–

pentru Komisia za energiyno i vodno regulirane (KEVR), de I. Ivanov, în calitate de agent;

–

pentru guvernul bulgar, de E. Petranova și de L. Zaharieva, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de O. Beynet și de P. Mihaylova, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea mai multor dispoziții ale Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55), ale Regulamentului (CE) nr. 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003 (JO 2009, L 211, p. 15), ale Regulamentului (UE) nr. 1227/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind integritatea și transparența pieței angro de energie (JO 2011, L 326, p. 1) și ale Regulamentului (UE) 2015/1222 al Comisiei din 24 iulie 2015 de stabilire a unor linii directoare privind alocarea capacităților și gestionarea congestiilor (JO 2015, L 197, p. 24), precum și a articolelor 101 și 102 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Balgarska energiyna borsa AD (denumită în continuare „BEB”), societate de drept bulgar, pe de o parte, și Komisiyata za energiyno i vodno regulirane (Comisia de reglementare în domeniul energiei și al apei, Bulgaria) (denumită în continuare „KEVR”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑i acorda o licență pentru activitățile de transport de energie electrică, de coordonare a unui grup de echilibrare și de operator de transport și de sistem independent.

3

Considerentele (9), (11), (12), (16), (17) și (19) ale Directivei 2009/72 enunță:

[…]

[…]

[…]

4

Conform articolului 2 din Directiva 2009/72, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

5

Potrivit articolului 9 din Directiva 2009/72, intitulat „Separarea sistemelor de transport și a operatorilor de transport și de sistem”:

„(1)   Statele membre se asigură că de la 3 martie 2012:

[…]

(8)   În cazul în care, la 3 septembrie 2009, sistemul de transport aparține unei întreprinderi integrate vertical, un stat membru poate decide să nu aplice alineatul (1).

În acest caz, statele membre vizate:

[…]”

6

Articolul 10 din Directiva 2009/72, intitulat „Desemnarea și certificarea operatorilor de transport și de sistem”, prevede:

„(1)   Înainte de a fi aprobată și desemnată în calitate de operator de transport și de sistem, o întreprindere este certificată în conformitate cu procedurile prevăzute la alineatele (4), (5) și (6) din prezentul articol și la articolul 3 din [Regulamentul nr. 714/2009].

(2)   Întreprinderile care dețin un sistem de transport și care au fost certificate de autoritatea de reglementare națională, în temeiul procedurii de certificare de mai jos, ca îndeplinind cerințele articolului 9 sunt aprobate și desemnate de către statele membre ca operatori de transport și de sistem. Desemnarea operatorilor de transport și de sistem este notificată Comisiei Europene și se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

[…]”

7

Articolul 13 din această directivă, intitulat „Operatorii de sistem independenți”, enunță la alineatul (1):

„În cazul în care sistemul de transport aparține unei întreprinderi integrate vertical la 3 septembrie 2009, statele membre pot decide să nu aplice articolul 9 alineatul (1) și să desemneze un operator de sistem independent la propunerea proprietarului sistemului de transport. Numirea respectivă este supusă aprobării Comisiei.”

8

Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Separarea proprietarilor de sisteme de transport”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care a fost desemnat un operator de sistem independent, un proprietar de sistem de transport care face parte dintr‑o întreprindere integrată vertical este independent, cel puțin în ceea ce privește statutul său juridic, organizarea și procesul decizional, față de alte activități care nu au legătură cu transportul.”

9

Capitolul V din Directiva 2009/72, care cuprinde articolele 17-23 din aceasta, privește „Operatorul de transport independent”.

10

Articolul 47 din directiva menționată, intitulat „Raportarea”, prevede la alineatul (3):

„Comisia prezintă, ca parte din reexaminarea generală, până la 3 martie 2013, Parlamentului European și Consiliului, un raport specific detaliat care să evidențieze măsura în care cerințele privind separarea prevăzute în capitolul V au înregistrat succese cu privire la asigurarea unei independențe depline și efective a operatorilor de transport și de sistem, utilizând separarea efectivă și eficientă drept criteriu de referință.”

11

Potrivit articolului 3 din Regulamentul nr. 714/2009, intitulat „Certificarea operatorilor de transport și de sistem”:

„(1)   Comisia examinează orice notificare privind decizia de certificare a unui operator de transport și de sistem, astfel cum se prevede la articolul 10 alineatul (6) din [Directiva 2009/72], imediat după primirea notificării. În termen de două luni de la primirea unei astfel de notificări, Comisia prezintă avizul său autorității naționale de reglementare competente, în ceea ce privește compatibilitatea cu articolul 10 alineatul (2) sau articolul 11 și cu articolul 9 din [Directiva 2009/72].

În vederea elaborării avizului menționat la primul paragraf, Comisia poate solicita avizul agenției cu privire la decizia autorității de reglementare naționale. Într‑o astfel de situație, termenul de două luni menționat la primul paragraf se prelungește cu încă două luni.

În cazul în care Comisia nu emite un aviz în termenul menționat la primul și al doilea paragraf, se consideră că aceasta nu a avut niciun fel de obiecții împotriva deciziei autorității de reglementare.

(2)   La primirea unui aviz din partea Comisiei, autoritatea de reglementare națională adoptă, în termen de două luni, decizia finală cu privire la certificarea operatorului de transport și de sistem, ținând seama în cea mai mare măsură posibilă de avizul Comisiei. Decizia autorității de reglementare și avizul Comisiei se publică împreună.

[…]”

12

Considerentul (3) al Regulamentului nr. 1227/2011 enunță:

„Recomandarea Comitetului autorităților europene de reglementare a piețelor valorilor mobiliare și a Grupului autorităților europene de reglementare în sectorul energiei electrice și al gazelor a confirmat că este posibil ca domeniul de aplicare al legislației în vigoare să nu abordeze în mod corespunzător aspectele legate de integritatea piețelor de energie electrică și gaze, propunând să se aibă în vedere un cadru legislativ adecvat specific pentru sectorul energiei, care să prevină abuzul de piață și care să țină seama de condițiile specifice ale sectorului care nu sunt cuprinse în alte directive și regulamente.”

13

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1227/2011, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

14

Articolul 1 din Regulamentul 2015/1222, intitulat „Obiect și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (3):

„În statele membre în care există mai mult de un operator de transport și de sistem, prezentul regulament se aplică tuturor operatorilor de transport și de sistem din statul membru respectiv. În cazul în care un operator de transport și de sistem nu deține o funcție relevantă pentru una sau mai multe obligații în temeiul prezentului regulament, statele membre pot să dispună ca responsabilitatea privind respectarea acestor obligații să fie atribuită unuia sau mai multor operatori de transport și de sistem specifici, diferiți.”

15

Conform articolului 21 alineatul 1 punctul 1 din Zakon za Energetikata (Legea energiei, denumită în continuare „ZE”), KEVR acordă licențe pentru transportul de energie electrică.

16

Potrivit articolului 21 alineatul 1 punctul 27 din ZE, KEVR certifică operatorii de transport și de sistem de electricitate în ceea ce privește respectarea cerințelor de independență, supraveghează conformitatea lor cu acestea din urmă și adresează Comisiei Europene notificările corespunzătoare.

17

În temeiul articolului 39 alineatul 1 punctul 2 din ZE, activitatea de transport de energie electrică este supusă acordării unei licențe.

18

Potrivit articolului 43 alineatul 1 punctul 1 din ZE, pe teritoriul național se acordă o singură licență pentru transportul de energie electrică.

19

Al optulea capitol „a” din ZE stabilește regulile aplicabile certificării operatorilor de transport și de sistem și investițiilor.

20

Din decizia de trimitere reiese că, la 27 decembrie 2013, BEB a sesizat KEVR cu o cerere de acordare a unei licențe pentru „transportul de energie electrică, coordonator al unui grup de echilibrare, operator de transport și de sistem independent”.

21

Întrucât această cerere a făcut obiectul unei decizii implicite de respingere, BEB a sesizat, la 24 aprilie 2014, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) cu o acțiune în anularea acestei decizii.

22

Prin hotărârea din 9 iunie 2015, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă) a anulat decizia menționată pentru motivul că aceasta nu îndeplinea cerințele privind motivarea.

23

În executarea hotărârii menționate, KEVR a respins, printr‑o decizie din 6 octombrie 2015, cererea formulată de BEB la 27 decembrie 2013 ca fiind inadmisibilă în totalitate.

24

KEVR a considerat în esență că, în conformitate cu articolul 43 alineatul (1) punctul 1 din ZE, o singură licență putea fi acordată pentru exercitarea activității de transport de energie electrică în Bulgaria. Or, printr‑o decizie din 18 decembrie 2013, KEVR acordase o asemenea licență în favoarea Elektroenergien sistemen operator EAD (denumită în continuare „ESO”) pentru o perioadă de 35 de ani. În ceea ce privește activitatea de coordonator al unui grup de echilibrare, KEVR a subliniat că drepturile și obligațiile legate de această activitate presupuneau exercitarea activității de transport de energie electrică. În sfârșit, în ceea ce privește activitatea de operator de transport și de sistem independent, KEVR a arătat că numai operatorul de transport și de sistem de electricitate, în speță ESO, putea, în temeiul licenței menționate, să fie certificat și desemnat pentru această activitate.

25

BEB a introdus o acțiune la instanța de trimitere împotriva deciziei KEVR din 6 octombrie 2015.

26

Instanța de trimitere ridică în esență problema, pe de o parte, dacă anumite condiții prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2009/72 sunt respectate în Bulgaria și, pe de altă parte, dacă limitarea numărului de titulari de licențe de transport de electricitate pentru un anumit teritoriu este compatibilă cu obiectivul Uniunii Europene care constă în dezvoltarea unei piețe europene competitive a energiei.

27

În aceste condiții, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

Prin intermediul primei, al celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a cincea întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență interpretarea articolului 9 alineatul (1) literele (b)-(d) din Directiva 2009/72 coroborat cu considerentul (12) al acesteia.

29

Din decizia de trimitere reiese că aceste întrebări se explică în esență prin îndoielile pe care instanța de trimitere le are cu privire la aspectul dacă certificarea și desemnarea ESO în calitate de operator de transport și de sistem independent, pentru sistemul de transport al energiei electrice din Bulgaria, au fost conforme cerințelor prevăzute de dispozițiile menționate.

30

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 22 septembrie 2016, Microsoft Mobile Sales International și alții, C‑110/15, EU:C:2016:717, punctul 18).

31

Prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale, atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall, C‑239/14, EU:C:2015:824, punctul 34). Astfel, o cerere de decizie preliminară nu are drept obiectiv formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci urmărește să satisfacă necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu privind dreptul Uniunii (Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Private Equity Insurance Group, C‑156/15, EU:C:2016:851, punctul 56).

32

În speță, rezultă în mod clar din elementele de care dispune Curtea, inclusiv din răspunsul instanței de trimitere la o cerere de informații a Curții, că, în vederea separării gestionării sistemului de transport de electricitate de activitățile de producție și de furnizare de electricitate în Bulgaria, a fost înființat un operator de transport și de sistem independent.

33

Dreptul statelor membre de a opta pentru înființarea unui astfel de operator de transport și de sistem independent este stabilit la articolul 9 alineatul (8) litera (b) din Directiva 2009/72. Potrivit acestei dispoziții, în cazul în care, la 3 septembrie 2009, sistemul de transport aparține unei întreprinderi integrate vertical, un stat membru poate decide să nu aplice articolul 9 alineatul (1) din această directivă, referitor la separarea proprietății. O asemenea alegere implică pentru statul membru respectiv obligația de a se conforma cerințelor prevăzute în capitolul V din directiva menționată, care cuprinde articolele 17-23 din aceeași directivă, privind operatorul de transport independent.

34

Este important să se menționeze, având în vedere îndoielile emise de instanța de trimitere în ceea ce privește independența ESO, că din considerentele (16), (17) și (19) ale Directivei 2009/72, precum și din articolul 47 alineatul (3) din aceasta reiese că cerințele privind separarea prevăzute în capitolul V din această directivă sunt destinate să asigure o independență deplină și efectivă a operatorilor de transport și de sistem în raport cu activitățile de producție și de furnizare.

35

În consecință, în speță, certificarea și desemnarea ESO drept operator de transport și de sistem independent pentru sistemul de transport de electricitate din Bulgaria erau supuse respectării cerințelor prevăzute la articolele 17-23 din Directiva 2009/72, iar nu celor enunțate la articolul 9 alineatul (1) literele (b)-(d) din această directivă.

36

În aceste condiții, rezultă în mod vădit că întrebările adresate Curții care privesc interpretarea care trebuie dată articolului 9 alineatul (1) literele (b)-(d) din Directiva 2009/72 coroborat cu considerentul (12) al acesteia sunt lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiului principal.

37

Rezultă din cele ce precedă că prima, a doua, a treia și a cincea întrebare preliminară sunt inadmisibile.

38

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2009/72, Regulamentul nr. 714/2009, Regulamentul nr. 1227/2011 și Regulamentul 2015/1222 permit unui stat membru să limiteze numărul de titulari de licențe de transport de electricitate pentru un anumit teritoriu.

39

Instanța de trimitere a precizat, în răspunsul său la o cerere de informații a Curții, că această întrebare vizează mai ales articolele 9, 10, 13 și 14 din Directiva 2009/72, articolul 3 din Regulamentul nr. 714/2009, articolul 2 punctul 3 din Regulamentul nr. 1227/2011 coroborat cu considerentul (3) al acestuia, precum și articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1222.

40

Mai întâi, în ceea ce privește articolele 13 și 14 din Directiva 2009/72, aceste dispoziții privesc cazul în care sistemul de transport aparținea, la 3 septembrie 2009, unei întreprinderi integrate vertical și în care statul membru respectiv a decis să desemneze un operator de sistem independent, în temeiul articolului 9 alineatul (8) litera (a) din această directivă.

41

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 32 și 33 din prezenta hotărâre, separarea gestionării sistemului de transport de electricitate de activitățile de producție și de furnizare de electricitate a fost efectuată în Bulgaria prin recurgerea la opțiunea alternativă prevăzută la articolul 9 alineatul (8) litera (b) din Directiva 2009/72, constând în înființarea unui operator de transport și de sistem independent.

42

În ceea ce privește articolul 2 punctul 3 din Regulamentul nr. 1227/2011 coroborat cu considerentul (3) al acestuia, în timp ce dispoziția menționată definește ce trebuie să se înțeleagă prin „tentativă de manipulare a pieței”, datele care figurează în decizia de trimitere nu conțin nicio indicație din care s‑ar putea deduce că instanța de trimitere se confruntă cu un astfel de caz în cauza principală.

43

În continuare, în ceea ce privește articolele 9 și 10 din Directiva 2009/72, precum și articolul 3 din Regulamentul nr. 714/2009, trebuie să se atragă atenția că aceste dispoziții, care privesc separarea sistemelor de transport și a operatorilor de transport și de sistem, precum și certificarea și desemnarea acestora din urmă, nu conțin nicio normă referitoare la acordarea de licențe pentru exercitarea activității de transport de electricitate pe teritoriul statelor membre.

44

Desigur, având în vedere considerațiile expuse la punctul 24 din prezenta hotărâre, rezultă că legislația bulgară rezervă titularului unicei licențe acordate pentru exercitarea activității de transport de electricitate posibilitatea de a fi certificat și desemnat drept operator de transport și de sistem în Bulgaria.

45

În această privință, trebuie arătat că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2009/72 prevede că întreprinderile care dețin un sistem de transport de electricitate și care au fost certificate de autoritatea de reglementare națională ca îndeplinind cerințele articolului 9 din această directivă sunt aprobate și desemnate de către statele membre ca operatori de transport și de sistem.

46

Astfel, după cum reiese din considerentul (11) al directivei menționate, separarea proprietății implică desemnarea proprietarului rețelei ca operator de sistem și independența sa față de orice interese legate de furnizare și de producere.

47

În speță însă, elementele transmise Curții pun în evidență, pe de o parte, că nu există decât un singur sistem de transport de electricitate în Bulgaria și, pe de altă parte, că acest sistem, care aparținea, la 3 septembrie 2009, întreprinderii integrate vertical Natsionalna elektricheska kompaniya, a intrat între timp în proprietatea ESO.

48

Astfel, ținând seama de elementele de care dispune Curtea, nimic nu indică faptul că cererea BEB în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2009/72, care privește certificarea și desemnarea în calitate de operatori de transport și de sistem a întreprinderilor care dețin un sistem de transport de electricitate.

49

În ceea ce privește articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1222, această dispoziție se limitează să facă trimitere, în termeni generali, la ipoteza în care mai mulți operatori de transport și de sistem coexistă într‑un stat membru.

50

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare preliminară că articolele 9, 10, 13 și 14 din Directiva 2009/72, articolul 3 din Regulamentul nr. 714/2009, articolul 2 punctul 3 din Regulamentul nr. 1227/2011 coroborat cu considerentul (3) al acestuia, precum și articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1222 nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unei legislații naționale care limitează numărul titularilor de licențe de transport de electricitate pentru un anumit teritoriu.

51

Prin intermediul celei de a șasea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă legislația unui stat membru potrivit căreia se acordă o singură licență pentru exercitarea activității de transport de electricitate pe teritoriul național restrânge concurența în sensul articolelor 101 și 102 TFUE.

52

În această privință, deși este adevărat că articolele 101 și 102 TFUE vizează numai comportamentul întreprinderilor și nu privesc măsuri legislative sau administrative care emană de la statele membre, nu este mai puțin adevărat că aceste articole coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE, care instituie o obligație de cooperare, impun statelor membre să nu adopte sau să nu mențină în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă sau administrativă, care pot anula efectul util al normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 34).

53

În plus, există o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 4 alineatul (3) TUE atunci când un stat membru fie impune ori favorizează încheierea de înțelegeri contrare articolului 101 TFUE sau întărește efectele unor astfel de înțelegeri, fie înlătură caracterul statal al propriei reglementări, delegând unor operatori privați responsabilitatea de a adopta decizii de intervenție de interes economic (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 35).

54

Pe de altă parte, reiese din jurisprudența Curții că un stat membru încalcă interdicțiile consacrate la articolul 102 TFUE și la articolului 106 alineatul (1) TFUE atunci când întreprinderea căreia îi acordă drepturi speciale sau exclusive ajunge, prin simpla exercitare a drepturilor care i‑au fost conferite, să își exploateze poziția dominantă în mod abuziv ori atunci când aceste drepturi pot crea o situație în care întreprinderea ajunge să comită astfel de abuzuri. În schimb, simpla creare a unei poziții dominante prin acordarea de drepturi speciale sau exclusive în sensul articolului 106 alineatul (1) TFUE nu este, în sine, incompatibilă cu articolul 102 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 2015, Gullotta și Farmacia di Gullotta Davide & C., C‑497/12, EU:C:2015:436, punctul 23).

55

În acest context, conform jurisprudenței Curții potrivit căreia acesteia îi revine sarcina, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate, astfel încât să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2013, Konstantinides, C‑475/11, EU:C:2013:542, punctul 42), a șasea întrebare preliminară trebuie interpretată în sensul că vizează articolele 101 și 102 TFUE coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE și cu articolul 106 alineatul (1) TFUE.

56

Cu toate acestea, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale presupune ca aceasta din urmă să definească cadrul factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Zentralbetriebsrat der gemeinnützigen Salzburger Landeskliniken, C‑514/12, EU:C:2013:799, punctul 17). Astfel, în cadrul procedurii instituite prin articolul 267 TFUE, Curtea nu este abilitată să se pronunțe decât cu privire la interpretarea unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Nordecon și Ramboll Eesti, C‑561/12, EU:C:2013:793, punctul 28).

57

Potrivit jurisprudenței Curții, această cerință a preciziei este valabilă în special în domeniul concurenței, care este caracterizat prin situații de fapt și de drept complexe (Ordonanța din 16 iulie 2015, Striani și alții, C‑299/15, nepublicată, EU:C:2015:519, punctul 25).

58

Trebuie subliniat că informațiile furnizate în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți interesate posibilitatea de a prezenta în mod util observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 85).

59

Cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 19).

60

Or, în speță, este necesar să se constate că decizia de trimitere, care se limitează în esență să invoce necesitatea de dezvoltare a unei piețe europene competitive a energiei, nu conține explicații cu privire la motivele pentru care instanța de trimitere consideră că legislația în discuție în litigiul principal ar fi susceptibilă să aducă atingere articolelor 101 și 102 TFUE coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE și cu articolul 106 alineatul (1) TFUE.

61

În aceste condiții, dat fiind că Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a răspunde în mod util la a șasea întrebare, trebuie să se considere că aceasta este inadmisibilă.

62

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolele 9, 10, 13 și 14 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE, articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003, articolul 2 punctul 3 din Regulamentul (UE) nr. 1227/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind integritatea și transparența pieței angro de energie coroborat cu considerentul (3) al acestuia, precum și articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2015/1222 al Comisiei din 24 iulie 2015 de stabilire a unor linii directoare privind alocarea capacităților și gestionarea congestiilor nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unei legislații naționale care limitează numărul titularilor de licențe de transport de electricitate pentru un anumit teritoriu.