—

pentru guvernul sloven, de N. Pintar Gosenca și de A. Vran, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul leton, de A. Bogdanova și de I. Kalniņš, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Šimerdová și de M. Žebre, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (JO 2000, L 200, p. 35, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 226).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Drago Nemec, pe de o parte, și Republika Slovenija (Republica Slovenia), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de reparare a prejudiciului pe care acesta pretinde că l‑a suferit din cauza incompatibilității invocate a reglementării naționale cu Directiva 2000/35.

3

Articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii Slovenia și Republicii Slovace și adaptările Tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33, denumit în continuare „Actul de aderare din 2003”) prevede:

„Începând cu data aderării, dispozițiile Tratatelor originare și actele adoptate înainte de aderare de instituții și de Banca Centrală Europeană sunt obligatorii pentru noile state membre și se aplică în statele membre respective în condițiile prevăzute în aceste Tratate și în prezentul act.”

4

Articolul 54 din acest act prevede:

„Noile state membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, începând cu data aderării, dispozițiilor directivelor și deciziilor în sensul articolului 249 din Tratatul CE și al articolului 161 din Tratatul Euratom, cu excepția cazurilor în care este prevăzut un alt termen în anexele menționate în articolul 24 sau în orice alte dispoziții din prezentul act sau din anexele la acesta.”

5

Considerentele (7), (9), (10), (13) și (16) ale Directivei 2000/35 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

6

Articolul 1 din directiva respectivă, care stabilește domeniul de aplicare al acesteia, prevede:

„Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.”

7

Articolul 2 punctul 1 din directiva menționată prevede:

„În înțelesul prezentei directive:

[…]

«întreprinderi» înseamnă orice organizație care desfășoară o activitate economică și profesională independentă, chiar dacă este realizată de o singură persoană.”

8

Articolul 3 din Directiva 2000/35, intitulat „Dobânzi în cazul întârzierii efectuării plăților”, prevede la alineatul (1) următoarele:

„Statele membre garantează că:

[…]

[…]”

9

Articolul 6 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive până la 8 august 2002. […]

[…]

(3)   În transpunerea prezentei directive, statele membre pot exclude:

[…]

[…]”

10

Conform articolului 277 alineatul (1) din Zakon o obligacijskih razmerjih (Legea privind obligațiile contractuale), debitorul unei creanțe este obligat să achite creditorului dobânzi de întârziere pe lângă suma datorată cu titlu principal dacă nu a plătit cuantumul datorat în temeiul acestei creanțe la scadență.

11

Această lege a fost înlocuită de Obligacijski zakonik (Codul obligațiilor, denumit în continuare „OZ”) de la 1 ianuarie 2002. Acesta preluase în esență dispoziția menționată la punctul precedent din prezenta hotărâre și introdusese, la articolul 376, o normă nouă, potrivit căreia dobânzile de întârziere încetează să curgă atunci când cuantumul dobânzilor scadente, însă neplătite, atinge valoarea sumei datorate cu titlu principal (denumită în continuare „regulă ne ultra alterum tantum”).

12

Din decizia de trimitere reiese că exercitarea unei activități economice independente de către o persoană fizică era reglementată, la data faptelor pertinente din litigiul principal, în iunie 1993, de Obrtni Zakon (Legea privind meșteșugurile), în versiunea sa în vigoare la acea dată. În temeiul acestei legi, care a fost modificată ulterior, o persoană fizică trebuia, pentru a putea exercita o activitate economică în calitate de artizan independent, să fie titular al unei autorizații eliberate de autoritatea competentă, care să indice domeniul de activitate în cauză.

13

Domnul Nemec este, de la 8 noiembrie 1989, titularul unei autorizații de meșteșugar independent pentru exercitarea unei activități de turnare de piese mecanice și de sudură. În luna iunie 1993, acesta a încheiat cu Gasilsko Društvo de Murska Sobota (Asociația Pompierilor Voluntari din Murska Sobota, denumită în continuare „asociația”) un contract în temeiul căruia a închiriat acestei asociații o cisternă destinată aprovizionării cu apă în perioadele de secetă.

14

În cursul anului 1996, domnul Nemec a introdus o acțiune împotriva asociației prin care solicita ca aceasta să fie obligată să îi plătească suma de 17669,51 euro în temeiul respectivului contract.

15

Printr‑o decizie din 17 februarie 2010, Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia) a obligat asociația la plata sumei de 15061,44 euro, majorată cu dobânzile de întârziere legale pentru perioada cuprinsă între 25 martie 1996 și 31 decembrie 2001. În schimb, această instanță a respins cererea de plată a dobânzilor de întârziere începând de la 1 ianuarie 2002, dată la care a intrat în vigoare regula ne ultra alterum tantum. Astfel, cuantumul dobânzilor datorate până la 31 decembrie 2001 depășea deja cuantumul sumei datorate cu titlu principal.

16

La data de 18 mai 2010, asociația a plătit suma datorată în temeiul acestei decizii.

17

Considerând că regula ne ultra alterum tantum este incompatibilă cu Directiva 2000/35 și că, prin urmare, Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor) a respins în mod neîntemeiat cererea sa de plată a dobânzilor de întârziere pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 18 mai 2010, domnul Nemec a introdus împotriva Republicii Slovenia o acțiune în repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei pretinse incompatibilități. Întrucât instanța de prim grad de jurisdicție a respins această acțiune printr‑o decizie din 18 mai 2011, confirmată în apel printr‑o decizie din 24 ianuarie 2012, pentru motivul că această directivă nu ar fi aplicabilă faptelor din litigiul principal, domnul Nemec a declarat recurs la instanța de trimitere, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia).

18

Această din urmă instanță are îndoieli în ceea ce privește aspectul dacă contractul în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2000/35. În special, aceasta ridică problema dacă domnul Nemec a încheiat respectivul contract în calitate de „întreprindere”, în sensul articolului 2 punctul 1 din directiva menționată, cu alte cuvinte în calitate de organizație care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, astfel încât contractul amintit ar constitui o „tranzacție comercială”, în sensul aceleiași dispoziții, și ar intra, prin urmare, în domeniul de aplicare al directivei menționate. Astfel, deși contractul în discuție în litigiul principal se referă la o activitate economică și a condus la emiterea unei facturi, nu face totuși parte dintre activitățile de turnare de piese mecanice și de sudură pentru care domnul Nemec este autorizat să își exercite profesia de meșteșugar independent.

19

În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere ridică de asemenea problema compatibilității cu Directiva 2000/35 a regulii ne ultra alterum tantum prevăzute la articolul 376 din OZ.

20

În aceste condiții, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns negativ […]

21

Guvernul sloven și Comisia Europeană au susținut, în cadrul ședinței în fața Curții, că aceasta nu era competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere. Astfel, litigiul principal ar avea ca obiect o situație anterioară aderării Republicii Slovenia la Uniunea Europeană, intervenită la 1 mai 2004, și care și‑a produs toate efectele înainte de acea dată.

22

Trebuie să se constate, în această privință, că este cert că contractul în discuție în litigiul principal a fost încheiat în luna iunie 1993 și că prezenta cauză își are, așadar, originea într‑o situație născută înaintea aderării Republicii Slovenia la Uniune.

23

Cu toate acestea, situația respectivă a continuat să producă efecte după aderarea menționată. Astfel, neplata creanței principale care se află la originea dobânzilor de întârziere reclamate de domnul Nemec a continuat până la 18 mai 2010, dată la care asociația a efectuat această plată, iar acțiunea formulată de domnul Nemec urmărește tocmai obținerea reparării prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit din cauza respingerii, de către Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor), a cererii sale de plată a dobânzilor menționate pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 18 mai 2010.

24

Or, în temeiul articolelor 2 și 54 din Actul de aderare din 2003, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate înainte de aderare de instituții sunt obligatorii, începând cu data aderării, pentru noile state membre și se aplică în statele membre respective în condițiile prevăzute în aceste tratate și în actul menționat.

25

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o normă nouă trebuie să se aplice, în lipsa unei derogări, imediat efectelor viitoare ale unei situații născute sub imperiul normei vechi. În temeiul acestui principiu, Curtea a statuat că, în lipsa unei precizări cu privire la aplicarea unei dispoziții de drept al Uniunii în actul privind condițiile de aderare a unui stat membru, această dispoziție trebuia să fie considerată de imediată aplicare și obligatorie pentru respectivul stat membru de la data aderării sale la Uniune, astfel încât ea se aplică efectelor viitoare ale situațiilor născute înainte de această aderare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Elektrownia Pątnów II,C‑441/08, EU:C:2009:698, punctul 32, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Comisia/Polonia, C‑385/08, nepublicată, EU:C:2010:801, punctul 29, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Ziolkowski și Szeja, C‑424/10 și C‑425/10, EU:C:2011:866, punctul 57).

26

În ceea ce privește mai precis Directiva 2000/35, Actul de aderare din 2003 nu conține nicio dispoziție specială referitoare la aplicarea în privința Republicii Slovenia a directivei menționate. În consecință, aceasta a devenit imediat aplicabilă și obligatorie în privința acestui stat membru cu începere de la data aderării sale la Uniune și este susceptibilă, de la această dată, să se aplice efectelor viitoare ale unor situații născute sau intervenite înainte de aderarea menționată, precum cele în discuție în litigiul principal.

27

Din ceea ce precedă rezultă că, întrucât dreptul Uniunii este aplicabil în litigiul principal, Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

28

Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 trebuie să fie interpretat în sensul că o persoană fizică titulară a unei autorizații de exercitare a unei activități în calitate de meșteșugar independent trebuie să fie considerată „întreprindere”, în sensul acestei dispoziții, astfel încât tranzacția pe care o încheie cu un terț constituie o „tranzacție comercială”, în sensul aceleiași dispoziții, în ipoteza în care, deși nu face parte dintre activitățile incluse în autorizația menționată, această tranzacție se referă la o activitate economică.

29

Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesar să se precizeze, cu titlu introductiv, că, deși, conform articolului 6 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2000/35, statele membre erau autorizate, în transpunerea acesteia, să excludă din domeniul de aplicare al directivei menționate contractele încheiate înainte de 8 august 2002, din decizia de trimitere reiese totuși că Republica Slovenia nu a utilizat posibilitatea respectivă, ceea ce guvernul sloven a confirmat în cadrul ședinței în fața Curții.

30

În ceea ce privește întrebările adresate, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 2000/35, aceasta se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale. Articolul 2 punctul 1 primul paragraf din această directivă definește noțiunea „tranzacție comercială” ca acoperind orice tranzacție între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost, considerentul (13) al directivei menționate precizând, în această privință, că sunt în schimb excluse din respectiva noțiune, printre altele, tranzacțiile încheiate cu consumatorii. Potrivit articolului 2 punctul 1 al treilea paragraf din aceeași directivă, „întreprindere” în sensul acesteia înseamnă orice organizație care desfășoară o activitate economică și profesională independentă, chiar dacă este realizată de o singură persoană.

31

Din considerentele (7), (10) și (16) ale Directivei 2000/35 reiese, pe de altă parte, că aceasta urmărește să amelioreze buna funcționare a pieței interne prin protejarea antreprenorilor și în special a întreprinderilor mici și mijlocii împotriva întârzierilor în efectuarea plăților.

32

Astfel, această directivă nu are vocație de a se aplica oricărei tranzacții care conduce la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost, în special tuturor celor încheiate punctual de către particulari în mod obișnuit.

33

Rezultă că nu este suficient ca o persoană să încheie o tranzacție care se referă la o activitate economică precum închirierea unui bun către un terț pentru a intra sub incidența noțiunii „întreprindere” și pentru ca această tranzacție să fie calificată drept comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din directiva menționată. Mai trebuie ca această persoană să și acționeze în calitate de organizație în cadrul unei astfel de activități sau al unei activități profesionale independente.

34

După cum a arătat în esență avocatul general la punctul 82 din concluzii, această cerință presupune ca persoana menționată, oricare ar fi forma sa și statutul său juridic în dreptul național, să exercite această activitate în mod structurat și stabil, respectiva activitate neputând să se limiteze, așadar, la o prestație punctuală și izolată, și ca tranzacția în cauză să se înscrie în cadrul activității respective.

35

În schimb, pe de o parte, contrar celor susținute de Comisie, din articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 nu rezultă că activitatea în cauză ar trebui în mod obligatoriu să fie activitatea economică sau profesională principală a persoanei respective sau să fie legată de această din urmă activitate.

36

Pe de altă parte, contrar celor susținute de guvernul sloven și de Comisie, calificarea unei persoane drept „întreprindere”, în sensul acestei dispoziții, nu poate să depindă de eliberarea de către autoritățile naționale competente a unei autorizații pentru exercitarea activității respective.

37

Astfel, într‑un sistem național în care exercitarea de către o persoană fizică a unei activități economice sau profesionale în calitate de meșteșugar sau de întreprinzător independent este condiționată de eliberarea unei autorizații, o persoană fizică titulară a unei asemenea autorizații nu poate fi exclusă din noțiunea „întreprindere”, iar tranzacțiile pe care le încheie nu pot fi excluse din noțiunea „tranzacție comercială” pentru simplul motiv că aceste tranzacții se referă la o activitate economică sau profesională independentă, alta decât cea inclusă în autorizația menționată sau se înscriu în cadrul unei activități economice sau profesionale independente mai largi decât aceasta din urmă.

38

Astfel, orice interpretare contrară ar face ca întinderea acestor noțiuni să depindă de fiecare drept național și mai precis de sistemul instituit de fiecare stat membru pentru exercitarea unei activități economice sau profesionale independente. Or, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că, în lipsa unei trimiteri a articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 la dreptul național, noțiunile „întreprindere” și „tranzacție comercială” trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 septembrie 2015, Gmina Wrocław,C‑276/14, EU:C:2015:635, punctul 25 și jurisprudența citată).

39

În plus, după cum a arătat avocatul general la punctul 90 din concluzii, orice interpretare care ar face ca întinderea noțiunii „întreprinderi” și, astfel, domeniul de aplicare ratione personae și ratione materiae al Directivei 2000/35 să depindă de eliberarea de către autoritățile naționale competente ale unui stat membru a unei autorizații pentru exercitarea activității în cauză ar fi contrară obiectivului urmărit de respectiva directivă, astfel cum reiese din considerentul (10) al acesteia, de a facilita tranzacțiile comerciale între statele membre. Astfel, întreprinderile și autoritățile publice ale celorlalte state membre ar trebui, pentru a stabili dacă tranzacția încheiată intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/35, să verifice în mod sistematic dacă această tranzacție se referă la activități pentru care s‑a eliberat autorizația menționată, ceea ce ar fi susceptibil să limiteze sau să îngreuneze tranzacțiile transfrontaliere.

40

Rezultă că, deși împrejurarea că persoana în cauză a încheiat o tranzacție în cadrul activității pentru a cărei exercitare a obținut o autorizație poate fi luată în considerare, printre alte elemente, pentru a verifica dacă această persoană a acționat în calitate de „întreprindere” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35, respectiva împrejurare nu poate fi determinantă.

41

Astfel, ansamblul împrejurărilor speței trebuie să fie luat în considerare pentru a stabili dacă o persoană acționează în această calitate – cu alte cuvinte, după cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, în cadrul unei activități economice sau profesionale independente structurate și stabile – și dacă, prin urmare, tranzacțiile pe care le încheie au un caracter comercial în sensul respectivei dispoziții.

42

Printre aceste împrejurări figurează în special faptul că persoana în cauză acționează sub denumirea sa comercială sau profesională și că tranzacția încheiată conduce la emiterea unei facturi.

43

În lumina considerațiilor care precedă, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă domnul Nemec a încheiat, în speță, contractul în discuție în litigiul principal în calitate de „întreprindere” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.

44

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică titulară a unei autorizații de exercitare a unei activități în calitate de meșteșugar independent trebuie să fie considerată „întreprindere” în sensul acestei dispoziții, iar tranzacția pe care o încheie trebuie să fie considerată „tranzacție comercială” în sensul aceleiași dispoziții dacă respectiva tranzacție, deși nu se referă la activitatea inclusă în autorizația menționată, se înscrie în exercitarea unei activități economice sau profesionale independente structurate și stabile, instanței de trimitere revenindu‑i sarcina de a verifica acest aspect în lumina ansamblului împrejurărilor speței.

45

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2000/35 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum articolul 376 din OZ, care prevede că dobânzile de întârziere scadente, însă neplătite, încetează să curgă atunci când cuantumul lor îl atinge pe cel al sumei datorate cu titlu principal.

46

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, Directiva 2000/35 nu efectuează o armonizare completă a ansamblului normelor referitoare la întârzierea efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (Hotărârea din 26 octombrie 2006, Comisia/Italia,C‑302/05, EU:C:2006:683, punctul 23, Hotărârea din 3 aprilie 2008, 01051 Telecom,C‑306/06, EU:C:2008:187, punctul 21, și Hotărârea din 11 septembrie 2008, Caffaro,C‑265/07, EU:C:2008:496, punctul 15).

47

În special, această directivă nu armonizează ansamblul aspectelor privind dobânzile de întârziere. Astfel, ea nu reglementează, la articolul 3, decât unele dintre aceste aspecte, și anume dreptul la dobândă în cazul întârzierii efectuării plăților, data la care aceste dobânzi sunt exigibile, rata dobânzilor, dreptul creditorului de a solicita o compensație pentru costurile de recuperare angajate în urma întârzierii în efectuarea plăților, precum și consecințele utilizării unor condiții contractuale în mod vădit abuzive în privința creditorului.

48

În schimb, Directiva 2000/35 nu încadrează normele referitoare la perioada în care curg dobânzile pentru întârzierea efectuării plăților sau cuantumul maxim al acestor dobânzi.

49

Prin urmare, statele membre rămân libere să reglementeze acest aspect, însă cu condiția de a nu aduce atingere obiectivelor urmărite de Directiva 2000/35 și de a nu o priva pe aceasta de efectul său util (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2016, Pérez López,C‑16/15, EU:C:2016:679, punctul 59 și jurisprudența citată).

50

În această perspectivă, trebuie subliniat că directiva menționată urmărește în principal, după cum reiese din cuprinsul considerentelor sale (7) și (16), să descurajeze întârzierile în efectuarea plății, în special evitând ca acestea să fie atractive din punct de vedere financiar pentru debitor, și să îi protejeze pe creditori împotriva unor astfel de întârzieri.

51

Or, guvernul sloven, susținut de guvernul leton, afirmă că regula ne ultra alterum tantum prevăzută la articolul 376 din OZ nu este contrară acestor obiective. Dimpotrivă, regula respectivă ar proteja funcția dobânzilor de întârziere, care ar fi tocmai aceea de a‑l stimula pe debitor să își îndeplinească obligația de plată, iar nu aceea de a permite creditorului să se îmbogățească. Astfel, regula menționată ar permite, protejându‑l în același timp pe creditor, să se evite ca valoarea dobânzilor de întârziere scadente să se afle la un asemenea nivel încât debitorul să se confrunte cu o datorie nerezonabilă și să creeze astfel o situație injustă și disproporționată între creditor și debitor, care poate conduce la insolvabilitatea acestuia din urmă.

52

În această privință, trebuie, desigur, să se sublinieze că o asemenea regulă este susceptibilă, prin plafonarea cuantumului dobânzilor de întârziere la cel al sumei datorate cu titlu principal, să limiteze efectul disuasiv aferent plății acestor dobânzi.

53

Cu toate acestea, pe de o parte, o astfel de plafonare nu conduce totuși la repunerea în discuție a obiectivului de protecție a creditorilor urmărit de Directiva 2000/35 și nici la privarea acesteia de efectul său util.

54

Astfel, regula ne ultra alterum tantum nu conduce la o asemenea limitare a cuantumului dobânzilor de întârziere încât să golească de conținut dreptul creditorului, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) literele (a)-(c) din această directivă, la asemenea dobânzi în cazul întârzierii efectuării plăților sau să priveze respectivele dobânzi de orice funcție disuasivă în privința debitorului. Regula menționată nu are, în plus, consecințe asupra ratei aplicabile a dobânzilor de întârziere, această rată trebuind să corespundă celei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată.

55

Pe de altă parte, astfel cum a arătat în esență avocatul general la punctele 66 și 67 din concluzii, este necesar să se sublinieze că legiuitorul național putea să considere, în temeiul marjei de apreciere de care dispune, că trebuia stabilit un echilibru între obiectivul de protecție a creditorilor și necesitatea de a evita ca debitorul să se confrunte cu o datorie nerezonabilă. În cadrul acestei marje de apreciere, legiuitorul respectiv putea să aprecieze că o regulă precum regula ne ultra alterum tantum constituia un instrument adecvat în acest scop.

56

În plus, o astfel de regulă nu trebuie să fie examinată în mod izolat, ci în contextul în care se înscrie. În acest scop, este necesar să se țină cont de asemenea de celelalte dispoziții de drept național aplicabile în materia întârzierii efectuării plăților.

57

În această privință, guvernul sloven invocă în special articolul 380 din OZ, care garantează creditorului care a suferit, din cauza întârzierii efectuării plăților, un prejudiciu într‑un cuantum superior celui al dobânzilor percepute acordarea unei indemnizații care să acopere diferența.

58

Or, legiuitorul național putea considera, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, că o astfel de dispoziție coroborată cu ansamblul normelor prevăzute de Directiva 2000/35 era de natură să garanteze protecția creditorilor împotriva întârzierilor în efectuarea plăților.

59

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se impune ca la a treia întrebare să se răspundă că Directiva 2000/35 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, precum articolul 376 din OZ, care prevede că dobânzile de întârziere scadente, însă neplătite, încetează să curgă atunci când cuantumul lor îl atinge pe cel al sumei datorate cu titlu principal.

60

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: