–

pentru Powszechna Kasa Oszczędności (PKO) Bank Polski S.A., de W. Sadowski, adwokat, și de E. Buczkowska, radca prawny;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de K. Herbout‑Borczak și de N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolului 10 și a articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, în JO 2011, L 234, p. 46, și în JO 2015, L 36, p. 15).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Powszechna Kasa Oszczędności (PKO) Bank Polski S.A. (denumită în continuare „PKO”), instituție bancară cu sediul în Varșovia (Polonia), pe de o parte, și domnul Jacek Michalski, pe de altă parte, în legătură cu o ordonanță de plată întemeiată pe un extras din registrele contabile ale PKO și emisă ca urmare a nerambursării de către domnul Michalski a sumelor împrumutate prin intermediul unui card de credit emis de PKO.

3

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 prevede că „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

4

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

5

Conform articolului 7 alineatul (1) din această directivă:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

6

Considerentul (31) al Directivei 2008/48 precizează:

„Pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis.”

7

Articolul 10 din această directivă enumeră, printre altele, informațiile care trebuie să fie menționate într‑un mod clar și concis în contractele de credit.

8

Articolul 22 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

9

Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „kpc”), reglementează procedura ordonanței de plată.

10

Articolul 484 alineatele 2 și 3 din kpc prevede:

„2.   Instanța statuează potrivit procedurii ordonanței de plată la cererea scrisă a solicitantului formulată în actul introductiv de instanță.

3.   Cauza se examinează în camera de consiliu.”

11

Potrivit articolului 485 alineatele 1 și 3 din kpc:

„1.   Instanța emite o ordonanță de plată în cazul în care reclamantul invocă o creanță pecuniară […], iar circumstanțele care justifică pretențiile sale sunt dovedite prin [înscrisurile] anexat[e] cererii introductive […]

[…]

3.   Instanța poate emite o ordonanță de plată în cazul în care o bancă invocă o creanță pe baza unui extras din registrele sale contabile, semnat de o persoană împuternicită să reprezinte banca și purtând ștampila acesteia, și pe baza dovezii comunicării către debitor a unei scrisori de punere în întârziere.”

12

Potrivit articolului 486 alineatul 1 din kpc:

„În lipsa unor elemente suficiente pentru a sta la baza unei ordonanțe de plată, președintele stabilește o ședință, cu excepția cazului în care cauza poate fi examinată în camera de consiliu.”

13

Articolul 491 alineatul 1 din kpc prevede:

„Prin intermediul ordonanței de plată, instanța somează pârâtul să ramburseze întreaga creanță, majorată cu cheltuielile, în termen de două săptămâni de la comunicarea ordonanței, sau să formuleze opoziție la ordonanță în același termen.”

14

Articolul 492 alineatul 1 din kpc prevede:

„Ordonanța de plată constituie, de la emiterea acesteia, un titlu de garanție executoriu care nu necesită aplicarea formulei executorii […]”

15

Potrivit articolului 493 alineatul 1 din kpc:

„Opoziția se introduce la instanța care a emis ordonanța de plată. Pârâtul precizează, în actul său de opoziție, dacă contestă ordonanța de plată în tot sau în parte și menționează motivele și excepțiile ridicate, care trebuie invocate, sub sancțiunea inadmisibilității, înainte de înfățișarea pentru dezbaterea fondului cauzei, precum și fapte și elemente de probă. Instanța nu ia în considerare susținerile și probele prezentate tardiv, exceptând cazul în care pârâtul demonstrează în mod convingător că nu le‑a invocat în cuprinsul opoziției fără ca acest lucru să îi fie imputabil, că luarea în considerare a susținerilor și a probelor tardive nu determină nicio întârziere în examinarea cauzei sau că trebuie să fie luate în considerare alte circumstanțe excepționale […]”

16

Potrivit articolului 494 alineatul 1 din kpc:

„Instanța respinge opoziția în cazul în care a fost introdusă după expirarea termenului, în cazul în care nu a fost efectuată plata taxei de timbru, în cazul în care este inadmisibilă pentru alte motive, precum și opoziția ale cărei vicii nu au fost remediate de solicitant în termenul stabilit.”

17

Potrivit articolului 19 alineatul 4 din ustawa o kosztach sądowych w sprawach cywilnych (Legea privind taxele judiciare în cauzele civile) din 28 iulie 2005 (Dz. U. 2005, nr. 167, poziția 1398, denumită în continuare „Legea privind taxele judiciare”):

„În caz de opoziție la ordonanța de plată emisă potrivit procedurii ordonanței de plată, pârâtul va trebui să achite trei sferturi din taxele judiciare.”

18

La 21 decembrie 2015, PKO a încheiat cu domnul Michalski un contract de utilizare a unui card de credit.

19

La 29 martie 2017, PKO a comunicat domnului Michalski o punere în întârziere pentru plata sumelor pe care aceasta le considera ca fiindu‑i datorate. Întrucât acesta nu a plătit respectivele sume, PKO a formulat, la 26 mai 2017, în conformitate cu articolul 485 alineatul 3 din kpc, o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată la Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie, Polonia) pentru suma de 6788,21 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 1580 de euro) majorată cu dobânzile contractuale. Această cerere era însoțită de un extras din registrele contabile ale PKO semnat de o persoană împuternicită să reprezinte banca, purta ștampila acesteia și era însoțită de dovada comunicării către domnul Michalski a scrisorii de punere în întârziere pentru plată.

20

Instanța de trimitere precizează că procedura ordonanței de plată întemeiată pe un astfel de extras este utilizată în mod frecvent de băncile poloneze pentru a obține recuperarea creanțelor lor. Această practică ar consta în anexarea la cererea introductivă a extrasului din registrele contabile, în conformitate cu articolul 485 alineatul 3 din kpc, fără prezentarea altor înscrisuri care să dovedească existența unui contract de credit de consum și condițiile acestuia.

21

Instanța de trimitere amintește de asemenea că procedura ordonanței de plată cuprinde, potrivit dreptului polonez, două etape. În cadrul primei dintre acestea și în prezența unei creanțe bancare, instanța, în vederea emiterii unei ordonanțe de plată, nu ar examina din oficiu decât îndeplinirea condițiilor de formă ale extrasului prezentat, întrucât este vorba despre temeiul esențial care justifică emiterea unei asemenea ordonanțe. Criteriile care pot justifica un refuz de a emite respectiva ordonanță ar reieși exclusiv din modul de redactare a articolului 485 alineatul 3 din kpc. Creditorul nu ar fi obligat, așadar, să dovedească concret temeiurile creanței invocate prezentând, printre altele, contractul de credit de consum.

22

A doua etapă a procedurii prezintă un caracter eventual. Aceasta este inițiată prin introducerea opoziției la ordonanța de plată, formulată de debitorul băncii, care poate, la acel moment, să invoce eventuale obiecții în legătură cu contractul încheiat cu banca. În temeiul articolului 493 alineatul 1 din kpc coroborat cu articolul 491 alineatul (1) din kpc, consumatorul care contestă ordonanța trebuie să respecte un termen de introducere a opoziției de două săptămâni și forma stabilită pentru a introduce o astfel de opoziție. Mai mult, potrivit articolului 19 alineatul 4 din Legea privind taxele judiciare, respectivul consumator trebuie să plătească trei sferturi din taxele judiciare.

23

Instanța de trimitere precizează, de asemenea, că o ordonanță de plată rămasă definitivă beneficiază de autoritate de lucru judecat și că, în temeiul articolului 492 alineatul 1 din kpc, de la data emiterii sale, aceasta constituie un titlu de garanție executoriu, fără să fie necesară aplicarea formulei executorii.

24

Potrivit acestei instanțe, cauza cu care este sesizată se deosebește de cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), și Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98), în care instanțele naționale dispuneau de documentele contractuale care stabileau drepturile și obligațiile cocontractanților, astfel încât aveau posibilitatea de a exclude aplicarea clauzelor abuzive conținute în aceste documente.

25

Instanța de trimitere, făcând referire la Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 50), are îndoieli cu privire la aspectul dacă procedura ordonanței de plată pusă în aplicare în temeiul unui extras din registrele contabile ale unei bănci nu are ca efect faptul de a face excesiv de dificilă sau chiar imposibilă exercitarea de către consumator a drepturilor pe care i le conferă regimul de protecție a consumatorilor în temeiul, printre altele, al Directivelor 93/13 și 2008/48, ca urmare, pe de o parte, a lipsei comunicării către instanță a elementelor referitoare la raportul juridic existent între consumator și bancă și, pe de altă parte, a transferului în sarcina consumatorului a integralității sarcinii probei.

26

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile Directivei [93/13], în special articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1), precum și dispozițiile Directivei [2008/48], în special articolul 10 și articolul 22 alineatul (1), trebuie interpretate în sensul că se opun invocării de către o bancă (împrumutătorul) a unei creanțe față de un consumator (împrumutatul), în temeiul unui extras din registrele contabile ale băncii respective semnat de o persoană împuternicită să dea declarații cu privire la drepturile și la obligațiile patrimoniale ale băncii și purtând ștampila acesteia și în temeiul dovezii a comunicării către debitor a scrisorii de punere în întârziere pentru plată, în cadrul unei proceduri a ordonanței de plată astfel cum este definită de dispozițiile coroborate ale articolului 485 alineatul 3 și următoarele din kpc?”

27

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când, printre altele, răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

28

În această privință, trebuie să se constate că în Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711), Curtea a fost chemată să răspundă la întrebări similare, adresate de aceeași instanță de trimitere. Or, interpretarea dreptului Uniunii reținută în hotărârea menționată este de asemenea pertinentă pentru răspunsul care trebuie dat la această din urmă întrebare.

29

Astfel, deși cauza principală diferă de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711), în măsura în care ordonanța de plată în discuție în litigiul principal a fost emisă în temeiul unui extras din registrele contabile ale unei bănci în conformitate cu articolul 485 alineatul 3 din kpc, iar nu în temeiul unui bilet la ordin potrivit articolului 485 alineatul 2 din kpc, aceste două cauze vizează aceleași modalități procedurale, referitoare la procedura ordonanței de plată.

30

În aceste condiții, este necesar să se aplice articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții în prezenta cauză.

31

Întrucât Directiva 2008/48 nu a efectuat o armonizare în domeniul extraselor din registrele contabile ale băncilor, ca element care permite recuperarea unei creanțe ce decurge dintr‑un contract de credit pentru consumatori, articolul 22 alineatul (1) din aceasta nu este aplicabil în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 36).

32

Prin urmare, se va răspunde la întrebarea formulată doar în lumina articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și a articolului 10 din Directiva 2008/48.

33

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și articolul 10 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată întemeiate pe un extras din registrele contabile ale unei bănci, ca element care atestă existența unei creanțe născute dintr‑un contract de credit de consum, atunci când instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare al caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract și de a se asigura de prezența, în acesta din urmă, a informațiilor prevăzute la articolul 10 menționat.

34

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, în condițiile stabilite de legislațiile naționale.

35

Date fiind caracterul și importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 40 și jurisprudența citată).

36

În acest context, trebuie să se sublinieze că, deși, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, acest lucru se realizează cu condiția să dispună de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 42 și jurisprudența citată).

37

În speță, instanța de trimitere precizează că controlul său, în prima etapă a procedurii ordonanței de plată, este limitat la verificarea îndeplinirii condițiilor de formă ale extrasului din registrul contabil al băncii. Astfel, această instanță arată că nu dispune de toate elementele de fapt și de drept care rezultă din contractul de împrumut în cauză.

38

Rezultă că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o instanță națională nu este în măsură să procedeze la examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale atât timp cât nu dispune de ansamblul elementelor de fapt și de drept în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 47).

39

Pe de altă parte, deși reiese, după cum a subliniat guvernul polonez în observațiile sale în fața Curții, din articolul 486 alineatul 1 din kpc că președintele completului sesizat ar putea stabili data ședinței, cu excepția cazului în care cauza poate fi totuși examinată în camera de consiliu, ceea ce ar permite să se examineze contractul de credit de consum vizat, această competență a președintelui completului respectiv este subordonată lipsei unor elemente suficiente pentru a sta la baza unei ordonanțe de plată. Or, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, o asemenea condiție nu ar fi îndeplinită în cauza principală (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctele 48-50).

40

În orice caz, deși, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să deducă din articolul 7 din Directiva 93/13 criteriile care definesc cadrul care permite să se aprecieze din oficiu respectarea obligațiilor care decurg din această directivă, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o dispoziție precum articolul 486 alineatul 1 din kpc este susceptibilă să îi ofere, eventual, un astfel de cadru (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 52).

41

Instanța de trimitere subliniază, de asemenea, că examinarea raportului juridic care rezultă din contractul de credit de consum nu are loc decât în cazul în care consumatorul formulează opoziție la ordonanța de plată.

42

În această privință, trebuie să se considere că, deși procedura în fața instanței de trimitere nu privește decât prima etapă a acesteia, procedura respectivă trebuie totuși să fie examinată în ansamblul său, incluzând atât prima etapă, care precedă formularea opoziției, cât și a doua etapă, care urmează acesteia (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 54).

43

Or, în absența armonizării de către dreptul Uniunii a procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale, acestea sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre, cu condiția însă ca principiul echivalenței și dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să fie respectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 57).

44

În ceea ce privește principiul echivalenței, este necesar să se constate că Curtea nu dispune de elemente de natură să suscite o îndoială cu privire la conformitatea cu acest principiu a reglementării în discuție în litigiul principal (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 58).

45

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă, trebuie să se arate că obligația, care rezultă din articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, de a prevedea modalități procedurale care să permită asigurarea respectării drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul Directivei 93/13 împotriva utilizării unor clauze abuzive implică cerința dreptului la o cale de atac efectivă, consacrată de asemenea la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. Dreptul la o cale de atac efectivă trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în ceea ce privește modalitățile procedurale referitoare la asemenea acțiuni. Astfel, pentru a stabili dacă o procedură precum cea în discuție în litigiul principal încalcă dreptul la o cale de atac efectivă, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă modalitățile procedurii de opoziție prevăzute de dreptul național nu generează un risc, care nu este neglijabil, ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctele 59 și 61).

46

În speță, rezultă din articolul 491 alineatul 1 din kpc că termenul pentru formularea opoziției este de două săptămâni. În plus, potrivit articolului 493 alineatul 1 din acest cod, pârâtul trebuie, în actul său de opoziție, să precizeze dacă contestă ordonanța de plată în tot sau în parte și să menționeze, sub sancțiunea inadmisibilității, motivele și excepțiile invocate, precum și faptele și elementele de probă. Astfel de modalități procedurale, care trebuie efectuate într‑un termen atât de scurt, determină riscul deloc neglijabil ca consumatorul să nu formuleze opoziție sau ca aceasta să fie inadmisibilă (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctele 65 și 66).

47

În plus, rezultă din articolul 19 alineatul 4 din Legea privind taxele judiciare că pârâtul trebuie să achite trei sferturi din taxele judiciare în cazul în care formulează opoziție la ordonanța de plată, astfel încât profesionistul nu trebuie să achite decât un sfert din aceste cheltuieli. Asemenea costuri sunt, în sine, de natură să descurajeze un consumator să formuleze opoziție. Acesta din urmă este cu atât mai mult penalizat dacă trebuie, în orice caz, să achite taxe judiciare de trei ori mai mari decât cele ale părții adverse (Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctele 67 și 68).

48

Rezultă că modalități procedurale precum cele în discuție în litigiul principal, în măsura în care, pe de o parte, impun consumatorului să prezinte, în termen de două săptămâni de la comunicarea ordonanței de plată, elementele de fapt și de probă care să permită instanței să efectueze aprecierea și, pe de altă parte, îl sancționează în modul în care taxele judiciare sunt calculate, generează un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctele 69 și 70).

49

Rezultă din tot ceea ce precedă că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei proceduri care permite emiterea unei ordonanțe de plată, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor contractului vizat, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 71).

50

În ceea ce privește articolul 10 din Directiva 2008/48, trebuie amintit că acest articol enumeră informațiile care trebuie să fie menționate în contractul de credit pentru ca decizia să fie luată în cunoștință de cauză de către consumator.

51

În această privință, Curtea a decis că examinarea din oficiu de către instanța națională a respectării cerințelor care decurg din Directiva 2008/48 constituie un mijloc adecvat pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 10 din această directivă și pentru a contribui la realizarea obiectivelor vizate în considerentul (31) al acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283 punctul 68, și, prin analogie, Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Pohotovosť, C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 41, precum și jurisprudența citată). Potrivit jurisprudenței Curții, această obligație a instanței naționale de a examina din oficiu respectarea cerințelor care decurg din Directiva 2008/48 presupune că aceasta dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 70, și, prin analogie, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C‑243/08, EU:C:2009:350, punctul 32).

52

Din moment ce, în cadrul primei etape a procedurii, instanța națională nu dispune de elementele care i‑ar permite să se asigure de respectarea obligațiilor de informare a consumatorului, în sensul articolului 10 din Directiva 2008/48, întrucât ordonanța de plată este emisă doar în temeiul examinării îndeplinirii condițiilor de formă ale extrasului din registrele contabile ale băncii și dat fiind că modalitățile de a exercita dreptul de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit, pentru aceleași motive precum cele prezentate la punctele 46-48 din prezenta ordonanță, să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, articolul 10 din Directiva 2008/48 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.

53

Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea formulată că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și articolul 10 din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată întemeiate pe un extras din registrele contabile ale unei bănci, ca element care atestă existența unei creanțe născute dintr‑un contract de credit de consum, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract și de a se asigura de prezența, în acesta din urmă, a informațiilor prevăzute la articolul 10 menționat, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se garanteze respectarea drepturilor conferite consumatorului de aceste directive.

54

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și articolul 10 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată întemeiate pe un extras din registrele contabile ale unei bănci, ca element care atestă existența unei creanțe născute dintr‑un contract de credit de consum, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract și de a se asigura de prezența, în acesta din urmă, a informațiilor prevăzute la articolul 10 menționat, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se garanteze respectarea drepturilor conferite consumatorului de aceste directive.