–

pentru Bank BGŻ BNP Paribas S. A., de M. Konieczny și de M. Cymmerman, radcowie prawni;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós și de R. D. Gesztelyi, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman și de P. Huurnink, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de M. Owsiany‑Hornung, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 litera (a), a articolului 9 alineatul (3) și a articolului 20 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO 2005, L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „decizia‑cadru”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Centraal Justitieel IncassoBureau, Ministerie van Veiligheid en Justitie (CJIB) [Biroul central de recuperare judiciară din cadrul Ministerului Securității și Justiției (CJIB), Țările de Jos], privind recunoașterea și executarea unei sancțiuni financiare aplicate de Adm Verwerking Flitsgegevens CJIB HA Leeuwarden (Serviciul de prelucrare a datelor din memoria flash al CJIB din Leeuwarde, Țările de Jos) sucursalei cu sediul în Gdańsk (Polonia) a Bank BGŻ BNP Paribas S. A., cu sediul în Varșovia (Polonia).

3

Considerentele (1), (2) și (4) ale deciziei‑cadru au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiții”, prevede la litera (a):

„În sensul prezentei decizii‑cadru:

5

Articolul 4 din decizia‑cadru, intitulat „Transmiterea deciziilor și recursul la autoritatea centrală”, prevede la alineatul (1):

„O decizie împreună cu un certificat după cum se prevede în prezentul articol pot fi transmise autorităților competente dintr‑un stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul unei persoane juridice, are sediul social.”

6

Articolul 5 din decizia‑cadru, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei încriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor:

[…]”

7

Potrivit articolului 6 din decizia‑cadru, intitulat „Recunoașterea și executarea hotărârilor”:

„Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul din temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.”

8

Sub titlul „Legea care guvernează executarea”, articolul 9 alineatele (1) și (3) din decizia‑cadru prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere alineatului (3) din prezentul articol și articolului 10, executarea deciziei este guvernată de legislația statului executant în același mod ca o sancțiune financiară a statului executant. Numai autoritățile statului executant sunt competente să decidă cu privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile legate de acestea, inclusiv temeiurile de încetare a executării.

[…]

(3)   O sancțiune financiară impusă împotriva unei persoane juridice este executată chiar dacă statul executant nu recunoaște principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.”

9

Potrivit articolului 20 din decizia‑cadru, intitulat „Punere în aplicare”:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii‑cadru până la 22 martie 2007.

(2)   Fiecare stat membru poate limita aplicarea sa, pentru o perioadă de până la cinci ani de la data intrării în vigoare a prezentei decizii‑cadru:

[…]

10

Considerentele (1) și (2) ale Directivei (UE) 2015/413 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2015 de facilitare a schimbului transfrontalier de informații privind încălcările normelor de circulație care afectează siguranța rutieră (JO 2015, L 68, p. 9) au următorul cuprins:

11

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede că aceasta se aplică, printre altele, în cazul excesului de viteză.

12

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Procedura pentru schimbul de informații între statele membre”, prevede la alineatul (3) al treilea paragraf:

„Statul membru în care s‑a săvârșit încălcarea utilizează, în temeiul prezentei directive, datele obținute în scopul de a stabili persoana răspunzătoare pentru încălcările normelor de circulație care afectează siguranța rutieră enumerate la articolul 2 din prezenta directivă.”

13

Capitolele 66a și 66b din Kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală, denumit în continuare „CPP”) au transpus în ordinea juridică poloneză dispozițiile deciziei‑cadru.

14

Intitulat „Cererea unui stat membru al [Uniunii] referitoare la executarea unei decizii definitive privind o sancțiune financiară”, capitolul 66b din CPP prevede la articolul 611ff:

„§ 1.   În cazul în care un stat membru al [Uniunii], denumit în prezentul capitol «stat emitent al deciziei», cere executarea unei decizii definitive privind o sancțiune financiară, această decizie este pusă în executare de tribunalul districtual din districtul în care autorul are bunuri sau venituri sau are o reședință permanentă sau temporară. În sensul dispozițiilor prezentului capitol, «sancțiune financiară» înseamnă obligația autorului de a plăti următoarele sume conform deciziei:

[…]

§ 6.   Dacă dispozițiile prezentului capitol nu prevăd altfel, pentru executarea deciziilor menționate la alineatul 1, se aplică dreptul polonez. […]”

15

Articolul 611fg din CPP prevede:

„Se poate refuza executarea deciziei menționate la articolul 611ff alineatul 1 în cazul în care:

[…]”

16

Potrivit articolului 611fh din CPP:

„§ 1.   Instanța se pronunță asupra executării unei decizii privind sancțiuni financiare într‑o ședință la care pot participa Ministerul Public, autorul – dacă se află pe teritoriul Republicii Polone, precum și apărătorul acestuia – dacă se prezintă. În cazul în care autorul nu se află pe teritoriul Republicii Polone și nu are apărător, președintele instanței competente pentru examinarea cauzei poate numi un avocat din oficiu.

§ 2.   Ordonanța instanței referitoare la executarea unei decizii privind sancțiuni financiare poate face obiectul unei căi de atac.

§ 3.   O decizie definitivă de impunere a unor sancțiuni financiare însoțită de un certificat precum cel prevăzut la articolul 611ff alineatul 2 constituie un titlu executoriu și este executorie în Republica Polonă după emiterea ordonanței privind executarea.

§ 4.   În cazul în care informațiile transmise de către statul emitent nu sunt suficiente pentru a lua o decizie în ceea ce privește executarea unei decizii privind sancțiuni financiare, instanța solicită unei instanțe sau altei autorități competente din statul emitent să le completeze în termenul stabilit.

§ 5.   În cazul nerespectării termenului prevăzut la alineatul 4, ordonanța privind executarea deciziei se emite pe baza informațiilor trimise anterior.”

17

Ustawa o odpowiedzialności podmiotów zbiorowych za czyny zabronione pod groźbą kary (Legea privind răspunderea entităților colective pentru fapte ilicite susceptibile de sancțiuni din 28 octombrie 2002 (Dz. U. nr. 197, poziția 1661), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la articolul 2:

„1.   Constituie o entitate colectivă […] o persoană juridică sau o entitate organizațională fără personalitate juridică, căreia dispoziții speciale îi recunosc capacitatea juridică, cu excepția Trezoreriei naționale, a colectivităților teritoriale și a asociațiilor de astfel de colectivități.

2.   Constituie de asemenea o entitate colectivă în sensul legii o societate comercială cu participația Trezoreriei naționale, a unei colectivități teritoriale sau a unei asociații de astfel de colectivități, o societate de capitaluri în curs de constituire, o entitate în lichidare sau un antreprenor care nu este o persoană fizică, precum și o entitate organizațională străină.”

18

Potrivit articolului 22 din această lege:

„Dispozițiile Codului de procedură penală se aplică prin analogie în procedurile privind răspunderea entităților colective pentru actele susceptibile de sancțiuni, dacă dispozițiile prezentei legi nu prevăd altfel. […]”

19

Kodeks postępowania w sprawach o wykroczenia (Codul de procedură în materie de contravenții) prevede la articolul 116b alineatul 1:

„Prevederile capitolelor 66a și 66b din Codul de procedură penală se aplică prin analogie în cazul cererilor care provin dintr‑un stat membru al [Uniunii] și care au ca obiect executarea unor amenzi, a unor sancțiuni financiare suplimentare, a unei obligații de reparare a unui prejudiciu sau a deciziei privind suportarea cheltuielilor de judecată, precum și cererilor de executare a unei decizii de aplicare a unei sancțiuni financiare pronunțate de o instanță sau de o altă autoritate a unui stat membru al [Uniunii].”

20

Articolul 92a din capitolul XI, intitulat „Contravenții în materia siguranței și a ordinii în transporturi”, din Kodeks Wykroczeń (Codul contravențiilor) prevede:

„Conducătorul auto care nu respectă limita de viteză stabilită de lege sau un semn rutier este sancționat cu amendă.”

21

Potrivit articolului 33 din Kodeks cywilny (Codul civil), sunt persoane juridice Trezoreria națională și organismele cărora li se conferă personalitate juridică prin norme specifice.

22

Articolul 64 alineatul 1 din Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă) prevede că orice persoană fizică sau juridică are capacitatea de a fi parte în cadrul unui proces (capacitate procesuală). De asemenea, acesta prevede că au capacitate procesuală organismele fără personalitate juridică cărora legea le conferă această capacitate.

23

Articolul 5 punctul 4 din Ustawa o swobodzie działalności gospodarczej (Legea privind libera exercitare a activității economice) din 2 iulie 2004 (Dz. U. nr. 173, poziția 1807) definește „sucursala” ca fiind o parte distinctă și independentă din punct de vedere organizațional a activității economice desfășurată de antreprenor în afara sediului său ori a sediului său principal de activitate.

24

La 9 iulie 2017, CJIB a sesizat Sąd Rejonowy Gdańsk‑Południe w Gdańsku (Tribunalul Districtual Gdańsk Sud din Gdańsk, Polonia) cu o cerere de recunoaștere și de executare a deciziei din 25 noiembrie 2016 a Serviciului de prelucrare a datelor din memoria flash al CJIB din Leeuwarde (denumită în continuare „decizia din 25 noiembrie 2016”) prin s‑a aplicat o amendă de 36 de euro Bank BGŻ BNP Paribas S. A., cu sediul în Gdańsk (denumită în continuare „Bank BGŻ BNP Paribas Gdańsk”), sucursala Bank BGŻ BNP Paribas, cu sediul în Varșovia.

25

Fapta sancționată fusese comisă la Utrecht (Țările de Jos) la 13 noiembrie 2016 și consta în depășirea cu 6 km/h a vitezei legale de către conducătorul unui autovehicul înmatriculat pe numele Bank BGŻ BNP Paribas Gdańsk.

26

Din certificatul anexat la decizia din 25 noiembrie 2016 de CJIB rezultă că Bank BGŻ BNP Paribas Gdańsk nu a fost audiată în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat această decizie, dar a fost informată cu privire la dreptul său de a contesta temeinicia acuzațiilor reținute împotriva sa, însă nu a exercitat o cale de atac în termenul stabilit. Din decizia de trimitere reiese că, prin urmare, decizia din 25 noiembrie 2016 a rămas definitivă la 6 ianuarie 2017 și că, potrivit dreptului neerlandez, executarea sancțiunii pe care această decizie o impune se va prescrie la 6 ianuarie 2022.

27

Instanța de trimitere a organizat o ședință în vederea examinării cererii formulate de CJIB, menționată la punctul 24 din prezenta hotărâre, la care părțile din litigiul principal nu s‑au înfățișat și nu au prezentat observații.

28

Această instanță arată că capitolul 66b din CPP, care a transpus în dreptul polonez dispozițiile deciziei‑cadru, se aplică atât executării deciziilor pronunțate în materie de infracțiuni, cât și executării deciziilor pronunțate în materie contravențională, în temeiul trimiterii la acest capitol care figurează la articolul 116b alineatul 1 din Codul de procedură în materie de contravenții.

29

Cu toate acestea, instanța menționată apreciază că transpunerea deciziei‑cadru în dreptul polonez nu este completă, în măsura în care în dreptul polonez nu figurează obligația impusă statului executant, la articolul 9 alineatul (3) din aceasta, de a proceda la executarea sancțiunilor financiare aplicate unei persoane juridice chiar dacă acest stat nu cunoaște principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.

30

În opinia instanței de trimitere, articolul 611ff din CPP face referire la „autorul” faptei sancționate, precum și la „reședința permanentă sau temporară a acestuia”. Deși sensul comun al noțiunii de „autor” ar putea face obiectul unei interpretări largi, care să includă atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, o interpretare contextuală a acestei noțiuni, în lumina economiei CPP, precum și lipsa oricărei referiri la sediul statutar ar conduce la concluzia că noțiunea de „autor”, în sensul articolului 611ff din CPP, acoperă numai persoanele fizice.

31

În consecință, articolul 611ff și următoarele din CPP nu ar prevedea posibilitatea executării unei decizii prin care se aplică o sancțiune financiară unei persoane juridice.

32

Potrivit instanței de trimitere, o astfel de posibilitate nu ar fi prevăzută nici de Legea privind răspunderea entităților colective pentru fapte ilicite susceptibile de sancțiuni, în măsura în care această lege nu se aplică în cazul contravențiilor săvârșite de entități colective, domeniul său de aplicare fiind limitat la infracțiuni cu caracter penal sau fiscal.

33

Transpunerea incompletă a deciziei‑cadru în ordinea juridică poloneză ar determina, prin urmare, lipsa unor norme referitoare la posibilitatea recunoașterii și executării sancțiunilor financiare aplicate unor persoane juridice, având drept consecință refuzul sistematic al instanțelor poloneze de a proceda la recunoașterea și la executarea deciziilor de aplicare a unor astfel de sancțiuni.

34

Instanța de trimitere observă că din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503), reiese că, chiar dacă deciziile‑cadru sunt lipsite de efect direct, revine autorităților naționale și în special instanțelor naționale, atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate, sarcina de a interpreta dreptul național în conformitate cu dispozițiile lor, pentru a asigura deplina eficacitate a dreptului Uniunii. Cu toate acestea, principiul interpretării conforme nu ar putea servi drept temei al unei interpretări contra legem a dreptului național.

35

Or, instanța de trimitere susține că o interpretare largă a noțiunii de „autor” de natură să includă persoanele juridice, pentru a asigura conformitatea dreptului polonez cu decizia‑cadru, ar echivala cu efectuarea unei astfel de interpretări contra legem.

36

În consecință, această instanță ridică, în cadrul primei întrebări, problema consecințelor care trebuie deduse din constatarea neconformității dreptului polonez cu decizia‑cadru și în special dacă, într‑o asemenea situație, este obligată să înlăture aplicarea normei naționale atunci când aceasta din urmă nu poate face obiectul unei interpretări conforme sau să o înlocuiască, în lipsa altor dispoziții de drept național compatibile, cu norma care figurează în această decizie‑cadru.

37

În cadrul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică de asemenea problema noțiunii de „persoană juridică”. În această privință, arată că, potrivit dreptului polonez, sucursala unei persoane juridice este menționată în Registrul comerțului, fără a dispune însă de un sediu propriu. În pofida independenței sale organizatorice, sucursala nu ar avea personalitate juridică distinctă de societatea‑mamă și nu ar putea să stea în judecată. În schimb, s‑ar părea că în dreptul neerlandez noțiunea de „persoană juridică” include și unitățile organizaționale ale unei persoane juridice.

38

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea de „persoană juridică”, în sensul articolului 1 litera (a) și al articolului 9 alineatul (3) din decizia‑cadru, trebuie înțeleasă ca fiind o noțiune autonomă de drept al Uniunii sau dacă aceasta trebuie interpretată în conformitate cu dreptul statului emitent ori în conformitate cu dreptul statului executant.

39

În opinia instanței de trimitere, această noțiune ar trebui interpretată în conformitate cu dreptul statului emitent în măsura în care revine acestui stat sarcina de a aplica o sancțiune financiară potrivit propriilor norme juridice.

40

În aceste condiții, Sąd Rejonowy Gdańsk‑Południe w Gdańsku (Tribunalul Districtual Gdańsk Sud din Gdańsk, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea de „persoană juridică”, ce figurează în special la articolul 1 litera (a) și la articolul 9 alineatul (3) din decizia‑cadru, trebuie interpretată în raport cu dreptul statului emitent al deciziei prin care se aplică o sancțiune financiară ori în raport cu dreptul statului executant sau dacă aceasta constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii.

42

În această privință, este necesar să se constate că, deși decizia‑cadru nu definește noțiunea de „persoană juridică”, dispozițiile sale fac trimitere la aceasta în mai multe rânduri, în special în textul articolului 1 litera (a) și al articolului 9 alineatul (3), a căror interpretare a fost solicitată de instanța de trimitere.

43

În lipsa unei astfel de definiții, trebuie să se facă referire, în vederea interpretării noțiunii menționate, la economia generală și la finalitatea deciziei‑cadru.

44

În ceea ce privește economia generală a deciziei‑cadru, articolul 5 din aceasta enumeră infracțiunile care conduc la recunoașterea și la executarea hotărârilor, fără verificarea dublei incriminări a faptei, și precizează că definiția acestor infracțiuni este prevăzută de dreptul statului emitent. Astfel cum a arătat de asemenea domnul avocat general la punctele 66 și 67 din concluzii, din acest articol rezultă că dreptul statului emitent reglementează elementele răspunderii penale, în special sancțiunea aplicabilă și entitatea vizată de această sancțiune.

45

În schimb, executarea unei decizii prin care se impune o sancțiune financiară este reglementată, în temeiul articolului 9 din decizia‑cadru, de legea statului executant, ceea ce implică, pe de o parte, că autoritățile acestui stat sunt singurele competente să decidă cu privire la modalitățile de executare și să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv motivele încetării executării, și, pe de altă parte, că o sancțiune financiară aplicată unei persoane juridice trebuie să fie executată chiar dacă statul executant nu recunoaște principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.

46

În consecință, potrivit economiei generale a deciziei‑cadru, noțiunea de „persoană juridică” trebuie interpretată în conformitate cu dreptul statului emitent al deciziei prin care se aplică o sancțiune financiară.

47

Această concluzie este susținută de finalitatea deciziei‑cadru.

48

În această privință, trebuie amintit, astfel cum reiese în special din articolele 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2) ale acesteia, că decizia‑cadru are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 5 din aceasta [Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 27, și Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 29].

49

Astfel, după cum a arătat și domnul avocat general la punctul 68 din concluzii, decizia‑cadru urmărește, fără a proceda la armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, să garanteze executarea sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce.

50

Principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei deciziei‑cadru, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate să recunoască o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului 4 din decizia‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuind să fie interpretate în mod restrictiv [Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 29, și Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 31].

51

În speță, din decizia de trimitere reiese că sancțiunea a cărei executare a fost solicitată de CJIB a fost aplicată în mod formal Bank BGŻ BNP Paribas Gdańsk, care este o sucursală a Bank BGŻ BNP Paribas, cu sediul în Varșovia, și care, potrivit dreptului polonez, nu are personalitate juridică și nici capacitate de a sta în judecată. Potrivit instanței de trimitere, această împrejurare ar putea conduce, în practică, la imposibilitatea de a executa o sancțiune financiară în temeiul deciziei‑cadru la cererea autorității competente dintr‑un alt stat membru.

52

Cu toate acestea, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, în dreptul polonez, o sucursală este lipsită de personalitate juridică distinctă de societatea căreia îi aparține. În aceste condiții, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă că faptele Bank BGŻ BNP Paribas Gdańsk ar fi imputabile Bank BGŻ BNP Paribas, sancțiunea putând fi considerată aplicată acesteia din urmă. Executarea sancțiunii pare, așadar, să poată fi angajată, potrivit dreptului statului membru executant, față de Bank BGŻ BNP Paribas.

53

În consecință, din moment ce sucursala și societatea care o deține ar constitui o singură entitate juridică de drept polonez, notificarea deciziei prin care se aplică o sancțiune financiară celei dintâi ar putea fi considerată ca echivalând cu notificarea celei de a doua, care dispune de capacitate de a sta în judecată, inclusiv în faza executării.

54

Pe de altă parte, trebuie arătat cu titlu mai general că dispozițiile Directivei 2015/413, aplicabile în cazul încălcării normelor de circulație care afectează siguranța rutieră și în special în cazul excesului de viteză, prevăd că statele membre trebuie să faciliteze, în spiritul cooperării loiale, schimbul transfrontalier de informații privind aceste încălcări pentru a facilita aplicarea sancțiunilor, atunci când încălcările respective au fost săvârșite într‑un alt stat membru decât cel în care vehiculul în cauză a fost înmatriculat, și să contribuie astfel la realizarea obiectivului urmărit de această directivă, care este acela de a asigura un nivel ridicat de protecție pentru toți utilizatorii drumurilor din Uniune.

55

În acest scop, schimbul transfrontalier de informații implică, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 73 din concluzii, ca datele furnizate de statul membru de înmatriculare, în speță statul executant, să permită nu numai identificarea titularului înmatriculării vehiculului, ci și a persoanei care este răspunzătoare pentru acesta în dreptul național în cazul unei încălcări a normelor de circulație, pentru a facilita executarea unor eventuale sancțiuni financiare.

56

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că noțiunea de „persoană juridică”, ce figurează în special la articolul 1 litera (a) și la articolul 9 alineatul (3) din decizia‑cadru, trebuie interpretată în raport cu dreptul statului emitent al deciziei prin care se aplică o sancțiune financiară.

57

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă decizia‑cadru trebuie interpretată în sensul că impune unei instanțe a unui stat membru să lase neaplicată o dispoziție a dreptului național incompatibilă cu articolul 9 alineatul (3) din decizia‑cadru.

58

Astfel cum reiese din dispozițiile coroborate ale deciziei‑cadru, în special ale articolului 1 litera (a) și ale articolului 9 alineatul (3) din aceasta, o sancțiune financiară, în sensul acestei decizii‑cadru, aplicată unei persoane juridice trebuie să fie executată de statul executant. Decizia‑cadru, al cărui caracter obligatoriu a fost subliniat de jurisprudență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino, C‑105/03, EU:C:2005:386, punctele 33 și 34), impune, în consecință, statelor membre o obligație de a executa o astfel de sancțiune financiară, independent de aspectul dacă reglementările naționale cunosc principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.

59

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă este obligată, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea unei dispoziții de drept național atunci când aceasta din urmă nu poate face obiectul unei interpretări conforme sau, în lipsa altor dispoziții de drept național compatibile, să le înlocuiască cu dispozițiile deciziei‑cadru înseși.

60

În această privință, este necesar să se amintească, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, că, pentru a asigura efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune, printre altele, instanțelor naționale să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor național în conformitate cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 57).

61

În cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația să lase neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 58 și 61, precum și jurisprudența citată).

62

În schimb, o dispoziție de drept al Uniunii care este lipsită de efect direct nu poate fi invocată, ca atare, în cadrul unui litigiu care intră sub incidența dreptului Uniunii, pentru a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale care i‑ar fi contrară (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 62).

63

Astfel, Curtea a statuat că obligația unei instanțe naționale de a lăsa neaplicată o dispoziție a dreptului său intern contrară unei dispoziții a dreptului Uniunii, în cazul în care rezultă din supremația recunoscută acestei din urmă dispoziții, este totuși condiționată de efectul direct al dispoziției respective în litigiul cu care instanța menționată este sesizată. În consecință, instanța națională nu este ținută, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o dispoziție a dreptului său național contrară unei dispoziții a dreptului Uniunii dacă această din urmă dispoziție este lipsită de efect direct (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 68).

64

În ceea ce privește decizia‑cadru, aceasta a fost adoptată pe baza fostului al treilea pilon al Uniunii, printre altele în temeiul articolului 31 alineatul (1) litera (a) din Tratatul UE și al articolului 34 alineatul (2) litera (b) din Tratatul UE. În măsura în care decizia‑cadru nu a făcut obiectul unei abrogări, anulări sau modificări ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rezultă din articolul 9 din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, anexat la tratate, că efectele sale continuă să fie reglementate de Tratatul UE și că aceasta este, astfel, lipsită de efect direct (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 69 și 70).

65

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că, deși deciziile‑cadru nu pot avea efect direct, caracterul lor obligatoriu implică totuși pentru autoritățile naționale o obligație de interpretare conformă a dreptului lor național începând de la data expirării termenului de transpunere a acestor decizii‑cadru (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 72 și jurisprudența citată).

66

La aplicarea dreptului intern, aceste autorități sunt obligate, așadar, în cea mai mare măsură posibilă, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a deciziei‑cadru și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 73 și 77 și jurisprudența citată).

67

Totuși, trebuie amintit că principiul interpretării conforme a dreptului național are anumite limite determinate, pe de o parte, de imposibilitatea stabilirii sau agravării, în temeiul unei decizii‑cadru și independent de o lege adoptată pentru punerea în aplicare a acesteia, a răspunderii penale a celor care au comis o infracțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C‑554/14, EU:C:2016:835, punctele 63 și 64, precum și Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 32) și, pe de altă parte, de imposibilitatea interpretării contra legem a dreptului național (Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 33 și jurisprudența citată).

68

În acest context, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că instanța națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a da unei dispoziții naționale o interpretare conformă cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat sau este aplicată într‑o asemenea manieră de autoritățile naționale competente (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 79 și jurisprudența citată). Aceste considerații sunt valabile, a fortiori, în ceea ce privește pozițiile doctrinare.

69

În speță, este necesar să se observe, în primul rând, că, deși instanța de trimitere arată că imposibilitatea de a interpreta dreptul polonez în conformitate cu obiectivele deciziei‑cadru rezultă de asemenea din jurisprudența națională, inclusiv din cea provenită de la instanțele de apel, și din poziția unei părți a doctrinei, această instanță nu se poate întemeia numai pe aceste elemente pentru a considera că se află în imposibilitatea de a interpreta acest drept în conformitate cu dreptul Uniunii.

70

În al doilea rând, trebuie să se constate că, în mod contrar celor sugerate de guvernul polonez și de Comisia Europeană, instanța de trimitere consideră că o interpretare a dreptului polonez în vederea asigurării conformității sale cu decizia‑cadru ar echivala cu efectuarea unei interpretări contra legem a acestui drept. Potrivit acestei instanțe, noțiunea de „autor”, utilizată la articolul 611ff alineatul 1 din CPP, nu poate fi interpretată în sens larg, de natură să includă și persoanele juridice. În plus, nicio altă dispoziție națională, inclusiv Legea privind răspunderea entităților colective pentru fapte ilicite susceptibile de sancțiuni care nu s‑ar aplica contravențiilor, nu ar permite să se asigure conformitatea dreptului polonez cu decizia‑cadru.

71

În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor naționale, Curtea este în principiu obligată să se întemeieze pe afirmațiile care rezultă din decizia de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, ET, C‑97/18, EU:C:2019:7, punctul 24 și jurisprudența citată).

72

Prin urmare, numai instanța de trimitere are competența de a aprecia dacă dreptul polonez poate fi interpretat în sensul că permite executarea sancțiunilor financiare aplicate persoanelor juridice, în conformitate cu cerința impusă la articolul 9 alineatul (3) din decizia‑cadru.

73

Cu toate acestea, Curtea, chemată să ofere instanței naționale răspunsuri utile în cadrul unei trimiteri preliminare, este competentă să dea indicații, întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile care i‑au fost prezentate, de natură să permită instanței naționale să se pronunțe (Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 40 și jurisprudența citată).

74

În speță, este necesar să se arate că, potrivit observațiilor guvernului polonez și ale Comisiei, dispozițiile capitolului 66b din CPP ar constitui un temei juridic adecvat pentru a proceda la recunoașterea și la executarea deciziilor de aplicare a unor sancțiuni financiare persoanelor juridice ca urmare a săvârșirii unei contravenții, în măsura în care nimic nu s‑ar opune unei interpretări largi a noțiunii de „autor”. În special, guvernul polonez consideră că lipsa unei referiri la sediul social în dispozițiile acestui capitol nu ar fi un obstacol insurmontabil în calea unei astfel de interpretări. În această privință, arată că articolul 611ff alineatul 1 din CPP stabilește competența de a proceda la executarea unei sancțiuni financiare și în favoarea instanței în a cărei rază teritorială „autorul” deține bunuri sau venituri, acest criteriu fiind pe deplin aplicabil persoanelor juridice.

75

Asemenea guvernului polonez și Comisiei, domnul avocat general a arătat, la punctul 54 din concluzii, că, pentru a interpreta noțiunea de „autor” în sensul dispozițiilor CPP referitoare la executarea sancțiunilor financiare, nu este necesar să se facă referire la această noțiune în sensul dreptului penal material și că această noțiune poate fi interpretată în sensul că face trimitere la entitatea vizată de o sancțiune financiară definitivă, indiferent dacă este vorba despre o persoană juridică sau despre o persoană fizică.

76

De altfel, potrivit dosarului de care dispune Curtea, mai multe instanțe poloneze au admis deja cereri de executare a unor sancțiuni financiare impuse în Țările de Jos unor persoane juridice pentru infracțiuni rutiere.

77

Astfel, având în vedere considerațiile care precedă, îi revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o asemenea interpretare a noțiunii de „autor” este posibilă în contextul capitolului 66b din CSP.

78

În sfârșit, este necesar să se arate că o astfel de interpretare nu ar conduce la o eventuală agravare a răspunderii persoanelor juridice, având în vedere că întinderea acestei răspunderi este determinată de dreptul statului emitent.

79

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că decizia‑cadru trebuie interpretată în sensul că nu impune unei instanțe a unui stat membru să lase neaplicată o dispoziție de drept național incompatibilă cu articolul 9 alineatul (3) din decizia‑cadru, întrucât această dispoziție este lipsită de efect direct. Cu toate acestea, instanța de trimitere este obligată să procedeze, în cea mai mare măsură posibilă, la o interpretare conformă a dreptului național pentru a asigura un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de această decizie‑cadru.

80

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: