1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 2 ), dispoziție care permite să se deroge de la normele generale de competență jurisdicțională internațională stabilite în același regulament în cazul în care prin convenția părților, dintre care cel puțin una are domiciliul într‑un stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru.

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societățile Apple Sales International, Apple Inc. și Apple retail Franța EURL, pe de o parte, și MJA, în calitate de lichidator al societății eBizcuss.com (denumită în continuare „eBizcuss”), pe de altă parte, cu privire la o acțiune în daune interese intentată de această din urmă societate în temeiul unei încălcări a articolului 102 TFUE.

3.

Curtea este astfel invitată să precizeze dacă și în ce limite poate fi înlăturată o clauză atributivă de competență pentru a asigura efectivitatea acțiunilor în repararea prejudiciilor care rezultă din comportamente ale întreprinderilor despre care se susține că constituie un abuz de poziție dominantă.

4.

Cauza oferă astfel o nouă ocazie, având în vedere soluția reținută de Curte în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335), de a oferi precizări operatorilor vizați în calitatea lor, pe de o parte, de redactori de clauze atributive de competență și, pe de altă parte, de persoane care doresc să intenteze acțiuni în repararea unor prejudicii despre care se susține că își au sursa într‑o încălcare a dreptului concurenței, în special a articolului 102 TFUE, în ceea ce este denumit în mod obișnuit „private enforcement”.

5.

Considerentele (2), (11) și (14) ale Regulamentului nr. 44/2001 au următorul cuprins:

[…]

[…]

6.

Articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în secțiunea 7 din capitolul II din acesta, intitulată „Prorogare de competență”, prevede la alineatul (1):

„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:

7.

La data faptelor în discuție în litigiul principal, articolul 1382 din code civil (Codul civil) prevedea că „[c]el care, prin fapta sa, cauzează altuia un prejudiciu este obligat la repararea acestuia”.

8.

Articolul L 420‑1 din code de commerce (Codul comercial) prevede:

„Sunt interzise, chiar dacă sunt efectuate prin intermediul direct sau indirect al unei societăți din cadrul grupului stabilită în afara Franței, atunci când au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței, acțiunile concertate, convențiile, înțelegerile exprese sau tacite sau coalițiile, în special atunci când acestea urmăresc:

9.

Articolul L 420‑2 din Codul comercial are următorul cuprins:

„Este interzisă, în condițiile prevăzute la articolul L 420‑1, exploatarea abuzivă de către o întreprindere sau un grup de întreprinderi a unei poziții dominante pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste abuzuri pot consta, printre altele, în refuzul vânzării, în vânzări către părți afiliate sau în condiții de vânzare discriminatorii, precum și în ruperea unor relații comerciale stabilite, pentru simplul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.

Este în plus interzisă, întrucât poate afecta funcționarea sau structura concurenței, exploatarea abuzivă de către o întreprindere sau un grup de întreprinderi a stării de dependență economică în care se află, în raport cu aceasta, o întreprindere client sau furnizor. Aceste abuzuri pot consta, printre altele, în refuzul vânzării, în vânzări către părți afiliate, în practicile discriminatorii menționate la primul paragraf al articolului L 442‑6 sau în acorduri de gamă.”

10.

La 10 octombrie 2002, eBizcuss, reprezentată în prezent de societatea MJA, a încheiat cu societatea de drept irlandez Apple Sales International un contract, intitulat „Apple Authorized Reseller Agreement”, care îi recunoștea calitatea de distribuitor autorizat al produselor mărcii Apple. Acest contract, prin care eBizcuss s‑a angajat să distribuie în mod cvasiexclusiv produsele cocontractantului său și care a fost modificat ulterior în mai multe rânduri, cuprindea o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor irlandeze.

11.

Această clauză, redactată în limba engleză, avea, în ultima versiune a contractului de distribuție din data de 20 decembrie 2005, următorul cuprins:

„This Agreement and the corresponding relationship between the parties shall be governed by and construed in accordance with the laws of the Republic of Ireland and the parties shall submit to the jurisdiction of the courts of the Republic of Ireland. Apple reserves the right to institute proceedings against Reseller in the courts having jurisdiction in the place where Reseller has its seat or in any jurisdiction where a harm to Apple is occurring.” ( 3 )

12.

În cursul lunii aprilie 2012, eBizcuss a introdus la tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris, Franța) o cerere având ca obiect obligarea societății Apple Sales International, a societății americane Apple și a societății franceze Apple Retail Franța la plata de daune interese în cuantum de 62500000 de euro. În susținerea acțiunii formulate, eBizcuss a afirmat, în esență, că societățile pârâte au săvârșit practici anticoncurențiale și acte de concurență neloială, favorizând rețeaua proprie în detrimentul său începând din anul 2009 ( 4 ). eBizcuss a invocat în acest context încălcarea articolului 1382 din Codul civil (devenit articolul 1240 din Codul civil), a articolului L 420‑2 din Codul comercial și a articolului 102 TFUE.

13.

Prin hotărârea din 26 septembrie 2013, tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris) a admis excepția de necompetență invocată de societățile pârâte pentru motivul că în contractul dintre Apple Sales International și eBizcuss era cuprinsă o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor irlandeze.

14.

Prin hotărârea din 8 aprilie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a respins calea de atac formulată de eBizcuss împotriva acestei hotărâri, confirmând astfel faptul că instanțele franceze nu erau competente să statueze cu privire la cererea de daune interese.

15.

Prin hotărârea din 7 octombrie 2015, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a casat această hotărâre pentru motivul că cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a încălcat articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335), prin faptul că a ținut seama de clauza atributivă de competență cuprinsă în contractul dintre eBizcuss și Apple Sales International, în condițiile în care aceasta nu se referea la diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței.

16.

Prin hotărârea din 25 octombrie 2016, cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța) a admis calea de atac formulată de eBizcuss și a trimis cauza la tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris) spre rejudecare.

17.

Apple Sales International, Apple și Apple Retail Franța au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, susținând în esență că, întrucât o acțiune autonomă în sensul dreptului concurenței își are originea în raportul contractual, este necesar să se țină seama de o clauză de alegere a instanței, chiar dacă această clauză nu vizează în mod expres o astfel de acțiune și nicio încălcare a dreptului concurenței nu a fost constatată în prealabil de o autoritate națională sau europeană.

18.

Instanța de trimitere arată că, între timp, a luat cunoștință de o hotărâre a Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă, Portugalia) din 16 februarie 2016, Interlog și Taboada împotriva Apple). Aceasta ar privi de asemenea Apple Sales International și o clauză jurisdicțională similară, redactată în termeni generali. Supremo Tribunal de Justiça ar fi statuat că această clauză se aplica părților dintr‑un litigiu referitor la același presupus abuz de poziție dominantă în raport cu dreptul Uniunii pentru a constata necompetența instanțelor portugheze.

19.

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Apple Sales International, eBizcuss, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise.

21.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește în esență interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 în contextul specific al unor acțiuni în daune interese intentate de un distribuitor împotriva furnizorului său în temeiul articolului 102 TFUE, și anume atunci când împotriva acestuia din urmă este invocat un abuz de poziție dominantă.

22.

Astfel cum demonstrează pozițiile divergente reținute de instanțele franceze care s‑au pronunțat cu privire la cauza principală, se pare că sfera exactă de aplicare a interpretării reținute de Curte în Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335) este cea aflată în discuție în speță.

23.

Se ridică, mai concret, problema dacă, în cazul în care nu le menționează în mod specific, o clauză de alegere a instanței pentru orice litigiu referitor la un contract și la relațiile care rezultă din acesta – cum este cea care, în cauza principală, atribuie competență instanțelor irlandeze – trebuie să fie înlăturată în cazul intentării unor acțiuni autonome în despăgubire având ca temei o pretinsă încălcare a articolului 102 TFUE. Curtea este invitată să precizeze dacă și în ce măsură o clauză atributivă de competență convenită între părțile la un acord (în speță, un acord de distribuție) își poate produce efectele în cazul unor litigii în care este invocată o încălcare a dreptului european al concurenței.

24.

Potrivit unei prime interpretări, care este cea care pare să fi fost reținută în special de Cour de cassation (Curtea de Casație) în hotărârea din 7 octombrie 2015, o astfel de clauză atributivă de competență poate fi luată în considerare numai cu condiția să se refere în mod expres la diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței.

25.

Potrivit unei a doua interpretări, care este cea care fusese reținută în special de primele instanțe sesizate în cauza principală, dar și, în opinia reclamantei din litigiul principal, de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă) în hotărârea din 16 februarie 2016, Interlog și Taboada împotriva Apple ( 5 ), o clauză atributivă de competență redactată în termeni generali s‑ar aplica părților într‑un litigiu referitor la un presupus abuz de poziție dominantă în raport cu dreptul Uniunii.

26.

Înainte de a examina întrebările preliminare, considerăm oportun să prezentăm, cu titlu introductiv, o serie de considerații generale cu privire la domeniul de aplicare al articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

27.

Curtea a fost deja invitată în mai multe rânduri să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 și a dispoziției echivalente anterioare acestuia, și anume articolul 17 din Convenția de la Bruxelles ( 6 ).

28.

Astfel cum a amintit Curtea în mod constant, aceste dispoziții trebuie interpretate în lumina obiectivelor mai generale urmărite de Convenția de la Bruxelles și de Regulamentul nr. 44/2001, și anume consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniune, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție ( 7 ).

29.

În economia generală a Regulamentului nr. 44/2001, articolul 23 constituie o dispoziție fundamentală: este expresia atât a principiului supremației autonomiei de voință liber exprimată a părților [a se vedea considerentul (14) al acestui regulament], cât și a cerinței unui grad mare de previzibilitate [menționată în considerentul (11) al aceluiași regulament]. Obiectivul său este de a desemna, în mod clar și precis, o instanță dintr‑un stat contractant care să aibă competență exclusivă în conformitate cu acordul de voință al părților, exprimat potrivit condițiilor de formă stricte prevăzute de acesta. Securitatea juridică urmărită de această dispoziție ar putea fi compromisă cu ușurință în cazul în care s‑ar recunoaște unei părți contractante posibilitatea de a eluda această normă prin simpla invocare a nulității întregului contract pentru motive întemeiate pe dreptul material aplicabil ( 8 ).

30.

Astfel cum Curtea a avut ocazia de a sublinia, întrucât permite să se deroge de la normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, cerințele, atât de formă, cât și materiale, de a căror respectare articolul 23 din acest regulament condiționează validitatea clauzelor atributive de competență trebuie să fie de strictă interpretare ( 9 ). În schimb, în măsura în care condițiile de formă și de fond prevăzute de aceasta sunt îndeplinite, convenția atributivă de competență trebuie să poată fi aplicată. Astfel, alegerea instanței desemnate poate fi apreciată numai în lumina considerațiilor asociate cerințelor prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 10 ).

31.

În ceea ce privește cerința de fond potrivit căreia atribuirea competenței trebuie să privească „litigiul ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat”, aceasta are drept obiectiv să evite ca o parte să fie surprinsă de atribuirea în competența unei anumite instanțe a tuturor diferendelor care ar apărea în raporturile pe care le are cu cocontractantul ei și care și‑ar afla originea în alte raporturi decât cel cu ocazia căruia a fost convenită atribuirea de competență ( 11 ).

32.

În ipoteza în care aplicabilitatea unei clauze de alegere a instanței este pusă în discuție în raport cu această condiție de fond, revine numai instanței în fața căreia este invocată o clauză atributivă de competență sarcina de a decide dacă aceasta vizează sau nu vizează contestarea care face obiectul litigiului ( 12 ).

33.

Deși această examinare, care necesită printre altele ca instanța sesizată să stabilească dacă litigiul în cauză era sau nu era previzibil în mod rezonabil pentru părți în momentul în care au fost de acord cu clauza menționată, poate fi efectuată numai de la caz la caz, în opinia noastră trebuie avute în vedere câteva linii de interpretare.

34.

Mai întâi, supremația acordată autonomiei părților, astfel cum este exprimată în clauza atributivă de competență convenită în mod valabil, implică faptul că ceea ce este important este posibilitatea sau imposibilitatea de a asocia diferendul în cauză – în speță, o acțiune în repararea prejudiciilor pretins suferite, în esență, ca urmare a unor comportamente anticoncurențiale – cu raportul de drept stabilit în această clauză, indiferent de natura delictuală sau contractuală a acestuia în sensul Regulamentului nr. 44/2001 și, a fortiori, în sensul dispozițiilor naționale aplicabile.

35.

Astfel, un litigiu de natură necontractuală, însă născut cu ocazia relației contractuale poate intra în domeniul de aplicare al clauzei atributive de competență, întrucât acest litigiu își are originea în relațiile contractuale cu ocazia cărora această clauză a fost convenită.

36.

Forța obligatorie a clauzei implică, în continuare, că nu este necesar ca instanța desemnată de clauză să aibă vreo legătură de „proximitate” cu litigiul. Cu alte cuvinte, faptul că clauza atributivă de competență desemnează o instanță desemnată nu prezintă nicio legătură de conexitate cu persoanele interesate sau cu raportul în litigiu nu poate împiedica aplicarea acesteia ( 13 ).

37.

În plus, faptul că clauza atributivă de competență prezintă, cum este situația în cauza principală, un caracter asimetric sau unilateral, în sensul că numai o parte se angajează să sesizeze o instanță precisă, în timp ce cealaltă parte își rezervă dreptul de a sesiza altele nu poate fi, în sine, un element pertinent pentru aprecierea validității clauzei menționate în raport cu cerințele prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 14 ), în măsura în care o asemenea clauză răspunde totuși obiectivului previzibilității.

38.

Aceasta implică, în sfârșit, faptul că dreptul material aplicabil fondului litigiului nu influențează, în principiu, stabilirea competenței jurisdicționale. Trebuie amintit că tocmai această lipsă de influență a normelor de drept material în raport cu convenția atributivă de competență este cea care constituie un gaj solid al securității juridice și al previzibilității ( 15 ).

39.

Vom reveni mai detaliat asupra acestui aspect ulterior, atunci când vom aborda aspectul referitor la modul în care trebuie înțeleasă o clauză atributivă de competență în cadrul unor acțiuni având ca obiect asigurarea efectivității protecției conferite particularilor împotriva încălcărilor dreptului concurenței.

40.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă, în mod general, articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 permite aplicarea unei clauze atributive de competență atunci când acțiunea în daune interese se întemeiază pe o pretinsă încălcare a articolului 102 TFUE. Cu alte cuvinte, se ridică problema dacă articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că există un obstacol de principiu în calea aplicării unei clauze atributive de competență în privința unui litigiu care se întemeiază pe încălcarea articolului 102 TFUE.

41.

În speță, toate părțile care au intervenit par să fie de acord că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că permite – cel puțin, nu se opune – ca instanța națională să aplice o clauză atributivă de competență într‑un astfel de context.

42.

Nu putem decât să subscriem la această concluzie.

43.

În continuarea considerațiilor care precedă, cu excepția materiilor prevăzute în mod specific de Regulamentul nr. 44/2001 ( 16 ), eficacitatea unei clauze atributive de competență nu poate fi tributară respectării unei alte condiții de fond în afara cerinței referitoare la obiectul clauzei, care trebuie să privească „un raport juridic determinat”.

44.

Lipsa de influență a normelor de drept material în raport cu validitatea unei clauze atributive de competență, care, reamintim, constituie un gaj important al respectării autonomiei părților și al previzibilității, este valabilă în special în cazul în care se invocă în cadrul litigiului o încălcare a dreptului concurenței.

45.

În lipsa din Regulamentul nr. 44/2001 a unei dispoziții specifice care ar permite să se deroge într‑o astfel de ipoteză de la forța obligatorie a unei clauze atributive de competență, nu se poate invoca principiul punerii în aplicare efective a dreptului concurenței pentru a submina o astfel de clauză.

46.

Desigur, efectul util al articolelor 101 și 102 TFUE presupune ca orice persoană să aibă posibilitatea de a cere repararea prejudiciului care i‑ar fi cauzat de un contract sau de un comportament susceptibil să restrângă sau să denatureze concurența ( 17 ).

47.

Totuși, astfel cum a statuat Curtea în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/16, EU:C:2015:335), instanța sesizată nu poate, fără a pune sub semnul întrebării finalitatea Regulamentului nr. 44/2001, să refuze să ia în considerare o clauză atributivă de competență conformă cerințelor articolului 23 din acest regulament numai pentru motivul că apreciază că instanța desemnată prin această clauză nu ar asigura un efect deplin principiului aplicării eficace a normelor de concurență întrucât nu permite victimei unor comportamente neconcurențiale, prezumate sau dovedite, ale unor întreprinderi să obțină repararea integrală a prejudiciului pe care l‑a suferit. Dimpotrivă, trebuie să se considere că sistemul de căi de atac instituit în fiecare stat membru, completat de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, furnizează justițiabililor o garanție suficientă în această privință ( 18 ).

48.

În definitiv, cerința punerii în aplicare eficiente a interdicției abuzurilor de poziție dominantă nu se opune în sine posibilității părților de a deroga, prin intermediul unei clauze atributive de competență, de la criteriile de competență prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001.

49.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, se propune să se răspundă la prima întrebare că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că nu există un obstacol de principiu în calea aplicării unei clauze atributive de competență în cadrul unei acțiuni în reparare autonome, precum cea în discuție în cauza principală, formulată de un distribuitor împotriva furnizorului său ca urmare a unei pretinse încălcări a articolului 102 TFUE.

50.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 se opune unei clauze atributive de competență care nu se referă în mod expres la „diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței”.

51.

Această întrebare urmărește, în definitiv, să se stabilească precizările pe care trebuie să le conțină clauzele atributive de competență pentru a fi aplicabile cu ocazia unor acțiuni întemeiate pe dreptul concurenței, în speță a unei acțiuni în repararea prejudiciului pretins cauzat de o încălcare a articolului 102 TFUE.

52.

În această privință, amintim că, în măsura în care articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 permite părților să deroge de la normele de competență stabilite de acesta numai în vederea soluționării „litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat”, revine acestor părți sarcina de a redacta clauza astfel încât să exprime cel mai bine voința lor.

53.

Problema dacă o asemenea clauză acoperă o acțiune sau o alta va depinde astfel întotdeauna de redactarea acestei clauze și de modul în care va fi interpretată eventual de instanța sesizată.

54.

Astfel, nu este posibil să se răspundă în mod absolut, și anume fără o referire la însuși textul clauzei atributive de competență în cauză, dacă aceasta rămâne aplicabilă cu ocazia unor diferende privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței în ipoteza în care clauza respectivă nu se referă în mod expres la astfel de diferende. Revine instanței naționale sesizate, care este singura competentă să stabilească domeniul de aplicare exact al acestei clauze, sarcina de a aprecia dacă diferendul privind răspunderea cocontractantului ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței este născut din raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită această clauză.

55.

În ceea ce privește aplicabilitatea unei clauze atributive de competență în contextul unei acțiuni în repararea prejudiciului suferit ca urmare a unui comportament anticoncurențial, nu se poate exclude, astfel, ca aceasta să se înscrie într‑un context contractual și ca, prin urmare, instanța să fie obligată să o aplice, indiferent de referirea explicită la „diferende privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței”.

56.

În opinia noastră, ar fi disproporționat să se impună în toate cazurile părților la litigiu să fi specificat cu exactitate natura acțiunilor care trebuie să intre sub incidența clauzei atributive de competență, din moment ce această clauză este redactată în termeni suficient de generali pentru a include orice acțiune care ține într‑o măsură mai mare sau mai mică de raportul contractual cu ocazia căruia a fost convenită această clauză.

57.

Prin aderarea la o convenție atributivă de competență, părțile urmăresc în esență să atribuie competența jurisdicțională unui anumit for pentru a soluționa toate aspectele legate de relația pe care au stabilit‑o, fără ca acestea să fie mereu în măsură să anticipeze și să enumere natura litigiilor care ar putea apărea între ele. Dacă situația ar fi diferită, funcția și aplicabilitatea unei asemenea clauze ar fi în mare măsură compromise.

58.

Această concluzie se situează, în opinia noastră, în continuarea soluției reținute în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide ( 19 ) și, în special, la punctul 69 din aceasta.

59.

Se precizează că, în această hotărâre, Curtea, amintind că revine numai instanței naționale în fața căreia este invocată o clauză atributivă de competență sarcina de a stabili dacă diferendele în cauză intră sau nu intră în domeniul de aplicare al acesteia (punctul 67 din hotărâre), a dedus, în ceea ce privește clauzele atributive de competență care priveau, în mod general, „toate litigiile rezultate din sau în legătură cu contractul”, anumite linii de interpretare destinate să ghideze instanța națională (punctele 68-71).

60.

Curtea a arătat, printre altele, că o clauză care se referă în mod abstract la diferendele care apar în raporturile contractuale nu privește un diferend referitor la răspunderea delictuală despre care se pretinde că revine unui cocontractant ca urmare a comportamentului său conform unei înțelegeri ilicite. În schimb, o clauză care ar face referire „la diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței” ar obliga instanța sesizată să își decline competența ( 20 ).

61.

Totuși, dacă ne raportăm la împrejurările specifice ale cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre, ni se pare că această din urmă considerație trebuie contextualizată.

62.

În primul rând, reiese că diferendul în discuție în această cauză privea o acțiune colectivă, inițiată de societatea CDC, având ca obiect recuperarea, pe cale judiciară și extrajudiciară, a unor creanțe reprezentând dreptul la despăgubiri. Această acțiune avea ca temei invocarea unei înțelegeri ilicite săvârșite de mai multe întreprinderi stabilite în diferite state membre, care se prevalau de clauze atributive de competență stipulate în anumite contracte de vânzare încheiate cu întreprinderi care pretindeau că sunt victime ale unei înțelegeri constatate printr‑o decizie a Comisiei ( 21 ).

63.

Soluția reținută de Curte avea în acest context avantajul de a evita o fragmentare a contenciosului în materie de despăgubiri între mai multe foruri/instanțe care ar fi rezultat dintr‑o interpretare extensivă a domeniului de aplicare al clauzelor atributive de competență cuprinse în contractele care erau exterioare, în opinia noastră, înțelegerii ilicite încheiate de una dintre părțile la aceste contracte cu terți. Astfel, acțiunea în reparare intentată de CDC împotriva pârâtelor din litigiul principal privea întreprinderi care erau stabilite în alte cinci state membre decât Republica Federală Germania.

64.

În al doilea rând și mai ales, înțelegerea în cauză era prin natura ei secretă și exterioară contractelor de vânzare cu ocazia cărora fuseseră convenite clauzele atributive de competență în litigiu. Într‑un asemenea context, obiectivul previzibilității care justifică opozabilitatea clauzelor atributive de competență – și corolarul său, care este acela potrivit căruia o parte nu trebuie să fie „surprinsă” de atribuirea în competența unui for care și‑ar afla originea în alte raporturi decât cele cu ocazia cărora a fost convenită clauza (a se vedea punctul 68 din Hotărârea CDC menționată) – milita în favoarea înlăturării clauzei atributive în litigiu.

65.

În opinia noastră, cerința menționării exprese a „diferendelor privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței” este pertinentă numai în cazul litigiilor care, în mod evident, nu își află originea în raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită clauza atributivă de competență.

66.

Indicațiile furnizate de Curte trebuie înțelese, astfel, în sensul că urmăresc să amintească că diferendele în cauză trebuie într‑adevăr să își afle originea în raporturile contractuale dintre părțile la contractul respectiv (a se vedea în special punctul 70 din aceeași hotărâre). În schimb, soluția reținută de Curte nu poate fi interpretată, în opinia noastră, în sensul că impune ca o clauză atributivă de competență să menționeze cu precizie toate diferendele de natură delictuală care pot interveni între părți.

67.

În această privință, nu se poate exclude, de exemplu, ca anumite comportamente despre care se pretinde că ar constitui o înțelegere sau un abuz de poziție dominantă, precum cele care pot avea loc în cadrul unui sistem de distribuție selectivă, să poată prezenta o legătură cu contractul de distribuție și, în consecință, să intre sub incidența clauzei atributive de competență inserate într‑un asemenea contract care a fost redactată în termeni generali, fără a fi specificate în mod expres acțiunile posibile în cazul încălcării dispozițiilor aplicabile în domeniul concurenței.

68.

În măsura în care, astfel cum pare a fi situația în cauza principală, comportamentul invocat privește condițiile tarifare sau condițiile de aprovizionare impuse în mod discriminatoriu, nu se poate exclude ca litigiul să își aibă originea în raportul de drept dintre un furnizor și distribuitorul său. Instanța națională sesizată va putea așadar, cu ocazia unei acțiuni întemeiate pe o încălcare a normelor de concurență, să considere că faptele invocate se raportează la relația contractuală cu ocazia căreia a fost convenită o clauză atributivă de competență, chiar redactată în termeni generali.

69.

Se impune o precizare importantă. Nu este vorba aici de a aplica în mod diferit articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 – și, mai precis, de a înțelege diferit aplicabilitatea unei clauze atributive de competență în cazul unor diferende privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței – după cum în discuție este o încălcare a interdicției privind înțelegerile (articolul 101 TFUE) sau un abuz de poziție dominantă (articolul 102 TFUE).

70.

Din punct de vedere procedural și al competenței jurisdicționale, nu există niciun motiv de principiu pentru a trata aceste încălcări în mod diferențiat. În această privință, nu suntem deloc de acord cu ideea potrivit căreia înțelegerile interzise prin articolul 101 TFUE și‑ar produce întotdeauna efectele prejudiciabile în afara oricărui raport contractual, în timp ce comportamentele constitutive ale unui abuz de poziție dominantă interzise prin articolul 102 TFUE și‑ar avea în mod necesar sursa în contractul încheiat între victima comportamentului invocat și autorul unui astfel de abuz.

71.

Este necesar să se stabilească în fiecare caz și, prin urmare, independent de temeiul juridic al acțiunii, dacă comportamentul aflat la originea diferendului are legătură cu relația contractuală cu ocazia căreia a fost convenită clauza atributivă de competență.

72.

În măsura în care litigiul își are originea în această relație, el poate intra în domeniul de aplicare al clauzei atributive de competență redactate în termeni generali, fără menționarea expresă a temeiurilor posibile ale acțiunilor care vor fi intentate.

73.

Astfel, o acțiune în reparație având ca temei o pretinsă încălcare a articolului 102 TFUE va putea beneficia de o prorogare convențională de competență, în măsura în care își are originea în contract, fără a fi necesar ca acțiunea menționată să fie menționată în mod expres în clauza în litigiu.

74.

Aceasta este tocmai poziția care pare să fi fost reținută de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă) în hotărârea din 16 februarie 2016, Interlog și Taboada împotriva Apple. Astfel, această instanță a apreciat că cererea cu care era sesizată, deși viza o conduită anticoncurențială, privea „o abatere comportamentală în raport cu echilibrul (sau cu programul) contractului [în litigiu]”. Instanța menționată a concluzionat că litigiul cu care a fost sesizată își avea originea în raportul de drept în cadrul căruia fusese convenită clauza. În consecință, această clauză era pe deplin aplicabilă situației de fapt din speță.

75.

Tot astfel, s‑ar putea considera că o acțiune în reparație având, de data aceasta, ca temei articolul 101 TFUE poate avea originea, în anumite împrejurări, în raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită această clauză. Aceasta ar putea fi situația unei acțiuni al cărei obiect ar fi contestarea, în temeiul aceleiași dispoziții, comportamentele unui furnizor, conducător al unei rețele de distribuție selectivă sau exclusivă, față de distribuitorii săi.

76.

În concluzie, problema dacă o clauză atributivă de competență este sau nu este aplicabilă în cazul în care nu se referă în mod expres la diferendele privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței va depinde de aprecierea pe care o va efectua, în lumina redactării acesteia și a voinței părților, instanța națională în fața căreia este invocată clauza.

77.

Dacă se stabilește că părțile, care nu au putut prevedea eventualitatea unui anumit litigiu, nu au avut intenția de a‑l include în domeniul de aplicare al unei clauze atributive de competență formulate în mod abstract, aceasta din urmă nu le poate fi opozabilă cu ocazia unui asemenea litigiu. Aceasta ar fi situația în special în ceea ce privește un diferend care constă în angajarea răspunderii uneia dintre aceste părți ca urmare a participării sale la o înțelegere cu întreprinderi terțe exterioare relației contractuale.

78.

În schimb, atunci când litigiul, deși este întemeiat pe o încălcare a dreptului concurenței, se raportează la cadrul contractual, în sensul că vizează în special condițiile convenite de părți prin contract, acesta este de natură să intre sub incidența clauzei atributive de competență. Aceasta poate fi, de exemplu, situația acțiunilor întemeiate pe articolul 102 TFUE prin care se contestă condițiile tarifare și de aprovizionare convenite într‑un contract de distribuție care cuprinde o clauză atributivă de competență.

79.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale sesizate cu o acțiune în daune interese întemeiată pe articolul 102 TFUE să aplice o clauză atributivă de competență în măsura în care litigiul în cauză își are originea în raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită această clauză. Revine, prin urmare, instanței naționale sesizate sarcina de a stabili în fiecare caz dacă diferendul în cauză este de natură să intre sub incidența unei astfel de clauze, chiar redactată în termeni generali, în cadrul unor diferende privind răspunderea ce rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței.

80.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă faptul că o încălcare a dreptului concurenței nu a fost constatată în prealabil de o autoritate națională sau europeană competentă în domeniul concurenței permite înlăturarea clauzei atributive de competență.

81.

Cu alte cuvinte, se ridică problema dacă, deși nicio indicație în acest sens nu figurează în Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335), împrejurarea că acțiunea în răspundere pentru încălcarea dreptului concurenței în discuție este autonomă (acțiune cunoscută sub denumirea „stand‑alone”, care se diferențiază de o acțiune „follow‑on”, precum cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre) este sau nu este de natură să justifice înlăturarea clauzei atributive de competență.

82.

Propunem, în continuarea considerațiilor prezentate mai sus, să se dea un răspuns negativ la aceasta.

83.

În opinia noastră, natura acțiunii în despăgubire („follow‑on” sau „stand‑alone”) cu care este sesizată instanța nu este un parametru pertinent pentru evaluarea aplicabilității unei clauze atributive de competență. Astfel, absența sau prezența unei constatări prealabile de către o autoritate din domeniul concurenței a unei încălcări a normelor de concurență este o considerație complet exterioară celor care trebuie să prevaleze pentru a concluziona în sensul aplicării – sau, dimpotrivă, al înlăturării – unei clauze atributive de competență în privința unui anumit litigiu și, în special, în privința unei acțiuni având ca obiect repararea unor prejudicii pretins suferite ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență.

84.

Trebuie amintit că, astfel cum precizează considerentele (3), (12) și (13) ale Directivei 2014/104/UE ( 22 ), articolele 101 și 102 TFUE produc efecte directe în raporturile dintre persoane și creează, pentru persoanele în cauză, drepturi și obligații a căror respectare trebuie să fie asigurată de instanțele naționale. Astfel, orice persoană care se consideră prejudiciată printr‑o încălcare a normelor de concurență poate solicita repararea prejudiciului suferit, independent de constatarea prealabilă a unei astfel de încălcări de către o autoritate din domeniul concurenței ( 23 ).

85.

În plus, este cert că, spre deosebire de litigiile care privesc sancțiuni aplicate de o autoritate administrativă în exercitarea competențelor de reglementare care intră sub incidența „materiei administrative”, o acțiune având ca obiect repararea prejudiciului rezultat ca urmare a unor pretinse încălcări ale dreptului concurenței este de natură civilă și comercială în sensul Regulamentului nr. 44/2001 și intră așadar în domeniul de aplicare al acestuia ( 24 ).

86.

Or, articolul 23 alineatul (1) din acest regulament permite părților să deroge nu numai de la competența generală, ci și de la competențele speciale prevăzute de acesta, prin încheierea unui acord de alegere a forului. Prin urmare, instanța sesizată poate, în principiu, să fie ținută de o clauză atributivă de competență care derogă de la competența generală și de la cea specială prevăzute de acest regulament ( 25 ).

87.

Tot astfel precum această posibilitate nu poate fi repusă în discuție de dreptul material aplicabil fondului litigiului ( 26 ), ea nu poate fi tributară împrejurării că acțiunea în litigiu are ca obiect să sancționeze încălcări ale dreptului concurenței care au fost constatate în prealabil de autoritățile competente. Astfel, trebuie amintit că autonomia de voință a părților este cea care justifică supremația acordată alegerii unei instanțe, alta decât cea care ar fi fost eventual competentă potrivit Regulamentului nr. 44/2001 ( 27 ).

88.

În sfârșit, considerăm că o distincție, în cadrul stabilirii aplicabilității unei clauze atributive de competență în privința unui litigiu, între acțiunile „stand‑alone” și „follow‑on” s‑ar lovi în plin de obiectivul previzibilității urmărit la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, în sensul că această aplicare ar depinde de constatarea ulterioară a unei încălcări de către o autoritate competentă în domeniul dreptului concurenței. Tot astfel precum o asemenea constatare nu ar trebui să constituie o condiție pentru a putea înlătura o clauză atributivă de jurisdicție, indicarea faptului că litigiul în discuție se raportează la o acțiune autonomă („stand‑alone”) este insuficientă pentru a evita subminarea unei astfel de clauze, independent de examinarea concretă a acesteia și de raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită.

89.

Prin urmare, propunem să se răspundă la a treia întrebare că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că lipsa constatării prealabile a unei încălcări a dreptului concurenței în temeiul articolului 102 TFUE nu permite în sine aplicarea sau, dimpotrivă, înlăturarea unei clauze atributive de competență într‑o acțiune în daune interese întemeiată pe normele de concurență.

90.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează: