1.

O asociație de deținători de valori mobiliare a introdus la Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) o acțiune în despăgubire pentru deprecierea acțiunilor deținute de aceștia la o societate cu sediul în Regatul Unit, ca urmare a unei scurgeri de petrol din instalațiile societății respective în golful Mexic.

2.

În cadrul acestui litigiu, instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 2 ). Având în vedere că prejudiciile care fac obiectul acțiunii sunt pur patrimoniale, instanța de trimitere întâmpină dificultăți în ceea ce privește stabilirea competenței sale, în lumina hotărârilor anterioare ale Curții, în special a Hotărârilor Kolassa, Universal și Löber ( 3 ).

3.

Îndoielile instanței de trimitere evidențiază riscurile inerente interpretărilor largi în acest domeniu, precum cea potrivit căreia competența judiciară internațională se stabilește în funcție de „împrejurările specifice” ale cauzei. În același timp, îndoielile respective oferă oportunitatea de a nuanța sau, dacă este cazul, de a examina aceste interpretări.

4.

În considerentul (16) se arată următoarele:

„În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta […]”

5.

Potrivit articolului 4:

(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.

[…]”

6.

Conform articolului 7:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

7.

În conformitate cu articolul 305a din cartea 3 din BW ( 5 ):

„1.   Orice fundație sau asociație care are capacitate juridică deplină poate introduce o acțiune în justiție în apărarea intereselor similare ale altor persoane, în măsura în care aceasta asigură o astfel de apărare în conformitate cu statutul său.

[…]

3.   O acțiune precum cea menționată la alineatul 1 nu poate avea ca obiect […] o despăgubire în bani.

[…]”

8.

Vereniging van Effectenbezitters (asociație de deținători de valori mobiliare, denumită în continuare „VEB”) este o asociație cu sediul în Haga (Țările de Jos), al cărei scop statutar constă în apărarea intereselor deținătorilor de valori mobiliare.

9.

BP plc (denumită în continuare „BP”) este o întreprindere de petrol și gaze prezentă pe plan global, cu sediul în Londra (Regatul Unit). Acțiunile sale ordinare sunt cotate la bursele din Londra și Frankfurt.

10.

În luna aprilie 2010, a avut loc o explozie pe o platformă petrolieră închiriată de BP în golful Mexic, care a provocat daune grave mediului.

11.

La 17 aprilie 2015, VEB a acționat în justiție BP la rechtbank van Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam, Țările de Jos), introducând, în temeiul articolului 3:305a din BW, o acțiune colectivă în numele tuturor persoanelor care, în perioada cuprinsă între 16 ianuarie 2007 și 25 iunie 2010, au cumpărat, au deținut sau au vândut acțiuni ordinare ale BP prin intermediul unui cont de investiții deschis în Țările de Jos sau al unui cont de investiții al unei bănci și/sau al unei societăți de investiții cu sediul în Țările de Jos (denumiți în continuare „acționarii societății BP”).

12.

VEB a solicitat rechtbank van Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) să constate că:

13.

BP a contestat competența instanțelor neerlandeze, invocând Regulamentul nr. 1215/2012. Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) s‑a declarat necompetent, iar gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos) a confirmat această decizie.

14.

VEB a declarat recurs la Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

15.

Trimiterea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 25 septembrie 2019.

16.

Au formulat observații scrise VEB, BP și Comisia Europeană. După anularea ședinței stabilite inițial, Curtea le‑a adresat anumite întrebări pentru a se răspunde în scris, la care au răspuns la 8 octombrie 2020.

17.

La indicațiile Curții, prezentele concluzii se vor referi exclusiv la primele două întrebări preliminare.

18.

Înainte de a le analiza, considerăm oportun să amintim că:

19.

În prima și în cea de a doua întrebare preliminară, se succed mai multe întrebări cu privire la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

20.

Succesiunea acestor întrebări poate fi rezumată după cum urmează:

21.

În orice caz, trebuie menționate aspectele care nu au fost contestate și care au fost reținute. Acestea sunt:

22.

Îndoielile exprimate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) au la bază așa‑numita „abordare holistică” ( 16 ), utilizată de Curte în legătură cu articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, în vederea aplicării sale în anumite litigii în domeniul investițiilor ( 17 ), în care se considera că prejudiciul s‑a produs la locul unde este deschis contul investitorului ( 18 ).

23.

Deși este cert că localizarea contului investitorului contribuia la identificarea instanței competente, trebuie să subliniem totuși că astfel de situații au existat în contexte calificate de Curte drept „special[e]” ( 19 ), ca urmare a faptului că:

24.

Avem îndoieli că localizarea unui cont al reclamantului, deschis în statul membru a cărui jurisdicție este în discuție, reprezintă un indiciu util, chiar și în prezența unor elemente suplimentare, pentru orice litigiu în materia răspunderii extracontractuale pentru prejudiciile cauzate investițiilor ca urmare a unor informații incomplete. Dimpotrivă, considerăm că aceasta este o chestiune deschisă, inclusiv dacă luăm în considerare abordarea Curții în acest sens.

25.

În măsura în care un cont de investiții reflectă o valoare patrimonială, iar acest cont suferă un prejudiciu, locul unde este deschis ar putea reprezenta, în principiu, locul unde s‑a produs prejudiciul pur financiar al deținătorului său. Această localizare geografică a prejudiciului este, totuși, abstractă sau fictivă, la fel ca oricare alta care vizează daune morale ( 20 ).

26.

Totuși, atunci când se optează pentru situarea acestor prejudicii în unul dintre locurile posibile, nu se poate pierde din vedere scopul normei în cauză. Importanța unui cont de investiții (sau a unui cont bancar, în sens larg) este discutabilă din această perspectivă: însăși jurisprudența Curții confirmă insuficiența acestei legături.

27.

Locul unde este deschis contul avantajează într‑o măsură mai mare acționarul, în special dacă acesta coincide cu locul unde își are domiciliul sau reședința, ceea ce, în cazul consumatorilor sau al micilor investitori, este în acord cu obiectivele de politică legislativă ale normelor de drept material ( 21 ). Totuși, această politică nu poate fi promovată în detrimentul obiectivului specific al Regulamentului nr. 1215/2012, astfel cum rezultă din versiunea sa actuală.

28.

Localizarea unui cont poate contribui la proximitatea obiectivă dintre litigiu și instanță, dar aceasta nu ar trebui supraestimată. Conturile în care sunt depuse valorile mobiliare sau în care se reflectă deprecierea lor nu condiționează, de exemplu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și nici întinderea prejudiciului rezultat.

29.

În plus, din perspectiva societății emitente a acțiunilor cotate, situarea conturilor acționarilor săi reprezintă o informație imprevizibilă, care nu permite o minimă anticipare a organelor judiciare competente internațional în fața cărora ar putea fi acționată în justiție.

30.

Este adevărat că, atunci când a luat decizia de a se lista la bursa unui alt stat decât cel unde își are sediul, un emitent de acțiuni acceptă în mod implicit că ar putea fi acționat în justiție în afara domiciliului său. Totuși, în măsura în care el nu are control asupra circulației ulterioare a valorilor sale mobiliare, situarea contului unui investitor ( 22 ) este pentru acesta aleatorie și imprevizibilă ( 23 ).

31.

În acest context, dacă se acceptă că localizarea contului reprezintă factorul determinant al competenței, nu se evită „posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta” ( 24 ). Mai degrabă, se facilitează această posibilitate.

32.

În Concluziile noastre prezentate în cauza Verein für Konsumenteninformation am arătat că lipsa unui prejudiciu fizic îngreunează identificarea locului unde s‑a produs prejudiciul și dă naștere la îndoieli cu privire la posibilitatea de a reține locul respectiv drept element de legătură în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 25 ).

33.

Amintim că, pentru acest motiv, Curții i s‑a sugerat în mod repetat să renunțe la alegerea dintre locul faptei și cel al prejudiciului, atunci când este vorba numai despre prejudicii patrimoniale. Ne‑am alăturat acestei abordări, precizând că am putea să o urmăm în anumite ipoteze, nu neapărat în mod general ( 26 ).

34.

Prin urmare, împărtășim rezervele privind interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 în contextul răspunderii extracontractuale pentru investițiile mobiliare pornind de la ipoteza că o daună morală se manifestă într‑un anumit loc și impunând, în plus, existența cumulativă a unor împrejurări specifice pentru a atribui competență instanțelor din locul respectiv ( 27 ).

35.

Un argument legat de securitatea juridică confirmă oportunitatea de a reflecta din nou asupra acestei abordări: la momentul procedural adecvat (în anumite cazuri, inclusiv a limine litis), instanța sesizată cu acțiunea trebuie să identifice elementele de legătură cu statul în care se află, din care va rezulta propria competență judiciară internațională, în lumina reglementărilor aplicabile. Nu numai din motive de ordin practic, ci, astfel cum am menționat, și din motive de securitate juridică, aceasta trebuie să aibă posibilitatea să se pronunțe cu ușurință cu privire la condiția respectivă, înainte de a proceda la analiza pe fond.

36.

O interpretare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, care impune o analiză a împrejurărilor specifice ale fiecărei cauze, în situații precum cea din speță, nu favorizează certitudinea rezultatului. În plus, însăși natura criteriului va genera, probabil, îndoieli cu privire la operatorii juridici și va conduce la strategii procedurale dilatorii, precum și la interpretări divergente în statele membre și la sesizarea Curții cu noi trimiteri preliminare ( 28 ).

37.

Astfel, în litigii precum cel în discuție aici, s‑ar putea să nu fie necesar să se recurgă la metoda grupării contactelor pentru a atribui competența în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. În acest caz, prejudiciul ar trebui situat într‑un loc care să corespundă mai bine obiectivelor urmărite de dispoziție, excluzându‑se locul unde este deschis contul de investiții.

38.

În opinia noastră, această abordare este posibilă și, de fapt, a fost adoptată de instanțele din anumite state membre, care analizează competența lor pe baza altor informații, acordând preferință, de exemplu, celei privind piața pe care sunt listate acțiunile ( 29 ). Acesta este un loc (nu neapărat fizic) bine cunoscut ex ante, ales de emitent și a cărui legislație i se aplică în ceea ce privește obligațiile de informare; la rândul său, investitorul îl cunoaște sau trebuie să îl cunoască în avans atunci când cumpără acțiuni ale societății ( 30 ).

39.

Cu toate acestea, având în vedere formularea întrebărilor preliminare, vom răspunde pornind chiar de la premisele care stau la baza acestora, și anume în lumina jurisprudenței Curții elaborate până în prezent, și vom analiza, dacă este cazul, soluțiile alternative propuse.

40.

Din Hotărârile Kolassa, Universal și Löber rezultă că localizarea, într‑un stat membru, a contului bancar (în sens larg) în care se materializează deprecierea economică nu este suficientă pentru a atribui competență internațională instanțelor din acest stat. În plus, trebuie să existe împrejurări specifice care, împreună, să permită atribuirea acestei competențe ( 31 ).

41.

Exceptând, pentru moment, efectele pe care le‑ar putea avea în prezenta cauză tipul acțiunii (colectivă) introduse de VEB ( 32 ), considerăm că nu există niciun element distinctiv atât de important încât să permită abaterea de la această jurisprudență.

42.

Instanța de trimitere subliniază că, în Hotărârea Universal, deprecierea economică a avut loc într‑un cont bancar al reclamantului ales de el însuși pentru a‑și achita datoria; persoana prejudiciată a decis ea însăși localizarea pierderii sale, ceea ce diminuează importanța localizării contului ca element de atribuire a competenței internaționale. În prezenta cauză, pe de altă parte, prejudiciul financiar cauzat de deprecierea acțiunilor deținute în conturile de investiții s‑ar materializa direct în acestea.

43.

Considerăm că acest argument nu este convingător, pentru următoarele motive:

44.

Nici diferența dintre prezenta cauză și Hotărârile Kolassa și Löber, în ceea ce privește forma și natura informațiilor pretins înșelătoare furnizate de pârât, nu justifică atribuirea competenței internaționale instanțelor de la locul unde sunt situate conturile de investiții.

45.

În realitate, faptul că informațiile societății emitente nu sunt adresate în mod specific sau separat investitorilor neerlandezi ar părea să susțină mai degrabă o concluzie contrară ( 35 ). Totuși, având în vedere că, pentru VEB, acest element reprezintă o împrejurare specială care confirmă competența instanțelor neerlandeze, îl vom examina ulterior din această perspectivă.

46.

În concluzie, materializarea prejudiciului financiar într‑un cont de investiții localizat în Țările de Jos nu poate fi admisă ca „element de legătură suficient pentru a stabili competența internațională” a instanțelor neerlandeze.

47.

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) solicită să se stabilească dacă „este necesar să existe împrejurări suplimentare care să justifice că instanțele neerlandeze sunt competente și care sunt aceste împrejurări”. Aceasta solicită, concret, să se determine dacă împrejurările menționate la punctul 4.2.2 din decizia de trimitere ar fi suficiente ( 36 ).

48.

Astfel cum am arătat cu o altă ocazie, este imposibil să se precizeze în mod abstract împrejurările specifice care, împreună, creează o legătură suficientă între litigiu și instanță, în cazul în care prejudiciul descris în acțiune este pur financiar ( 37 ).

49.

Cu toate acestea, considerăm că este oportun să reiterăm că „împrejurările specifice” relevante pentru atribuirea competenței sunt cele care evidențiază proximitatea dintre litigiu și instanță, precum și previzibilitatea celei din urmă pentru părți, întrucât acestea sunt principiile pe care se întemeiază criteriul competenței internaționale constând în „locul prejudiciului” ( 38 ).

50.

Aceste împrejurări vor trebui să includă:

51.

Din documentele existente la dosar rezultă că în litigiul principal nu există împrejurări specifice similare celor din Hotărârile Kolassa și Löber. Pe de altă parte, conform deciziei de trimitere, pot exista alte împrejurări ( 39 ). Considerăm că majoritatea acestora din urmă (exceptându‑le, pentru moment, pe cele privind acțiunea colectivă) sunt irelevante pentru atribuirea competenței ( 40 ).

52.

Considerăm că este irelevant faptul că BP a încheiat un acord cu acționarii săi din SUA, care nu le‑a fost propus și acționarilor europeni. Această informație nu constituie un argument, în ceea ce privește previzibilitatea, proximitatea sau buna administrare a justiției, în favoarea considerării Țărilor de Jos ca fiind jurisdicția competentă din Uniunea Europeană.

53.

În opinia noastră, este de asemenea irelevant că unele dintre persoanele afectate au calitatea de consumatori ( 41 ). Ar putea fi oportun ca situația investitorilor cu amănuntul să fie reglementată în conformitate cu secțiunea 4 a capitolului II din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 42 ), dar este cert că, până în prezent, acest lucru nu s‑a întâmplat.

54.

Consumatorul protejat în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012 este numai cel care este parte într‑un contract în împrejurările prevăzute la articolul 17 ( 43 ). În versiunea actuală a acestui regulament nu există niciun principiu general al protecției consumatorilor care să asocieze acestei calități materiale posibilitatea de a introduce acțiuni în justiție numai la domiciliul lor.

55.

În lipsa unei astfel de norme generale, calitatea de „consumator” trebuie apreciată în contextul articolului 7 punctul 2, la fel ca și ceilalți factori: și anume, în funcție de proximitatea și de previzibilitatea instanței. În această privință, nu vedem cum ar putea statutul de consumator al unor investitori ai societății BP să apropie în mod obiectiv instanța și litigiul sau să determine previzibilitatea într‑o măsură mai mare sau mai mică a jurisdicției neerlandeze din perspectiva pârâtului ( 44 ).

56.

Informațiile furnizate de BP cu privire la acțiunile sale sunt adresate publicului investitor la nivel global. Prin urmare, BP nu ignoră că aceste valori mobiliare pot fi achiziționate de investitori din alte state decât cel unde are sediul sau unde se află sediul bursei sau piețele bursiere pe care a decis să se listeze ( 45 ).

57.

Este adevărat că un operator economic nu poate să se prevaleze de caracterul general al informațiilor pe care el însuși le difuzează pentru a evita să fie acționat în justiție într‑un anumit loc. Cu toate acestea, nu pare rezonabil nici ca acesta să fie supus tuturor jurisdicțiilor în care, ca urmare a accesibilității internetului, ajung astfel de informații, atunci când scopul lor este de a demonstra caracteristicile unor acțiuni listate la bursă, de obicei transmisibile printr‑un lanț de intermediari care nu se află sub controlul emitentului.

58.

Cu alte cuvinte, considerăm că, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, difuzarea de către o societate, la nivel global, a unor informații cu privire la acțiunile sale nu contribuie în niciun mod la stabilirea competenței instanțelor dintr‑un anumit stat ( 46 ).

59.

În aceste condiții, considerăm că împrejurările specifice la care face referire a doua întrebare preliminară nu contribuie la atribuirea competenței instanțelor neerlandeze.

60.

Comisia propune să se interpreteze, în mod excepțional, că prejudiciul se materializează în contul de investiții deținut într‑un stat membru și permite atribuirea competenței judiciare instanțelor din acel stat, fără a fi necesare împrejurări suplimentare, în cazul în care nu există elemente care să permită localizarea acestuia într‑un alt stat membru.

61.

În caz contrar, Comisia subliniază că reclamantul ar pierde opțiunea oferită la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când, în situația descrisă, locul evenimentului cauzator coincide cu domiciliul pârâtului.

62.

În opinia noastră, acest rezultat, deși nefericit, nu este contrar sistemului de atribuire a competenței judiciare internaționale prevăzut de Regulamentul nr. 1215/2012. În schimb, rezultatul opus ar putea fi contrar.

63.

Convenția de la Bruxelles și, ulterior, regulamentele pleacă de la premisa (cu excepțiile prevăzute) că instanța principală este și trebuie să fie cea de la domiciliul pârâtului. Instanțele speciale prevăzute în plus au la bază un set de considerații, printre care figurează în mod expres, ca un scop în sine, aceea de a oferi alternative reclamantului ( 47 ).

64.

Este adevărat că la originea interpretării articolului 5 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles se află efectul său util, astfel încât aceasta include atât locul faptei, cât și pe cel al prejudiciului. Acest efect s‑ar pierde în cazul în care dispoziția ar fi interpretată în mod exclusiv și sistematic drept locul evenimentului cauzator, deoarece acesta coincide în general cu domiciliul pârâtului ( 48 ).

65.

În același timp, Curtea a amintit în mod constant că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sens strict, în caz contrar fiind golit de conținut principiul general al competenței instanțelor din statul unde își are domiciliul pârâtul ( 49 ).

66.

Amintim, în acest context, că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu stabilește competența instanței pentru protecția reclamantului. Această constatare este în general asociată cu avertismentul împotriva unei interpretări a dispoziției care favorizează competența instanțelor de la domiciliul reclamantului ( 50 ).

67.

Prin urmare, nu este posibil ca obiectivul de facilitare a acțiunii reclamantului să prevaleze asupra obiectivelor de securitate juridică și proximitate între litigiu și instanță.

68.

Din considerațiile anterioare rezultă, în opinia noastră, că nu este obligatoriu – și în niciun caz în termeni absoluți – să se acorde reclamantului opțiuni pentru a introduce o acțiune în justiție și, cu atât mai puțin, opțiunea de a introduce o acțiune într‑un loc considerat drept locul unde s‑a materializat prejudiciul, atunci când, prin caracterul său, în realitate, fictiv, acest loc nu reprezintă elementul de legătură necesar între litigiu și instanță.

69.

În acest sens, amintim că, potrivit Curții, revine persoanei afectate sarcina de a introduce o acțiune la instanța de la locul unde s‑a produs prejudiciul în situații în care este imposibil sau dificil să se determine unde s‑a produs evenimentul cauzator ( 51 ).

70.

Adăugăm, astfel cum am făcut‑o și cu alte ocazii ( 52 ), că Curtea a exclus aplicarea articolului 5 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles [în prezent, articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012] în ceea ce privește o obligație care „nu poate fi plasată într‑un anumit loc și nici nu poate fi asociată unei instanțe care este în mod special aptă să soluționeze litigii referitoare la obligația respectivă” ( 53 ).

71.

În sfârșit, în măsura în care domiciliul pârâtului într‑un stat membru reprezintă o condiție a aplicabilității Regulamentului nr. 1215/2012, reclamantul are acces cel puțin la anumite instanțe atunci când instrumentul este aplicabil. Prin urmare, nu există niciun risc de denegare de dreptate ( 54 ).

72.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă răspunsul la prima întrebare preliminară este afectat de natura acțiunii introduse de VEB (și anume, de caracterul său colectiv) și de faptul că prin aceasta se formulează o pretenție pur declaratorie.

73.

În acest context, instanța de trimitere face referire la Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide ( 55 ), în care Curtea a arătat că o cesiune de creanțe, realizată de fiecare creditor inițial în favoarea reclamantului, nu poate, prin ea însăși, să aibă efecte asupra determinării instanței competente, conform articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

74.

În opinia instanței de trimitere, dacă această soluție este extrapolată la acțiunea principală, mecanismul acțiunii colective ar deveni ineficient.

75.

Conform legislației naționale în vigoare la momentul introducerii acțiunii, o asociație de apărare a intereselor colective precum VEB nu are calitate procesuală pentru a introduce o acțiune în despăgubire (în bani). Numai persoanele afectate ar putea solicita o astfel de despăgubire.

76.

Curtea a statuat că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 include în domeniul său de aplicare acțiuni în simpla constatare a răspunderii civile extracontractuale ( 56 ), inclusiv celor prin care se solicită constatarea lipsei răspunderii ( 57 ), precum și acțiuni preventive prin care se urmărește evitarea unui prejudiciu viitor ( 58 ).

77.

Potrivit acestei linii jurisprudențiale, instanțele din statul membru în care fie s‑a produs evenimentul cauzator, fie s‑a produs sau urmează să se producă prejudiciul se pot declara în mod valabil competente în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 în ceea ce privește acțiuni prin care nu se solicită (încă) o despăgubire concretă ( 59 ).

78.

În Hotărârea DFDS Torline, Curtea:

79.

Având în vedere considerațiile anterioare, apreciem că nu există niciun inconvenient pentru a aplica articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 în ceea ce privește acțiunile în constatarea răspunderii precum cea introdusă de VEB, formulate anterior acțiunilor în despăgubire pe care numai persoanele afectate, a căror identitate și reședință nu sunt cunoscute la momentul (primei) acțiuni, le pot introduce individual în viitor.

80.

În orice caz, afirmația anterioară pornește de la premisa că există o anumită legătură sau orientare funcțională între procedura de fond inițiată de VEB și cele care se vor desfășura ulterior în vederea obținerii despăgubirii ( 61 ). Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă această premisă există sau nu în contextul articolului 3:305a din BW.

81.

Nu trebuie să se ignore faptul că identificarea locului materializării prejudiciului va deveni mai complexă în aceste scenarii procedurale în două etape, întrucât prejudiciul respectiv este asociat cu deținători care nu au fost neapărat încă identificați. În opinia noastră, acest factor nu anulează pur și simplu coerența „reală, iar nu abstractă” ( 62 ) a prejudiciului.

82.

În prezenta cauză, dificultatea este atenuată prin delimitarea intereselor apărate de asociația reclamantă, și anume cele care rezultă din localizarea în Țările de Jos a conturilor de investiții care reflectă deprecierea acțiunilor.

83.

Locul prejudiciului drept criteriu atributiv de competență internațională este acela în care consecințele negative ale unei fapte se manifestă în mod concret ( 63 ). Prin urmare, este necesar să se cunoască în primul rând despre ce prejudiciu este vorba, sens în care trebuie să se determine interesul juridic potențial afectat.

84.

Interesele materiale care pot fi afectate sunt de diverse tipuri. Simplificând, trebuie să se facă distincția între interesele difuze ( 64 ), interesele colective ( 65 ) și interesele individuale: în cazul acestora din urmă, deținătorul lor este cunoscut ex ante sau poate fi identificat după introducerea acțiunii (sau chiar după pronunțarea hotărârii).

85.

Nu revine Curții, ci instanței de trimitere sarcina de a califica natura interesului apărat de asociația reclamantă în modelul de acțiune colectivă prevăzut la articolul 3:305a BW, la care pare să fi recurs.

86.

În cazul în care instanța de trimitere consideră că, în acțiunea colectivă formulată de VEB, interesele în cauză sunt (aparent) ( 66 ) ale unor deținători identificați sau ușor de identificat, răspunsul la a doua întrebare trebuie să se bazeze pe jurisprudența stabilită până în prezent de Curte în această privință.

87.

În Hotărârea CDC, în care regruparea creanțelor persoanelor individuale a avut loc după cesiunea acestora, Curtea a negat că un astfel de transfer ar avea efecte asupra stabilirii competenței judiciare internaționale ( 67 ).

88.

Acționând astfel, Curtea a confirmat ceea ce declarase deja în Hotărârea ÖFAB, având în vedere că: (a) se menține legătura deosebit de strânsă dintre locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă și instanța competentă, chiar dacă creditorul inițial cesionează creanța, și (b) un răspuns diferit ar fi contrar obiectivului regulamentului, potrivit căruia normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate ( 68 ).

89.

Potrivit acestei jurisprudențe, în ipoteza în care VEB ar apăra, în acțiunea sa colectivă, interesele individuale ale investitorilor care i‑au încredințat apărarea lor în fața instanțelor, va trebui să se concluzioneze că apărarea colectivă nu modifică condițiile în care instanțele neerlandeze sunt competente, în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

90.

Această atribuire a competenței va depinde, așadar, de îndeplinirea condițiilor generale stabilite de jurisprudența Curții: (a) localizarea în Țările de Jos a locului sau a locurilor unde se manifestă concret prejudiciul pentru fiecare persoană afectată și (b) prezența unor condiții speciale care să confirme legătura strânsă dintre instanță și litigiu.

91.

Instanța de trimitere pleacă de la prezumția că „nu sunt stabilite nici domiciliile respective ale acestor investitori ( 69 ), nici împrejurările speciale ale achizițiilor individuale, respectiv ale deciziilor individuale de a nu vinde acțiunile deja deținute”. Totuși, având în vedere natura acțiunii judiciare introduse, aceste omisiuni nu ar împiedica recunoașterea competenței judiciare a instanțelor neerlandeze, în cazul în care ar fi îndeplinite condițiile generale la care am făcut referire anterior.

92.

În opinia Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), mecanismul acțiunii colective ar deveni ineficient dacă o entitate precum VEB ar fi obligată să introducă o acțiune în fiecare dintre locurile unde s‑a produs un prejudiciu individual.

93.

Nu avem îndoieli că argumentul instanței naționale este corect ( 70 ), dar nu găsim altă alternativă în sistemul de atribuire a competenței judiciare internaționale în vigoare în Uniunea Europeană, care, în prezent, este reprezentat de Regulamentul nr. 1215/2012.

94.

Cu toate acestea, nu excludem faptul că, în cazul în care s‑ar constata că fiecare prejudiciu relevant se produce într‑un singur stat membru, motivele care țin de specializarea unei anumite jurisdicții locale ar permite depășirea fragmentării teritoriale care rezultă din aplicarea strictă a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 71 ).

95.

În rest, împărtășim opinia avocatului general Bobek exprimată în Concluziile sale prezentate în cauza Schrems, potrivit căruia Regulamentul nr. 44/2001 nu prevede „dispoziții specifice privind cesiunea drepturilor […] sau proceduri pentru acțiunile colective”: nu revine instanțelor, nici Curții sarcina de a institui noi mecanisme procedurale, anticipând acțiunea legiuitorului într‑un domeniu atât de sensibil ( 72 ), și nici cea de a crea un criteriu de competență ad‑hoc ( 73 ).

96.

În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la prima și la a doua întrebare preliminară adresate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează: