–

pentru Hochtief AG, de A. László, ügyvéd, și de I. Varga, konzulens;

–

pentru guvernul maghiar, de M.‑Z. Fehér și de G. Koós, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de M. Tassopoulou, de D. Tsagkaraki, de E. Tsaousi și de K. Georgiadis, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul austriac, de M. Fruhmann, în calitate de agent;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Ondrůšek și de A. Tokár, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 (JO 2014, L 94, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 89/665”).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între Hochtief AG, pe de o parte, și Budapest Főváros Önkormányzata (administrația locală din Budapesta, Ungaria, denumită în continuare „autoritatea contractantă”), pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în repararea prejudiciului pe care Hochtief l‑ar fi suferit ca urmare a încălcării normelor în materie de achiziții publice.

3

Articolul 1 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 89/665 prevede:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce privește contractele care intră sub incidența Directivei 2014/24/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65)] sau a Directivei [2014/23], deciziile autorităților contractante pot face obiectul unei proceduri de contestare eficace și, mai ales, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, pe motivul că deciziile respective au încălcat dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau normele de drept intern care transpun respectivele prevederi comunitare.”

4

Articolul 1 alineatul (3) din această directivă prevede:

„Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

5

Articolul 2 alineatele (1), (2) și (6) din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre garantează că măsurile luate în privința căilor de atac menționate la articolul 1 prevăd competențe care să permită:

[…]

(2)   Competențele menționate la alineatul (1) și la articolele 2d și 2e pot fi conferite unor organisme distincte care să răspundă de diferite aspecte ale căilor de atac.

[…]

(6)   Statele membre pot să prevadă că, în cazul în care se pretind daune interese în temeiul luării în mod ilegal a unei decizii, decizia contestată trebuie să fie mai întâi anulată de către un organ competent în acest sens.”

6

Articolul 108 alineatul 3 din közbeszerzésekről szóló 2003. évi CXXIX. törvény (Legea nr. CXXIX din 2003 privind achizițiile publice, Magyar Közlöny 2003/157, denumită în continuare „Legea privind achizițiile publice”) prevede:

„Candidatul își poate modifica cererea de participare până la data la care expiră termenul de prezentare a ofertelor.”

7

Articolul 350 din această lege prevede:

„Posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în caz de încălcare a normelor privind achizițiile publice și atribuirea contractelor de achiziții publice este supusă condiției ca încălcarea să fie constatată definitiv de comisia de arbitraj în domeniul achizițiilor publice sau, în cadrul controlului jurisdicțional al unei decizii a comisiei de arbitraj, de o instanță judecătorească.”

8

Articolul 351 din legea respectivă are următorul cuprins:

„În cazul în care ofertantul solicită unei autorități contractante o compensație exclusiv limitată la cheltuieli rezultate din elaborarea ofertei și din participarea la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, va fi suficient, pentru formularea acestei cereri de despăgubire, să demonstreze:

9

Articolul 339/A din Polgári perrendtartásról szóló 1952. évi III. törvény (Legea nr. III din 1952 de instituire a codului de procedură civilă, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”) prevede:

„În lipsa unor dispoziții legislative contrare, instanța va controla decizia administrativă în baza normelor juridice în vigoare la data adoptării deciziei și a situației de fapt existente la acea dată.”

10

La 5 februarie 2005, autoritatea contractantă a publicat o invitație de participare la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice de lucrări cu o valoare ce depășea pragul stabilit de legislația Uniunii, urmând procedura negociată cu publicarea prealabilă a unui anunț de participare. S‑au primit cinci candidaturi în termenul stabilit, dintre care una era cea a consorțiului HOLI (denumit în continuare „consorțiul”), condus de Hochtief.

11

La 19 iulie 2005, autoritatea contractantă a informat consorțiul cu privire la faptul că, urmare a unei incompatibilități, candidatura sa era nevalidă și fusese respinsă. Această decizie a fost motivată prin faptul că respectivul consorțiu numise în calitate de șef de proiect un expert care participase la pregătirea cererii de ofertă alături de autoritatea contractantă.

12

Prin sentința din 12 septembrie 2005, Közbeszerzési Döntőbizottság (Comisia de arbitraj în domeniul achizițiilor publice, Ungaria) (denumită în continuare „comisia de arbitraj”) a respins acțiunea introdusă de consorțiu împotriva respectivei decizii. Această comisie a considerat că desemnarea expertului în cererea de participare nu putea fi considerată o eroare administrativă, astfel cum susținea Hochtief. În cazul în care aceasta din urmă ar fi autorizată să corecteze eroarea respectivă, acest fapt ar implica o modificare a cererii de participare, exclusă de articolul 108 alineatul 3 din Legea privind achizițiile publice. Comisia de arbitraj a considerat de asemenea că autoritatea contractantă nu acționase în mod nelegal prin continuarea procedurii cu numai doi candidați, în măsura în care articolul 130 alineatul 7 din legea menționată prevede că, dacă a rămas un număr de candidați care au depus o cerere de participare corespunzătoare care se înscrie în marja stabilită, aceștia din urmă trebuiau să fie invitați să depună o ofertă.

13

Prin hotărârea din 28 aprilie 2006, Fővárosi Bíróság (Tribunalul din Budapesta, Ungaria) a respins calea de atac introdusă de consorțiu împotriva sentinței din 12 septembrie 2005.

14

Sesizată cu apelul formulat de consorțiu împotriva hotărârii din 28 aprilie 2006, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală, Ungaria), prin decizia din 13 februarie 2008, a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară care a determinat pronunțarea Hotărârii din 15 octombrie 2009, Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden (C‑138/08, EU:C:2009:627).

15

În cursul aceluiași an 2008, Comisia Europeană a constatat, în cadrul examinării procedurii de atribuire a contractului în discuție în litigiul principal, că autoritatea contractantă a încălcat normele privind achizițiile publice, pe de o parte, prin publicarea unui anunț de procedură negociată și, pe de altă parte, prin excluderea unuia dintre candidați în timpul procedurii de preselecție fără a‑i acorda posibilitatea, în conformitate cu Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom (C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127), să stabilească faptul că participarea expertului desemnat drept șef de proiect nu era de natură să denatureze concurența.

16

La 20 ianuarie 2010, în urma pronunțării Hotărârii din 15 octombrie 2009, Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden (C‑138/08, EU:C:2009:627), Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală) a pronunțat o hotărâre prin care a confirmat hotărârea din 28 aprilie 2006. Aceasta a indicat, printre altele, că nu examina aspectul dacă autoritatea contractantă, concluzionând în sensul incompatibilității candidaturii consorțiului, săvârșise o încălcare prin faptul că nu a dat acestuia din urmă posibilitatea de a se apăra, deoarece respectivul motiv nu figura în cererea introductivă în fața instanței de prim grad de jurisdicție. Hochtief ar fi invocat pentru prima dată doar în apel faptul că interdicția care fusese opusă consorțiului constituia o restrângere disproporționată a dreptului său de a candida și de a depune o ofertă, contrară articolului 220 CE, articolului 6 din Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (JO 1993, L 199, p. 54) și jurisprudenței Curții.

17

Prin hotărârea din 7 februarie 2011, Legfelsőbb Bíróság [denumirea anterioară a Curții Supreme), Ungaria] a confirmat hotărârea pronunțată de Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală) la 20 ianuarie 2010.

18

La 11 august 2011, Hochtief, întemeindu‑se pe constatările Comisiei, a inițiat o procedură de revizuire a aceleiași hotărâri a Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală).

19

La 6 iunie 2013, Fővárosi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság (Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Budapesta‑Capitală, Ungaria) a dat o ordonanță de respingere a cererii de revizuire, confirmată printr‑o ordonanță dată în ultimă instanță de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria).

20

Prevalându‑se în continuare de constatările Comisiei, Hochtief a introdus o acțiune prin care a solicitat obligarea autorității contractante la plata unei despăgubiri în cuantum de 24043685 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 74000 de euro), corespunzând cheltuielilor suportate în legătură cu participarea sa la procedura de atribuire a contractului de achiziții publice.

21

Întrucât această acțiune a fost respinsă în primă instanță și în apel, Hochtief a declarat recurs la instanța de trimitere, invocând, printre altele, încălcarea articolului 2 alineatul (1) din Directiva 89/665 și a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1992, L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43).

22

Instanța de trimitere arată în esență că din Directiva 89/665 reiese că exercitarea acțiunilor în daune interese poate fi condiționată de anularea prealabilă a deciziei contestate de o autoritate administrativă sau de o instanță (Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval, C‑166/14, EU:C:2015:779, punctul 35), astfel încât articolul 2 din această directivă nu pare, în principiu, să se opună unei dispoziții legislative naționale precum articolul 350 din Legea privind achizițiile publice. Cu toate acestea, aplicarea acestei din urmă dispoziții în coroborare cu alte dispoziții din Legea privind achizițiile publice și din Codul de procedură civilă ar putea avea ca efect să împiedice posibilitatea unui candidat declarat necâștigător în cadrul unei proceduri negociate de atribuire a unui contract de achiziții publice, precum Hochtief, să introducă o acțiune în daune interese, din cauza imposibilității de a invoca o decizie care constată cu titlu definitiv o încălcare a normelor în materie de achiziții publice. În aceste condiții, ar putea fi justificat fie să se instituie posibilitatea de a face dovada unei astfel de încălcări prin alte mijloace, fie să se înlăture norma internă în numele principiului efectivității, fie să se procedeze la o interpretare a acesteia în lumina dreptului Uniunii.

23

În aceste împrejurări, Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Prin scrisorile depuse la grefa Curții la 12 și la 27 iulie 2017, Hochtief a solicitat dispunerea redeschiderii procedurii orale, în aplicarea articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

25

În susținerea cererii sale, Hochtief invocă mai întâi cererea de decizie preliminară introdusă de Székesfehérvári Törvényszék (Curtea din Székesfehérvár, Ungaria), prin decizia din 6 decembrie 2017, primită de Curte la 5 iunie 2018 și înregistrată sub numărul C‑362/18. Aceasta arată în esență că răspunsul care trebuie dat la întrebările adresate în prezenta cauză depinde de cel care va fi dat la întrebările adresate în cauza C‑362/18 și că, pentru a garanta unitatea jurisprudenței, trebuie ca părților să li se dea posibilitatea de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la această din urmă cauză.

26

Hochtief consideră în continuare că, pentru ca Curtea să fie în măsură să statueze cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară, trebuie să se țină seama de elemente care nu ar fi făcut obiectul unei dezbateri între părți. Aceasta dorește în special să poată prezenta observații cu privire la o declarație formulată de agentul guvernului maghiar în ședință, potrivit căreia Hotărârea din 15 octombrie 2009, Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden (C‑138/08, EU:C:2009:627), pronunțată în cursul procedurii în fața instanțelor maghiare, ar fi făcut obiectul unei hotărâri din partea acestora din urmă. Ea apreciază că este de o importanță decisivă, pentru a răspunde la primele două întrebări adresate în cadrul prezentei trimiteri preliminare, să se determine aprecierea efectuată de instanțele menționate cu privire la hotărârea respectivă.

27

Trebuie amintit în această privință că, potrivit articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

28

În speță, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a statua cu privire la cererea de decizie preliminară și că nu este necesar să se răspundă la aceasta în temeiul unui argument care nu a fost dezbătut în fața sa.

29

Pe de o parte, contrar a ceea ce susține Hochtief, răspunsul care trebuie dat la întrebările adresate în prezenta cauză nu depinde de cel care va fi dat la întrebările adresate în cauza C‑362/18. Astfel, deși litigiile principale în prezenta cauză și în cauza C‑362/18 se înscriu într‑un context similar, nu este mai puțin adevărat că întrebările adresate în cauza C‑362/18, care, după cum arată însăși Hochtief în cererea sa, au ca obiect în principal răspunderea unui stat membru pentru încălcarea dreptului Uniunii imputabilă unei instanțe naționale care statuează în ultim grad de jurisdicție, se disting de cele adresate în prezenta cauză, care au ca obiect condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în daune interese împotriva unei autorități contractante.

30

Pe de altă parte, nu rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară trebuie să fie examinată având în vedere un element care nu ar fi făcut obiectul unei dezbateri între părți. Printre altele, Hotărârea din 15 octombrie 2009, Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden (C‑138/08, EU:C:2009:627), invocată de Hochtief în susținerea cererii sale de redeschidere a procedurii orale, a fost menționată de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară și părțile din litigiul principal, precum și persoanele interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene au avut posibilitatea de a‑și formula observațiile atât scrise, cât și orale în această privință.

31

Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea apreciază că nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

32

Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări procedurale naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care condiționează posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în caz de încălcare a normelor în materie de achiziții publice și de atribuire a contractelor de achiziții publice de constatarea cu titlu definitiv a încălcării de către comisia de arbitraj sau de către o instanță în cadrul unui control jurisdicțional al deciziei acestei comisii de arbitraj.

33

Trebuie amintit, în primul rând, că, potrivit articolului 2 alineatul (6) din Directiva 89/665, statele membre pot să prevadă că, în cazul în care se pretind daune interese în temeiul luării în mod ilegal a unei decizii, decizia contestată trebuie să fie mai întâi anulată de un organ competent în acest sens.

34

În consecință, reiese din însuși modul de redactare a acestei dispoziții că statele membre dispun, în principiu, de facultatea de a adopta o dispoziție procedurală națională precum articolul 350 din Legea privind contractele de achiziții publice, care condiționează posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în cazul unei încălcări a legislației privind achizițiile publice de constatarea cu titlu definitiv a încălcării de către o comisie de arbitraj precum cea în discuție în litigiul principal sau de către o instanță în cadrul unui control jurisdicțional al sentinței pronunțate de o astfel de comisie de arbitraj (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval, C‑166/14, EU:C:2015:779, punctul 36).

35

Trebuie amintit, în al doilea rând, că, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, Directiva 89/665 nu stabilește decât condițiile minimale care trebuie să fie îndeplinite de procedurile privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale în scopul de a garanta respectarea prevederilor din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice (a se vedea printre altele Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 42 și jurisprudența citată).

36

Articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 se limitează astfel să prevadă facultatea statelor membre de a condiționa introducerea unei acțiuni în daune interese de anularea deciziei contestate de o instanță competentă în acest sens, fără a conține nici cea mai mică indicație cu privire la eventuale condiții sau limite care ar însoți, eventual, transpunerea și punerea în aplicare a acestei dispoziții.

37

Rezultă că, după cum a subliniat în esență avocatul general la punctul 39 din concluzii, statele membre rămân libere să definească condițiile în care normele naționale care transpun articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 trebuie să își găsească aplicarea în ordinea lor juridică, precum și limitele, excepțiile sau derogările care pot, eventual, însoți această aplicare.

38

Desigur, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, revine statelor membre, atunci când definesc modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante, sarcina de a asigura că nu se aduce atingere nici eficienței Directivei 89/665, nici drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctele 43 și 44).

39

Curtea a decis în această privință că facultatea acordată statelor membre prin articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 nu era lipsită de limite și rămânea condiționată de faptul ca acțiunea în anulare prealabilă oricărei acțiuni în daune interese să fie efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval, C‑166/14, EU:C:2015:779, punctele 36-44). În special, acestora le revine sarcina de a garanta respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficientă și a dreptului de acces la o instanță judecătorească imparțială, conform articolului 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 46).

40

În speță, trebuie să se constate că reglementarea procedurală națională care condiționează posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în caz de încălcare a normelor în materia achizițiilor publice și a atribuirii contractelor de achiziții publice de constatarea prealabilă cu titlu definitiv a încălcării nu privează ofertantul în cauză de dreptul la o cale de atac efectivă.

41

În consecință, trebuie să se răspundă la primele două întrebări ale instanței de trimitere că articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări procedurale naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care condiționează posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în caz de încălcare a normelor în materie de achiziții publice și de atribuire a contractelor de achiziții publice de constatarea cu titlu definitiv a încălcării de către o comisie de arbitraj sau de către o instanță în cadrul unui control jurisdicțional al sentinței acestei comisii de arbitraj.

42

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în contextul unei acțiuni în daune interese, se opune unei norme procedurale naționale care restrânge controlul jurisdicțional al sentințelor emise de o comisie de arbitraj însărcinată în primă instanță cu controlul deciziilor adoptate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice doar la examinarea motivelor invocate în fața acestei comisii.

43

Trebuie, în ceea ce privește cauza principală, să se sublinieze mai întâi că, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, instanțele naționale însărcinate cu controlul sentințelor comisiei de arbitraj chemate să examineze în prim grad de jurisdicție acțiunile în anulare împotriva deciziilor adoptate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice trebuie, în temeiul articolului 339/A din Codul de procedură civilă, să respingă ca inadmisibil orice motiv nou care nu ar fi fost invocat în fața comisiei respective.

44

În aplicarea acestei dispoziții, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală) a respins apelul formulat de reclamanta din litigiul principal împotriva hotărârii Fővárosi Bíróság (Tribunalul din Budapesta) prin care s‑a respins acțiunea împotriva sentinței inițiale a comisiei de arbitraj. De asemenea, în temeiul acestei dispoziții, Legfelsőbb Bíróság (denumirea anterioară a Curții Supreme) a respins recursul declarat de reclamanta din litigiul principal împotriva hotărârii Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală).

45

Potrivit instanței de trimitere, aplicarea coroborată a articolului 339/A din Codul de procedură civilă și a articolului 350 din Legea privind achizițiile publice ar putea însă avea un efect contrar dreptului Uniunii.

46

Ea subliniază, în această privință, referindu‑se la punctul 39 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval (C‑166/14, EU:C:2015:779), că gradul de exigență a securității juridice privind condițiile de admisibilitate a acțiunilor nu este identic, după cum este vorba despre acțiuni în daune interese sau despre acțiuni având ca obiect privarea de efecte a unui contract. Astfel, ar fi justificat, având în vedere cerințele securității juridice de care trebuie să poată beneficia raporturile contractuale, să se reglementeze în mod restrictiv căile de atac prin care se urmărește privarea de efecte a contractelor încheiate între autoritățile contractante și ofertanții câștigători ai contractelor de achiziții publice (protecție primară). În schimb, în măsura în care acțiunile în daune interese (protecție secundară) nu au, în principiu, nicio influență asupra efectelor contractelor deja încheiate, ar fi nejustificat ca acestea să fie supuse unor modalități la fel de severe precum cele aplicabile unor acțiuni având ca obiect însăși existența ori executarea unor astfel de contracte.

47

Trebuie amintit în această privință că Curtea a hotărât, desigur, la punctele 41-44 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval (C‑166/14, EU:C:2015:779), că principiul efectivității se opunea, în anumite împrejurări, unui regim procedural național care condiționa admisibilitatea acțiunilor în daune interese exercitate în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de constatarea prealabilă a nelegalității procedurii de atribuire a contractului în cauză.

48

Trebuie subliniat totuși că Curtea a ajuns la această concluzie într‑un context foarte specific, caracterizat de împrejurarea că acțiunea în constatarea prealabilă a nelegalității procedurii de atribuire a contractului, întemeiată pe nepublicarea prealabilă a unui anunț de participare, era supusă unui termen de decădere de șase luni, care începea să curgă din ziua următoare datei de atribuire a contractului de achiziții publice în discuție, independent de aspectul dacă persoana prejudiciată era sau nu era în măsură să cunoască existența nelegalității care afecta această decizie de atribuire. Astfel, într‑un asemenea context, un termen de șase luni risca să nu permită unei persoane prejudiciate să adune informațiile necesare în vederea exercitării unei acțiuni care să pună în discuție legalitatea procedurii de atribuire a contractului în discuție, fapt care împiedica, astfel, introducerea acestei acțiuni și era, așadar, susceptibil să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a introduce o acțiune în daune interese.

49

Or, situația în discuție în cauza principală se distinge în mod clar de cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval (C‑166/14, EU:C:2015:779).

50

Astfel, trebuie subliniat că, spre deosebire de norma de decădere în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval (C‑166/14, EU:C:2015:779), norma procedurală prevăzută la articolul 339/A din Codul de procedură civilă nu aduce atingere, după cum a constatat avocatul general la punctele 47-49 din concluzii, dreptului la o cale de atac eficientă și dreptului de acces la o instanță judecătorească imparțială, garantate de articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctul 87).

51

Deși, pe de altă parte, este adevărat că această normă procedurală națională impune o strictă concordanță a motivelor invocate în fața comisiei de arbitraj și a celor invocate în fața instanțelor chemate să controleze sentințele acestei comisii, excluzând, așadar, orice posibilitate a justițiabilului de a invoca un motiv nou în cursul procedurii, nu este mai puțin adevărat că aceasta contribuie, după cum a arătat avocatul general la punctul 49 din concluzii, la menținerea efectului util al Directivei 89/665, care, astfel cum a hotărât deja Curtea, este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și cât se poate de rapide (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

52

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat că principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților, care implică faptul că instanța este ținută de obligația de a respecta obiectul litigiului, de a‑și întemeia decizia pe faptele care i‑au fost prezentate și de a nu acționa din oficiu decât cu titlu excepțional, pentru apărarea interesului public, protejează dreptul la apărare și asigură buna desfășurare a procedurii, în special protejând‑o de întârzieri inerente aprecierii noilor motive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen, C‑430/93 și C‑431/93, EU:C:1995:441, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, EU:C:2007:318, punctele 34 și 35).

53

În speță, după cum reiese din dosarul prezentat Curții, Hochtief nu a fost plasată în imposibilitatea de a introduce o acțiune în anulare împotriva deciziei autorității contractante care a exclus‑o din procedură, nici în fața comisiei de arbitraj, nici, ulterior, în fața instanțelor naționale însărcinate cu controlul jurisdicțional al sentinței pronunțate de această comisie.

54

Nu se poate considera nici că Hochtief a fost plasată în imposibilitatea de a invoca în timp util motivul întemeiat în esență pe faptul că nu a avut posibilitatea să prezinte dovada că, în speță, contribuția expertului pe care îl desemnase ca șef de proiect și care intervenise alături de autoritatea contractantă nu era de natură să denatureze concurența, conform concluziei care se desprinde din cuprinsul punctelor 33-36 din Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom (C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127).

55

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, aceasta o dă unei norme de drept al Uniunii lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, EU:C:1980:100, punctul 16, și Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz, C‑453/00, EU:C:2004:17, punctul 21).

56

Rezultă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, un ofertant precum Hochtief era în măsură să invoce motivul întemeiat pe aceea că nu a avut posibilitatea să dovedească aspectul că faptul că desemnase ca șef de proiect un expert care participase la pregătirea cererii de ofertă alături de autoritatea contractantă nu era de natură să denatureze concurența, chiar în lipsa oricărei jurisprudențe a Curții pertinente în această privință.

57

Pe de altă parte, deși este cert că Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom (C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127), nu a fost disponibilă în limba maghiară decât ulterior introducerii de către Hochtief a acțiunii sale în fața comisiei de arbitraj, și chiar a acțiunii împotriva sentinței acesteia din urmă în fața instanței naționale de prim grad de jurisdicție, această împrejurare nu poate însă permite, singură, să se concluzioneze că ea se afla în imposibilitatea absolută de a invoca un astfel de motiv.

58

Din cele de mai sus rezultă că dreptul Uniunii, în special articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, în contextul unei acțiuni în daune interese, nu se opune unei norme procedurale naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care restrânge controlul jurisdicțional al sentințelor emise de o comisie de arbitraj, însărcinată în primă instanță cu controlul deciziilor adoptate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice, doar la examinarea motivelor invocate în fața acestei comisii.

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: