Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza C‑35/15 P(R),

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 29 ianuarie 2015,

Comisia Europeană, reprezentată de S. Delaude și de L. Cappelletti, în calitate de agenți,

recurentă,

cealaltă parte din procedură fiind:

Vanbreda Risk & Benefits, reprezentată de P. Teerlinck, de P. de Bandt și de M. Gherghinaru, avocats,

reclamantă în primă instanță,

VICEPREȘEDINTELE CURȚII,

După ascultarea primului avocat general, domnul M. Wathelet,

dă prezenta

Ordonanță

Motivele

1. Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R, EU:T:2014:1024, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a admis cererea de suspendare a executării formulată de Vanbreda Risk & Benefits (denumită în continuare „Vanbreda”).

Cadrul juridic

2. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31, denumită în continuare „Directiva 89/665”), are următorul cuprins:

„Statele membre garantează că măsurile luate în privința căilor de atac menționate la articolul 1 prevăd competențe care să permită:

(a) adoptarea unor măsuri provizorii, cel mai rapid posibil și prin intermediul unor proceduri provizorii, în scopul remedierii presupusei încălcări sau al prevenirii prejudicierii în continuare a intereselor respective, inclusiv măsuri de suspendare sau care să asigure suspendarea procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice sau a aplicării oricărei decizii luate de autoritatea contractantă;

(b) fie anularea, fie asigurarea anulării deciziilor luate în mod ilegal, inclusiv eliminarea specificațiilor tehnice, economice sau financiare discriminatorii din chemarea la competiție, din documentația de contract sau din orice alt document legat de procedura de atribuire a contractului;

(c) acordarea unor daune interese persoanelor prejudiciate printr‑o încălcare.”

3. Articolul 2 alineatul (7) al doilea paragraf din directiva menționată are următorul cuprins:

„De asemenea, cu excepția cazurilor în care o decizie trebuie anulată înainte de acordarea unor daune interese, un stat membru poate să prevadă că, după încheierea unui contract în conformitate cu articolul 1 alineatul (5), cu alineatul (3) al prezentului articol sau cu articolele 2a-2f, competența organismului responsabil de soluționarea căilor de atac se limitează la acordarea de daune interese oricărei persoane prejudiciate printr‑o încălcare.”

4. Articolul 2a din aceeași directivă stabilește un termen suspensiv de zece zile după adoptarea deciziei de atribuire a unui contract, sau de cincisprezece zile în cazul utilizării altor mijloace de comunicare decât faxul sau alte mijloace electronice, pe durata căruia nu se poate încheia contractul care decurge din această decizie (denumit în continuare „termen suspensiv de zece zile”). Acest articol prevede:

„(1) Statele membre garantează că persoanele [interesate de un contract] dispun de o perioadă de timp suficientă pentru exercitarea unei căi de atac efective împotriva deciziilor de atribuire a contractelor de achiziții publice adoptate de autoritățile contractante, prin adoptarea dispozițiilor necesare care respectă condițiile minime stabilite la alineatul (2) din prezentul articol și la articolul 2c.

(2) Nu se poate încheia niciun contract, ca urmare a deciziei de a atribui un contract circumscris domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116)] înainte de expirarea unui termen de cel puțin zece zile calendaristice, începând cu ziua următoare trimiterii deciziei de atribuire a contractului către ofertanții și candidații interesați prin fax sau alte mijloace electronice sau, în cazul utilizării altor mijloace de comunicare, înainte de expirarea fie a unui termen de cel puțin cincisprezece zile calendaristice începând cu ziua următoare transmiterii deciziei de atribuire a contractului către ofertanții și candidații interesați, fie a unui termen de cel puțin zece zile calendaristice începând cu ziua următoare primirii deciziei de atribuire a contractului.

Se consideră că ofertanții sunt interesați dacă nu au fost încă excluși definitiv. O excludere este definitivă în cazul în care a fost notificată ofertanților interesați și fie a fost considerată legală de un organism independent responsabil de soluționarea căilor de atac, [fie] nu mai poate face obiectul unei căi de atac.

Candidații sunt considerați a fi interesați dacă autoritatea contractantă nu a făcut publice informațiile privind respingerea cererii lor înaintea notificării deciziei de atribuire a contractului către ofertanții interesați.

Comunicarea deciziei de atribuire către fiecare ofertant și candidat interesat este însoțită de următoarele elemente:

– un rezumat al motivelor pertinente prevăzute la articolul 41 alineatul (2) din Directiva [2004/18], sub rezerva dispozițiilor articolului 41 alineatul (3) din aceeași directivă, și

– o declarație precisă privind termenul suspensiv exact care poate fi aplicat în temeiul dispozițiilor de drept intern de transpunere a prezentului alineat.”

5. Articolul 1 alineatul (5) și articolul 2 alineatul (3) din Directiva 89/665 pun în aplicare termenul suspensiv de zece zile în împrejurări speciale. Articolele 2b-2f din această directivă completează sistemul căilor de atac stabilit prin directiva menționată, întemeiat pe respectarea termenului suspensiv prevăzut la articolul 2a din aceasta.

6. Articolul 171 alineatul (1) din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (JO L 362, p. 1) are următorul cuprins:

„Autoritatea contractantă nu semnează contractul sau contractul‑cadru, reglementat de Directiva [2004/18], cu ofertanții câștigători decât după trecerea a 14 zile calendaristice.

Acest termen începe să curgă de la oricare dintre datele următoare:

(a) din ziua următoare datei transmiterii simultane a anunțurilor ofertanților declarați câștigători și celor declarați necâștigători;

(b) în cazul în care contractul sau contractul‑cadru este atribuit în urma unei proceduri negociate fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, din ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțului de atribuire a contractului […]

În cazul în care se utilizează faxul sau mijloacele electronice pentru transmiterea menționată la al doilea paragraf litera (a), perioada de așteptare este de 10 zile calendaristice.

Dacă este necesar, autoritatea contractantă poate suspenda semnarea contractului în scopul efectuării unei analize suplimentare, în cazul în care acest lucru este justificat de solicitările sau de observațiile formulate de ofertanții sau de candidații necâștigători sau prejudiciați ori de orice altă informație relevantă primită. Solicitările, observațiile sau informațiile respective trebuie primite în termenul stabilit la primul paragraf. În caz de suspendare, toți candidații sau ofertanții sunt informați în termen de trei zile lucrătoare de la data deciziei de suspendare.

[…]”

Istoricul cauzei, procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

7. La 10 august 2013, Comisia a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene o cerere de ofertă cu referința OIB.DR.2/PO/2013/062/591, privind un contract de asigurare de bunuri și de persoane, divizat în patru loturi. Lotul nr. 1 avea legătură cu acoperirea asigurării, începând cu 1 martie 2014, pentru imobile și conținutul acestora, contractul fiind încheiat de Comisie în nume propriu și în numele următoarelor autorități contractante, și anume Consiliul Uniunii Europene, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor Uniunii Europene, Agenția Executivă a Consiliului European pentru Cercetare, Agenția Executivă pentru Competitivitate și Inovare, Agenția Executivă pentru Cercetare, Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură și Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele.

8. Respectiva cerere de ofertă urmărea înlocuirea contractului în vigoare în acel moment, încheiat cu un consorțiu al cărei broker era Vanbreda Risk & Benefits, care expira la 28 februarie 2014.

9. La 7 septembrie 2013, în suplimentul la Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO S 174) a fost publicată o rectificare prin care s‑a prelungit data limită de depunere a ofertelor până la 25 octombrie 2013, iar data ședinței de deschidere publică a ofertelor, până la 31 octombrie 2013. Cu ocazia acestei ședințe, comisia de deschidere a ofertelor a atestat primirea a două oferte pentru lotul nr. 1, depuse, de pe de o parte, de Marsh SA (denumită în continuare „Marsh”), broker de asigurări, și, pe de altă parte, de Vanbreda.

10. La 30 ianuarie 2014, Comisia a informat Marsh că oferta sa fusese reținută pentru atribuirea lotului nr. 1 și Vanbreda că oferta sa nu fusese reținută pentru acest lot, întrucât nu propunea prețul cel mai mic (în continuare, „decizia în litigiu”). Scrisoarea prin care Comisia a comunicat Vanbreda decizia în litigiu i‑a fost transmisă acesteia prin DHL și prin e‑mail.

11. Semnarea contractului de servicii încheiat între Comisie, Marsh și asigurători a avut loc la 27 februarie 2014, iar acest contract a intrat în vigoare la 1 martie 2014.

12. Prin cereri introductive separate formulate la 28 martie 2014, Vanbreda a depus la grefa Tribunalului, pe de o parte, o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE, având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE, având ca obiect obligarea Comisiei la plata sumei de un milion de euro, și, pe de altă parte, o cerere de măsuri provizorii, prin care, în esență, a solicitat judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să dispună, în temeiul articolului 105 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, suspendarea executării deciziei în litigiu până la pronunțarea ordonanței care trebuia să pună capăt procedurii privind măsurile provizorii inițiată în fața Tribunalului și să suspende executarea deciziei în litigiu până când Tribunalul se va fi pronunțat asupra acțiunii principale.

13. La 3 aprilie 2014, prin Ordonanța Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R), președintele Tribunalului a dispus, pe de o parte, suspendarea executării deciziei în litigiu, precum și a contractului de servicii încheiat între Comisie, Marsh și asigurătorul (asigurătorii) vizat (vizați) în această privință până la pronunțarea ordonanței care urma să pună capăt procedurii privind măsurile provizorii și, pe de altă parte, prezentarea anumitor documente identificate de Vanbreda.

14. La 8 aprilie 2014, Comisia a depus o cerere prin care a solicitat președintelui Tribunalului să revoce de îndată, în mod retroactiv și fără nicio rezervă, punctul 1 al dispozitivului Ordonanței Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R) din 3 aprilie 2014. Ținând seama de elementele aduse la cunoștința sa în această cerere, președintele Tribunalului a adoptat, la 10 aprilie 2014, o nouă Ordonanță Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R), prin care a admis cererea Comisiei. La 25 aprilie 2014, Comisia a depus observațiile sale cu privire la cererea de măsuri provizorii.

15. La 4 decembrie 2014, prin ordonanța atacată, președintele Tribunalului a dispus suspendarea executării deciziei în litigiu. După ce a apreciat, la punctul 136 din această ordonanță, că condiția privind fumus boni iuris era îndeplinită și, la punctele 142-145 din ordonanța menționată, că prejudiciul invocat era grav, acesta a statuat, la punctele 148-165 din aceeași ordonanță, că, având în vedere particularitățile cererilor de măsuri provizorii în materie de contracte de achiziții publice, precum și caracterul deosebit de serios al fumus boni iuris stabilit în speță, condiția privind urgența era de asemenea îndeplinită, în pofida lipsei unui prejudiciu ireparabil. Pentru a susține această concluzie, el s‑a întemeiat, printre altele, pe un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din protecția provizorie efectivă care trebuie să fie garantată în materie de contracte de achiziții publice, pe care l‑a descris, cu titlu introductiv, la punctele 16-20 din ordonanța atacată.

16. Dispozitivul ordonanței atacate are următorul cuprins:

„1) Suspendă, în ceea ce privește atribuirea lotului nr. 1, decizia [în litigiu] prin care [Comisia] a respins oferta pe care [Vanbreda] a depus‑o ca urmare a unei cereri de ofertă pentru un contract de achiziții publice privind asigurarea de bunuri și de persoane și a atribuit acest contract altei societăți.

2) Efectele deciziei menționate […] sunt menținute până la expirarea termenului de introducere a recursului împotriva prezentei ordonanțe.

3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.”

Concluziile părților

17. Comisia solicită Curții:

– anularea punctelor 1 și 2 din ordonanța atacată;

– respingerea cererii de măsuri provizorii și

– obligarea Vanbreda la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în cadrul procedurii în fața Tribunalului.

18. Vanbreda solicită Curții:

– respingerea în totalitate a recursului;

– confirmarea dispozitivului ordonanței atacate, precum și a măsurilor provizorii încuviințate și

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în cadrul procedurii în fața Tribunalului.

Cu privire la recurs

19. În susținerea recursului, Comisia prezintă patru motive, întemeiate pe o eroare de drept în aplicarea condiției privind urgența în ceea ce privește consecințele inexistenței unui prejudiciu ireparabil, pe erori de drept în aplicarea aceleiași condiții în ceea ce privește un prejudiciu pretins grav care nu ar fi propriu societății Vanbreda, pe o eroare de drept în evaluarea comparativă a intereselor în ceea ce privește cadrul aplicabil în scopul aprecierii interesului Vanbreda și, respectiv, pe o eroare de drept în această evaluare comparativă în ceea ce privește neluarea în considerare a intereselor unor terți.

Argumentele părților

20. În cadrul primului său motiv, Comisia susține, în esență, că președintele Tribunalului a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, având în vedere pretinsa existență a unui fumus boni iuris deosebit de serios, că condiția privind urgența era îndeplinită în speță, în pofida faptului că Vanbreda nu dovedise că respingerea cererii sale de măsuri provizorii ar risca să îi cauzeze un prejudiciu ireparabil. Ea arată, în special că Directiva 89/665, invocată de președintele Tribunalului, nu se aplică instituțiilor Uniunii Europene și nu stabilește condițiile aplicabile acordării unei suspendări a executării. Comisia subliniază de asemenea că, potrivit jurisprudenței Curții, finalitatea procedurii referitoare la măsurile provizorii este de a garanta deplina eficacitate a deciziei definitive ulterioare, iar nu de a remedia definitiv o nelegalitate.

21. Vanbreda răspunde printre altele că, având în vedere particularitățile procedurilor referitoare la măsurile provizorii în materie de contracte de achiziții publice și ținând seama de caracterul primordial al dreptului de a dispune de o protecție jurisdicțională efectivă în această materie, conform articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), Tribunalul, prin ordonanța atacată, a efectuat o aplicare corectă a cadrului juridic aplicabil cererilor de măsuri provizorii.

Aprecierea Curții

22. Este necesar să se amintească, cu titlu introductiv, că, în conformitate cu articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării și celelalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că acordarea acestora este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept ( fumus boni iuris ) și că sunt urgente în sensul că, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă adusă intereselor părții care le solicită, este necesar să fie dispuse și să își producă efectele înainte de decizia cu privire la acțiunea principală. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie să fie respinse de îndată ce una dintre ele nu este îndeplinită [Ordonanța SCK și FNK/Comisia, C‑268/96 P(R), EU:C:1996:381, punctul 30].

23. Trebuie să se constate că raționamentul prezentat în ordonanța atacată, potrivit căruia condiția privind urgența este îndeplinită în speță, în pofida lipsei unui prejudiciu ireparabil, se îndepărtează de jurisprudența constantă dezvoltată de instanța Uniunii în ceea ce privește această condiție, mai precis în raport cu caracterul reparabil al prejudiciului financiar suferit de un ofertant respins în cadrul unei proceduri în materie de contracte de achiziții publice.

24. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții și a Tribunalului, un prejudiciu de ordin pecuniar nu poate, cu excepția unor împrejurări excepționale, să fie considerat drept ireparabil, o compensație pecuniară fiind ca regulă generală suficientă pentru a repune persoana prejudiciată în situația anterioară producerii prejudiciului. Un asemenea prejudiciu ar putea să fie reparat în special în cadrul unei acțiuni în despăgubire formulate în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE [Ordonanța vicepreședintelui Curții Comisia/Pilkington Group, C‑278/13 P(R), EU:C:2013:558, punctul 50 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea, în materie de contracte de achiziții publice, Ordonanța președintelui Tribunalului Communicaid Group/Comisia, T‑4/13 R, EU:T:2013:121, punctele 22, 28-30, 33, 34 și 37]. Astfel cum a statuat președintele Tribunalului la punctele 154 și 156 din ordonanța atacată, prejudiciul invocat în speță nu este ireparabil, în conformitate cu această jurisprudență.

25. Însă, în măsura în care președintele Tribunalului și‑a întemeiat concluzia potrivit căreia condiția privind urgența este îndeplinită în speță pe un principiu general al dreptului Uniunii care ține de dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă, trebuie să se analizeze existența și conținutul acestui principiu.

26. În această privință, Directiva 89/665, invocată de președintele Tribunalului pentru a constitui temeiul existenței unui astfel de principiu, are ca destinatari statele membre și nu se impune, așadar, ca atare instituțiilor Uniunii.

27. Cu toate acestea, Curtea a statuat că un principiu general al dreptului Uniunii poate fi concretizat printr‑o directivă (Hotărârea Kücükdeveci, C‑555/07, EU:C:2010:21, punctele 20 și 21, precum și jurisprudența citată).

28. Se impune să se constate că Directiva 89/665 concretizează principiul general al dreptului la o cale de atac efectivă în domeniul special al contractelor de achiziții publice și că este, prin urmare, necesar, în ceea ce privește contractele atribuite de Uniunea însăși, să se ia în considerare expresia principiului general menționat pe care o conțin dispozițiile acestei directive, după cum a statuat președintele Tribunalului la punctul 20 din ordonanța atacată.

29. Or, în conformitate cu dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă, Curtea a statuat, întemeindu‑se pe dispozițiile Directivei 89/665, că o protecție jurisdicțională efectivă impune ca persoanele interesate să fie informate despre o decizie de atribuire a unui contract de achiziții publice cu o anumită perioadă înainte de încheierea contractului, pentru ca acestea să dispună de o reală posibilitate de a formula o acțiune, în special o cerere de măsuri provizorii, până la încheierea menționată a contractului (Hotărârea Fastweb, C‑19/13, EU:C:2014:2194, punctul 60 și jurisprudența citată).

30. În aceste condiții, în mod întemeiat președintele Tribunalului a considerat, la punctul 158 din ordonanța atacată, că aplicarea fără nuanțe a unei jurisprudențe, chiar constante, care face practic imposibilă pentru un ofertant respins obținerea unei suspendări a executării unei decizii de atribuire a unui contract al unei instituții sau al unui alt organ al Uniunii, pentru motivul că prejudiciul pe care îl poate suferi, fiind de ordin financiar, nu este ireparabil, nu poate fi conciliată cu imperativele care decurg din protecția provizorie efectivă care trebuie să fie garantată în materia contractelor de achiziții publice, puse în aplicare prin dispozițiile Directivei 89/665.

31. Având în vedere că ține seama de dispozițiile unei directive care concretizează un principiu general al dreptului Uniunii, instanța Uniunii nu poate totuși să facă abstracție de conținutul acestor dispoziții, în pofida faptului că acestea nu sunt de aplicare ca atare în cazul în speță. Mai precis, în măsura în care reiese din dispozițiile unei astfel de directive că legiuitorul Uniunii a vrut să stabilească un echilibru între diferitele interese implicate, instanța Uniunii trebuie să țină seama de acest echilibru în aplicarea pe care o face principiului general astfel concretizat.

32. În prezentul context, este necesar să se arate că Directiva 89/665 prevede, la articolul 2 alineatul (1), că statele membre sunt obligate să prevadă în dreptul lor național trei tipuri de căi de atac care să permită unei persoane prejudiciate în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice să solicite instanței competente, în primul rând, „măsuri provizorii în scopul remedierii presupusei încălcări sau al prevenirii prejudicierii în continuare a intereselor respective, inclusiv măsuri de suspendare sau care să asigure suspendarea procedurii de atribuire a [contractului] de achiziții publice sau a aplicării oricărei decizii luate de autoritatea contractantă”, în al doilea rând, anularea deciziilor luate în mod ilegal și, în al treilea rând, daune interese.

33. Cu toate acestea, articolul 2 alineatul (7) al doilea paragraf din Directiva 89/665 prevede că, „cu excepția cazurilor în care o decizie trebuie anulată înainte de acordarea unor daune interese, un stat membru poate să prevadă că, după încheierea unui contract în conformitate cu articolul 1 alineatul (5), cu alineatul (3) al prezentului articol sau cu articolele 2a-2f, competența organismului responsabil de soluționarea căilor de atac se limitează la acordarea de daune interese oricărei persoane prejudiciate printr‑o încălcare”.

34. După cum a statuat Curtea la punctele 62 și 63 din Hotărârea Fastweb (C‑19/13, EU:C:2014:2194), legiuitorul Uniunii a încercat, prin dispozițiile Directivei 89/665, să concilieze interesele ofertantului respins cu cele ale autorității contractante și cu cele ale adjudecatarului, limitând dreptul de a iniția o procedură privind măsuri provizorii, pe care statele membre au obligația de a‑l acorda unui astfel de ofertant, la perioada precontractuală, după încheierea acestei perioade fiind acordată în mod obligatoriu ofertantului respectiv doar posibilitatea formulării unei acțiuni în daune interese în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 89/665 (a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Alcatel Austria și alții, C‑81/98, EU:C:1999:534, punctul 37).

35. În consecință, obligația statelor membre de a prevedea în dreptul lor național posibilitatea ca o persoană care este prejudiciată printr‑o decizie adoptată la finalizarea unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice să solicite măsuri provizorii, conform articolului 2 alineatul (1) din Directiva 89/665, este limitată la perioada cuprinsă între adoptarea acestei decizii și încheierea contractului.

36. În conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul (5), ale articolului 2 alineatul (3) și ale articolelor 2a-2f din această directivă, încheierea contractului nu trebuie, cu toate acestea, să intervină înainte de expirarea termenului suspensiv de zece zile.

37. După cum a statuat Curtea la punctul 61 din Hotărârea Fastweb (C‑19/13, EU:C:2014:2194), termenul suspensiv de zece zile are drept scop să ofere persoanelor interesate posibilitatea de a ataca în justiție atribuirea unui contract înainte de încheierea acestuia.

38. În lumina celor de mai sus, în mod greșit președintele Tribunalului a constatat, la punctul 20 din ordonanța atacată, existența unui principiu general al dreptului Uniunii, care ține de dreptul la protecția jurisdicțională efectivă, în temeiul căruia un ofertant respins trebuie să aibă posibilitatea de a obține nu doar daune interese, ci și măsuri provizorii, fără a limita această constatare la perioada care precedă încheierea contractului de către autoritatea contractantă cu adjudecatarul.

39. Astfel, având în vedere că termenul suspensiv de zece zile, prevăzut de Directiva 89/665, s‑a împlinit înainte de încheierea contractului, nu se poate deduce din dispozițiile acestei directive că faptul de a permite unui ofertant respins să solicite doar daune interese în fața instanței constituie o încălcare a unui principiu general al dreptului Uniunii, referitor la dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă. În ceea ce privește contractele atribuite de autoritățile contractante ale Uniunii înseși, se aplică același termen suspensiv în temeiul articolului 171 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1268/2012. Acest termen este tot de zece zile calendaristice, având în vedere că se utilizează un mijloc de comunicare electronică pentru a comunica persoanelor interesate decizia de atribuire a contractului.

40. Trebuie să se analizeze în continuare dacă, în lumina celor de mai sus, concluzia reținută de președintele Tribunalului la punctul 164 din ordonanța atacată, potrivit căreia condiția privind urgența era îndeplinită în speță, în pofida faptului că prejudiciul invocat, deși grav, nu era ireparabil, este afectată de o eroare de drept.

41. Ținând seama de imperativele care decurg din protecția efectivă care trebuie să fie garantată în materie de contracte de achiziție publică, este necesar să se considere, după cum a procedat președintele Tribunalului la punctul 162 din ordonanța atacată, că, atunci când ofertantul respins reușește să demonstreze existența unui fumus boni iuris deosebit de serios, nu i se poate impune să probeze că respingerea cererii sale de măsuri provizorii ar risca să îi producă un prejudiciu ireparabil, întrucât s‑ar aduce, în caz contrar, o atingere excesivă și nejustificată protecției jurisdicționale efective de care beneficiază acesta în temeiul articolului 47 din cartă.

42. Cu toate acestea, în conformitate cu ceea ce s‑a statuat la punctul 38 din prezenta ordonanță, această flexibilizare a condițiilor aplicabile pentru a aprecia existența urgenței, justificată de dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă, se aplică doar în faza precontractuală, în măsura în care termenul suspensiv de zece zile, prevăzut la articolul 171 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1268/2012, este respectat. Având în vedere că autoritatea contractantă a încheiat contractul cu adjudecatarul după împlinirea acestui termen și înaintea introducerii cererii de măsuri provizorii, flexibilizarea sus‑menționată nu se mai justifică.

43. În ceea ce privește aplicarea acestor principii în cazul în speță, reiese din cuprinsul punctului 4 din ordonanța atacată că, la 30 ianuarie 2014, Comisia a informat, pe de o parte, societatea Marsh că oferta sa fusese reținută pentru atribuirea lotului nr. 1 și, pe de altă parte, societatea Vanbreda că oferta sa nu fusese reținută pentru acest lot, întrucât nu propunea prețul cel mai mic. Pe de altă parte, s‑a arătat, la punctul 5 din Ordonanța președintelui Tribunalului din 10 aprilie 2014, Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R), că semnarea contractului de servicii atribuit între Comisie, Marsh și asigurători a avut loc la 27 februarie 2014 și că acest contract a intrat în vigoare la 1 martie 2014.

44. Ca atare, având în vedere că decizia în litigiu a fost comunicată societății Vanbreda prin intermediul unei scrisori din 30 ianuarie 2014, transmisă acesteia din urmă printr‑un mijloc de comunicare electronic, termenul suspensiv, aplicabil în temeiul articolului 171 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1268/2012, era de zece zile și a fost respectat în speță. Astfel, în conformitate cu această dispoziție, termenul respectiv a început să curgă la 31 ianuarie 2014, și anume cu 28 de zile înaintea încheierii contractului.

45. Pe de altă parte, reiese din cuprinsul punctului 5 din ordonanța atacată că Vanbreda a introdus cererea sa de măsuri provizorii la 28 martie 2014. Astfel, încheierea contractului între Comisie, Marsh și asigurători, la 27 februarie 2014, a intervenit înainte de introducerea acestei cereri de măsuri provizorii.

46. În aceste condiții, în conformitate cu cele constatate la punctul 42 din prezenta ordonanță, flexibilizarea condiției privind urgența nu se justifică în principiu.

47. Cu toate acestea, trebuie să se arate că termenul suspensiv de zece zile poate oferi celor interesați posibilitatea de a contesta în justiție atribuirea unui contract înaintea încheierii acestuia doar în cazul în care aceste persoane interesate dispun de elemente suficiente pentru a determina existența unei eventuale nelegalități a deciziei de atribuire.

48. Nu se poate considera, fără a încălca principiul dreptului la un recurs jurisdicțional efectiv, că termenul suspensiv de zece zile a fost respectat în împrejurări în care posibilitatea de a introduce o cerere de măsuri provizorii înaintea încheierii contractului nu a fost efectivă ca urmare a faptului că ofertantul respins nu a dispus, în acest termen, de elemente suficiente pentru a‑i permite să introducă o astfel de cerere.

49. Având în vedere cerințele principiului securității juridice, această excepție de la aplicarea pur mecanică a termenului suspensiv de zece zile trebuie totuși să fie rezervată unor situații excepționale, în care ofertantul respins nu avea niciun motiv să considere, înaintea încheierii contractului cu adjudecatarul, că decizia de atribuire a contractului era afectată de nelegalitate.

50. Trebuie, așadar, să se examineze dacă, având în vedere constatările factuale efectuate în ordonanța atacată, Vanbreda a dispus de informații suficiente pentru a face uz de termenul suspensiv de zece zile în scopul introducerii unei cereri de măsuri provizorii înainte de încheierea contractului între Comisie, Marsh și asigurători la 27 februarie 2014.

51. În această privință, președintele Tribunalului a analizat, la punctele 38-43 din ordonanța atacată, contactele care au avut loc între Comisie și Vanbreda înaintea încheierii contractului respectiv, în vederea aprecierii admisibilității unui nou motiv. El a statuat, la punctul 45 din ordonanța atacată, că Vanbreda a descoperit, după introducerea cererii sale de măsuri provizorii la 28 martie 2014, deci după încheierea contractului la 27 februarie 2014, că Marsh nu își prezentase oferta pentru lotul nr. 1 împreună cu asigurătorii, ci în calitate de ofertant unic. Președintele Tribunalului a considerat, așadar, că un motiv întemeiat pe această din urmă împrejurare, deși prezentat după introducerea cererii inițiale, era admisibil.

52. Cu toate acestea, din constatările factuale realizate de președintele Tribunalului în ordonanța atacată reiese că Vanbreda avea motive să aibă îndoieli cu privire la legalitatea deciziei în litigiu cu mult înaintea încheierii contractului între Comisie, Marsh și asigurători la 27 februarie 2014.

53. Astfel, reiese din cuprinsul punctului 37 din ordonanța atacată că Vanbreda a informat Comisia încă din 8 noiembrie 2013 cu privire la îndoielile pe care le avea referitor la legalitatea ofertei Marsh și, mai precis, cu privire la respectarea de către aceasta din urmă a condiției privind răspunderea solidară impusă în cazul prezentării unei oferte cu mai mulți asigurători. Pe de altă parte, rezultă din cuprinsul punctelor 38-40 din ordonanța atacată că, prin e‑mailuri din 31 ianuarie și din 4 februarie 2014, precum și prin scrisori recomandate din 3 și din 7 februarie 2014, Vanbreda a reiterat aceste îndoieli și a solicitat prezentarea de către Comisie a anumitor documente în această privință. În sfârșit, prin scrisoarea din 7 februarie 2014, examinată la punctul 41 din ordonanța atacată, Comisia a indicat societății Vanbreda că Marsh fusese desemnată ofertant câștigător al contractului pentru lotul nr. 1 pentru motivul că prezentase o ofertă conformă care conținea cel mai mic preț. Reiese din cuprinsul punctului 43 din ordonanța atacată că Vanbreda a răspuns la această scrisoare, la 11 februarie 2014, reiterându‑și solicitarea de transmitere a informațiilor și a documentelor indicate în scrisorile sale precedente.

54. Rezultă, prin urmare, din constatările factuale efectuate în ordonanța atacată că, în zilele care au urmat comunicării deciziei în litigiu către Vanbreda și cel târziu la 11 februarie 2014, aceasta din urmă era în măsură să formuleze critici specifice în privința deciziei în litigiu. Astfel, trebuie să se considere că termenul suspensiv de zece zile a început să curgă cel târziu la 11 februarie 2014, și anume cu șaisprezece zile calendaristice înaintea încheierii contractului între Comisie, Marsh și asigurători la 27 februarie 2014.

55. Împrejurarea, constatată de președintele Tribunalului, potrivit căreia Vanbreda nu avea cunoștință, la 11 februarie 2014, de faptul că Marsh nu își prezentase oferta pentru lotul nr. 1 împreună cu asigurătorii, ci în calitate de ofertant unic, nu a privat Vanbreda de orice posibilitate de a introduce o cerere de măsuri provizorii în termenul suspensiv de zece zile. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 51 din prezenta ordonanță, președintele Tribunalului a statuat de asemenea, la punctul 45 din ordonanța atacată, că Vanbreda nu cunoștea această împrejurare nici la momentul în care a introdus efectiv acțiunea în anulare și cererea de măsuri provizorii la Tribunal, la 28 martie 2014.

56. În consecință, termenul suspensiv de zece zile, prevăzut la articolul 171 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1268/2012, a fost pe deplin respectat în speță.

57. Având în vedere toate cele de mai sus, chiar dacă în mod întemeiat președintele Tribunalului a statuat, având în vedere existența principiului general al dreptului Uniunii care rezultă din dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă, că este necesară flexibilizarea condiției jurisprudențiale referitoare la urgență în materie de contracte de achiziții publice, în sensul că un prejudiciu grav, dar care nu este ireparabil poate fi suficient pentru a o dovedi în condițiile în care fumus boni iuris dovedit este deosebit de serios, acesta a săvârșit o eroare de drept în ordonanța atacată statuând că flexibilizarea menționată se aplică fără limitare în timp. Astfel, respectiva flexibilizare a condiției privind urgența în materie de contracte de achiziții publice se aplică doar în cazul în care cererea de măsuri provizorii este introdusă de ofertantul respins la judecătorul Uniunii delegat cu luarea măsurilor provizorii înainte de încheierea contractului cu adjudecatarul. Pe de altă parte, această limitare în timp este ea însăși supusă dublei condiții, în primul rând, ca termenul suspensiv prevăzut la articolul 171 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1268/2012 să fi fost respectat înainte de încheierea contractului și, în al doilea rând, ca ofertantul respins să fi dispus de informații suficiente pentru a‑și exercita dreptul de a introduce o cerere de măsuri provizorii în acest termen.

58. În speță, flexibilizarea condiției privind urgența în materie de contracte de achiziții publice nu se aplică deci. În consecință, punctele 1 și 2 ale dispozitivului ordonanței atacate trebuie să fie anulate, în conformitate cu concluziile Comisiei, fără a fi nevoie să se examineze celelalte motive de recurs.

Cu privire la cererea de măsuri provizorii

59. În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care Curtea anulează decizia Tribunalului, aceasta poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Dispoziția sus‑menționată se aplică și în cazul recursurilor formulate conform articolului 57 al doilea paragraf din statutul Curții de Justiție [a se vedea Ordonanța vicepreședintelui Curții EDF/Comisia, C‑551/12 P(R), EU:C:2013:157, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată].

60. Având în vedere că litigiul este în stare de judecată, este necesar să se statueze cu privire la cererea de măsuri provizorii formulată de Vanbreda.

61. În această privință, trebuie să se constate că motivele, expuse în prezenta ordonanță, care conduc la anularea ordonanței atacate justifică în egală măsură respingerea cererii de măsuri provizorii.

62. Astfel, în conformitate cu ceea ce s‑a statuat la punctul 38 din prezenta ordonanță, un ofertant prejudiciat într‑o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice la nivelul Uniunii trebuie să aibă posibilitatea să obțină măsuri provizorii înaintea încheierii contractului între adjudecatarul reținut și autoritatea contractantă, în pofida faptului că nu este în măsură să dovedească existența unui prejudiciu ireparabil în scopul de a îndeplini condiția privind urgența. În schimb, după cum s‑a arătat la punctul 42 din prezenta ordonanță, după încheierea acestui contract și în condițiile în care termenul suspensiv de zece zile a fost respectat, nu se impune flexibilizarea aplicării condiției privind urgența, chiar presupunând că a fost dovedit un fumus boni iuris deosebit de serios.

63. În speță, în conformitate cu ceea ce s‑a statuat la punctul 56 din prezenta ordonanță, termenul suspensiv de zece zile a fost respectat înainte de încheierea contractului de către Comisie cu Marsh și cu asigurătorii.

64. Pe de altă parte, încheierea contractului în discuție, la 27 februarie 2014, a intervenit, într‑adevăr, înainte de introducerea de către Vanbreda a acțiunii sale în anulare și a cererii sale de măsuri provizorii, la 28 martie 2014.

65. În aceste condiții, este necesar să se considere, conform jurisprudenței citate la punctul 24 din prezenta ordonanță, că prejudiciul de ordin financiar, precum și prejudiciul moral aferent acestuia, invocate de Vanbreda în speță, nu constituie un prejudiciu ireparabil și că, în consecință, condiția privind urgența nu este îndeplinită.

66. Or, rezultă din jurisprudența constantă amintită la punctul 22 din prezenta ordonanță că condițiile referitoare la fumus boni iuris , pe de o parte, și la urgență, pe de altă parte, sunt cumulative.

67. Astfel, fără a fi nevoie să se examineze chestiunea existenței unui fumus boni iuris și nici să se procedeze la o evaluare comparativă a intereselor, cererea de măsuri provizorii trebuie să fie respinsă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

68. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

69. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

70. În speță, întrucât Vanbreda a căzut în pretenții în cadrul procedurii de recurs și întrucât Comisia a formulat o cerere în acest sens, este necesară obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune:

1) Anulează punctele 1 și 2 ale dispozitivului Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene Vanbreda Risk & Benefits/Comisia (T‑199/14 R, EU:T:2014:1024).

2) Respinge cererea de măsuri provizorii.

3) Obligă Vanbreda Risk & Benefits la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurii de recurs.