, ce implică intervenția și aprecierea puterii politice, cu un sistem simplificat și eficient de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite cu scopul executării hotărârilor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Nici chiar în cadrul procedurilor de extrădare clasice, procedura națională care conduce la decizia de extrădare a inculpatului nu ar face obiectul unui control jurisdicțional în statul solicitant.

25

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

26

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 27 și jurisprudența citată).

27

În special, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată. Așadar, procedura preliminară presupune, printre altele, ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctele 45 și 46, precum și jurisprudența citată).

28

În speță trebuie amintit că Decizia‑cadru 2002/584, după cum reiese în special din articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și din considerentele (5) și (7) ale acesteia, are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski, C‑66/08, EU:C:2008:437, punctul 31, și Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27 punctul 46).

29

Eficacitatea și buna funcționare a acestui sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală se întemeiază pe respectarea anumitor cerințe stabilite în această decizie‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 46]. Printre aceste cerințe figurează cea referitoare la natura judiciară a autorităților emitente și de executare chemate să coopereze în cadrul unei proceduri de predare întemeiate pe decizia‑cadru menționată.

30

Or, întrebările instanței de trimitere privesc tocmai interpretarea noțiunii de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2), precum și al articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584.

31

În această privință trebuie amintit că articolul 27 alineatul (2) din această decizie‑cadru consacră principiul specialității, potrivit căruia o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat această predare. Conform articolului 27 alineatul (3) litera (g) din decizia‑cadru menționată, principiul respectiv nu se aplică însă atunci când autoritatea judiciară de executare și‑a dat consimțământul în conformitate cu alineatul (4) al acestui articol.

32

Din modul de redactare a articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din aceeași decizie‑cadru reiese că acest consimțământ, care condiționează posibilitatea de a urmări penal, de a condamna sau de a priva de libertate persoana predată statului membru emitent în executarea unui mandat european de arestare pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute în mandatul menționat, trebuie dat de o autoritate a statului membru de executare care are calitatea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584.

33

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că litigiul principal se înscrie în cadrul procedurii penale desfășurate în Belgia împotriva lui AZ ca urmare a predării sale de către rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) în executarea mandatului european de arestare inițial. AZ a fost urmărit penal și condamnat în Belgia la o pedeapsă privativă de libertate pentru faptele calificate drept fals în înscrisuri, uz de fals și înșelăciune menționate în acest mandat european de arestare, astfel cum a fost completat prin mandatul european de arestare suplimentar. Instanța de trimitere adaugă că consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 pentru urmărirea penală a faptelor vizate de mandatul european de arestare suplimentar a fost dat de procurorul Parchetului din Amsterdam, în conformitate cu articolul 14 din Overleveringswet.

34

Or, în fața instanței de trimitere, AZ ridică problema dacă procurorul Parchetului din Amsterdam intră sub incidența noțiunii de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din decizia‑cadru și dacă, în consecință, acest procuror putea în speță să își dea consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din respectiva decizie‑cadru.

35

În aceste condiții, este necesar să se constate că interpretarea, solicitată de instanța de trimitere, a noțiunii de „autoritate judiciară de executare” în sensul dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584 menționate la punctul anterior este necesară pentru a permite acestei instanțe să stabilească dacă consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din această decizie‑cadru a fost dat de o astfel de autoritate pentru faptele vizate de mandatul european de arestare suplimentar în scopul urmăririi penale și, prin urmare, pentru a se pronunța cu privire la condamnarea lui AZ care a rezultat din această urmărire penală în Belgia.

36

Problema dacă în speță consimțământul respectiv a fost dat în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru și dacă, în temeiul principiilor încrederii și recunoașterii reciproce, instanța de trimitere este obligată să recunoască efectele acestuia în ordinea sa juridică ține de fondul prezentei cauze și, așadar, nu este de natură să repună în discuție admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară.

37

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

38

Prin intermediul primei întrebări literele a) și b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt criteriile care trebuie reținute pentru a stabili conținutul acestei noțiuni.

39

Potrivit articolului 6 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2002/584, statele membre stabilesc autoritățile judiciare competente în conformitate cu dreptul lor intern să emită sau să execute un mandat european de arestare. Aceste dispoziții prevăd în esență că trebuie să fie adoptate de o „autoritate judiciară” nu numai decizia privind emiterea unui mandat european de arestare, ci și cea privind executarea unui astfel de mandat.

40

În ceea ce privește „autoritatea judiciară emitentă” prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, Curtea a statuat că, deși, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, statele membre pot desemna, potrivit dreptului lor național, „autoritatea judiciară” care este competentă să emită un mandat european de arestare, sensul și întinderea acestei noțiuni nu pot fi lăsate la aprecierea fiecărui stat membru, noțiunea menționată impunând o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune, care trebuie stabilită ținând seama în același timp de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din respectiva decizie‑cadru, de contextul în care se înscrie și de obiectivul urmărit de aceeași decizie‑cadru [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 48 și 49, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 51].

41

Pentru aceleași motive, noțiunea de „autoritate judiciară”, prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.

42

În ceea ce privește criteriile care trebuie reținute pentru a stabili conținutul acestei noțiuni, este necesar să se arate, în primul rând, că Curtea a stabilit deja că termenii „autoritate judiciară” care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie să fie înțeleși ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 50, precum și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 29 și jurisprudența citată].

43

Parchetele participă la administrarea justiției penale în statul membru în discuție [a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 63, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 53].

44

În al doilea rând, Curtea a arătat că „autoritatea judiciară emitentă” prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie în măsură să exercite această funcție în mod obiectiv, ținând seama de toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare și fără să fie expusă riscului ca puterea sa de decizie să facă obiectul unor ordine sau al unor instrucțiuni exterioare, în special din partea puterii executive, astfel încât să nu existe nicio îndoială cu privire la faptul că decizia de emitere a mandatului european de arestare revine acestei autorități, iar nu, în definitiv, puterii menționate. În consecință, autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată furniza autorității judiciare de executare asigurări că, în raport cu garanțiile oferite de ordinea juridică a statului membru emitent, ea acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare. Această independență impune existența unor norme statutare și organizaționale în măsură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat de arestare, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucțiuni individuale din partea puterii executive [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 73 și 74, precum și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctele 51 și 52].

45

În plus, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 75, precum și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 53].

46

În această privință, Curtea a precizat că existența unei căi de atac jurisdicționale împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o altă autoritate decât o instanță judecătorească nu constituie o condiție pentru a putea considera această autoritate drept „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. O astfel de cerință nu face parte din normele statutare și organizatorice ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui astfel de mandat, care trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctele 48 și 63, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctele 30 și 53].

47

Or, statutul și natura autorităților judiciare menționate la alineatul (1) și, respectiv, la alineatul (2) ale articolului 6 din Decizia‑cadru 2002/584 sunt aceleași, deși aceste autorități judiciare exercită funcții distincte legate, pe de o parte, de emiterea unui mandat european de arestare și, pe de altă parte, de executarea unui asemenea mandat.

48

Astfel, în primul rând, după cum s‑a amintit la punctul 28 din prezenta hotărâre, Decizia‑cadru 2002/584 urmărește să instituie un sistem simplificat de predare direct între autoritățile judiciare, destinat să se substituie unui sistem de cooperare clasică între state suverane, care implică intervenția și aprecierea puterii politice, în scopul de a asigura libera circulație a deciziilor judiciare în materie penală în spațiul de libertate, securitate și justiție [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 65, Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 43, precum și Hotărârea din 9 octombrie 2019, NJ (Parchetul din Viena), C‑489/19 PPU, EU:C:2019:849, punctul 32].

49

Această decizie‑cadru are la bază principiul potrivit căruia deciziile referitoare la mandatul european de arestare beneficiază de toate garanțiile proprii acestui tip de decizii, în special de cele rezultate din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale prevăzute la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată. Aceasta presupune ca nu numai decizia referitoare la emiterea unui mandat european de arestare, ci și cea referitoare la executarea unui astfel de mandat să fie luate de o autoritate judiciară care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective – printre care garanția independenței –, astfel încât întreaga procedură de predare între statele membre prevăzută de aceeași decizie‑cadru să se desfășoare sub control judiciar [Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 37, și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 56].

50

După cum reiese de altfel din considerentul (8) al Deciziei‑cadru 2002/584, deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

51

În această privință este necesar, în al doilea rând, să se arate că executarea unui mandat european de arestare este de natură să aducă atingere, în aceeași măsură ca emiterea unui asemenea mandat, libertății persoanei în cauză, întrucât această executare va conduce la arestarea persoanei căutate în vederea predării sale autorității judiciare emitente pentru efectuarea urmăririi penale.

52

În al treilea rând, trebuie amintit că, în ceea ce privește procedura de emitere a unui mandat european de arestare în scopul efectuării unor astfel de urmăriri, sistemul mandatului european de arestare garantează o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, care implică, pe de o parte, adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 68, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 60] și, pe de altă parte, ca „autoritatea judiciară emitentă” menționată la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, și anume entitatea care, in fine, ia decizia de emitere a mandatului european de arestare, să poată acționa în mod obiectiv și independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii mandatului european de arestare menționat, chiar și atunci când acesta se întemeiază pe o decizie națională pronunțată de un judecător sau de o instanță [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 71-74, precum și Hotărârea din 9 octombrie 2019, NJ (Parchetul din Viena), C‑489/19 PPU, EU:C:2019:849, punctele 37 și 38].

53

În schimb, intervenția autorității judiciare de executare constituie singurul nivel de protecție prevăzut de Decizia‑cadru 2002/584 pentru a garanta că, în stadiul executării mandatului european de arestare, această persoană a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării deciziilor judiciare, în special de cele care rezultă din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale prevăzute la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată.

54

Din considerațiile prezentate la punctele 47-53 din prezenta hotărâre rezultă că noțiunea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 vizează, asemenea noțiunii de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, fie un judecător sau o instanță, fie o autoritate judiciară, precum parchetul unui stat membru, care participă la administrarea justiției acestui stat membru și care se bucură de independența impusă în raport cu puterea executivă, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 44 din prezenta hotărâre. Atunci când dreptul statului membru de executare atribuie competența de executare a unui mandat european de arestare unei astfel de autorități, aceasta trebuie totuși să își exercite funcția în cadrul unei proceduri care respectă cerințele care decurg dintr‑o protecție jurisdicțională efectivă, ceea ce implică faptul ca decizia acestei autorități să poată fi supusă în statul membru menționat unei căi de atac jurisdicționale efective.

55

Revine statelor membre sarcina de a se asigura că ordinea lor juridică garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională stabilit prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul normelor de procedură pe care le instituie și care pot fi diferite de la un sistem la altul [a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 64].

56

Având în vedere ansamblul elementelor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare literele a) și b) că noțiunea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care trebuie interpretată în sensul că include autoritățile unui stat membru care, fără a fi în mod necesar judecători sau instanțe, participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru, acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor inerente executării unui mandat european de arestare și își exercită funcțiile în cadrul unei proceduri ce respectă cerințele care decurg dintr‑o protecție jurisdicțională efectivă.

57

Prin intermediul primei întrebări litera c) și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (2), precum și articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că procurorul unui stat membru reprezintă o „autoritate judiciară de executare” în sensul acestor dispoziții.

58

După cum rezultă din răspunsul dat la prima întrebare literele a) și b), deciziile privind executarea unui mandat european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o „autoritate judiciară” din statul membru în care a fost arestată persoana căutată, care îndeplinește condițiile enumerate la punctul 54 din prezenta hotărâre, trebuie să ia decizia de predare.

59

Intervenția unei autorități judiciare care îndeplinește aceleași condiții este necesară și în ceea ce privește consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584.

60

Astfel, decizia de acordare a consimțământului prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 este distinctă de cea privind executarea unui mandat european de arestare și produce pentru persoana în cauză efecte diferite de cele ale acestei din urmă decizii.

61

În această privință trebuie observat, pe de o parte, că, în conformitate cu dispoziția menționată, acest consimțământ este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu această decizie‑cadru. În plus, consimțământul este refuzat pentru aceleași motive de neexecutare obligatorii sau facultative precum cele prevăzute pentru mandatul european de arestare la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru menționată.

62

Pe de altă parte, este adevărat că, după cum arată guvernul neerlandez, atunci când se solicită autorității judiciare de executare să își dea consimțământul în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, persoana în cauză a fost deja predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare. Însă, decizia privind acest consimțământ este, asemenea celei privind executarea mandatului european de arestare menționat, de natură să aducă atingere libertății persoanei în cauză, dat fiind că privește o altă infracțiune decât cea care a justificat predarea respectivă și că este susceptibilă să conducă la o condamnare mai grea a acestei persoane.

63

Astfel, în temeiul principiului specialității prevăzut la articolul 27 alineatul (2) din această decizie‑cadru, o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa. Numai în cazurile prevăzute la alineatul (3) al acestui articol, în special atunci când consimțământul a fost dat în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din decizia‑cadru menționată, autoritățile judiciare ale statului membru emitent sunt autorizate să urmărească sau să condamne această persoană pentru o altă infracțiune decât cea care a motivat predarea sa.

64

Prin urmare, independent de aspectul dacă autoritatea judiciară care își dă consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie aceeași precum cea care a executat mandatul european de arestare în cauză, acest consimțământ nu poate, în orice caz, să fie dat de o autoritate care poate primi în cadrul exercitării puterii sale de decizie o instrucțiune individuală din partea puterii executive și care, în consecință, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi calificată drept „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din această decizie‑cadru.

65

În speță, din observațiile guvernului neerlandez reiese că, în ceea ce privește procedura de predare a unei persoane în executarea unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale, revine, în conformitate cu dreptul neerlandez, procurorului Parchetului din Amsterdam sarcina de a solicita rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) să examineze acest mandat european de arestare în vederea executării menționate. Acest guvern a subliniat însă că decizia privind predarea revine în definitiv acestui tribunal, procurorul Parchetului din Amsterdam limitându‑se să execute respectiva decizie.

66

Prin urmare, rezultă că decizia judiciară având ca obiect predarea unei persoane în executarea unui mandat european de arestare este, în temeiul dreptului neerlandez, adoptată de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam), a cărui calitate de „autoritate judiciară” în sensul Deciziei‑cadru 2002/584 nu este nicidecum contestată.

67

În schimb, în ceea ce privește decizia de acordare a consimțământului prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, guvernul neerlandez a arătat că această decizie este luată exclusiv de procurorul Parchetului din Amsterdam, dat fiind că persoana în cauză a fost predată deja autorității judiciare emitente în conformitate cu o decizie adoptată de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam). Or, din dosarul prezentat Curții reiese că, în temeiul articolului 127 din Legea privind organizarea judiciară, acest procuror poate fi supus unor instrucțiuni individuale din partea ministrului justiției neerlandez. În consecință, având în vedere considerațiile prezentate la punctul 64 din prezenta hotărâre, nu se poate considera că procurorul menționat îndeplinește condițiile necesare pentru a fi calificat drept „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) și al articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din respectiva decizie‑cadru.

68

Această considerație nu poate fi repusă în discuție de faptul că, după cum arată guvernul neerlandez în observațiile sale, consimțământul dat de procurorul Parchetului din Amsterdam poate face obiectul unei căi de atac formulate de persoana în cauză în fața voorzieningenrechter (judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, Țările de Jos).

69

Astfel, având în vedere indicațiile furnizate de acest guvern, nu rezultă că existența acestei căi de atac este de natură, în sine, să protejeze procurorul Parchetului din Amsterdam împotriva riscului ca decizia sa privind consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 să fie supusă unei instrucțiuni individuale a ministrului justiției neerlandez [a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 86].

70

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare litera c) și la a doua întrebare că articolul 6 alineatul (2), precum și articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că procurorul unui stat membru care, deși participă la administrarea justiției, poate primi în cadrul exercitării puterii sale de decizie o instrucțiune individuală din partea puterii executive nu reprezintă o „autoritate judiciară de executare” în sensul acestor dispoziții.

71

Având în vedere răspunsurile date la prima întrebare literele a)-c) și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare literele d) și e).

72

Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Belgia) a solicitat Curții să limiteze în timp efectele prezentei hotărâri în cazul în care Curtea ar statua că o autoritate precum procurorul Parchetului din Amsterdam nu intră sub incidența noțiunii de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584. El a arătat în acest scop că, anterior pronunțării Hotărârii din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), niciun element nu permitea să se pună la îndoială conformitatea intervenției unui asemenea procuror cu dispozițiile respectivei decizii‑cadru.

73

Trebuie amintit în această privință că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea pe care Curtea o dă unei norme de drept al Uniunii în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective (Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 51 și jurisprudența citată).

74

Curtea poate numai în mod cu totul excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, să considere necesar să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a mediilor interesate și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 52 și jurisprudența citată).

75

În speță trebuie să se arate însă că Ministerul Public nu a prezentat niciun element de natură să demonstreze că elementele de interpretare reținute de Curte în prezenta hotărâre ar implica un risc de perturbări grave pentru procedurile de executare a unor mandate europene de arestare.

76

În aceste condiții, nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

77

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: