HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

4 februarie 2020 ( *1 )

„Recurs – Acțiune în anulare – Articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene – Reprezentarea părților în acțiunile directe în fața instanțelor Uniunii – Avocat care are calitatea de terț în raport cu reclamanta – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

În cauzele conexate C‑515/17 P și C‑561/17 P,

având ca obiect două recursuri formulate în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introduse la 16 august 2017 (C‑515/17 P) și la 22 septembrie 2017 (C‑561/17 P),

Uniwersytet Wrocławski, cu sediul în Wrocław (Polonia), reprezentată de A. Krawczyk‑Giehsmann și de K. Szarek, adwokaci, precum și de K. Słomka, radca prawny,

recurentă,

susținută de:

Republica Cehă, reprezentată de M. Smolek, de J. Vláčil și de A. Kasalická, în calitate de agenți,

intervenientă în recurs,

cealaltă parte din procedură fiind:

Agenția Executivă pentru Cercetare (REA), reprezentată de S. Payan‑Lagrou și de V. Canetti, în calitate de agenți, asistate de M. Le Berre, avocat, și de G. Materna, radca prawny,

pârâtă în primă instanță (C‑515/17 P),

și

Republica Polonă, reprezentată de B. Majczyna, de D. Lutostańska și de A. Siwek‑Slusarek, în calitate de agenți,

recurentă,

susținută de:

Republica Cehă, reprezentată de M. Smolek, de J. Vláčil și de A. Kasalická, în calitate de agenți,

Krajowa Izba Radców Prawnych, cu sediul în Varșovia (Polonia), reprezentată de P. K. Rosiak și de S. Patyra, radcowie prawni,

interveniente în recurs,

celelalte părți din procedură fiind:

Uniwersytet Wrocławski, cu sediul în Wrocław, reprezentată de A. Krawczyk‑Giehsmann și de K. Szarek, adwokaci, și de K. Słomka, radca prawny,

reclamantă în primă instanță,

Agenția Executivă pentru Cercetare (REA), reprezentată de S. Payan‑Lagrou și de V. Canetti, în calitate de agenți, asistate de M. Le Berre, avocat, și de G. Materna, radca prawny,

pârâtă în primă instanță (C‑561/17 P),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii J.‑C. Bonichot și A. Arabadjiev, doamna A. Prechal, domnii P. G. Xuereb și I. Jarukaitis, președinți de cameră, și domnii E. Juhász, J. Malenovský, L. Bay Larsen, F. Biltgen (raportor), N. Piçarra și A. Kumin, judecători,

avocat general: domnul M. Bobek,

grefier: domnul M. Aleksejev, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iunie 2019,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 septembrie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Prin recursurile formulate, Uniwersytet Wrocławski (Universitatea din Wrocław, Polonia) și Republica Polonă solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 13 iunie 2017, Uniwersytet Wrocławski/REA (T‑137/16, nepublicată, denumită în continuare ordonanța atacată, EU:T:2017:407), prin care acesta a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea Universității din Wrocław prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziilor Agenției Executive pentru Cercetare (REA), acționând ca urmare a delegării de către Comisia Europeană, de reziliere a convenției de subvenționare Cossar (nr. 252908) și obligarea acestei universități la rambursarea sumelor de 36508,37 euro, 58031,38 euro și 6286,68 euro, precum și la plata de daune interese în valoare de 5803,14 euro și, pe de altă parte, rambursarea de către REA a sumelor corespunzătoare majorate cu dobânzile calculate din ziua plății până la data rambursării.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

2

Potrivit articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut:

„Statele membre, precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de acest acord, sunt reprezentate în același fel.

Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

3

Articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede:

„Părțile trebuie reprezentate de un agent sau un avocat în condițiile prevăzute la articolul 19 din Statut.”

Dreptul polonez

4

Dreptul polonez recunoaște, pe lângă profesia de avocat, pe cea de consilier juridic (radca prawny). Consilierii juridici pot să solicite înscrierea în barou și să fie abilitați să își reprezinte clienții în fața instanțelor poloneze.

Istoricul litigiului

5

Istoricul litigiului poate fi rezumat după cum urmează.

6

În cadrul unui program pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative, REA a încheiat cu Universitatea din Wrocław o convenție de subvenționare care prevedea printre altele că cercetătorul angajat cu normă întreagă în cadrul activității subvenționate nu era autorizat să perceapă alte venituri decât cele referitoare la munca sa de cercetare.

7

Totuși, s‑a dovedit că cercetătorul în cauză percepea și remunerații din alte activități, astfel încât REA a pus capăt convenției de subvenționare, a adresat Universității din Wrocław o notă de debit în valoare de 36508,37 euro și a informat‑o pe aceasta din urmă că procedează la perceperea sumei de 6286,68 euro direct din fondul de garantare, prevăzut de convenția de subvenționare. Universitatea din Wrocław a achitat suma aferentă notei de debit menționate.

8

În urma unei anchete efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), REA a adresat Universității din Wrocław două note de debit suplimentare, în limita sumei de 58031,38 euro, reprezentând soldul subvenției care trebuia recuperată și, respectiv, de 5803,14 euro, cu titlu de daune interese în executarea clauzei penale prevăzute de convenția de subvenționare. Universitatea din Wrocław a achitat și aceste două note de debit.

Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

9

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 martie 2016, Universitatea din Wrocław a introdus o acțiune prin care solicita, pe de o parte, anularea deciziilor REA de reziliere a convenției de subvenționare și de obligare la rambursarea unei părți din subvențiile în cauză, precum și la plata de daune‑interese și, pe de altă parte, rambursarea sumelor corespunzătoare majorate cu dobânzile calculate din ziua plății acestora de către universitatea respectivă până la data rambursării acestora de către REA.

10

În memoriul său în apărare, REA a ridicat o excepție de inadmisibilitate a acestei acțiuni, întemeiată în special pe faptul că consilierul juridic care reprezintă Universitatea din Wrocław era salariat al unui centru de cercetare al Facultății de Drept și de Gestiune a acestei universități și că, prin urmare, nu îndeplinea condiția de independență impusă de statut.

11

Universitatea din Wrocław a arătat că, deși consilierul juridic care o reprezintă în fața Tribunalului fusese în trecut legat de aceasta printr‑un contract de muncă, situația era diferită la momentul introducerii acțiunii în primă instanță. Astfel, de la 3 octombrie 2015, acest consilier juridic ar fi legat de ea printr‑un contract de drept civil privind activitatea didactică. Acest contract s‑ar caracteriza printr‑o lipsă de raporturi de subordonare și, prin urmare, nu ar putea fi asimilat unui contract de muncă.

12

La punctul 14 din ordonanța atacată, Tribunalul a arătat că articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 din statutul menționat, prevede că părțile așa‑numite „neprivilegiate” trebuie să fie reprezentate de un avocat și că numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru poate reprezenta sau asista aceste părți în fața Curții.

13

La punctele 16 și 17 din ordonanța atacată, Tribunalul a arătat, în ceea ce privește aceste două condiții cumulative, că, spre deosebire de autorizația de a practica în fața unei instanțe a unui stat membru, noțiunea de avocat nu cuprinde nicio trimitere expresă la dreptul național al statelor membre pentru a determina sensul și conținutul său. Acesta a precizat că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, noțiunea menționată trebuie interpretată, în măsura posibilului, în mod autonom, ținând seama de contextul dispoziției, precum și de obiectivul urmărit, fără a face referire la dreptul național.

14

Astfel, Tribunalul a statuat, la punctul 18 din ordonanța atacată, referindu‑se la concepția rolului avocatului în ordinea juridică a Uniunii, care emană din tradițiile juridice comune ale statelor membre și pe care se întemeiază articolul 19 din statut, și în special la Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia (155/79, EU:C:1982:157, punctul 24), la Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții (C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 42), și la Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 23), că rolul avocatului este cel al unui colaborator al justiției chemat să acorde, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența legală de care clientul are nevoie.

15

Acesta a dedus de aici, la punctul 19 din ordonanța atacată, că cerința de independență a avocatului implică absența oricărui raport de muncă între acesta din urmă și clientul său, noțiunea de independență definindu‑se nu numai în mod pozitiv, și anume prin referire la disciplina profesională, ci și în mod negativ, și anume prin lipsa unui raport de muncă.

16

La punctul 20 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că aceste considerații se aplicau în speță, și anume o situație în care un consilier juridic este legat printr‑un contract de servicii de partea pe care trebuie să o reprezinte, în măsura în care, chiar dacă pe plan formal ar trebui să se considere că un astfel de contract nu presupune un raport de muncă între cele două părți, nu este mai puțin adevărat că o asemenea situație generează un risc ca opinia profesională a acestui consilier juridic să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul său profesional, astfel cum a amintit în esență Curtea la punctul 25 din Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553).

17

Astfel, Tribunalul a statuat la punctul 21 din ordonanța atacată că, întrucât cererea de sesizare fusese semnată de un astfel de consilier juridic, acțiunea în primă instanță nu a fost formulată de o persoană care îndeplinește cerințele articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut și ale articolului 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. În consecință, Tribunalul a respins această acțiune ca fiind vădit inadmisibilă.

Procedura în fața Curții și concluziile părților din recursuri

18

Printr‑o decizie a președintelui Curții din 24 noiembrie 2017, prezentele cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

19

La 6 februarie 2018, Republica Cehă a depus o cerere de intervenție în cadrul recursurilor conexate. Prin decizia din 31 mai 2018, președintele Curții a admis această cerere.

20

Prin Ordonanța președintelui Curții din 5 iulie 2018, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, nepublicată, EU:C:2018:553), Krajowa Izba Radców Prawnych (Camera Națională a Consilierilor Juridici, Polonia) a fost autorizată să intervină în cauza C‑561/17 P, în susținerea cererii Republicii Polone.

21

Prin Ordonanța președintelui Curții din 27 februarie 2019, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA (C‑515/17 P și C‑561/17 P, nepublicată, EU:C:2019:174), a fost respinsă cererea de intervenție formulată de Association of Corporate Counsel Europe (Asociația Consilierilor Juridici de Întreprindere din Europa).

22

Prin recursul formulat în cauza C‑515/17 P, Universitatea din Wrocław, susținută de Republica Cehă, solicită Curții:

anularea ordonanței atacate;

constatarea faptului că acțiunea în primă instanță a fost valabil introdusă și

obligarea pârâtei la suportarea în întregime a cheltuielilor de judecată.

23

Prin recursul formulat în cauza C‑561/17 P, Republica Polonă, susținută de Republica Cehă și de Camera Națională a Consilierilor Juridici, solicită Curții:

anularea ordonanței atacate;

trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului;

obligarea fiecărei părți să suporte propriile cheltuieli de judecată și

trimiterea cauzei Marii Camere, în conformitate cu articolul 16 al treilea paragraf din statut.

24

REA solicită Curții:

respingerea recursurilor;

obligarea Universității din Wrocław și a Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată și

obligarea Republicii Cehe și a Camerei Naționale a Consilierilor Juridici să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursuri

25

În susținerea recursului formulat în cauza C‑515/17 P, Universitatea din Wrocław invocă două motive, întemeiate pe o interpretare eronată a articolului 19 din statut și, respectiv, pe o motivare insuficientă a ordonanței atacate. În susținerea recursului formulat în cauza C‑561/17 P, Republica Polonă invocă trei motive, întemeiate pe o interpretare eronată a acestui articol, pe o încălcare a principiilor securității juridice și protecției jurisdicționale efective și, respectiv, pe o motivare insuficientă a acestei ordonanțe.

26

Având în vedere conexitatea acestora, trebuie să se examineze împreună primul motiv al celor două recursuri și cel de al doilea motiv de recurs din cauza C‑561/17 P, întemeiate pe o interpretare eronată a articolului 19 din statut, precum și pe o încălcare a principiilor securității juridice și protecției jurisdicționale efective.

Argumentația părților

27

Prin intermediul primului motiv, Universitatea din Wrocław reproșează Tribunalului că a statuat că un consilier juridic, legat de partea pe care o reprezintă prin intermediul unui contract de prestări de servicii potrivit căruia acesta susține în special cursuri teoretice, nu are independența necesară față de mandantul său pentru a‑l putea reprezenta în cadrul unei proceduri în fața instanțelor Uniunii.

28

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Universitatea din Wrocław arată că natura și caracteristicile principale ale contractului de prestări de servicii în discuție în speță nu permit asimilarea acestuia cu un contract de muncă, întrucât lipsește în special raportul de subordonare ce caracterizează acest tip de contract.

29

Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, Universitatea din Wrocław susține că motivul din ordonanța atacată potrivit căruia orice raport juridic între o parte și reprezentantul său presupune un risc de a influența opinia juridică a acestuia din urmă este contrar principiilor proporționalității și subsidiarității, în măsura în care conferă instituțiilor Uniunii competența exclusivă de a decide cine poate să reprezinte în mod valabil părțile în fața instanțelor Uniunii.

30

Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului menționat, Universitatea din Wrocław, susținută de Republica Cehă și de Camera Națională a Consilierilor Juridici, reproșează Tribunalului că nu a luat în considerare sistemele de drept naționale și, mai precis, dreptul polonez care garantează independența și lipsa oricărei subordonări a consilierului juridic față de terți. Aceasta subliniază că, la fel ca profesia de avocat, profesia de consilier juridic servește atât interesul justiției, cât și pe cel al persoanelor a căror apărare a drepturilor îi este încredințată, că se întemeiază pe încrederea publică și este reglementată de un cod deontologic.

31

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Republica Polonă susține, în primul rând, că interpretarea articolului 19 din statut reținută de Tribunal în ordonanța atacată nu își găsește temeiul nici în tradițiile juridice comune statelor membre, nici în dreptul Uniunii. În această privință, Republica Polonă subliniază că Tribunalul se contrazice atunci când consideră că rolul avocatului se inspiră din tradițiile juridice comune statelor membre și că interpretează noțiunea de avocat fără referire la dreptul național.

32

În al doilea rând, Republica Polonă susține că aprecierea independenței față de mandant nu poate fi efectuată fără referire la garanțiile rezultate din diversele sisteme de drept naționale.

33

În al treilea rând, Republica Polonă consideră că noțiunea de independență reținută în ordonanța atacată nu respectă realitățile practicării profesiei de avocat, întrucât se întemeiază pe postulatul potrivit căruia avocatul intern, care își exercită profesia în cadrul unui raport de muncă, va fi supus unei presiuni mai puternice din partea angajatorului său decât avocatul extern, supus numai presiunii clientului său.

34

În al patrulea rând, Republica Polonă arată că, dacă ar trebui să se urmeze soluția reținută de Tribunal, întemeiată pe jurisprudența actuală a Curții referitoare la reprezentarea părților în fața instanțelor Uniunii, aceasta ar avea drept consecință instituirea unui sistem în care două grade privind cerința de independență ar fi aplicabile aceluiași avocat, și anume unul în fața instanțelor naționale, iar celălalt, mai sever, atunci când acționează în fața instanțelor Uniunii.

35

Republica Cehă consideră în acest context că trebuie interpretată în mod restrictiv orice limitare a dreptului avocaților care nu au niciun raport de muncă cu clienții lor de a‑i reprezenta pe aceștia din urmă.

36

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, Republica Polonă arată că interpretarea articolului 19 din statut reținută de Tribunal depășește limitele jurisprudenței actuale a Curții referitoare la reprezentarea părților în fața instanțelor Uniunii.

37

Pe de o parte, această jurisprudență ar lega cerința de independență a avocatului numai de condiția negativă de a nu exista un contract de muncă între acesta și clientul său. Or, în speță, Tribunalul ar fi constatat el însuși, la punctul 20 din ordonanța atacată, că semnatarul acțiunii în primă instanță nu era legat de Universitatea din Wrocław printr‑un contract de muncă. În această privință, Tribunalul ar fi decis în mod greșit, în temeiul unei aplicări prin analogie a Hotărârii din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia (C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553), că existența unui contract de drept civil care leagă părțile în cauză era suficientă pentru a constata că reprezentantul acestei universități nu îndeplinea condiția de independență.

38

Pe de altă parte, Republica Polonă critică ordonanța atacată în măsura în care Tribunalul a luat în considerare numai contractul încheiat între consilierul juridic și Universitatea din Wrocław referitor la misiunea didactică, însă nu a analizat legăturile care unesc părțile în raport cu asistența juridică furnizată.

39

Camera Națională a Consilierilor Juridici insistă asupra caracterului eronat al raționamentului Tribunalului care ar însemna să se considere că independența totală a avocatului necesită lipsa oricărei relații a acestuia cu mediul profesional al clientului său. Astfel, ar fi dificil de imaginat că un mandatar poate acționa fără să sufere vreo influență din partea mediului profesional direct al clientului său.

40

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Polonă arată că, întrucât ordonanța atacată nu precizează criteriile care permit să se aprecieze cerința de independență necesară potrivit Tribunalului, aceasta încalcă principiul securității juridice. În plus, în măsura în care consecința constatării lipsei de independență a reprezentantului este respingerea acțiunii, recurenta ar fi privată de o cale de atac efectivă și de dreptul său de acces la o instanță.

41

Republica Cehă amintește că reprezentarea de către un avocat în fața instanțelor jurisdicționale face parte din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, astfel cum este garantată la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). A interzice reclamantului să încheie o convenție de reprezentare în justiție cu un avocat cu care ar întreține, pe de altă parte, o legătură contractuală ar putea să o expună la costuri suplimentare.

42

Camera Națională a Consilierilor Juridici susține că reprezintă o limitare a dreptului la o cale de atac efectivă în fața Tribunalului, astfel cum este protejat de articolul 47 din cartă, nu numai faptul de a interzice reprezentarea unei părți prevăzute la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut de către un avocat legat prin contract de aceasta, ci și situația care rezultă de aici, și anume respingerea acțiunii fără posibilitatea de a rectifica pretinsul viciu de procedură.

43

REA susține, mai întâi, inadmisibilitatea celor două recursuri în condițiile în care invocă argumente referitoare la aprecierea faptelor și se bazează pe motive și pe argumente dezbătute deja în fața Tribunalului. În continuare, recursul Universității din Wrocław ar fi inadmisibil în măsura în care s‑ar întemeia pe fapte care au legătură cu situația avocatului în cauză, care nu au fost prezentate Tribunalului. În sfârșit, argumentația în intervenție a Republicii Cehe și a Camerei Naționale a Consilierilor Juridici ar fi inadmisibilă, întrucât ar viza o încălcare a articolului 47 din cartă, un astfel de argument nefiind invocat nici de Universitatea din Wrocław, nici de Republica Polonă. Argumentația Republicii Cehe ar fi de asemenea inadmisibilă, întrucât nu ar identifica niciun punct precis din ordonanța atacată.

44

În ceea ce privește fondul, REA apreciază că argumentația potrivit căreia interpretarea articolului 19 din statut trebuie să fie efectuată pe baza normelor naționale conduce la înlocuirea acestui articol, care reglementează reprezentarea părților în fața instanțelor Uniunii, de norme naționale determinate de la caz la caz. Astfel, departe de a fi o „limitare”, interpretarea reținută de Tribunal ar constitui o garanție că toți avocații Uniunii sunt supuși acelorași condiții în ceea ce privește reprezentarea în fața Curții.

45

Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi depășit jurisprudența existentă a Curții în materie, care ar fi mai extensivă decât lasă să se înțeleagă recursurile, întrucât aceasta ar fi stabilit deja cerința potrivit căreia consilierul trebuie să fie suficient de distant de partea pe care o reprezintă.

46

Argumentația întemeiată pe articolul 47 din cartă ar trebui, în orice caz, să fie respinsă ca nefondată, în măsura în care inadmisibilitatea acțiunii nu ar împiedica Universitatea din Wrocław să fie reprezentată de un alt consilier pentru a acționa din nou în fața Tribunalului în temeiul articolului 272 TFUE.

Aprecierea Curții

Cu privire la admisibilitate

47

În ceea ce privește excepțiile de inadmisibilitate ridicate de REA, în primul rând, pentru motivul că recursurile cuprind argumente referitoare la aprecierea faptelor, trebuie amintit că din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din statut rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Aprecierea respectivă nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții. Odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice care au fost stabilite de Tribunal pe baza acestora.

48

În speță, pentru a aprecia natura și conținutul relației profesionale dintre Universitatea din Wrocław și reprezentantul său, Tribunalul s‑a întemeiat pe elemente de natură factuală a căror calificare poate fi controlată de Curte în lumina articolului 19 din statut, astfel cum trebuie interpretat.

49

În al doilea rând, în măsura în care REA arată că recursurile se limitează la invocarea unor argumente dezbătute deja în fața Tribunalului, trebuie amintit că, dacă un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul recursului. Astfel, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze în acest mod în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura recursului ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea din 27 martie 2019, Canadian Solar Emea și alții/Consiliul, C‑236/17 P, EU:C:2019:258, punctul 124 și jurisprudența citată).

50

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul REA potrivit căruia Universitatea din Wrocław ar fi invocat fapte noi în recursul său, este suficient să se constate că, în orice caz, aceste fapte nu sunt relevante pentru soluționarea prezentului litigiu.

51

În al patrulea rând și în ceea ce privește intervențiile Republicii Cehe și ale Camerei Naționale a Consilierilor Juridici, trebuie amintit că o parte a cărei intervenție este admisă, în temeiul articolului 40 din statut, într‑un litigiu în fața Curții nu poate să modifice obiectul litigiului, astfel cum a fost circumscris prin concluziile și prin motivele părților principale, astfel încât doar argumentele unui intervenient care se înscriu în cadrul definit prin aceste concluzii și motive sunt admisibile (Hotărârea din 3 decembrie 2019, Republica Cehă/Parlamentul și Consiliul, C‑482/17, EU:C:2019:1035, punctul 116).

52

Cu toate acestea, în măsura în care Republica Polonă invocă, printre altele, o încălcare a principiului protecției jurisdicționale efective, astfel cum este garantat la articolul 47 din cartă, argumentația Republicii Cehe și a Camerei Naționale a Consilierilor Juridici menționată la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre nu este de natură să modifice obiectul litigiului, astfel cum a fost circumscris prin concluziile și prin motivele Republicii Polone.

53

În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul REA privind lipsa identificării de către Republica Cehă a unor puncte precise din ordonanța atacată, trebuie să se constate că Republica Cehă, prin susținerea argumentațiilor Universității din Wrocław și, respectiv, ale Republicii Polone, vizează aceleași puncte din această ordonanță ca cele care sunt vizate de cele două părți.

54

În consecință, excepțiile de inadmisibilitate invocate de REA trebuie respinse.

Cu privire la fond

55

În ceea ce privește fondul și mai precis problema reprezentării unei părți care nu este prevăzută la primele două paragrafe ale articolului 19 din statut în fața instanțelor Uniunii, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctul 16 din ordonanța atacată, că acest articol cuprinde două condiții distincte și cumulative. Astfel, prima condiție, enunțată la al treilea paragraf al articolului menționat, impune obligația unei astfel de părți de a fi reprezentată de un avocat. A doua condiție, cuprinsă la al patrulea paragraf al aceluiași articol, prevede că avocatul care reprezintă această parte trebuie să fie abilitat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE (a se vedea în acest sens Ordonanța din 20 februarie 2008, Comunidad Autónoma de Valencia/Comisia, C‑363/06 P, nepublicată, EU:C:2008:99, punctul 21).

56

În ceea ce privește această a doua condiție, din modul de redactare a articolului 19 al patrulea paragraf din statut reiese că sensul și domeniul de aplicare ale acestei condiții trebuie interpretate prin trimitere la dreptul național în cauză. În speță, nu s‑a contestat că acea condiție era respectată de consilierul juridic care reprezintă Universitatea din Wrocław în cadrul acțiunii în primă instanță.

57

În schimb, în ceea ce privește prima condiție, referitoare la noțiunea de avocat, Curtea a statuat că, în lipsa unei trimiteri făcute de articolul 19 al treilea paragraf din statut la dreptul național al statelor membre, această noțiune trebuie interpretată în mod autonom și uniform în întreaga Uniune, ținând seama nu numai de modul de redactare a acestei dispoziții, ci și de contextul și de obiectivul său (a se vedea în acest sens în special Ordonanța din 20 februarie 2008, Comunidad Autónoma de Valencia/Comisia, C‑363/06 P, nepublicată, EU:C:2008:99, punctul 25 și jurisprudența citată), precizându‑se totuși că noțiunea menționată, în sensul acestui articol, nu aduce atingere posibilității recunoscute persoanelor abilitate, în temeiul dreptului național, să reprezinte o parte într‑un litigiu să reprezinte aceeași parte în fața Curții în cadrul unei trimiteri preliminare.

58

În această privință, din modul de redactare a articolului 19 al treilea paragraf din statut și în special din utilizarea termenului „reprezentate” reiese că o „parte”, în sensul acestei dispoziții, indiferent de calitatea acesteia, nu este autorizată să acționeze ea însăși în fața unei instanțe a Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț. Alte dispoziții ale acestui statut sau ale Regulamentului de procedură al Curții, cum ar fi articolul 21 primul paragraf din statutul menționat, precum și articolul 44 alineatul (1) litera (b), articolul 57 alineatul (1) și articolul 119 alineatul (1) din acest regulament de procedură confirmă de asemenea că o parte și reprezentantul său nu pot fi una și aceeași persoană (Ordonanța din 5 decembrie 1996, Lopes/Curtea de Justiție,C‑174/96 P, EU:C:1996:473, punctul 11, Ordonanța din 16 martie 2006, Correia de Matos/Comisia, C‑200/05 P, nepublicată, EU:C:2006:187, punctul 10, și Ordonanța din 6 aprilie 2017, PITEE/Comisia, C‑464/16 P, nepublicată, EU:C:2017:291, punctul 23).

59

Dat fiind că, în ceea ce privește acțiunile directe, nicio derogare sau excepție de la această obligație nu este prevăzută de statut sau de Regulamentele de procedură al Curții și al Tribunalului, prezentarea unei cereri introductive semnate de reclamantul însuși nu poate fi suficientă pentru introducerea unei acțiuni, chiar dacă reclamantul este un avocat autorizat să pledeze în fața unei instanțe naționale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 decembrie 1996, Lopes/Curtea de Justiție, C‑174/96 P, EU:C:1996:473, punctele 8 și 10, Ordonanța din 16 martie 2006, Correia de Matos/Comisia, C‑200/05 P, nepublicată, EU:C:2006:187, punctul 11, precum și Ordonanța din 6 aprilie 2017, PITEE/Comisia, C‑464/16 P, nepublicată, EU:C:2017:291, punctul 24).

60

Aprecierile care precedă sunt confirmate de contextul articolului 19 al treilea paragraf din statut. Astfel, reiese în mod explicit din această dispoziție că reprezentarea în justiție a unei părți care nu este prevăzută la primele două paragrafe ale acestui articol nu poate fi asigurată decât de un avocat, în timp ce părțile menționate la aceste două paragrafe pot fi reprezentate de un agent care, dacă este cazul, poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

61

Această considerație este confirmată de obiectivul reprezentării de către un avocat a părților care nu sunt prevăzute la primele două paragrafe ale articolului 19 din statut, care este, pe de o parte, să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție de către persoanele fizice înseși, fără a recurge la un intermediar și, pe de altă parte, garantarea faptului că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 septembrie 2013, ClientEarth/Consiliul, C‑573/11 P, nepublicată, EU:C:2013:564, punctul 14, Ordonanța din 4 decembrie 2014, ADR Center/Comisia, C‑259/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2417, punctul 25, și Ordonanța din 6 aprilie 2017, PITEE/Comisia, C‑464/16 P, nepublicată, EU:C:2017:291, punctul 27).

62

În această privință, trebuie subliniat că, deși misiunea de reprezentare de către un avocat prevăzută la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut trebuie exercitată în interesul unei bune administrări a justiției, obiectivul acestei misiuni constă mai ales, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 104 din concluziile sale, în protejarea și în apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice.

63

Astfel cum a amintit Tribunalul în mod întemeiat la punctul 19 din ordonanța atacată, noțiunea de independență a avocatului, în contextul specific al articolului 19 din statut, se definește nu numai în mod negativ, și anume prin lipsa unui raport de muncă, ci și în mod pozitiv, și anume prin referire la disciplina profesională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 24 și jurisprudența citată).

64

În acest context, obligația de independență care revine avocatului nu înseamnă lipsa oricărei legături cu clientul său, ci a unor legături care aduc în mod vădit atingere capacității sale de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său.

65

În această privință, Curtea a considerat deja că nu este suficient de independent de persoana juridică pe care o reprezintă avocatul care este învestit cu competențe administrative și financiare importante în cadrul acestei persoane juridice, care îi plasează funcția la un nivel executiv ridicat în cadrul său, de natură să compromită calitatea sa de terț independent (a se vedea în acest sens Ordonanța din 29 septembrie 2010, EREF/Comisia, C‑74/10 P și C‑75/10 P, nepublicată, EU:C:2010:557, punctele 50 și 51), avocatul care ocupă funcții înalte de conducere în cadrul persoanei juridice pe care o reprezintă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 aprilie 2017, PITEE/Comisia, C‑464/16 P, nepublicată, EU:C:2017:291, punctul 25) sau avocatul care deține acțiuni ale societății pe care o reprezintă și al cărei consiliu de administrație îl conduce (Ordonanța din 4 decembrie 2014, ADR Center/Comisia, C‑259/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2417, punctul 27).

66

Cu toate acestea, nu poate fi asimilată unor asemenea situații cea în discuție în speță în care, după cum reiese din ordonanța atacată, consilierul juridic nu numai că nu asigura apărarea intereselor Universității din Wrocław în cadrul unui raport de subordonare cu aceasta, ci, în plus, era pur și simplu legat de această universitate printr‑un contract privind activitatea didactică din cadrul său.

67

Astfel, o asemenea legătură este insuficientă pentru a permite să se considere că acest consilier juridic se afla într‑o situație care aduce în mod vădit atingere capacității sale de a apăra în cel mai bun mod și în deplină independență interesele clientului său.

68

În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 20 din ordonanța atacată, că simpla existență, între Universitatea din Wrocław și consilierul juridic care o reprezintă în cadrul acțiunii în primă instanță, a unui contract de drept civil privind sarcini didactice era susceptibilă să influențeze independența acestui consilier dată fiind existența unui risc ca opinia profesională a consilierului respectiv să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul său profesional.

69

În consecință, trebuie admis primul motiv invocat de Universitatea din Wrocław și de Republica Polonă în susținerea recursurilor lor. Prin urmare și fără a fi necesar să se examineze celelalte argumente invocate în cadrul celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑561/17 P, referitoare la principiul securității juridice și la dreptul la o cale de atac efectivă, și nici celelalte motive de recurs, se impune anularea ordonanței atacate.

Cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului

70

Potrivit articolului 61 primul paragraf din statut, Curtea poate, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

71

În speță, întrucât Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la fond, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia.

Cu privire la cheltuielile de judecată

72

Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente recursurilor se soluționează odată cu fondul.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:

 

1)

Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 13 iunie 2017, Uniwersytet Wrocławski/REA (T‑137/16, nepublicată, EU:T:2017:407).

 

2)

Trimite cauza T‑137/16 spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene.

 

3)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: polona.