–

pentru guvernul german, de T. Henze, de M. Hellmann și de J. Mentgen, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Heller, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009 (JO 2009, L 331, p. 17, denumit în continuare „Protocolul de la Haga”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între un copil minor, KP, pe de o parte, și tatăl său, LO, pe de altă parte, în legătură cu creanțe de întreținere.

3

Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1) stabilește dispoziții generale privind competența jurisdicțională în statele membre în materie de obligații de întreținere.

4

Articolul 15 din acest regulament prevede că legea aplicabilă obligațiilor de întreținere se stabilește în conformitate cu Protocolul de la Haga în statele membre care au obligații în temeiul actului respectiv.

5

Articolul 3 din Protocolul de la Haga, intitulat „Regula generală privind legea aplicabilă”, este redactat astfel:

„(1)   Obligațiilor de întreținere li se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită, cu excepția cazurilor în care [Protocolul de la Haga] dispune altfel.

(2)   În cazul unei schimbări a reședinței obișnuite a creditorului, legea statului în care se află noua sa reședință obișnuită se aplică din momentul în care intervine schimbarea.”

6

Articolul 4 din acest protocol, intitulat „Reguli speciale care favorizează anumiți creditori”, prevede:

„(1)   Următoarele dispoziții se aplică în cazul obligațiilor de întreținere datorate:

[…]

(2)   În cazul în care, în temeiul legii menționate la articolul 3, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea forului.

(3)   Fără a aduce atingere articolului 3, în cazul în care creditorul a sesizat autoritatea competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită, se aplică legea forului. Cu toate acestea, în cazul în care, în temeiul respectivei legi, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.

(4)   În cazul în care, în temeiul legislației menționate la articolul 3 și la alineatele (2) și (3) ale prezentului articol, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii, în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.”

7

Articolul 1613 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Întreținere pentru trecut”, prevede:

„(1)   Creditorul poate solicita pentru trecut îndeplinirea obligației sau daune interese pentru neîndeplinirea obligației numai începând cu momentul în care debitorului i s‑a solicitat să furnizeze informații privind veniturile și patrimoniul său în scopul obținerii întreținerii, începând cu momentul punerii în întârziere a debitorului sau cu momentul în care cauza în materie de întreținere a devenit pendinte. […]

(2)   Creditorul poate solicita pentru trecut îndeplinirea obligației fără să se aplice restricția de la alineatul (1):

8

Instanța de trimitere arată că, în Austria, este posibilă valorificarea unor creanțe de întreținere cu titlu retroactiv pentru o perioadă de trei ani.

9

Această instanță precizează că, potrivit unei jurisprudențe naționale constante, întârzierea debitorului obligației de întreținere este o condiție pentru a valorifica obligația de întreținere pentru trecut, dar că, în cazul întreținerii unui copil, nu este necesară o punere în întârziere ca urmare a legăturii de proximitate deosebite în sensul dreptului familiei.

10

KP, născută la 6 martie 2013, și părinții săi sunt resortisanți germani care au locuit în Germania până la 27 mai 2015. La 28 mai 2015, KP și mama sa s‑au instalat în Austria, care a devenit locul noii lor reședințe obișnuite.

11

La 18 mai 2015, KP a formulat o cerere de întreținere împotriva LO în fața Bezirksgericht Fünfhaus (Tribunalul Districtual din Fünfhaus, Austria). La 18 mai 2016, KP și‑a extins cererea pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2013 și 31 mai 2015.

12

Bezirksgericht Fünfhaus (Tribunalul Districtual din Fünfhaus) a respins cererea KP prin care se solicita plata întreținerii pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2013 și 31 mai 2015, pentru motivul că, în ceea ce privește această perioadă, trebuia să aplice, în temeiul articolului 3 din Protocolul de la Haga, dreptul german, ale cărui condiții prevăzute pentru a valorifica creanțe restante de întreținere nu erau îndeplinite. Articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, referitor la aplicarea legii forului, nu ar privi decât drepturile născute începând cu instalarea la noul loc de reședință obișnuită.

13

Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Cauze Civile din Viena, Austria) a confirmat decizia pronunțată de Bezirksgericht Fünfhaus (Tribunalul Districtual din Fünfhaus).

14

KP a introdus o acțiune în revizuire împotriva deciziei pronunțate de Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru cauze civile din Viena) la instanța de trimitere, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria).

15

În fața instanței de trimitere, KP susține că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Protocolul de la Haga, dreptul german privind obligațiile de întreținere se aplică cererii sale de întreținere, însă nu îi permite să obțină întreținere cu titlu retroactiv având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 1613 din BGB. În consecință, ar fi necesar, potrivit KP, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, să se aplice dreptul austriac care permite plata cu titlu retroactiv a creanțelor de întreținere.

16

LO susține, la rândul său, că articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga nu se aplică în cazurile în care anumite cereri privind obligațiile de întreținere sunt prescrise sau formulate în afara termenelor. În plus, această dispoziție nu s‑ar putea aplica decât dacă procedura ar fi inițiată de debitorul obligației de întreținere sau în cazul în care instanța sesizată este cea din statul în care niciuna dintre părțile vizate nu are reședința. Or, în speță, KP ar fi sesizat o instanță din statul în care are reședința obișnuită în prezent. În sfârșit, LO consideră că dispoziția menționată nu poate fi aplicată pentru a obține plata întreținerii cu titlu retroactiv în cazul în care cererea de întreținere este formulată după o mutare a creditorului obligației de întreținere.

17

Instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, în cazul unei schimbări a reședinței obișnuite a creditorului, legea statului în care se află noua sa reședință obișnuită se aplică din momentul în care intervine această schimbare și, așadar, numai pentru viitor.

18

În consecință, potrivit acestei instanțe, este necesar, în speță, pentru perioada anterioară schimbării menționate, să se aplice legea germană, cu excepția cazului în care această lege trebuie înlăturată în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga. Aplicarea acestei dispoziții într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal ar fi însă incertă. Instanța menționată citează, în această privință, punctul 63 din raportul explicativ al domnului Bonomi referitor la Protocolul de la Haga (text adoptat de a douăzeci și una sesiune a Conferinței de la Haga de drept internațional privat, denumit în continuare „raportul Bonomi”), potrivit căruia legătura subsidiară cu legea forului este utilă numai dacă acțiunea în întreținere este introdusă într‑un alt stat decât cel al reședinței obișnuite a creditorului, întrucât, în caz contrar, legea reședinței obișnuite și legea forului coincid. Instanța de trimitere adaugă că, potrivit acestui raport, aplicarea subsidiară a legii forului în temeiul acestui articol 4 alineatul (2) nu poate fi avută în vedere decât dacă acțiunea este inițiată de debitor, de exemplu, în fața autorității competente din statul în care are propria reședință obișnuită sau dacă autoritatea sesizată este cea dintr‑un stat în care niciuna dintre părțile vizate nu este rezidentă.

19

Instanța de trimitere solicită, în plus, să se stabilească, ținând seama de faptul că, în speță, KP nu l‑a pus în întârziere pe LO, dacă articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga se aplică în cazurile în care, în temeiul dreptului aplicabil potrivit articolului 3 din protocolul menționat, o creanță de întreținere există, însă este refuzată pentru trecut, pentru motivul că creditorul nu îndeplinește anumite condiții legale.

20

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare:

21

Este necesar să se examineze cu titlu introductiv competența Curții de a interpreta Protocolul de la Haga.

22

În această privință, trebuie să se arate că, în conformitate cu articolul 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

23

Or, pe de o parte, trebuie amintit că, prin Decizia 2009/941, adoptată în temeiul articolului 300 CE, care a devenit articolul 218 TFUE, Consiliul Uniunii Europene a aprobat Protocolul de la Haga, al cărui text este anexat la decizia menționată.

24

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, un acord încheiat de Consiliu în conformitate cu articolul 218 TFUE constituie, în ceea ce privește Uniunea, un act adoptat de una dintre instituțiile sale, în sensul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2009, Bogiatzi, C‑301/08, EU:C:2009:649, punctul 23).

25

Rezultă că Curtea este competentă să interpreteze Protocolul de la Haga.

26

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că se poate aplica într‑o situație în care creditorul obligației de întreținere, care și‑a schimbat reședința obișnuită, formulează, în fața unei instanțe din statul în care se află noua sa reședință obișnuită, o cerere de întreținere pentru o perioadă din trecut în care avea reședința într‑un alt stat membru, în condițiile în care statul forului corespunde statului în care creditorul are reședința obișnuită.

27

Potrivit acestui articol 4 alineatul (2), în cazul în care, în temeiul legii menționate la articolul 3 din Protocolul de la Haga, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea forului.

28

Acest articol 3 prevede regula generală privind legea aplicabilă potrivit căreia obligațiilor de întreținere li se aplică legea statului în care creditorul are reședința obișnuită.

29

Astfel cum reiese din articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, această dispoziție, care permite aplicarea legii forului în locul legii statului în care creditorul obligației de întreținere are reședința obișnuită, nu are efect util decât dacă aceste legi sunt diferite una de cealaltă.

30

Cu toate acestea, trebuie să se verifice dacă este întotdeauna necesar ca statul forului să fie distinct de statul în care creditorul are reședința obișnuită, pentru ca legile respectiv aplicabile să fie diferite și pentru ca această dispoziție să aibă un astfel de efect.

31

În speță, din decizia de trimitere reiese că KP s‑a mutat în Austria și că acest stat membru este cel în care are reședința obișnuită. Legea austriacă este, așadar, legea aplicabilă în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Protocolul de la Haga. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din respectivul protocol, legea austriacă se aplică numai de la schimbarea de reședință a KP în Austria, respectiv, în speță, de la 28 mai 2015. Pentru perioada anterioară, cuprinsă între 1 iunie 2013 și 28 mai 2015, legea statului reședinței obișnuite a KP este legea germană.

32

În ceea ce privește legea forului, este vorba despre legea statului membru a cărui instanță este sesizată de creditor, și anume legea austriacă.

33

Rezultă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care legea forului, în speță legea austriacă, nu coincide cu legea statului în care creditorul are reședința obișnuită în perioada pentru care acesta solicită întreținere, în speță legea germană, articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga este susceptibil să aibă un efect util. Împrejurarea că creditorul a sesizat o instanță din statul în care are reședința obișnuită, astfel încât statul forului corespunde statului în care are reședința obișnuită, nu împiedică aplicarea acestei dispoziții în cazul în care legea desemnată de regula subsidiară de legătură prevăzută la această dispoziție nu coincide cu legea desemnată de regula principală de legătură prevăzută la articolul 3 din protocolul menționat.

34

Cu toate acestea, trebuie, în plus, ca legea forului vizată la această dispoziție să se poată aplica unei cereri de întreținere referitoare la o perioadă din trecut.

35

Astfel, deși reiese, având în vedere în special raportul Bonomi, că articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga se aplică unor cereri de întreținere referitoare la perioade care încep să curgă din ziua formulării acestor cereri, există o incertitudine cu privire la aspectul dacă această dispoziție se aplică și pentru perioade anterioare acestor cereri și, în cazul unui răspuns afirmativ, cu privire la condițiile acestei aplicări.

36

Potrivit Comisiei Europene, legea forului vizată la această dispoziție se aplică de fiecare dată când creditorul obligației de întreținere nu poate obține întreținere în temeiul legii statului în care are reședința obișnuită sau, în ceea ce privește o perioadă din trecut, în temeiul legii statului reședinței obișnuite în această perioadă. Guvernul german consideră, la rândul său, că, pentru cererile de întreținere referitoare la perioadele din trecut, legea forului nu se aplică automat și că trebuie să existe o legătură între situația factuală din care decurge creanța invocată de creditor și legea aplicabilă în vederea aprecierii acestei creanțe.

37

În această privință, este necesar să se arate că, singur, modul de redactare a articolului 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga nu permite să se stabilească cu certitudine domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

38

Aceasta trebuie interpretată ținând seama de sistemul regulilor de legătură instituit prin Protocolul de la Haga și de obiectivul acestui protocol.

39

În ceea ce privește sistemul regulilor de legătură instituit prin Protocolul de la Haga, trebuie să se arate că articolul 4 alineatul (2) din acesta stabilește o regulă specială în favoarea anumitor creditori care completează regula generală prevăzută la articolul 3 din acest protocol.

40

Această primă constatare este de natură să suscite îndoieli cu privire la pertinența tezei Comisiei. Astfel, aplicabilitatea de principiu a legii statului în care creditorul are reședința obișnuită prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Protocolul de la Haga este limitată de alineatul (2) al acestui articol la perioada la care se raportează această reședință. Dacă articolul 4 alineatul (2) din acest protocol ar fi interpretat în sensul că permite ca legea forului, și anume, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, legea statului în care se află noua reședință obișnuită a acestui creditor, să fie aplicabilă și perioadei anterioare stabilirii reședinței în acest stat, în cazul în care este îndeplinită condiția pe care o prevede această dispoziție, această interpretare ar determina lipsirea de efect a regulii generale prevăzute la acest articol 3 alineatul (2), în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione temporis al legii statului în care creditorul are reședința obișnuită.

41

Pe de altă parte, astfel cum reiese în special din raportul Bonomi și din obiectivele urmărite de Comisie, care a participat activ la negocierile în vederea adoptării Protocolului de la Haga (a se vedea Propunerea de regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere [COM(2005) 649 final]), acest sistem urmărește garantarea previzibilității legii aplicabile, asigurând că legea desemnată nu este lipsită de o legătură suficientă cu situația familială în cauză.

42

În această privință, articolul 3 alineatul (1) din Protocolul de la Haga prevede aplicarea cu titlu principal a legii statului în care creditorul are reședința obișnuită, care prezintă legătura cea mai strânsă cu situația creditorului și care apare, prin urmare, ca fiind cea mai în măsură să guverneze problemele concrete cu care este susceptibil să se confrunte creditorul obligației de întreținere.

43

Pentru a păstra această legătură, articolul 3 alineatul (2) din Protocolul de la Haga prevede că, în cazul unei schimbări a reședinței obișnuite, legea statului în care se află noua reședință obișnuită se aplică din momentul în care intervine această schimbare.

44

În ceea ce privește regulile speciale, care figurează la articolul 4 alineatele (2)-(4) din Protocolul de la Haga, care prevăd o serie de elemente de legătură primare și secundare aplicabile în „cascadă” destinate să contracareze riscul ca creditorul să nu obțină întreținere potrivit legilor desemnate succesiv, articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga desemnează în primul rând legea forului în cazul în care creditorul a sesizat autoritatea competentă din statul în care debitorul are reședința obișnuită. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 59 din concluziile avocatului general, acest stat prezintă o legătură cu situația familială a creditorului și a debitorului, cel puțin în măsura în care se referă la posibilitățile de îndeplinire de către debitor a nevoilor creditorului. Caracterul previzibil al acestei legi este legat de asemenea de faptul că legea menționată depinde de competența instanței alese, care coincide, în acest caz, cu regula clasică potrivit căreia reclamantul introduce acțiunea la instanța pârâtului.

45

O legătură cu situația familială în cauză apare de asemenea la articolul 4 alineatul (4) din Protocolul de la Haga, care desemnează legea cetățeniei comune a părților ca fiind legea aplicabilă. Astfel, după cum a arătat avocatul general la același punct 59 din concluzii, această dispoziție conține un anumit element de permanență în legătură cu situația familială a creditorului și a debitorului vizați de obligația de întreținere.

46

Având în vedere sistemul regulilor de legătură prevăzut de Protocolul de la Haga și obiectivul previzibilității pe care acesta îl urmărește, astfel cum sunt descrise la punctul 41 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că, în cazul în care aplicarea legii forului prevăzută cu titlu subsidiar la articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga ar rezulta din simpla alegere de către creditor a noii sale reședințe obișnuite fără să existe vreo legătură între această lege și situația familială a creditorului și a debitorului vizați de obligația de întreținere în perioada la care se referă această obligație, ea nu ar fi conformă nici cu acest sistem, nici cu acest obiectiv.

47

Împrejurarea că aplicarea legii forului ar favoriza creditorul nu poate fi suficientă, în sine, pentru a justifica aplicarea acestei dispoziții, în cazul în care, în lipsa unei astfel de legături, această lege ar prezenta un caracter imprevizibil pentru debitor.

48

În această privință, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 78 și 79 din concluziile avocatului general, această legătură poate rezulta din competența pe care ar fi avut‑o instanța sesizată de a soluționa conflicte în materie de întreținere pentru perioada vizată, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009 susceptibile să se aplice.

49

Această analiză se justifică având în vedere legăturile strânse existente între Protocolul de la Haga și Regulamentul nr. 4/2009. Astfel, articolul 15 din acest regulament face trimitere expresă la Protocolul de la Haga și desemnarea instanțelor competente în conformitate cu regulamentul menționat permite în mod indirect desemnarea legii forului. În plus, așa cum a subliniat avocatul general la punctul 56 din concluzii, acest regulament se întemeiază pe premisa că există o legătură între întreținerea vizată de un anumit litigiu și statul ale cărui instanțe sunt competente să soluționeze acest litigiu.

50

În consecință, trebuie să se considere că legătura necesară dintre legea forului și situația creditorului și a debitorului vizați de obligația de întreținere în perioada vizată în cererea de întreținere există atunci când legea forului corespunde legii statului membru ale cărui instanțe erau competente să soluționeze litigii legate de întreținere referitoare la perioada menționată.

51

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că:

52

A doua întrebare privește în esență aspectul dacă termenii „nu poate obține întreținere” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga vizează de asemenea situația în care creditorul nu poate obține întreținere în temeiul legii statului în care avea în trecut reședința obișnuită, pentru motivul că nu îndeplinește anumite condiții impuse de această lege.

53

Trebuie să se arate, cu titlu introductiv, că această întrebare este adresată pentru cazul în care instanța de trimitere ar constata, în lumina răspunsului dat la prima întrebare, că instanțele austriece erau competente, în conformitate cu Regulamentul nr. 4/2009, să se pronunțe cu privire la o cerere de întreținere referitoare la KP pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2013 și 28 mai 2015. Într‑o asemenea situație, astfel, legea forului, în speță legea austriacă, s‑ar putea aplica dacă creditorul obligației de întreținere „nu poate obține întreținere” potrivit legii statului în care a avut reședința obișnuită într‑o perioadă din trecut precum cea în discuție în litigiul principal, și anume, în speță, legea germană. Trebuie să se examineze, așadar, dacă un creditor al obligației de întreținere precum KP se află într‑o asemenea situație.

54

Pentru a răspunde la această întrebare, este util să se facă trimitere la raportul Bonomi, care examinează tocmai o astfel de problematică.

55

Acest raport precizează că creditorul obligației de întreținere va putea beneficia de legea forului nu numai dacă legea statului în care are reședința obișnuită nu prevede niciun fel de obligații de întreținere care să decurgă din relația de familie vizată, de exemplu, pentru motivul că această lege nu prevede obligații în sarcina copiilor față de părinții lor, ci și dacă, recunoscând în același timp, în principiu, o astfel de obligație, legea menționată o subordonează unei condiții care nu este îndeplinită în speță. Raportul menționat citează, cu titlu de exemplu, cazul în care legea statului în care creditorul are reședința obișnuită prevede că obligația părinților față de copii încetează la vârsta de 18 de ani, atunci când creditorul a atins vârsta respectivă.

56

Astfel, potrivit acestei interpretări, articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga se aplică de asemenea în cazul în care o condiție legală nu este îndeplinită.

57

Este necesar să se considere că această interpretare largă a articolului 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga corespunde obiectivului acestei dispoziții, amintit la punctul 44 din prezenta hotărâre, și anume contracararea riscului ca creditorul să nu obțină întreținere potrivit legii desemnate cu titlu principal.

58

Această interpretare are vocația de a acoperi un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care imposibilitatea creditorului de a obține întreținere este legată de faptul că acesta nu a pus în întârziere debitorul și, așadar, nu a îndeplinit o condiție legală, în speță cea prevăzută la articolul 1613 din BGB. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 93 din concluziile avocatului general, nu există niciun indiciu în sensul că comportamentul pasiv al creditorului ar determina inaplicabilitatea acestui articol 4 alineatul (2).

59

În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că termenii „nu poate obține întreținere”, care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, trebuie interpretați în sensul că vizează de asemenea situația în care creditorul nu poate obține întreținere în temeiul legii statului în care avea în trecut reședința obișnuită, pentru motivul că nu îndeplinește anumite condiții impuse de această lege.

60

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară: