1. 

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea, în lumina principiilor securității juridice și proporționalității, a Directivei 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992 ( 3 ).

2. 

Această cerere, formulată în cadrul unui litigiu între Kapnoviomichania Karelia AE ( 4 ) și Ypourgos Oikonomikon (ministrul finanțelor), ridică, mai concret, problema dacă un antrepozitar autorizat poate fi declarat obligat în solidar la plata sancțiunilor pecuniare pronunțate împotriva persoanelor recunoscute vinovate de săvârșirea unor acte de contrabandă cu produse din tutun plasate sub regim de suspendare.

3. 

În prezentele concluzii, vom susține că Directiva 92/12 trebuie interpretată în sensul că, având în vedere principiile generale ale dreptului Uniunii, inclusiv în special cel al legalității infracțiunilor și pedepselor și cel al răspunderii personale, aceasta nu se opune ca, în cazul derogării neregulamentare a mărfurilor de la regimul de suspendare ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de contrabandă în cursul transportului, antrepozitarul autorizat expeditor să fie declarat obligat în solidar la plata amenzilor vamale aplicate autorilor actelor de contrabandă, în măsura în care un astfel de regim de răspundere solidară, care are caracterul unei sancțiuni penale, este prevăzut în mod expres de legislația națională și, în cazul în care se întemeiază pe o prezumție de proprietate sau de deținere a mărfurilor de către antrepozitarul autorizat și de reprezentare a acestuia de către autorii actelor de contrabandă, această prezumție nu are un caracter irefragabil care ar lipsi antrepozitarul autorizat de posibilitatea de a se exonera de răspundere, demonstrând că nu i se impută nicio culpă. Revine instanței de trimitere obligația de a verifica, ținând seama de toate circumstanțele de drept și de fapt pertinente, dacă regimul în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.

4.

Directiva 92/12, în vigoare la data faptelor din litigiul principal, a fost abrogată începând cu 1 aprilie 2010 prin Directiva 2008/118/CE ( 5 ).

5.

Articolul 4 litera (a) din Directiva 92/12, care se aplica, în temeiul articolului 3 alineatul (1), tutunului prelucrat, definea antrepozitarul autorizat ca „o persoană fizică sau juridică autorizată de autoritățile competente dintr‑un stat membru să producă, să prelucreze, să dețină, să primească și să expedieze produse supuse accizelor în cadrul activității sale, accizele fiind suspendate în cadrul unui regim de antrepozit fiscal”.

6.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevedea:

„Accizele sunt exigibile în momentul punerii în consum sau în momentul înregistrării unor deficite care trebuie supuse accizelor în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).

Punerea în consum a produselor supuse accizelor înseamnă:

[…]”

7.

Articolul 13 litera (a) din directiva menționată prevedea că antrepozitarul autorizat era obligat „să furnizeze […] o garanție obligatorie care să acopere circulația, ale [cărei] condiții sunt stabilite de autoritățile fiscale din statele membre în care este autorizat antrepozitul fiscal”.

8.

Articolul 15 din Directiva 92/12 prevedea:

„[…]

(3)   Riscurile inerente circulației intracomunitare sunt acoperite de garanția oferită de antrepozitarul autorizat expeditor, conform articolului 13, sau, dacă este necesar, de o garanție solidară a expeditorului și transportatorului. Dacă statele membre consideră că este necesar, acestea pot solicita destinatarului să prezinte o garanție.

Statele membre stabilesc normele de aplicare pentru garanție. Garanția trebuie să fie valabilă pe întreg teritoriul Comunității.

(4)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 20, responsabilitatea antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, cea a transportatorului poate fi exclusă numai pe baza dovezii preluării produselor de către destinatar, în special pe baza documentului de însoțire […]”

9.

Articolul 20 din această directivă prevedea:

„(1)   Dacă s‑a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației care generează exigibilitatea accizelor, accizele sunt datorate statului membru în care s‑a comis infracțiunea sau neregula de către persoana fizică sau juridică ce a garantat plata accizelor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), fără a aduce atingere inițierii procedurilor penale.

[…]

(3)   […] Statele membre iau măsurile necesare pentru a depista orice nereguli și pentru a impune pedepse eficiente.

[…]”

10.

Legea 2127/1993 privind armonizarea cu dreptul comunitar a regimului fiscal al produselor petroliere, al alcoolului etilic și al băuturilor alcoolice, precum și al tutunului prelucrat și alte dispoziții ( 6 ) a transpus în dreptul elen Directiva 92/12.

11.

Potrivit articolului 67 alineatul 5 din legea menționată:

„Sustragerea, realizată în orice mod, de la plata accizelor datorate și a celorlalte drepturi sau tentativa de sustragere, precum și nerespectarea formalităților prevăzute de lege cu scopul de a evita plata acestor accize menționate sau a celorlalte sarcini sunt calificate drept contrabandă potrivit articolului 89 și următoarele din Legea nr. 1165/1918 privind Codul vamal [denumit în continuare „Codul vamal”] și sunt pedepsite cu o taxă majorată prevăzută de aceasta, chiar dacă autoritatea competentă reține că nu sunt dovedite elementele infracțiunii de contrabandă.”

12.

Articolul 97 alineatele 3 și 5 din Codul vamal prevede:

„3.   […] o taxă majorată, care poate să fie de la două ori până la de zece ori mai mare decât accizele și celelalte taxe datorate pentru obiectul infracțiunii, va fi colectată în solidar, proporțional cu gradul de participare a fiecăreia și independent de urmăririle penale la care sunt supuse, de la persoanele despre care este cert că au participat la infracțiunea vamală în sensul articolului 89 alineatul 2 din prezentul cod […]

[…]

5.   După ce a efectuat o anchetă administrativă, […] directorul biroului vamal competent redactează și emite, cât mai rapid posibil, un act motivat prin care exonerează sau identifică, dacă este cazul, persoanele responsabile în sensul prezentului cod, stabilește gradul de responsabilitate a fiecăruia, taxele vamale și alte taxe datorate sau pierdute în temeiul obiectului contrabandei și asigură recuperarea taxei majorate în sensul prezentului articol, precum și, dacă este cazul, taxele vamale și alte taxe pierdute.”

13.

Articolul 99 alineatul 2 din acest cod prevede că dispozițiile articolului 108 din codul menționat se aplică de asemenea, „prin analogie”, infracțiunilor vamale și că „necunoașterea de către persoanele răspunzătoare în solidar pe plan civil a intenției persoanelor calificate drept autori primari de a săvârși infracțiunea nu îi exonerează pe primii de răspundere”.

14.

Potrivit articolului 100 alineatul 1 din Codul vamal:

„Contrabanda constă în:

15.

Articolul 108 din acest cod prevede:

„Instanța penală care se pronunță asupra acuzației de contrabandă poate, în hotărârea de condamnare, să îl declare răspunzător în solidar pe plan civil cu persoana condamnată pentru plata sancțiunii pecuniare aplicate și a cheltuielilor, precum și, la cererea statului care s‑a constituit parte civilă, pentru suma care i‑a fost atribuită, pe proprietarul sau pe destinatarul mărfurilor care fac obiectul contrabandei; situația se regăsește chiar dacă nu există o răspundere penală a acestora, în cazul în care, cu privire la mărfurile care fac obiectul contrabandei, persoana condamnată a acționat ca mandatar, ca administrator sau ca reprezentant al proprietarului sau al destinatarului, indiferent de natura juridică sub care mandatul este prezentat sau este disimulat; este așadar irelevant dacă mandatarul acționează în nume propriu […], dacă se prezintă ca proprietar al bunurilor sau ca având orice altă legătură juridică cu aceste bunuri sau dacă reprezentarea efectivă a proprietarului este o reprezentare specială sau generală, cu excepția situației în care se poate dovedi că persoanele citate anterior nu puteau avea cunoștință în niciun fel de probabilitatea unui act de contrabandă.”

16.

Karelia este o societate de drept elen care desfășoară o activitate de fabricare a produselor din tutun, având în același timp statutul de antrepozitar autorizat.

17.

Întrucât a primit din partea unei societăți bulgare o comandă de 760 de cutii de țigări, la 9 iunie 1994, Karelia a depus la biroul vamal o declarație de export.

18.

Totuși, această încărcătură nu a ajuns niciodată la destinație, ancheta efectuată de serviciul vamal dovedind că camionul în care trebuia să fie transportată marfa plecase spre Bulgaria gol și că încărcătura fusese transbordată în alt camion. În cursul acestei anchete, directorul de export al Karelia a explicat că, în urma comenzii, primise plata sumei de 82000 de euro, corespunzătoare valorii mărfii, pe care o depusese într‑un cont bancar al Karelia în Grecia. La rândul său, directorul general al Karelia a susținut că nu știa dacă societatea bulgară care plasase comanda avea o existență reală, întrucât în Bulgaria domnea haosul în legătură cu camera de comerț, astfel încât orice încercare de a identifica această societate ar fi fost inutilă.

19.

Întrucât dovada ieșirii încărcăturii în litigiu nu fusese prezentată, garanția bancară pe care Karelia o constituise pentru a acoperi cuantumul accizelor, respectiv 114726750 de drahme grecești (GRD) (336688,92 euro) a fost reținută.

20.

Prin urmare, autoritățile vamale au emis un act de imputare referitor la contrabanda a 760 de cutii de țigări, prin care au declarat coautori ai acestei contrabande în special persoanele care plasaseră comanda țigărilor în numele societății bulgare la directorul de export al Karelia. Sarcina unei taxe majorate în cuantum total de 573633750 GRD (1683444,60 euro), precum și a unor accize majorate în cuantum de 9880000 GRD (28994,86 euro), a fost repartizată între autorii actelor de contrabandă. Prin același act, Karelia a fost declarată răspunzătoare în solidar pe plan civil pentru plata acestor sume.

21.

După ce această societate a formulat o acțiune împotriva actului de imputare, Dioikitiko Protodikeio Peiraia (Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Pireu) a admis‑o pentru motivul că nu fuseseră demonstrate nicio relație de mandat sau de reprezentare și niciun alt raport juridic de disimulare a unui mandat între Karelia și autorii actelor de contrabandă.

22.

Întrucât Ypourgos Oikonomikon a declarat apel împotriva acestei hotărâri, Dioikitiko Efeteio Peiraia (Curtea Administrativă de Apel din Pireu) a admis acest apel și a redus cuantumul taxei majorate la 344180250 GRD (336688,91 euro). Această instanță a considerat că, dat fiind că țigările fuseseră plasate în regim de suspendare, autorii actelor de contrabandă acționaseră ca mandatari ai Karelia, care, în calitate de antrepozitar autorizat, era deținătoare a mărfurilor și singura responsabilă pentru circulația lor până la export, indiferent de calitatea în care autorii contrabandei susținuseră că au acționat (șoferi, intermediari, destinatari, cumpărători etc.).

23.

Karelia a introdus recurs împotriva hotărârii Dioikitiko Efeteio Peiraia (Curtea Administrativă de Apel din Pireu).

24.

Conform opiniei majoritare în cadrul Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat), răspunderea solidară a antrepozitarului autorizat privește nu numai plata accizelor, ci și celelalte consecințe financiare ale contrabandei. Situația ar fi aceeași indiferent de orice acord special între furnizor și cumpărător, în temeiul căruia proprietatea bunurilor plasate în regim de suspendare ar fi transferată încă de la predarea lor cumpărătorului, care s‑ar ocupa de transportul bunurilor respective. Conform acestei opinii, regimul răspunderii crescute a antrepozitarului ar servi obiectivului de prevenire a fraudei fiscale întrucât acesta ar stimula în mare măsură acest profesionist să asigure efectuarea regulamentară a procedurii de export, luând, în cadrul raporturilor sale contractuale, măsurile adecvate pentru a se proteja împotriva riscului de a fi condamnat în solidar. Acest regim ar fi conform cu principiul proporționalității din moment ce antrepozitarul are posibilitatea de a se exonera de răspundere prin dovada faptului că a acționat cu bună‑credință și a luat toate măsurile adecvate, depunând diligența unui profesionist informat.

25.

În schimb, conform opiniei minoritare, antrepozitarul autorizat poate fi considerat răspunzător în solidar doar pentru plata accizelor, și nu pentru plata sancțiunilor pecuniare aplicate autorilor contrabandei. Astfel, pe de o parte, antrepozitarul autorizat nu poate fi considerat în mod legal proprietarul bunurilor pe care le deține, care ies din antrepozitul său fiscal și care sunt expediate într‑un stat terț sub regim de suspendare, până ce ajung la destinația lor obișnuită sau până ce părăsesc teritoriul Uniunii Europene, și, pe de altă parte, nu se poate prezuma în mod legal că persoanele fizice implicate, indiferent de calitatea lor, în circulația mărfurilor acționează în calitate de mandatari sau de reprezentanți ai acestui antrepozitar autorizat.

26.

În aceste împrejurări, Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Directiva 92/12[…], interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii, în special a principiilor eficacității, securității juridice și proporționalității, trebuie să fie interpretată în sensul că se opune aplicării, într‑un caz precum cel din speță, a unei dispoziții legislative a unui stat membru precum articolul 108 din Codul vamal, potrivit căreia poate fi declarat răspunzător în solidar pentru plata unor sancțiuni administrative pentru contrabandă antrepozitarul autorizat de produse transportate din antrepozitul său fiscal în regim de suspendare și scoase în mod ilegal din regimul menționat în urma contrabandei – independent de aspectul dacă, în momentul săvârșirii infracțiunii, acesta era proprietarul mărfurilor potrivit normelor de drept privat și independent de aspectul ulterior dacă între autorii contrabandei implicați în deplasarea menționată și antrepozitarul autorizat ar exista un raport contractual din care să se poată deduce că aceștia au acționat în calitate de mandatari ai săi?”

27.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 92/12, interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii, în special a principiilor securității juridice și proporționalității, trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia antrepozitarul autorizat expeditor poate fi declarat răspunzător în solidar pentru plata unor taxe majorate datorate în cazul unei infracțiuni săvârșite în cursul deplasării produselor în regim de suspendare a accizelor, făcând ca aceste taxe să fie exigibile, chiar dacă acest antrepozitar nu este, potrivit normelor de drept privat național, deținătorul acestor produse în momentul săvârșirii încălcării și nu are raporturi contractuale cu autorul acesteia, care nu poate fi considerat că a acționat în calitate de mandatar al său.

28.

Prezenta cauză ridică problema dacă Directiva 92/12 interzice statelor membre să plaseze asupra antrepozitarului autorizat expeditor o răspundere solidară fără existența unei culpe pentru plata penalităților datorate de autorii actelor de contrabandă cu produse din tutun care circulă în regim de suspendare.

29.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 7 ).

30.

În ceea ce privește economia generală a Directivei 92/12, trebuie să se sublinieze rolul central conferit antrepozitarului autorizat în cadrul procedurii de circulație a produselor supuse accizelor în regim de suspendare, care se caracterizează prin faptul că accizele aferente produselor care se încadrează în acest regim nu sunt încă exigibile, deși faptul generator al impozitării s‑a produs deja ( 8 ).

31.

În schimbul autorizației de a produce, de a prelucra, de a deține, de a primi sau de a expedia produse supuse accizelor în regim de suspendare a taxelor într‑un antrepozit fiscal, antrepozitarul autorizat trebuie să constituie mai întâi, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din această directivă, o garanție care acoperă toate riscurile inerente circulației acestor produse.

32.

În continuare, din articolul 15 alineatul (4) din Directiva 92/12 rezultă că responsabilitatea antrepozitarului autorizat poate fi exclusă numai prin încheierea regimului de suspendare pe baza dovezii preluării produselor de către destinatar, această dovadă fiind stabilită în special pe baza documentului de însoțire al cărui exemplar trebuie transmis expeditorului de către biroul vamal de ieșire al Uniunii. În plus, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din directiva menționată, acesta este scutit de la plata accizelor pentru pierderile suferite în regim de suspendare numai dacă demonstrează că aceste pierderi se datorează unor evenimente fortuite sau de forță majoră sau chiar naturii produselor.

33.

În sfârșit, articolul 20 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată stabilește că plata accizelor se datorează de antrepozitarul autorizat dacă s‑a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației produselor în regim de suspendare.

34.

Reiese din coroborarea tuturor dispozițiilor menționate la cele trei puncte anterioare din prezentele concluzii că Directiva 92/12 instituie în sarcina antrepozitarului autorizat un regim de răspundere pentru risc de care acesta se poate exonera numai prin prezentarea dovezii unui caz de forță majoră. În temeiul acestui regim, antrepozitarul autorizat este desemnat ca fiind răspunzător pentru ansamblul riscurilor inerente circulației produselor supuse accizelor în regim de suspendare a taxelor și ca fiind, în consecință, obligat la plata accizelor atunci când a fost săvârșită o neregulă sau o infracțiune pe parcursul circulației, generând exigibilitatea acestora.

35.

Trebuie să se adauge că rezultă fără echivoc din articolul 15 alineatele (3) și (4) din Directiva 92/12 că responsabilitatea antrepozitarului autorizat expeditor are o sferă foarte largă și acoperă toate riscurile care se pot realiza pe parcursul circulației produselor în regim de suspendare. Departe de a se opri la porțile antrepozitului fiscal de unde antrepozitarul expediază produsele, această răspundere continuă, așadar, atât timp cât nu a fost prezentată dovada faptului că acestea au ajuns la destinatarul lor.

36.

Circumstanța că răspunderea antrepozitarului autorizat expeditor se întemeiază în mod expres pe noțiunea de risc și că cedează, în caz de pierderi, doar în fața dovezii forței majore demonstrează că este vorba despre o răspundere obiectivă, care nu se întemeiază pe culpa dovedită sau prezumată a antrepozitarului, ci pe participarea sa la o activitate economică. Fiind contrapartida dreptului de a produce, de a prelucra, de a deține, de a primi sau de a expedia produse în regim de suspendare, această răspundere revine antrepozitarului autorizat doar ca urmare a acestei calități, fiind irelevant dacă acesta este, pe de altă parte, proprietarul mărfurilor supuse accizelor sau, în cazul unei infracțiuni constatate, dacă există sau nu există o legătură contractuală cu autorul acesteia. Cu privire la acest din urmă aspect, trebuie să se constate că săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă poate fi privită ca realizarea unui risc inerent circulației produselor în regim de suspendare a accizelor, pe care antrepozitarul îl acceptase prin decizia de a expedia aceste produse.

37.

Totuși, deși aceasta este exprimată la articolul 15 din Directiva 92/12 în termeni foarte generali, obligația antrepozitarului autorizat se limitează, astfel cum precizează articolul 20 alineatul (1) din această directivă, la plata accizelor aferente produselor expediate. Regimul de răspundere pentru risc prevăzut de directiva menționată se limitează, așadar, la suportarea plății acestor taxe, pentru care antrepozitarul autorizat devine obligat în cazul în care a săvârșit o neregulă sau o infracțiune care generează exigibilitatea accizei. În schimb, Directiva 92/12 nu creează un regim de solidaritate care ar face ca antrepozitarul autorizat să fie răspunzător în solidar pentru plata sancțiunilor pecuniare dispuse împotriva autorilor infracțiunii constatate.

38.

Prin urmare, trebuie să se stabilească, în tăcerea acestei directive, dacă statele membre pot crește obligațiile antrepozitarului autorizat prin instituirea unui astfel de regim de solidaritate.

39.

Un prim argument în favoarea unui răspuns pozitiv pare să rezulte din articolul 20 alineatul (3) din directiva menționată, care lasă statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a depista orice nereguli și pentru a impune „pedepse eficiente” pentru ca datoria fiscală, odată ce acciza devine exigibilă, să fie efectiv recuperată. Această dispoziție poate fi percepută ca o normă de abilitare a legiuitorului național, conferindu‑i în special competența de a crește, în temeiul sancțiunilor posibile, sfera răspunderii antrepozitarului autorizat cu depășirea obligației, prevăzută în mod expres de Directiva 92/12, de plată a accizelor.

40.

Un al doilea argument în același sens se întemeiază pe constatarea că, în materie fiscală, răspunderea solidară a unei persoane, alta decât persoana obligată la plata taxei, constituie o modalitate clasică de garantare a recuperării impozitului și de combatere a fraudei ( 9 ). În materie de accize, obligația antrepozitarului autorizat de a răspunde în solidar pentru consecințele pecuniare ale infracțiunilor de contrabandă răspunde preocupării legitime de a combate dezvoltarea unui comerț ilegal și de a asigura eliminarea contrabandei cu produse din tutun care sunt periculoase pentru sănătate.

41.

Prin urmare, este necesar să se deducă de aici că Directiva 92/12 nu se opune, în principiu, ca statele membre să crească răspunderea antrepozitarului autorizat prin considerarea acestuia ca răspunzător în solidar pentru consecințele pecuniare ale infracțiunilor constatate pe parcursul circulației produselor în regim de suspendare.

42.

Cu toate acestea, în exercitarea competențelor de sancționare conferite de această directivă, statele membre trebuie să respecte principiile generale ale dreptului care fac parte din ordinea juridică a Uniunii.

43.

Principiile generale care delimitează acțiunea legiuitorului național se diferențiază după cum regimul răspunderii solidare pe care îl instituie trebuie privit sau nu ca o sancțiune cu caracter penal. De asemenea, considerăm că este necesar să se examineze în prealabil această problemă, recurgând la metoda de analiză aplicată în mod obișnuit în materie.

44.

Instanța Uniunii aplică, la determinarea caracterului penal al procedurii care conduce la aplicarea unor sancțiuni, cele trei criterii stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în Hotărârea Engel și alții împotriva Țărilor de Jos ( 10 ), pentru a defini noțiunile „acuzație în materie penală”, „pedeapsă” și „procedură penală”, în sensul articolelor 6 și 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și, respectiv, al articolului 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 la această convenție. Primul criteriu este calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăși a infracțiunii, iar al treilea, natura și gradul de severitate ale sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte ( 11 ).

45.

Aplicarea criteriilor pe care tocmai le‑am amintit ne determină să considerăm că sancțiunile care trebuie suportate de antrepozitarul autorizat în temeiul regimului de răspundere solidară prevăzut de dreptul elen țin de materia cvasipenală în raport cu aceste criterii. Deși, din decizia de trimitere, reiese că această răspundere este calificată, în dreptul elen, drept „răspundere civilă”, care „nu constituie o sancțiune administrativă”, și deși guvernul elen observă că aceasta nu are caracterul unei pedepse, ci al unei garanții pentru plata sumelor imputate, se impune constatarea că infracțiunea vamală prevăzută la articolul 89 alineatul 2 din Codul vamal, în temeiul căreia persoanelor responsabile li se aplică o taxă majorată, este definită în mod identic cu infracțiunea penală de contrabandă definită la articolul 67 alineatul 5 din Legea 2127/1993. Prin urmare, nu există o separare strictă între penalitățile vamale și infracțiunile penale, atât timp cât solidaritatea antrepozitarului autorizat se întemeiază pe aplicarea,„prin analogie” ( 12 ), a articolului 108 din Codul vamal, care permite instanței penale, în hotărârea de condamnare, să declare proprietarul care face obiectul contrabandei răspunzător în solidar cu persoana condamnată penal la plata amenzii. În plus, spre deosebire de accizele propriu‑zise, taxa majorată care trebuie suportată de antrepozitarul autorizat prezintă în același timp un caracter punitiv, întrucât aceasta sancționează lipsa de vigilență și de diligență suficientă a acestuia, și preventiv, întrucât, potrivit instanței de trimitere, aceasta urmărește să garanteze eficacitatea amenzilor aplicate și să procedeze astfel încât operatorii economici care obțin profit din activitatea în cadrul căreia contrabanda a fost săvârșită să ia toate măsurile pentru a preveni efectuarea unor acte de contrabandă ( 13 ). Or, aceste două obiective de reprimare și de descurajare a fraudelor privind accizele sunt caracteristici ale sancțiunilor penale. În sfârșit, penalitățile fiscale pentru care antrepozitarul autorizat poate fi declarat răspunzător în solidar pot atinge sume substanțiale, pană la de zece ori taxa datorată ( 14 ).

46.

Având în vedere constatările de mai sus, concluzionăm că un regim de răspundere solidară precum cel prevăzut de dreptul elen ține de materia penală și, în consecință, trebuie să respecte principiile fundamentale care reglementează materia amintită. Acest lucru ne determină să examinăm conformitatea acestui regim cu principiul securității juridice, precum și cu principiul răspunderii personale.

47.

Vom începe prin a aminti grila de analiză a acestor două principii, astfel cum reiese din jurisprudența Curții.

48.

În primul rând, principiul securității juridice, care face parte din ordinea juridică a Uniunii și se impune oricărei autorități naționale însărcinate să aplice dreptul Uniunii, impune în special ca normele de drept să fie clare și precise, iar efectele lor să fie previzibile, mai ales atunci când pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi ( 15 ). În materie penală, acest principiu general își are „expresia specifică” ( 16 ) în principiul legalității infracțiunilor și pedepselor garantat prin articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care presupune ca legea să definească în mod clar încălcările și pedepsele pe care le atrag, această condiție fiind îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală ( 17 ).

49.

Precizând domeniul de aplicare al principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, Curtea a declarat că acesta nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară de la o cauză la alta, cu condiția ca rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil la momentul săvârșirii încălcării, având în vedere în special interpretarea reținută la acel moment în jurisprudența referitoare la dispoziția legală în cauză ( 18 ).

50.

Acest principiu presupune că nicio persoană nu poate fi urmărită pentru o infracțiune și nici condamnată pentru o pedeapsă care nu au fost prevăzute în mod expres de lege.

51.

În al doilea rând, principiul răspunderii personale, rezultat din dreptul penal, înseamnă că nicio persoană nu poate fi răspunzătoare decât pentru propria faptă. În mai multe rânduri, Curtea, ținând seama de natura cvasirepresivă a sancțiunilor aplicate în urma săvârșirii unei încălcări a normelor de concurență, a aplicat acest principiu în cazul acestor sancțiuni. Astfel, în Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni ( 19 ), aceasta a declarat că, având în vedere natura încălcărilor privind normele de concurență, precum și natura și gradul de severitate a sancțiunilor aferente acestora, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunilor respective are un caracter personal ( 20 ).

52.

În temeiul principiului răspunderii personale, persoana declarată răspunzătoare în solidar trebuie să se poată exonera de răspunderea sa, demonstrând că a luat orice măsură pentru a se asigura că operațiunea se efectuează în mod legal și că derogarea neregulamentară a mărfurilor de la regimul de suspendare rezultă dintr‑o cauză care îi este străină.

53.

Trebuie arătat, prin analogie, că, întemeindu‑se pe principiul proporționalității, Curtea a statuat, în materia taxei pe valoarea adăugată, că plasarea răspunderii plății acestei taxe în sarcina altei persoane decât persoana obligată la plata taxei, chiar și atunci când această persoană este un antrepozitar fiscal autorizat căruia îi revin obligațiile specifice vizate de Directiva 92/12, fără a‑i permite să evite aceasta făcând dovada că este complet străină de acțiunile persoanei obligate la plata taxei, trebuie să fie considerată incompatibilă cu principiul proporționalității. Curtea a justificat această soluție și a arătat că „ar fi vădit disproporționat să se impute în mod necondiționat respectivei persoane pierderile de venituri fiscale cauzate de acțiunile unui terț obligat la plata taxei asupra cărora nu are nicio influență” ( 21 ). Aceasta a adăugat, referindu‑se la jurisprudența sa anterioară, că „nu este contrar dreptului Uniunii să se pretindă ca o altă persoană decât persoana obligată la plata TVA‑ului să ia orice măsură care i s‑ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea sa la o fraudă fiscală” ( 22 ).

54.

Prin urmare, principiul proporționalității impune, potrivit Curții, ca legislația națională să ofere persoanei căreia îi revine răspunderea solidară o posibilitate efectivă de a se exonera de răspundere, demonstrând că este de bună‑credință și că nu a săvârșit nicio faptă culpabilă.

55.

În cazul în care, în opinia noastră, este de preferat să se întemeieze pe principiul răspunderii personale, având în vedere caracterul cvasipenal al unui regim de răspundere solidară precum cel prevăzut de dreptul elen care, spre deosebire de regimul răspunderii solidare care există în materia taxei pe valoarea adăugată, nu își găsește un temei textual în dreptul Uniunii, aplicarea acestui principiu conduce la un rezultat identic cu cel obținut prin aplicarea principiului proporționalității.

56.

Or, având în vedere cerințele principiilor securității juridice și răspunderii personale, rămâne o incertitudine cu privire la sfera de aplicare a legii elene care rezultă atât dintr‑o anumită ambiguitate a redactării sale, cât și din interpretarea care pare să fie dată acesteia de instanțele naționale.

57.

Astfel, răspunderea antrepozitarului autorizat expeditor pare să fie reținută în temeiul dispozițiilor coroborate ale Legii 2127/1993 și ale articolului 89 alineatul (2), ale articolului 97 alineatul (3), ale articolului 99 alineatul (2) și ale articolului 108 din Codul vamal. Or, din formularea acestui din urmă articol, clarificată prin explicațiile conținute în decizia de trimitere, rezultă că legislația elenă prevede o răspundere solidară în cazul infracțiunii de contrabandă doar împotriva proprietarului bunurilor care au făcut obiectul infracțiunii sau a destinatarului lor și, în plus, cu condiția ca autorul infracțiunii să fi acționat în calitate de mandatar, de administrator sau de reprezentant al proprietarului sau al destinatarului.

58.

Dispozițiile articolului 108 din Codul vamal permit, așadar, să fie urmărit doar proprietarul sau destinatarul produselor și nu vizează în mod expres antrepozitarul autorizat care nu și‑ar fi păstrat proprietatea asupra acestora.

59.

Prin urmare, considerăm că doar în temeiul unei prezumții pretoriene, potrivit căreia antrepozitarul autorizat este considerat proprietar al produselor până ce ajung la destinație, acesta poate fi declarat răspunzător în solidar pentru obligarea la plata unei taxe majorate pronunțate împotriva autorilor actelor de contrabandă.

60.

Aceste condiții de imputare a răspunderii pentru actele de contrabandă antrepozitarului autorizat suscită o dublă rezervă.

61.

În primul rând, acestea par să încalce principiul securității juridice, în expresia specială reprezentată de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în sensul că obligația solidară a antrepozitarului autorizat nu rezultă în mod expres din legislația națională, ci fie dintr‑o interpretare ultra legem a Directivei 92/12, fie dintr‑o interpretare jurisprudențială extensivă a unei dispoziții naționale care privește doar proprietarul sau destinatarul mărfurilor.

62.

În al doilea rând, acestea se pot dovedi de asemenea contrare principiului răspunderii personale în cazul în care instituie o prezumție irefragabilă de răspundere. Or, deși articolul 108 din Codul vamal prevede că persoanele a căror răspundere solidară este identificată pot dovedi că nu puteau avea nicidecum cunoștință de probabilitatea unui act de contrabandă, explicațiile furnizate de instanța de trimitere lasă să planeze o îndoială serioasă asupra posibilității efective pentru antrepozitarul autorizat de a se exonera de răspundere. În opinia noastră, o interpretare conformă cu dreptul Uniunii implică, așadar, să se considere că această prezumție este refragabilă.

63.

Chiar dacă răsturnarea prezumției respective nu este ușor de realizat, antrepozitarul autorizat trebuie să poată demonstra în fața instanței că a luat toate măsurile care pot fi impuse în mod rezonabil pentru a evita contrabanda și că nu a săvârșit nicio faptă culpabilă.

64.

Astfel cum arată Comisia Europeană, trebuie să fie posibil să se țină seama de situația calificată drept „haotică” a camerei de comerț a statului destinatar sau de faptul că antrepozitarul autorizat denunțase el însuși un act de contrabandă anterior, permițând astfel să se descopere existența rețelei.

65.

Subliniem totuși că cunoașterea certă a acestei situații haotice de către antrepozitarul autorizat și faptul că acesta a acceptat să încredințeze transportul mărfurilor unui transportator, necunoscut de acesta, desemnat de destinatar nu pledează neapărat în favoarea răsturnării prezumției.

66.

Oricum, este important ca instanța națională să dispună de o putere de apreciere care să permită luarea în considerare a circumstanțelor factuale susceptibile eventual să combată prezumția de imputabilitate a actelor de contrabandă antrepozitarului autorizat.

67.

Acestea sunt motivele pentru care considerăm că numai cu condiția să fie prevăzut în mod clar și expres de legislația națională și să rezerve antrepozitarului autorizat o posibilitate efectivă de a se exonera de răspundere, un regim precum cel în discuție în litigiul principal poate răspunde, în opinia noastră, cerințelor principiilor securității juridice și răspunderii personale.

68.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat) după cum urmează:

„Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992, trebuie interpretată în sensul că, având în vedere principiile generale ale dreptului Uniunii, inclusiv în special cel al legalității infracțiunilor și pedepselor și cel al răspunderii personale, nu se opune ca, în cazul derogării neregulamentare a mărfurilor de la regimul de suspendare în urma unei infracțiuni de contrabandă săvârșite în cursul transportului, antrepozitarul autorizat expeditor să fie declarat obligat în solidar la plata amenzilor vamale aplicate autorilor contrabandei, în măsura în care un astfel de regim de răspundere solidară, care are caracterul unei sancțiuni penale, este prevăzut în mod expres de legislația națională și, în cazul în care se întemeiază pe o prezumție de proprietate sau de deținere a mărfurilor de către antrepozitarul autorizat și de reprezentare a acestuia de către autorii actelor de contrabandă, această prezumție nu are caracter irefragabil care ar lipsi antrepozitarul autorizat de posibilitatea de a se exonera de răspundere, demonstrând că nu a săvârșit nicio faptă culpabilă. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de toate circumstanțele de drept și de fapt relevante, dacă regimul în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.”