—

pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;

—

pentru guvernul german, de T. Henze, precum și de J. Kemper, de D. Kuon și de J. Mentgen, în calitate de agenți;

—

pentru Ungaria, de M. Z. Fehér Miklós și de G. Szima, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de É. Gippini Fournier și de H. van Vliet, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește în special interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Finanmadrid EFC SA (denumită în continuare „Finanmadrid”), pe de o parte, și domnii J. V. Albán Zambrano și J. L. Albán Zambrano, precum și doamnele García Zapata și Caicedo Merino, pe de altă parte, în legătură cu plata unor sume datorate în cadrul executării unui contract de credit de consum.

3

Articolul 3 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)   Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În cazul în care orice vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

4

Articolul 6 din Directiva 93/13 prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

(2)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.”

5

Articolul 7 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].

(2)   Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

[…]”

6

Procedura ordonanței de plată este reglementată prin Legea de procedură civilă (Ley de Enjuiciamiento Civil) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575), astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2013 de instituire a unor măsuri pentru îmbunătățirea protecției debitorilor ipotecari, restructurarea datoriilor și închirierea de locuințe sociale (Ley 1/2013 de medidas para reforzar la protección de los deudores hipotecarios, reestructuración de la deuda y alquiler social) din 14 mai 2013 (BOE nr. 116 din 15 mai 2013, p. 36373, denumită în continuare „LEC”).

7

Articolul 551 alineatul 1 din LEC prevede:

„La introducerea cererii de executare, dacă sunt întrunite condițiile și cerințele procedurale, titlul executoriu nu este viciat de nicio neregularitate de formă, iar actele de executare solicitate sunt conforme cu natura și cu conținutul titlului, instanța pronunță o ordonanță de începere a executării prin care dispune executarea.”

8

Articolul 552 alineatul 1 al doilea paragraf din LEC are următorul conținut:

„Dacă instanța consideră că una dintre clauzele care figurează în unul dintre titlurile executorii prevăzute la articolul 557 alineatul 1 poate fi calificată drept abuzivă, aceasta ascultă părțile în termen de 15 zile. După ascultarea părților, instanța se pronunță în termen de 5 zile lucrătoare, conform dispozițiilor articolului 561 alineatul 1 punctul 3.”

9

Articolul 557 alineatul 1 din LEC prevede următoarele:

„În cazul în care executarea este încuviințată pentru [alte titluri executorii decât cele judiciare sau arbitrale], debitorul nu se poate opune, în termenele și în formele prevăzute la articolul precedent, decât dacă invocă unul dintre următoarele motive:

[…]

10

Articolul 812 alineatul 1 din LEC prevede:

„Poate utiliza procedura ordonanței de plată orice persoană care solicită altei persoane plata unei creanțe pecuniare certe, scadente și exigibile, indiferent de valoarea sa, atunci când creanța este dovedită în unul dintre următoarele moduri:

[…]”

11

Articolul 815 din LEC are următorul cuprins:

„1.   În cazul în care înscrisurile anexate cererii […] constituie un început de probă în ceea ce privește dreptul reclamantului, confirmat de conținutul cererii, «Secretario judicial» somează debitorul să îi plătească suma datorată reclamantului în termen de 20 de zile și să prezinte instanței dovada plății sau să se înfățișeze în fața acesteia și să indice în mod succint, în cadrul opoziției, motivele pentru care consideră că nu datorează, în tot sau în parte, suma solicitată.

[…]

3.   În cazul în care din înscrisurile anexate cererii rezultă că suma solicitată nu este exactă, «Secretario judicial» îl informează despre aceasta pe judecător, care, după caz, poate să propună reclamantului, prin ordonanță, să accepte sau să refuze o ordonanță de plată privind un cuantum inferior celui solicitat inițial, stabilit de judecător.

În cadrul propunerii, judecătorul trebuie să îl informeze pe reclamant că, dacă nu trimite răspunsul într‑un termen de maximum 10 zile sau dacă răspunsul conține un refuz, va considera că reclamantul se desistează.”

12

Articolul 816 din LEC are următorul cuprins:

„1.   Dacă debitorul nu se conformează ordonanței de plată sau nu se înfățișează în fața instanței, «Secretario judicial» emite o decizie motivată de închidere a procedurii ordonanței de plată și o comunică creditorului pentru ca acesta să inițieze executarea, în acest sens fiind suficientă formularea unei simple cereri.

2.   Odată începută executarea, aceasta se desfășoară conform dispozițiilor referitoare la [executarea] hotărârilor judecătorești, fiind posibilă formularea opoziției prevăzute în astfel de cazuri, cu precizarea că nici reclamantul din procedura ordonanței de plată, nici debitorul împotriva căruia se cere executarea nu vor putea să solicite ulterior, în procedura ordinară, nici suma reclamată în ordonanța de plată, nici restituirea a ceea ce s‑a obținut pe calea executării.

[…]”

13

În conformitate cu articolul 818 alineatul 1 primul paragraf din LEC:

„În cazul în care debitorul formulează opoziție în termenul legal, litigiul se soluționează definitiv după finalizarea procedurii adecvate, hotărârea pronunțată dobândind autoritate de lucru judecat.”

14

La 29 iunie 2006, domnul J. V. Albán Zambrano a încheiat cu Finanmadrid un contract de împrumut în sumă de 30000 de euro, pentru a finanța cumpărarea unui autovehicul.

15

Domnul J. L. Albán Zambrano, precum și doamnele García Zapata și Caicedo Merino s‑au constituit fideiusori solidari pentru acest împrumut față de Finanmadrid.

16

S‑a stabilit un comision de deschidere de 2,5 % din capital, iar rambursarea era eșalonată pe 84 de luni, cu o rată a dobânzii de 7 % pe an. Pentru orice întârziere la plata ratelor lunare, era prevăzută o rată a dobânzii de întârziere de 1,5 % pe lună, precum și o penalitate de 30 de euro pentru fiecare rată scadentă neplătită.

17

Întrucât, de la începutul anului 2011, ratele scadente ale împrumutului contractat de domnul J. V. Albán Zambrano au rămas neplătite, la 8 iulie 2011, Finanmadrid a procedat la rezilierea anticipată a contractului în discuție în litigiul principal.

18

La 8 noiembrie 2011, Finanmadrid a solicitat „Secretario judicial” din cadrul Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (instanța de prim grad de jurisdicție din Cartagena, Spania) să deschidă o procedură de ordonanță de plată împotriva pârâților din litigiul principal.

19

Prin decizia din 13 februarie 2012, „Secretario judicial” din cadrul Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (instanța de prim grad de jurisdicție din Cartagena) a declarat admisibilă această cerere și i‑a obligat pe pârâții din litigiul principal fie să plătească, în termen de 20 de zile, suma de 13447,01 euro, majorată cu dobânzi care curg de la 8 iulie 2011, fie să formuleze, prin intermediul unui avocat și al unui „procurador”, opoziție la exigibilitatea datoriei și să se înfățișeze în fața acestei instanțe pentru a expune motivele pentru care ar considera că nu datorează, în tot sau în parte, suma solicitată.

20

Întrucât, în termenul stabilit, pârâții din litigiul principal nici nu s‑au conformat ordonanței de plată, nici nu s‑au înfățișat în fața instanței, „Secretario judicial” a dispus, prin decizia din 18 iunie 2012, închiderea procedurii ordonanței de plată în temeiul articolului 816 din LEC.

21

La 8 iulie 2013, Finanmadrid a solicitat Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (instanța de prim grad de jurisdicție din Cartagena) punerea în executare a deciziei menționate.

22

La 13 septembrie 2013, această instanță le‑a solicitat părților din litigiul principal să formuleze observații, printre altele, cu privire la eventualul caracter abuziv al unora dintre clauzele din contractul în discuție în litigiul principal, precum și cu privire la problema dacă reglementarea privind procedura ordonanței de plată contravine dreptului la protecție jurisdicțională efectivă. Referitor la acest din urmă aspect, instanța menționată a subliniat că nu fusese informată nici despre cererea de ordonanță de plată introdusă de Finanmadrid, nici despre examinarea acestei cereri de către „Secretario judicial” sau despre modul în care fusese soluționată.

23

Numai reclamanta din litigiul principal a formulat observații.

24

Instanța de trimitere arată că dreptul procesual spaniol nu prevede intervenția judecătorului în cadrul procedurii ordonanței de plată decât atunci când din înscrisurile anexate cererii reiese că suma solicitată nu este exactă, caz în care „Secretario judicial” trebuie să informeze despre aceasta judecătorul, sau atunci când debitorul formulează opoziție la ordonanța de plată. Aceasta adaugă că, dat fiind că decizia adoptată de „Secretario judicial” este un titlu procedural executoriu care are autoritate de lucru judecat, judecătorul nu poate examina din oficiu, în cadrul procedurii de executare, eventuala existență a unor clauze abuzive în contractul care a condus la procedura ordonanței de plată.

25

În aceste condiții, având îndoieli cu privire la compatibilitatea dreptului spaniol pertinent cu dreptul Uniunii, instanța menționată a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

Guvernul german exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea primei, a celei de a treia și a celei de a patra întrebări, pentru motivul că ele nu ar fi utile instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului principal. În această privință, guvernul german arată că litigiul respectiv privește procedura de executare a unei ordonanțe de plată care a dobândit putere de lucru judecat, iar nu procedura ordonanței de plată însăși. În consecință, un răspuns cu privire la compatibilitatea acestei din urmă proceduri cu Directiva 93/13 nu ar avea niciun raport cu obiectul litigiului menționat.

27

În această privință, trebuie amintit încă de la început că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național. De asemenea, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în măsura în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 34 și jurisprudența citată).

28

Astfel, Curtea nu poate respinge o cerere de decizie preliminară formulată de o instanță națională decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 35 și jurisprudența citată).

29

Or, nu aceasta este situația în speță.

30

Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, trebuie să se țină seama de toate normele procedurale relevante. Or, în această privință, deși este adevărat că sistemul procedural spaniol permite debitorului, în cazul în care acesta formulează opoziție la o procedură de ordonanță de plată, să conteste eventualul caracter abuziv al unei clauze a contractului în cauză, același sistem exclude posibilitatea exercitării din oficiu a unui control al acestui caracter abuziv atât în faza procedurii ordonanței, atunci când aceasta este închisă printr‑o decizie motivată a „Secretario judicial”, cât și în faza executării ordonanței de plată, când judecătorul este sesizat cu o opoziție la executarea respectivă.

31

În acest context, întrebările adresate de instanța de trimitere trebuie interpretate într‑un sens larg, și anume în sensul că se urmărește, în esență, având în vedere desfășurarea procedurii ordonanței de plată și competențele de care dispune „Secretario judicial” în cadrul acestei proceduri, să se obțină o apreciere cu privire la compatibilitatea cu Directiva 93/13 a inexistenței unei puteri a judecătorului de a controla din oficiu, în cadrul procedurii de executare, eventualul caracter abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator.

32

În aceste condiții și ținând seama de faptul că Curtea are sarcina de a da instanței de trimitere un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea Roquette Frères, C‑88/99, EU:C:2000:652, punctul 18, și Hotărârea Attanasio Group, C‑384/08, EU:C:2010:133, punctul 19), trebuie să se constate că nu este evident că interpretarea dreptului Uniunii, solicitată prin intermediul primei, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări, este lipsită de orice legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

33

În consecință, întrebările preliminare sunt admisibile în ansamblul lor.

34

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care nu permite instanței sesizate cu executarea unei ordonanțe de plată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, în cazul în care autoritatea sesizată cu cererea de ordonanță de plată nu este competentă să procedeze la o astfel de apreciere.

35

Pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, în Hotărârea Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la natura responsabilităților care revin instanței naționale, în temeiul Directivei 93/13, în cadrul unei proceduri de ordonanță de plată, atunci când consumatorul nu a formulat opoziție împotriva ordonanței care i‑a fost adresată.

36

În acea hotărâre, Curtea a statuat, printre altele, că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care nu permite instanței sesizate cu o cerere de ordonanță de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în lipsa unei opoziții formulate de acesta din urmă (Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 1 din dispozitiv).

37

Trebuie arătat că legislația națională, în versiunea aplicabilă în litigiul în cadrul căruia a fost formulată cererea de decizie preliminară care a condus la pronunțarea Hotărârii Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), atribuia judecătorului, iar nu „Secretario judicial”, competența de a da o ordonanță de plată.

38

Or, după reforma instituită prin Legea 13/2009 (BOE nr. 266 din 4 noiembrie 2009, p. 92103), care a intrat în vigoare la 4 mai 2010, îi revine în prezent „Secretario judicial”, în cazul în care debitorul nu se conformează ordonanței de plată sau nu se înfățișează în fața instanței, competența de a da o decizie motivată care închide procedura ordonanței de plată și care are autoritate de lucru judecat.

39

Această modificare legislativă, operată dintr‑o preocupare pentru accelerarea desfășurării procedurii ordonanței de plată, nu face, ca atare, obiectul îndoielilor exprimate de Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (instanța de prim grad de jurisdicție din Cartagena) în cadrul prezentei trimiteri preliminare.

40

În această privință, este necesar să se constate că, în lipsa unei armonizări a mecanismelor naționale de executare silită, modalitățile prin care acestea sunt puse în aplicare sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Curtea a subliniat însă că aceste modalități trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 31 și jurisprudența citată).

41

În ceea ce privește, pe de o parte, principiul echivalenței, trebuie arătat că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acest principiu a reglementării naționale în discuție în litigiul principal.

42

Astfel, reiese în special din dispozițiile coroborate ale articolelor 551 și 552 cu articolul 816 alineatul 2 din LEC că, în cadrul sistemului procesual spaniol, instanța sesizată cu executarea unei ordonanțe de plată nu poate nici să aprecieze din oficiu caracterul abuziv, în raport cu articolul 6 din Directiva 93/13, al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, nici să verifice din oficiu dacă o astfel de clauză este contrară normelor naționale de ordine publică, aspect a cărui verificare revine totuși instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 52).

43

Pe de altă parte, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a amintit în repetate rânduri că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 49 și jurisprudența citată).

44

Din această perspectivă, trebuie să se ia eventual în considerare principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León, C‑413/12, EU:C:2013:800, punctul 34, precum și Hotărârea Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 51 și jurisprudența citată).

45

În speță, trebuie să se constate că desfășurarea și particularitățile procedurii ordonanței de plată spaniole sunt astfel reglementate încât, în afara împrejurărilor care atrag intervenția judecătorului, amintite la punctul 24 din prezenta hotărâre, această procedură este închisă fără a se putea exercita un control al existenței unor clauze abuzive într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator. Dacă, prin urmare, instanța sesizată cu executarea ordonanței de plată nu este competentă să aprecieze din oficiu existența unor astfel de clauze, consumatorul ar putea să se vadă confruntat cu un titlu executoriu fără a beneficia, în niciun moment al procedurii, de garanția că o astfel de apreciere va fi realizată.

46

Or, în acest context, trebuie să se constate că un asemenea regim procedural este de natură să aducă atingere efectivității protecției urmărite de Directiva 93/13. Astfel, o asemenea protecție efectivă a drepturilor care decurg din această directivă nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a ordonanței de plată, un control din oficiu al naturii potențial abuzive a clauzelor cuprinse în contractul în cauză.

47

O asemenea considerație nu poate fi repusă în discuție atunci când dreptul procedural național precum cel în discuție în litigiul principal conferă deciziei date de „Secretario judicial” autoritate de lucru judecat și îi recunoaște acesteia efecte similare celor ale unei hotărâri judecătorești.

48

Astfel, trebuie arătat că, deși modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice interne a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, modalitățile menționate trebuie totuși să respecte principiile echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 38 și jurisprudența citată).

49

Or, în ceea ce privește principiul echivalenței, după cum a arătat avocatul general la punctul 70 din concluzii, niciun element din cauza principală nu permite să se concluzioneze că modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat prevăzute de dreptul procesual spaniol ar fi mai puțin favorabile atunci când este vorba despre cauze care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 decât atunci când nu aceasta este situația.

50

În ceea ce privește principiul efectivității, a cărui respectare de către statele membre trebuie apreciată în special în raport cu criteriile enunțate la punctele 43 și 44 din prezenta hotărâre, este necesar să se arate că, potrivit textului articolelor 815 și 816 din LEC, controlul unei cereri de ordonanță de plată efectuat de „Secretario judicial” se limitează la verificarea respectării formalităților cărora le este supusă o astfel de cerere, în particular a exactității cuantumului creanței reclamate în raport cu înscrisurile anexate cererii respective. Astfel, în temeiul dreptului procesual spaniol, nu intră în competența „Secretario judicial” aprecierea eventualului caracter abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract care constituie baza creanței.

51

În plus, trebuie amintit că decizia „Secretario judicial” prin care se închide procedura ordonanței de plată dobândește autoritate de lucru judecat, ceea ce face imposibil controlul clauzelor abuzive în faza executării unei ordonanțe de plată, doar prin faptul că consumatorii nu au formulat o opoziție la ordonanță în termenul prevăzut în acest scop, iar „Secretario judicial” nu a sesizat judecătorul.

52

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că există un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie deoarece aceștia pot renunța să se apere având în vedere costurile pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că nu își cunosc drepturile sau nu sesizează exact conținutul acestora sau ca urmare a conținutului limitat al cererii de ordonanță de plată formulate de profesioniști și, așadar, ca urmare a caracterului incomplet al informațiilor de care dispun (a se vedea în acest sens Hotărârea Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 54).

53

În al doilea rând, din ordonanța de trimitere rezultă că „Secretario judicial” este obligat să sesizeze judecătorul numai dacă din înscrisurile anexate cererii rezultă că suma solicitată nu este exactă.

54

În aceste condiții, după cum a arătat avocatul general la punctul 75 din concluzii, trebuie să se constate că reglementarea spaniolă în discuție în litigiul principal, referitoare la modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat în cadrul procedurii ordonanței de plată, nu este conformă cu principiul efectivității, întrucât face imposibilă sau excesiv de dificilă, în cadrul procedurilor inițiate de profesioniști și în care consumatorii sunt pârâți, aplicarea protecției pe care Directiva 93/13 urmărește să o confere acestora din urmă.

55

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la cea de a doua întrebare adresate că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care nu permite instanței sesizate cu executarea unei ordonanțe de plată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în cazul în care autoritatea sesizată cu cererea de ordonanță de plată nu este competentă să procedeze la o astfel de apreciere.

56

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă carta și, mai precis, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din aceasta se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.

57

În această privință, trebuie arătat că instanța de trimitere nu a indicat motivele care au determinat‑o să ridice problema compatibilității unei asemenea reglementări cu articolul 47 din cartă, iar decizia de trimitere nu conține, prin urmare, indicații suficient de precise și de complete pentru a permite Curții să ofere un răspuns util la aceste întrebări.

58

În consecință, nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare.

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care nu permite instanței sesizate cu executarea unei ordonanțe de plată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în cazul în care autoritatea sesizată cu cererea de ordonanță de plată nu este competentă să procedeze la o astfel de apreciere.