–

pentru Remondis GmbH, de C. Werkle, Rechtsanwalt;

–

pentru Abfallzweckverband Rhein‑Mosel‑Eifel, de G. Moesta și de A. Gerlach, Rechtsanwälte;

–

pentru guvernul estonian, de N. Grünberg, în calitate de agent;

–

pentru guvernul spaniol, de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;

–

pentru guvernul austriac, de M. Fruhmann, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Haasbeek, de M. Noll‑Ehlers și de P. Ondrůšek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Remondis GmbH, pe de o parte, și Abfallzweckverband Rhein‑Mosel‑Eifel (Sindicatul de gestionare a deșeurilor Rin‑Moselle‑Eifel, Germania) (denumit în continuare „sindicatul”), pe de altă parte, în legătură cu atribuirea contractului de tratare a deșeurilor în instalația de tratare biomecanică a deșeurilor din Landkreis Neuwied (districtul Neuwied, Germania).

3

Considerentele (31) și (33) ale Directivei 2014/24 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

5

Intitulat „Contracte de achiziții publice încheiate între entități din sectorul public”, articolul 12 din această directivă prevede la alineatul (4):

„Un contract încheiat exclusiv între două sau mai multe autorități contractante nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile următoare:

6

Districtele Mayen‑Koblenz (Germania) și Cochem‑Zell (Germania), precum și orașul Koblenz (Germania) au încredințat executarea către sindicatul pe care îl controlează împreună a misiunii lor constând în valorificarea și eliminarea deșeurilor produse pe teritoriile lor respective.

7

Cu toate acestea, sindicatul, care este el însuși o autoritate contractantă, dispune numai de capacitatea de a depozita deșeurile reziduale, și anume deșeurile care provin în principal de la gospodării și care nu conțin deloc sau aproape deloc materiale reciclabile. Or, pentru a obține deșeuri reziduale, deșeurile municipale mixte trebuie să suporte o pretratare complexă într‑o instalație biomecanică. Această pretratare permite extragerea materialelor reciclabile și a deșeurilor cu o mare putere calorică, retragerea poluanților în măsura posibilului și reducerea netă a activității biologice a părții organice. Excedentul, care va fi apoi depozitat, reprezintă în medie puțin sub 50 % din volumul inițial.

8

Întrucât nu dispune de o astfel de instalație, sindicatul încredințează 80 % din operațiunile de valorificare și de eliminare a deșeurilor municipale unor întreprinderi private. Tratarea procentului de 20 % rămas, respectiv aproximativ 10000 de megagrame (Mg) pe an, este atribuită districtului Neuwied (denumit în continuare „districtul”), prin intermediul unei convenții încheiate între sindicat și district la 27 septembrie 2018. Această convenție a fost aprobată de autoritatea competentă la 18 octombrie 2018 și a fost publicată în ziare oficiale locale și regionale.

9

Potrivit acestei convenții:

„Articolul 1

Situația inițială

1.   [Districtul] este un organism public de gestionare a deșeurilor [articolul 17 alineatul 1 din [Kreislaufwirtschaftsgesetz] (Legea privind economia circulară) (denumită în continuare «KrWG»)] coroborat cu articolul 3 alineatul 1 din [Landeskreislaufwirtschaftsgesetz (Legea landului privind economia circulară) (denumită în continuare «LKrWG»)]. În această calitate, el trebuie să recepționeze și să valorifice sau să elimine în mod corespunzător deșeurile provenite din gospodăriile private, în sensul articolului 2 alineatul 2 din [Gewerbeabfallverordnung (Regulamentul privind deșeurile de origine profesională) (denumit în continuare «GewAbfV»)] sau din alte surse, produse pe teritoriul său și care i‑au fost predate.

[Sindicatul], în calitate de organism de drept public, este însărcinat, printre altele, cu tratarea, cu valorificarea și cu eliminarea deșeurilor reziduale care provin din gospodării private sau din alte surse, în special deșeuri reziduale și deșeuri de origine profesională similare deșeurilor menajere, produse pe teritoriul colectivităților membre ale sindicatului, și anume orașul Koblenz și districtele Mayen‑Koblenz și Cochem‑Zell, și care au fost predate sindicatului.

Articolul 3 alineatul 2 din LKrWG impune organismelor publice de gestionare a deșeurilor să coopereze între ele în vederea îndeplinirii misiunii lor. Districtul și sindicatul convin, conform articolului 108 alineatul 6 din [Gesetz gegen Wettbewerbsbeschränkungen (Legea privind protecția concurenței) (denumită în continuare «GWB»)], să coopereze, în ceea ce privește tratarea deșeurilor reziduale și valorificarea și eliminarea deșeurilor urbane mixte, pe baza prezentei convenții în sensul articolelor 12 și 13 din [Landesgesetz über die kommunale Zusammenarbeit (Legea landului privind cooperarea între municipalități) (denumită în continuare «KomZG»)].

2.   Districtul exploatează pe teritoriul municipalității Linkenbach [Germania] instalația de tratare a deșeurilor aparținând Linkenbach […], care cuprinde o instalație de tratare biomecanică (TBM) […]

3.   În temeiul dispozițiilor citate anterior și având în vedere principiul proximității, districtul și sindicatul convin, conform articolului 12 alineatul 1 din KomZG, că sindicatul va putea utiliza instalația TBM a Linkenbach pentru o parte din deșeurile […] care i‑au fost predate.

Articolul 2

Obiect

1.   Sindicatul se angajează să trateze o parte din deșeurile provenite din gospodării și din alte surse (deșeuri urbane mixte, codul 20 03 01 în temeiul [Abfallverzeichnisverordnung (Decretul privind lista deșeurilor) (denumit în continuare «AVV»)] care i‑au fost predate […] în instalația TBM a Linkenbach.

2.   Districtul se angajează să recepționeze aceste deșeuri în conformitate cu articolul 3 din prezenta convenție și să le trateze în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul 4 din [Deponieverordnung (Regulamentul privind depozitele de deșeuri) (denumit în continuare «DepV»)]. Sindicatul rămâne însărcinat cu valorificarea și cu eliminarea deșeurilor reziduale.

3.   În cadrul cooperării, sindicatul se declară pregătit să primească, până la 3000 Mg pe an, o parte din deșeurile minerale care trebuie tratate în cadrul obligației de valorificare și de eliminare de care districtul este ținut în calitate de autoritate publică. Cantitățile pe care sindicatul este obligat să le primească depind de capacitățile sale, iar detaliile acestora sunt convenite între persoanele interesate, având în vedere interesele lor respective.

Articolul 3

Condițiile de livrare

1.   Sindicatul se obligă să nu livreze instalației TBM a Linkenbach mai mult de 50 Mg din deșeurile prevăzute la articolul 2 pe zi lucrătoare (de luni până vineri). Părțile sunt de acord asupra faptului că cantitatea anuală care trebuie livrată de sindicat este de 10000 Mg; pentru anul 2018, cantitatea prorata este de aproximativ 4000 Mg. Districtul poate refuza deșeuri care nu corespund definiției care figurează la articolul 2 alineatul 1, în acord cu sindicatul.

Tonajul prevăzut în a doua teză [a alineatului 1] constituie o cantitate estimativă din care cantitatea efectiv tratată poate fi cu 15 % mai mică sau mai mare fără ca acest lucru să afecteze remunerația (articolul 5 alineatul 1).

[…]

Articolul 4

Exploatarea instalației TBM a Linkenbach

1.   Districtul exploatează instalația de tratare și de valorificare și eliminare în instalația TBM a Linkenbach, cu respectarea dispozițiilor în vigoare ale deciziilor de autorizare.

[…]

3.   Tratarea în instalația TBM a Linkenbach produce resturi care trebuie depozitate, reprezentând 46 % din intrări, pe care sindicatul le preia în conformitate cu articolul 2 alineatul 2 a doua teză.

Articolul 5

Remunerația

1.   În ceea ce privește tratarea deșeurilor reziduale, sindicatul plătește districtului o remunerație, care depinde de cantitatea de deșeuri tratată, prin rambursarea cheltuielilor fără luarea în considerare a unei marje de profit pentru cheltuielile de funcționare curente. Detaliile sunt reglate într‑un barem de remunerație distinct.

2.   În cazul în care cantitatea minimă de deșeuri de 8500 Mg/an convenită la articolul 3 alineatul 1 nu este atinsă, sindicatul este obligat să plătească cu titlu de diferență între cantitatea efectiv livrată și 8500 Mg/an o compensație care depinde de tonaj. În continuare, valoarea acestei compensații este stabilită de comun acord între părți, având în vedere în special clauza de loialitate prevăzută la articolul 10 din prezenta convenție. La această stabilire se ține seama în special de cheltuielile pe care districtul nu a trebuit să le efectueze și de cantitățile tratate pentru terți. Districtul nu are nicio obligație de prospectare în vederea găsirii de deșeuri care trebuie tratate pentru a compensa cantitatea de deșeuri care lipsește. În cazul în care districtul nu poate exploata capacitățile disponibile și nu poate reduce cheltuielile generate de instalație, remunerația convenită la articolul 5 alineatul 1 este datorată cu titlu de compensare a cantității de deșeuri care lipsește. În cazul depășirii cantității maxime de deșeuri (11500 Mg/an), părțile vor conveni, potrivit ideii de principiu descrise mai sus, adaptarea remunerației pentru cantitatea care depășește 11500 Mg.

Articolul 6

Durata prezentei convenții

1.   Prezenta convenție, odată aprobată de [autoritatea competentă], intră în vigoare la data publicării sale, probabil la 1 octombrie 2018.

2.   Acesta se încheie pe o perioadă de zece ani. Ea poate fi prelungită, de două ori, de comun acord, cu cel puțin un an înainte de data expirării prevăzute, pentru o durată de doi ani de fiecare dată. În caz contrar, ea încetează în mod automat fără a fi necesară o reziliere.

[…]

Articolul 8

Rețeaua de asistența reciprocă

În cazul în care, din cauza unei perturbări temporare a funcționării, a unei revizii a instalației sau a altor evenimente care țin de răspunderea districtului în instalația TBM a Linkenbach, deșeurile reziduale nu ar putea fi tratate, districtul a instituit o rețea de asistență reciprocă cu operatorii altor instalații. El are dreptul să transporte în acest caz deșeurile reziduale ale sindicatului către aceste instalații din rețeaua de asistență reciprocă și să asigure valorificarea lor sau recuperarea ori eliminarea acestora în alt mod. Eventualul cost suplimentar este suportat de district.

Districtul se pune de acord cu sindicatul în mod specific și de la caz la caz cu privire la valorificarea sau la eliminarea – eventual îndepărtându‑se de la cele prevăzute la articolul 2 alineatul 2 prima și a doua teză din prezenta convenție – deșeurilor reziduale în aceste instalații. Părțile au libertatea de a conveni suspendarea obligațiilor reciproce în temeiul articolului 7 și într‑un caz care intră sub incidența articolului 8 prima teză.

Articolul 9

Stocarea provizorie

În cazul unui eveniment care intră sub incidența articolului 8 alineatul 1, sindicatul, în cadrul reciprocității prezentei convenții, cu prioritate față de recurgerea la rețeaua de asistență reciprocă, stochează, pe cât posibil și pe cheltuiala sa, deșeurile pe care trebuie să le livreze cu titlu provizoriu pe un teren care îi aparține. Atunci când obstacolul dispare, părțile aduc la zi executarea obligațiilor lor, ținând seama în mod corespunzător de capacitățile lor respective. Obligația de stocare provizorie este supusă rezervei ca autorizația în temeiul reglementării privind protecția împotriva emisiilor să fie acordată pentru terenul sindicatului.

Articolul 10

Obligația de cooperare loială

Părțile se obligă să coopereze întotdeauna în deplină încredere și în mod loial în vederea realizării obiectivelor urmărite de prezenta convenție și să se informeze reciproc întotdeauna cu privire la orice evoluție sau modificare care ar putea afecta executarea prezentei convenții.

[…]”

10

După formularea fără succes a unei reclamații împotriva acestei convenții care constituia, în opinia sa, o atribuire directă nelegală a unui contract de achiziții publice, Remondis, o societate privată care își desfășoară activitatea în domeniul tratării deșeurilor, a formulat, la 3 decembrie 2018, o acțiune la Vergabekammer Rheinland-Pfalz (Camera pentru Achiziții Publice a landului Renania‑Palatinat, Germania).

11

Prin decizia din 6 martie 2019, Vergabekammer Rheinland-Pfalz (Camera pentru Achiziții Publice a landului Renania‑Palatinat) a declarat acțiunea inadmisibilă, pentru motivul că convenția în discuție în litigiul principal constituia o cooperare între două autorități contractante care intra sub incidența articolului 108 alineatul 6 din GWB și a articolului 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24 și care nu putea face, ca atare, obiectul unei căi de atac.

12

Această instanță a arătat în special că sindicatul s‑a obligat să livreze anual o cantitate, stabilită la 10000 Mg, de deșeuri reziduale către district, pentru ca acesta din urmă să le trateze în instalația TBM a Linkenbach. Prin această tratare mecanică și biologică, districtul ar reuși ca o parte din deșeuri să fie valorificată și ca volumul acestora să fie redus considerabil. La rândul său, sindicatul s‑ar fi angajat prin convenția în discuție în litigiul principal să preia resturile care trebuie depozitate, care reprezintă aproximativ 46 % din intrări, și să le elimine pe propria răspundere. Cele două părți ar fi contractat astfel obligații sinalagmatice, ceea ce ar stabili existența unei cooperări în sensul articolului 108 alineatul (6) din GWB și al articolului 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24. În plus, la articolul 9 din această convenție, părțile ar fi convenit că, în cazurile care intră sub incidența articolului 8 din convenția menționată, sindicatul va stoca, în măsura posibilului, deșeurile pe cheltuiala sa pe un teren care îi aparține, în loc să recurgă la o rețea de asistență reciprocă. Sindicatul ar contracta astfel o obligație de a stoca deșeurile în mod provizoriu în cazul unei neexecutări imputabile districtului, ceea ce ar contribui la caracterizarea existenței unei cooperări, în sensul dispozițiilor menționate.

13

Remondis a formulat o acțiune împotriva deciziei Vergabekammer Rheinland‑Pfalz (Camera pentru Achiziții Publice a landului Renania‑Palatinat) la instanța de trimitere, Oberlandesgericht Koblenz (Tribunalul Regional Superior din Koblenz, Germania). În susținerea acestei acțiuni, ea arată că lipsește cooperarea bazată pe un concept cooperatist și că situația în discuție în litigiul principal constituie un contract de achiziții publice care trebuie să facă obiectul unei cereri de ofertă.

14

Instanța de trimitere arată, cu titlu introductiv, că valoarea contractului în discuție în litigiul principal, de aproximativ 1 milion de euro pe an, depășește pragul începând de la care este posibilă introducerea unei acțiuni, care este de 221000 de euro. În plus, convenția în discuție în litigiul principal ar prezenta toate caracteristicile unui contract de achiziții publice. Cu toate acestea, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24 și la articolul 108 alineatul 6 din GWB, acest contract de achiziții publice nu ar fi supus nici dreptului Uniunii, nici dreptului național, referitoare la achizițiile publice.

15

Modul de redactare a articolului 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24 nu ar permite însă să se stabilească dacă prin convenția în discuție în litigiul principal se „instituie […] o cooperare între autoritățile contractante participante, cu scopul de a asigura că prestarea serviciilor publice pe care trebuie să o efectueze se realizează în vederea îndeplinirii obiectivelor comune” și, prin urmare, dacă aceasta intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii privind contractele de achiziții publice. În plus, această dispoziție ar face obiectul unor interpretări divergente din partea instanțelor germane.

16

În această privință, instanța de trimitere consideră că recepționarea de către sindicat a unor deșeuri minerale, stabilită la 3000 Mg pe an prin articolul 2 din convenția în discuție în litigiul principal, era pur teoretică și era destinată exclusiv să disimuleze lipsa cooperării. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește articolul 9 din această convenție, având în vedere termenii „în măsura posibilului” care figurează în această dispoziție și faptul că, până atunci, sindicatul nu ar fi încercat să obțină autorizația necesară pentru o stocare provizorie. Prin urmare, conținutul convenției menționate s‑ar limita în esență la obligația districtului, în calitate de prestator, să pretrateze, în schimbul unei remunerații, deșeurile reziduale livrate de sindicat pentru ca depozitarea deșeurilor, care este misiunea sindicatului, să fie posibilă.

17

Astfel, chiar dacă ambele părți la convenția în discuție în litigiul principal urmăresc interesul general care constă în valorificarea și în eliminarea deșeurilor, ele ar urmări însă în acest cadru interese proprii distincte. Sindicatul ar trebui să îndeplinească o misiune care i‑a fost încredințată de legea germană. Or, întrucât nu dispunea de o instalație de tratare biomecanică, acesta ar fi solicitat asistența districtului, care ar majora, în schimb, rentabilitatea instalației sale.

18

Potrivit instanței de trimitere, din această considerație nu se poate deduce că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24 în măsura în care, conform considerentului (33) al acestei directive, autoritățile contractante ar avea dreptul „să furnizeze în comun serviciile publice prin cooperare, fără să fie obligate să utilizeze o formă juridică anume”, cu condiția totuși ca „cooperarea […] să se bazeze pe un concept cooperatist”. Cu toate acestea, nu s‑ar impune ca toate autoritățile participante să se ocupe de executarea principalelor obligații contractuale, atât timp cât a fost luat angajamentul de a coopera la executarea serviciului public respectiv.

19

Aceste considerații ar lăsa o marjă de interpretare și nu ar permite să se determine nici dacă două autorități contractante, care sunt, ambele, responsabile cu gestionarea deșeurilor, cooperează, în sensul articolului 12 alineatul (4) litera (a) din directiva menționată, în temeiul simplului fapt că își partajează îndeplinirea unei sarcini concrete de valorificare și de eliminare a deșeurilor, care nu îi revine decât uneia dintre ele, nici dacă sindicatul „cooperează la executarea comună” a acestei misiuni de valorificare și de eliminare a deșeurilor prin plata unei remunerații către district pentru ca acesta din urmă să execute o parte din sarcina care îi revine.

20

În această privință, instanța de trimitere arată că noțiunea de „cooperare” impune ca contribuția fiecărei părți să depășească simpla executare a unei obligații pe care trebuie să o îndeplinească deja sau a unei „contribuții” pur financiare. O cooperare ar presupune, în consecință, ca fiecare parte să furnizeze o contribuție care, în lipsa unui acord de cooperare, nu ar trebui furnizată de ea însăși, ci de una dintre celelalte părți.

21

În acest context, Oberlandesgericht Koblenz (Tribunalul Regional Superior din Koblenz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 12 alineatul (4) litera (a) din [Directiva 2014/24] trebuie interpretat în sensul că este suficient, pentru a exista o cooperare, ca o autoritate contractantă, responsabilă pe teritoriul său cu valorificarea și cu eliminarea deșeurilor, să nu îndeplinească ea însăși în mod integral obligația de valorificare și de eliminare care îi revine doar în temeiul dreptului național și care necesită mai multe operațiuni, ci să însărcineze o altă autoritate contractantă, care nu depinde de ea și care este de asemenea responsabilă cu valorificarea și cu eliminarea deșeurilor pe propriul teritoriu, să efectueze, în schimbul unei remunerații, una dintre operațiunile necesare?”

22

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că nu se poate considera că există o cooperare între autorități contractante în cazul în care o autoritate contractantă, responsabilă pe teritoriul său cu o misiune de interes public, nu îndeplinește ea însăși în întregime această misiune, care îi revine doar în temeiul dreptului național și care necesită îndeplinirea mai multor operațiuni, ci însărcinează o altă autoritate contractantă, care nu depinde de ea și care este de asemenea responsabilă cu această misiune de interes public pe propriul teritoriu, să efectueze una dintre operațiunile necesare în schimbul unei remunerații.

23

Trebuie arătat de la bun început că noțiunea de „cooperare” care figurează la articolul 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24 nu este definită de această directivă.

24

Potrivit unei jurisprudențe constante, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul său și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster, C‑287/98, EU:C:2000:468, punctul 43, precum și Hotărârea din 21 martie 2019, Falck Rettungsdienste și Falck, C‑465/17, EU:C:2019:234, punctul 28).

25

Rezultă din articolul 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24 că un contract încheiat exclusiv între două sau mai multe autorități contractante nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în cazul în care instituie sau pune în aplicare o cooperare între autoritățile contractante participante, cu scopul de a asigura că prestarea serviciilor publice pe care trebuie să o efectueze se realizează în vederea îndeplinirii obiectivelor comune.

26

Însuși modul de redactare a acestei dispoziții plasează astfel noțiunea de „cooperare” chiar în centrul dispozitivului de excludere prevăzut la dispoziția menționată.

27

În această privință, este lipsit de importanță că textul definitiv al articolului 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24 nu se mai referă, contrar articolului 11 alineatul (4) din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind achizițiile publice din 20 decembrie 2011 [COM(2011) 896 final], la cerința „unei veritabile cooperări între autoritățile contractante participante”.

28

Astfel, cu excepția cazului în care se consideră că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a institui un dispozitiv întemeiat pe o cooperare care nu ar fi veritabilă sau chiar de a încălca efectul util al cooperării orizontale între autoritățile contractante, trebuie arătat că cerința „unei veritabile cooperări” reiese din precizarea, enunțată în considerentul (33) al treilea paragraf al Directivei 2014/24, potrivit căreia cooperarea trebuie „să se bazeze pe un concept cooperatist”. O asemenea formulare, în aparență tautologică, trebuie interpretată în sensul că face trimitere la cerința efectivității cooperării astfel stabilite sau puse în aplicare.

29

Rezultă că participarea comună a tuturor părților la acordul de cooperare este indispensabilă pentru a asigura că prestarea serviciilor publice pe care trebuie să o efectueze se realizează și că această condiție nu poate fi considerată îndeplinită atunci când singura contribuție a anumitor cocontractanți se limitează la o simplă rambursare a cheltuielilor, precum cele prevăzute la articolul 5 din convenția în discuție în litigiul principal.

30

De altfel, în cazul în care o astfel de rambursare a cheltuielilor ar fi suficientă în sine pentru a caracteriza o „cooperare” în sensul articolului 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24, nu ar putea fi stabilită nicio diferențiere între o astfel de „cooperare” și un „contract de achiziții publice” care nu intră sub incidența excluderii prevăzute la această dispoziție.

31

Această interpretare a noțiunii de „cooperare”, în sensul articolului 12 alineatul (4) din această directivă, este de altfel confirmată de considerentul (31) al doilea paragraf din directiva menționată, care prevede că simplul fapt că ambele părți la un acord sunt autorități publice nu exclude în sine aplicarea normelor privind achizițiile publice.

32

În plus, încheierea unui acord de cooperare între entități care aparțin sectorului public trebuie să fie rezultatul unui demers de cooperare între părțile la acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2009, Comisia/Germania, C‑480/06, EU:C:2009:357, punctul 38). Elaborarea unei cooperări între entități din sectorul public prezintă într‑adevăr o dimensiune intrinsec colaborativă, care lipsește în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice care intră sub incidența normelor prevăzute de Directiva 2014/24.

33

Astfel, pregătirea unui acord de cooperare presupune ca entitățile din sectorul public care intenționează să încheie un astfel de acord să definească în comun nevoile lor și soluțiile care trebuie date la acestea. În schimb, o astfel de fază de evaluare și de definire a nevoilor este, ca regulă generală, unilaterală în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice obișnuit. În această din urmă ipoteză, autoritatea contractantă se limitează, astfel, să lanseze o cerere de ofertă în care să se menționeze specificațiile pe care le‑a adoptat ea însăși.

34

Rezultă că existența unei cooperări între entități care aparțin sectorului public se întemeiază pe o strategie comună partenerilor acestei cooperări și necesită ca autoritățile contractante să își unească eforturile pentru a furniza servicii publice.

35

În speță, din decizia de trimitere reiese că acordul încheiat între sindicat și district nu evidențiază nicio formă de cooperare între aceste părți contractante. Astfel, instanța de trimitere a arătat în esență că numai clauza cuprinsă la articolul 2 alineatul 3 din convenția în discuție în litigiul principal poate conduce la dezvoltarea unei cooperări între părțile contractante. Cu toate acestea, după ce părțile contractante au susținut că clauza menționată constituia o declarație de intenție, sindicatul a admis în mod expres, în cadrul procedurii în fața Vergabekammer Rheinland‑Pfalz (Camera pentru Achiziții Publice a landului Renania‑Palatinat), că respectiva clauză era lipsită de obiect.

36

În plus, din dosarul de care dispune Curtea nu pare să reiasă că încheierea convenției în discuție în litigiul principal constituie rezultatul unui demers de cooperare între sindicat și district, aspect a cărui verificare va reveni însă instanței de trimitere.

37

În sfârșit, nici faptul că, în conformitate cu articolul 2 alineatul 2 și cu articolul 4 alineatul 3 din convenția în discuție în litigiul principal, sindicatul trebuie să preia deșeurile reziduale în vederea depozitării acestora, care reprezintă 46 % din intrări, nici împrejurarea că remunerația districtului ia doar forma, în temeiul articolului 5 alineatul 1 din această convenție, a unei rambursări a cheltuielilor fără luarea în considerare a unei marje de profit pentru cheltuielile de funcționare curente nu pot fi suficiente pentru a stabili existența unei veritabile cooperări între sindicat și district.

38

În consecință, convenția în discuție în litigiul principal pare să aibă ca obiect numai dobândirea unei prestații în schimbul plății unei remunerații. În aceste condiții și sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, contractul de achiziții publice în discuție în litigiul principal nu ar fi vizat de excluderea prevăzută la articolul 12 alineatul (4) din Directiva 2014/24.

39

Ținând seama de tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că nu se poate considera că există o cooperare între autorități contractante în cazul în care o autoritate contractantă, responsabilă pe teritoriul său cu o misiune de interes public, nu îndeplinește ea însăși în întregime această misiune, care îi revine doar în temeiul dreptului național și care necesită îndeplinirea mai multor operațiuni, ci însărcinează o altă autoritate contractantă, care nu depinde de ea și care este de asemenea responsabilă cu această misiune de interes public pe propriul teritoriu, să efectueze una dintre operațiunile necesare în schimbul unei remunerații.

40

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 12 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE trebuie interpretat în sensul că nu se poate considera că există o cooperare între autorități contractante în cazul în care o autoritate contractantă, responsabilă pe teritoriul său cu o misiune de interes public, nu îndeplinește ea însăși în întregime această misiune, care îi revine doar în temeiul dreptului național și care necesită îndeplinirea mai multor operațiuni, ci însărcinează o altă autoritate contractantă, care nu depinde de ea și care este de asemenea responsabilă cu această misiune de interes public pe propriul teritoriu, să efectueze una dintre operațiunile necesare în schimbul unei remunerații.