1

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 4 iunie 2015, Deluxe Laboratories/OAPI (deluxe) (T‑222/14, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2015:364), prin care s‑a anulat Decizia Camerei a doua de recurs a EUIPO din 22 ianuarie 2014 (R 1250/2013-2), care a respins calea de atac introdusă de Deluxe Laboratories Inc., devenită ulterior Deluxe Entertainment Services Group Inc. (denumită în continuare „Deluxe”), împotriva deciziei examinatorului care a refuzat înregistrarea semnului figurativ „deluxe” ca marcă a Uniunii Europene (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1) prevede la articolul 7, intitulat „Motive absolute de refuz”:

„(1)   Se respinge înregistrarea următoarelor:

[…]

[…]

(2)   Alineatul (1) se aplică chiar dacă motivele de refuz nu există decât într‑o parte a Uniunii.”

3

Articolul 75 din acest regulament prevede:

„Hotărârile [EUIPO] sunt motivate. Acestea nu se pot întemeia decât pe motive sau dovezi asupra cărora părțile interesate au avut posibilitatea de a formula observații.”

4

La punctele 1-7 din hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat situația de fapt după cum urmează:

[…]

5

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 aprilie 2014, Deluxe a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

6

În susținerea acțiunii formulate, Deluxe a invocat cinci motive, toate întemeiate pe încălcarea obligației de motivare, a articolului 7 alineatul (1) litera (c), a articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, respectiv a principiului protecției încrederii legitime, a drepturilor dobândite și a legalității actelor comunitare.

7

Deluxe a susținut că, în speță, camera de recurs nu a motivat refuzul înregistrării mărcii în cauză în raport cu fiecare dintre produsele și serviciile vizate. Ea a afirmat printre altele că această camera nu a ținut seama de caracteristicile fiecăruia dintre aceste produse și aceste servicii, deși era un element esențial pentru a stabili caracterul fantezist, sugestiv sau aluziv al termenului „deluxe”.

8

EUIPO a arătat că din expresia „fără excepție”, care figurează în decizia în litigiu, rezultă că, în speță, camera de recurs a efectuat o examinare individuală a produselor și a serviciilor în cauză și că aceasta a putut adopta o motivare generală din moment ce toate aceste produse și toate aceste servicii se încadrau în sectorul audiovizual.

9

Tribunalul a admis acțiunea formulată de Deluxe.

10

După ce a amintit, la punctele 15-18 din hotărârea atacată, jurisprudența Curții, Tribunalul a reținut, la punctele 20-22 din hotărâre, că, în speță, în privința descrierii a mai mult de 90 de produse și de servicii din opt clase distincte și din domenii diferite, acestea prezentau între ele diferențe, ținând seama de natura, de caracteristicile, de destinațiile și de modul lor de comercializare, astfel încât nu se putea considera că alcătuiesc o categorie omogenă care să îi permită camerei de recurs să adopte o motivare generală. Or, camera de recurs nu a arătat că produsele și serviciile în cauză prezentau o legătură suficient de directă și de concretă între ele încât să formeze o categorie omogenă (denumită în continuare „legătura necesară”).

11

Astfel, după cum a reținut Tribunalul la punctul 23 din hotărârea atacată, camera de recurs se referă în general la „produse și servicii”, la „toate produsele și serviciile” și la „produsele și serviciile în discuție”, însă nu se referă în mod specific la niciunul dintre produsele și serviciile din clasele vizate, nici chiar la categorii sau la grupe de produse și de servicii. Prin urmare, Tribunalul a conchis, la punctul 24 din hotărârea atacată, că, prin faptul că nu a examinat caracterul distinctiv al mărcii solicitate pentru fiecare dintre produsele și serviciile în cauză, camera de recurs nu a efectuat aprecierea concretă impusă la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 în ceea ce privește produsele și serviciile din clasele vizate și nu a motivat decizia în litigiu corespunzător cerințelor legale în acest sens.

12

În cadrul examinării argumentelor formulate de EUIPO, Tribunalul a constatat, la punctul 26 din hotărârea atacată, că din expresia „fără excepție” nu rezultă nici măcar indirect că camera de recurs a apreciat caracterul distinctiv al mărcii solicitate în raport cu toate produsele și cu toate serviciile vizate. Astfel, după cum a observat Tribunalul, camera de recurs s‑a limitat să indice în decizia în litigiu că toate produsele, fără excepție, pot fi prezentate ca fiind de calitate superioară și că toate serviciile, fără excepție, pot fi prezentate ca furnizând o astfel de calitate. Ea nu a indicat că produsele și serviciile din clasele vizate prezintă legătura necesară între ele și, prin urmare, nu a menționat niciun element de natură să justifice faptul că a recurs la o motivare generală.

13

În ceea ce privește argumentul formulat de EUIPO, potrivit căruia produsele și serviciile în cauză erau direct legate de sectorul audiovizual, Tribunalul a reținut, la punctul 27 din hotărârea atacată, că această constatare nu figurează în decizia în litigiu. În plus, Tribunalul a negat existența legăturii necesare între anumite produse și servicii, precum filmele cinematografice, serviciile de livrare de bunuri cu camionul, servicii de depozitare de mărfuri, servicii de proiectare și de dezvoltare de produse, precum și de găzduire și de creare de site‑uri web pentru terți. Tribunalul a constatat că, în orice caz, existența unei astfel de legături nu rezultă din cuprinsul deciziei în litigiu. În sfârșit, Tribunalul a considerat că, presupunând că este dovedit, faptul că termenul „deluxe” constituie un termen elogios și promoțional care se poate aplica tuturor produselor și serviciilor în cauză este lipsit de relevanță în această privință.

14

În consecință, Tribunalul a anulat decizia în litigiu.

15

Prin recursul formulat, EUIPO solicită Curții:

16

Prin recursul formulat, EUIPO invocă un singur motiv întemeiat pe încălcarea articolului 75 prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) din acest regulament. Acest motiv cuprinde două aspecte.

17

Prin primul aspect al motivului unic, EUIPO reproșează Tribunalului că a comis o eroare de drept prin faptul că a limitat posibilitatea de a adopta o motivare generală numai la cazul în care produsele sau serviciile constituie categorii omogene. EUIPO consideră că Tribunalul nu poate exclude posibilitatea de a proceda la o motivare generală în privința unei diversități de produse și de servicii atunci când percepția semnului în raport cu fiecare dintre ele este uniformă și, prin urmare, motivarea care le este aplicabilă rămâne invariabilă.

18

Astfel, potrivit EUIPO, este suficient ca produsele și serviciile desemnate în cererea de înregistrare să prezinte o caracteristică comună pentru ca o motivare generală să fie permisă în privința lor. Această caracteristică comună ar fi că, pentru fiecare dintre produsele și serviciile vizate, sugerarea unei calități ridicate ar fi percepută ca un simplu argument de vânzare. În speță, semnul „deluxe” ar vehicula în aceeași manieră pentru toate aceste produse și pentru toate aceste servicii un mesaj elogios și promoțional care nu poate să permită publicului să identifice originea respectivelor produse sau a respectivelor servicii. În susținerea argumentației sale, EUIPO invocă motivarea reținută de Curte în Ordonanța din 11 decembrie 2014, FTI Touristik/OAPI (C‑253/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2445), prin care Curtea ar fi recunoscut existența unei legături suficient de directe și de concrete între produsele și serviciile vizate având în vedere o caracteristică comună care ar consta în faptul că toate produsele și serviciile puteau face obiectul unor reduceri și al unor avantaje speciale.

19

În consecință, EUIPO consideră că ar fi eronată concluzia de la punctul 24 din hotărârea atacată potrivit căreia camera de recurs nu a efectuat aprecierea concretă necesară, pentru că nu a identificat o omogenitate între toate produsele și serviciile.

20

De asemenea, EUIPO arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a înlăturat la punctul 27 din hotărârea atacată ca fiind nepertinentă constatarea camerei de recurs potrivit căreia termenul „deluxe” constituie un termen elogios și promoțional care se poate aplica tuturor produselor și serviciilor în cauză.

21

Deluxe răspunde că EUIPO a acordat un grad redus de fiabilitate cauzei BigXtra în care s‑a dat Ordonanța din 11 decembrie 2014, FTI Touristik/OAPI (C‑253/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2445), în care a fost refuzată înregistrarea mărcii BigXtra pentru motivul că termenul avea un caracter evident elogios. Deluxe consideră că această cauză nu este relevantă, pentru că este diferită de cazul în speță. Astfel, termenul „deluxe” nu ar putea fi descriptiv sau elogios pentru produsele însele și nici pentru modalitatea de a le vinde, din moment ce nu ar exista o formă „deluxe” de a vinde un produs și cu atât mai puțin dacă ar fi luat în considerare publicul relevant.

22

Prin cel de al doilea aspect al motivului unic, EUIPO susține că interpretarea cerinței privind caracterul suficient de omogen efectuată de Tribunal, la punctele 20-22 și 26 din hotărârea atacată, care permite camerei de recurs să adopte o motivare generală pentru a respinge cererea de înregistrare a mărcii în cauză, nu respectă jurisprudența, în special Ordonanța din 18 martie 2010, CFCMCEE/OAPI (C‑282/09 P, EU:C:2010:153). Astfel, prin faptul că a făcut o corelație între existența unei „categorii omogene” și descrierea produselor și serviciilor, Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat noțiunea „categorie” sau „grup” de produse sau de servicii având un „caracter suficient de omogen” în sensul acestei jurisprudențe și, în consecință, noțiunea „legătură suficient de directă și de concretă” care trebuie să existe între produse și servicii.

23

Potrivit EUIPO, cerința privind caracterul suficient de omogen ar trebui înțeleasă într‑un sens mai larg, astfel încât ar fi suficient ca produsele și serviciile să prezinte, toate, o caracteristică comună care ar putea exista și între produse sau servicii din sectoare diferite.

24

EUIPO susține că, în speță, decizia în litigiu indică în mod clar că caracteristica comună a produselor și a serviciilor vizate constă în aceea că toate produsele, fără excepție, pot fi prezentate ca fiind de calitate superioară și că toate serviciile, fără excepție, pot fi prezentate ca furnizând o astfel de calitate.

25

Deluxe contestă afirmația făcută de EUIPO potrivit căreia produsele și serviciile în cauză sunt suficient de omogene și că pot fi considerate, prin urmare, ca fiind un tot unitar.

26

Dat fiind că EUIPO contestă aprecierile Tribunalului menționate la punctele 10-13 din prezenta hotărâre și că cele două aspecte ale motivului unic sunt întemeiate pe o încălcare a articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009, acestea trebuie examinate împreună.

27

Cu titlu introductiv, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că autoritatea competentă nu se poate limita la o examinare minimă a unei cereri de înregistrare, ci că trebuie, dimpotrivă, să efectueze o analiză strictă și completă pentru a se evita înregistrarea necorespunzătoare a mărcilor (Hotărârea din 6 mai 2003, Libertel, C‑104/01, EU:C:2003:244, punctul 59).

28

Întrucât înregistrarea unei mărci este solicitată întotdeauna pentru produsele și serviciile menționate în cererea de înregistrare, aprecierea dacă marca poate fi sau nu poate fi afectată de vreunul dintre motivele absolute de refuz trebuie să fie efectuată in concreto în raport cu aceste produse sau servicii (Hotărârea din 15 februarie 2007, BVBA Management, Training en Consultancy, C‑239/05, EU:C:2007:99, punctul 31).

29

Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, pe de o parte, examinarea motivelor absolute de refuz trebuie să se facă pentru fiecare dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii și, pe de altă parte, decizia prin care autoritatea competentă refuză înregistrarea unei mărci trebuie să fie motivată, în principiu, pentru fiecare dintre produsele sau serviciile respective (Hotărârea din 15 februarie 2007, BVBA Management, Training en Consultancy, C‑239/05, EU:C:2007:99, punctul 34, și Ordonanța din 18 martie 2010, CFCMCEE/OAPI, C‑282/09 P, EU:C:2010:153, punctul 37).

30

Totuși, în ceea ce privește această ultimă cerință, Curtea a precizat că autoritatea competentă se poate limita la o motivare generală pentru toate produsele sau serviciile vizate atunci când același motiv de refuz este invocat pentru o categorie sau pentru un grup de produse sau de servicii (Hotărârea din 15 februarie 2007, BVBA Management, Training en Consultancy, C‑239/05, EU:C:2007:99, punctul 37, și Hotărârea din 17 octombrie 2013, Isdin/Bial‑Portela, C‑597/12 P, EU:C:2013:672, punctul 26).

31

Curtea a precizat în continuare că o astfel de posibilitate nu privește decât produse și servicii care prezintă o legătură suficient de directă și de concretă între ele pentru a forma o categorie sau un grup de produse sau de servicii suficient de omogen (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Isdin/Bial‑Portela, C‑597/12 P, EU:C:2013:672, punctul 27).

32

Pentru a aprecia dacă produsele și serviciile vizate de o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii prezintă o legătură suficient de directă și de concretă între ele și pot fi repartizare în categorii sau în grupe de produse sau de servicii suficient de omogene, în sensul jurisprudenței citate la punctul anterior, trebuie să se țină seama de obiectivul acestei analize care vizează să permită și să faciliteze aprecierea in concreto a aspectului dacă marca la care se referă cererea de înregistrare poate sau nu poate fi afectată de vreunul dintre motivele absolute de refuz, conform jurisprudenței citate la punctul 28 din prezenta hotărâre.

33

Totodată, repartizarea produselor și a serviciilor în cauză în una sau în mai multe grupe sau categorii trebuie să fie efectuată în special pe baza caracteristicilor lor comune și care prezintă o relevanță pentru analiza opozabilității sau a inopozabilității unui anumit motiv absolut de refuz în privința mărcii solicitate pentru respectivele produse și servicii. Rezultă că o astfel de apreciere trebuie să fie efectuată in concreto pentru examinarea fiecărei cereri de înregistrare și, dacă este cazul, pentru fiecare dintre diferitele motive absolute de refuz eventual aplicabile.

34

Rezultă din considerațiile care precedă că nu este exclus a priori ca produsele și serviciile vizate de o cerere de înregistrare să prezinte, toate, o caracteristică relevantă pentru analiza unui motiv absolut de refuz și că ele pot fi regrupate, în vederea examinării cererii de înregistrare în cauză în raport cu acest motiv absolut de refuz, într‑o singură categorie sau într‑un singur grup suficient de omogen, în sensul jurisprudenței citate la punctul 31 din prezenta hotărâre.

35

În speță, de la punctul 26 din hotărârea atacată rezultă că, în ceea ce privește toate produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare în cauză, camera de recurs a indicat că toate produsele, fără excepție, pot fi prezentate ca fiind de calitate superioară și că toate serviciile, fără excepție, pot fi prezentate ca furnizând aceeași calitate. Rezultă din această considerație că, în esență, camera de recurs a reținut că toate produsele și toate serviciile vizate de cererea de înregistrare pe care trebuia să o judece prezentau o caracteristică relevantă pentru examinarea motivului absolut de refuz întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, și anume faptul că puteau fi prezentate, toate, ca având sau furnizând o calitate superioară și că, prin urmare, făceau parte, toate, dintr‑o singură categorie și dintr‑un singur grup suficient de omogen, în vederea examinării acestui motiv absolut de refuz. Relevanța acestei caracteristici comune a produselor și a serviciilor în cauză în vederea examinării pe care trebuia să o efectueze camera de recurs este demonstrată, în opinia camerei de recurs, de considerația din decizia în litigiu, potrivit căreia marca solicitată consta într‑o „afirmație privind calitatea superioară”.

36

Faptul că, în speță, camera de recurs a omis, astfel cum se menționează la punctul 22 din hotărârea atacată, să indice în mod expres că produsele și serviciile în cauză prezentau o legătură suficient de directă și de concretă între ele încât să formeze o categorie omogenă nu poate conduce la o concluzie diferită, din moment ce o astfel de indicație reieșea implicit din considerația camerei respective, amintită la punctul 26 din hotărârea atacată.

37

Intra în sarcina Tribunalului, pentru a controla respectarea obligației camerei de recurs de a efectua aprecierea cerută la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și de a motiva corespunzător cerințelor legale, să examineze, cu prilejul aprecierii factuale, temeinicia considerațiilor camerei de recurs amintite la punctul 35 din prezenta hotărâre.

38

Îi revenea printre altele Tribunalului sarcina, pe de o parte, să verifice dacă marca solicitată, care este compusă dintr‑un element verbal și dintr‑un element figurativ, putea fi într‑adevăr percepută de publicul relevant în mod direct și imediat ca fiind o afirmație privind calitatea superioară sau un mesaj elogios, mai degrabă, decât o indicație a originii comerciale a produselor și a serviciilor pe care le desemnează.

39

Pe de altă parte, Tribunalul trebuia să verifice, în cadrul examinării elementului verbal al mărcii solicitate, dacă termenul „deluxe” vehicula într‑adevăr noțiunea de calitate superioară, astfel cum reține camera de recurs, dat fiind că acest element verbal constituie o referință directă la noțiunea „lux”. În ipoteza în care termenul „deluxe” ar avea o semnificație distinctă de aceea de „calitate superioară”, astfel cum consideră avocatul general la punctele 54 și 55 din concluzii, i‑ar reveni Tribunalului sarcina să examineze dacă, în raport cu această semnificație, produsele și serviciile vizate de marca în cauză constituie sau nu constituie un grup omogen care justifică recurgerea la o motivare generală.

40

Or, Tribunalul a exclus la modul general posibilitatea de a reține caracterul omogen al produselor și al serviciilor vizate și nu a ținut seama, în această privință, de specificul mărcii solicitate și în special de percepția sa de către publicul relevant.

41

Astfel, după cum rezultă de la punctul 21 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să constate că produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare în litigiu prezentau între ele diferențe, ținând seama de natura, de caracteristicile, de destinațiile și de modul lor de comercializare, astfel încât nu se putea considera că alcătuiesc o categorie omogenă care să îi permită camerei de recurs să adopte o motivare generală în privința lor. Tribunal nu a recunoscut, așadar, posibilitatea ca, în pofida diferențelor lor, toate produsele și serviciile în cauză să poată prezenta o caracteristică comună relevantă pentru examinarea pe care trebuia să o efectueze camera de recurs, ceea ce, în conformitate cu considerațiile enunțate la punctele 33 și 34 din prezenta hotărâre, putea justifica repartizarea lor în cadrul aceluiași grup omogen și folosirea de către camera de recurs a unei motivări globale în privința lor.

42

Pentru aceleași motive, afirmația Tribunalului de la punctul 27 din hotărârea atacată, potrivit căreia „împrejurarea […] că termenul «deluxe» constituie un termen elogios și promoțional susceptibil să se aplice tuturor produselor și serviciilor în cauză este lipsită de relevanță”, este de asemenea eronată.

43

Rezultă din cele de mai sus că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în privința interpretării articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009, astfel încât hotărârea atacată trebuie să fie anulată.

44

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra ei. În speță, trebuie să se constate că litigiul nu este în stare de judecată.

45

În consecință, se impune trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare și pronunțarea asupra cererii de cheltuieli de judecată odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște: