1

Prin recursul formulat, Planet AE Anonymi Etaireia Parochis Symvouleftikon Ypiresion solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene Planet/Comisia (T‑489/12, EU:T:2013:496, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea sa formulată în temeiul articolului 272 TFUE și al articolului 340 primul paragraf TFUE prin care se solicita să se constatate că Comisia Europeană a încălcat mai multe contracte încheiate cu recurenta prin respingerea costurilor cu personalul proprii cadrelor cu funcții superioare de conducere care sunt angajații acesteia și că, prin urmare, aceste costuri erau eligibile și nu trebuiau să fie rambursate Comisiei.

2

Istoricul litigiului a fost rezumat la punctele 1-22 din ordonanța atacată după cum urmează:

3

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 noiembrie 2012, recurenta a formulat o acțiune în temeiul articolului 272 TFUE și al articolului 340 primul paragraf TFUE, solicitând să se constate că, respingând costurile în litigiu, Comisia a încălcat mai multe contracte încheiate cu recurenta și că, prin urmare, aceste costuri erau eligibile și nu trebuiau să fie rambursate Comisiei.

4

La 24 ianuarie 2013, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. La 11 martie 2013, recurenta a depus observații cu privire la excepția de inadmisibilitate a Comisiei.

5

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie, reținând că recurenta nu avea un interes născut și actual la data introducerii acțiunii.

6

Recurenta solicită Curții:

7

Comisia solicită Curții să respingă recursul ca fiind vădit nefondat.

8

Printr‑un motiv de anulare unic, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a reținut, la punctele 31-35, 37, 38, 42-45 și 50 din ordonanța atacată, că aceasta nu avea un interes născut și actual la data introducerii acțiunii în temeiul articolului 272 TFUE și al articolului 340 primul paragraf TFUE.

9

Recurenta susține că interesul de a exercita acțiunea necesar în cadrul unei acțiuni în constatare prin care se solicită recunoașterea răspunderii contractuale a Uniunii în aplicarea articolului 272 TFUE și a articolului 340 primul paragraf TFUE, precum cea formulată în fața Tribunalului, are un conținut diferit de interesul de a exercita acțiunea necesar în cadrul celorlalte acțiuni care există în dreptul Uniunii, cum sunt acțiunea în anulare și acțiunea în despăgubire.

10

Potrivit recurentei, interesul de a exercita acțiunea necesar în cadrul unei astfel de acțiuni în constatare prin care se solicită recunoașterea răspunderii contractuale a Uniunii există atunci când se constată, din partea cocontractantului sau a reprezentantului său calificat, o contestare serioasă, sistematică și repetată a unui drept contractual, contestare care introduce în mod rezonabil o incertitudine în ceea ce privește existența, întinderea și libera exercitare a dreptului persoanei interesate. În consecință, interesul de a exercita acțiunea necesar în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală nu ar necesita adoptarea de către Comisie a unui act definitiv cauzator de prejudicii sau existența unui prejudiciu.

11

În speță, recurenta apreciază că interesul său de a exercita acțiunea nu este ipotetic, ci realmente născut și actual, în condițiile în care contestațiile repetate din partea Comisiei au creat o incertitudine în ceea ce privește existența dreptului său de a înregistra remunerațiile unor cadre cu funcții superioare de conducere drept costuri directe eligibile.

12

În lumina acestor principii, recurenta apreciază că Tribunalul a aplicat în mod eronat criteriul interesului de a exercita acțiunea necesar pentru introducerea unei acțiuni în anulare, și anume existența unui act definitiv, la punctul 34 din ordonanța atacată coroborat cu punctele 45, 35, 37, 38 și 42 din aceasta. Recurenta consideră de asemenea că Tribunalul a aplicat în mod eronat criteriul interesului de a exercita acțiunea necesar pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire, și anume existența unui prejudiciu cert, la punctele 42-44 din ordonanța atacată.

13

Recurenta arată că Tribunalul a reținut în mod eronat, la punctul 50 din ordonanța atacată, că interesul său de a exercita acțiunea putea să fie născut și actual numai după emiterea de către Comisie a unui ordin de recuperare sau a oricărui alt act. Această cerință ar genera insecuritate juridică pe termen lung pentru particulari, în măsura în care aceștia ar fi obligați să aștepte emiterea unui ordin de recuperare chiar în condițiile în care Comisia ar fi contestat deja dreptul lor contractual în mod serios, repetat și sistematic.

14

Comisia apreciază că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a reținut că recurenta nu avea un interes născut și actual la data introducerii acțiunii sale în constatarea neîndeplinirii obligațiilor contractuale în temeiul articolului 272 TFUE și al articolului 340 primul paragraf TFUE.

15

În primul rând, Comisia arată că Tribunalul nu și‑a întemeiat ordonanța atacată pe condițiile de admisibilitate a acțiunilor în anulare. În special, Tribunalul nu și‑ar fi întemeiat aprecierea pe lipsa unui act cauzator de prejudiciu în sensul articolului 263 TFUE.

16

În al doilea rând, Comisia afirmă că nu a contestat drepturile contractuale ale recurentei, în condițiile în care nu a emis o notă de debit pentru a solicita rambursarea costurilor în litigiu. Comisia amintește în această privință că articolul II.29 alineatul 1 din contractele în cauză încheiate cu recurenta prevede că „sumele care ar fi datorate Comisiei potrivit rezultatelor acestor audituri pot face obiectul unei recuperări”. În aplicarea acestei dispoziții, redactarea unui raport final defavorabil nu ar conduce în mod automat la recuperarea costurilor în litigiu, dat fiind că serviciile competente ale Comisiei își păstrează puterea discreționară de a cere sau de a nu cere rambursarea lor. A fortiori, în speță, redactarea unui raport defavorabil de către unul dintre serviciile sale interne, în condițiile în care procedura de audit nu era finalizată, nu poate fi considerată drept o contestare a drepturilor contractuale ale recurentei. Comisia apreciază că, în definitiv, nu există încă niciun litigiu între părțile contractante, având în vedere că niciuna dintre ele nu a luat măsuri concrete pentru a impune aplicarea unei clauze contractuale cu privire la care părțile ar fi în dezacord.

17

În al treilea rând, Comisia apreciază că faptul că nu a emis încă o notă de debit nu determină nicio consecință negativă pentru recurentă. Această situație nu ar genera nicio insecuritate juridică în condițiile în care, pe de o parte, posibilitatea Comisiei de a solicita rambursarea este supusă prescripției în conformitate cu dispozițiile dreptului național în materie de contracte și, pe de altă parte, eventualul ordin de recuperare ar fi supus unui control jurisdicțional complet.

18

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 noiembrie 2012, recurenta a formulat o acțiune în constatare întemeiată printre altele pe articolul 272 TFUE. Astfel, după cum a subliniat avocatul general la punctul 16 din concluzii, acțiunea formulată de recurentă în fața Tribunalului urmărea obținerea nu a unei prestații din partea Comisiei, ci a unui constatări din partea instanței Uniunii care să îi permită să păstreze sume deja plătite de Comisie în temeiul contractelor în cauză.

19

Având în vedere caracterul declaratoriu al acțiunii formulate de recurentă în fața Tribunalului, este necesar să se verifice dacă instanța Uniunii este competentă să judece acest tip de acțiune, și aceasta fără a aduce atingere faptului că Comisia nu a invocat necompetența Tribunalului în cursul procedurii în fața acestuia și nici în cursul prezentei proceduri.

20

Astfel, fiind vorba despre o problemă care privește însăși competența instanței Uniunii, aceasta trebuie să fie invocată din oficiu de către instanță chiar și în situația în care niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru (a se vedea în acest sens Hotărârea Germania/Înalta Autoritate, 19/58, EU:C:1960:19, p. 488, precum și Hotărârea Ferriera Valsabbia și alții/Comisia, 154/78, 205/78, 206/78, 226/78-228/78, 263/78, 264/78, 31/79, 39/79, 83/79 și 85/79, EU:C:1980:81, punctul 7). Pe de altă parte, părțile au fost invitate să prezinte observații cu privire la acest aspect ridicat din oficiu de Curte.

21

În această privință, Curtea a avut deja ocazia să statueze că, deși, printr‑o clauză compromisorie încheiată în temeiul articolului 272 TFUE, se poate conveni asupra soluționării litigiului de către Curte prin aplicarea legii naționale care guvernează contractul, competența sa de soluționare a unui litigiu privitor la acest contract se stabilește doar prin raportare la prevederile acestui articol și la conținutul clauzei compromisorii, fără a putea fi invocate prevederile dreptului național care s‑ar opune atribuirii acestei competențe (Hotărârea Comisia/Zoubek, 426/85, EU:C:1986:501, punctul 10, și Hotărârea Comisia/Feilhauer, C‑209/90, EU:C:1992:172, punctul 13).

22

Potrivit articolului 272 TFUE coroborat cu articolul 256 TFUE, Tribunalul este competent să se pronunțe în primă instanță în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele acesteia.

23

Reiese din cele de mai sus că articolul 272 TFUE constituie o dispoziție specifică ce permite sesizarea instanței Uniunii în temeiul unei clauze compromisorii speciale prevăzute de părți pentru contracte de drept public sau de drept privat, fără nicio limitare legată de natura acțiunii introduse în fața instanței Uniunii.

24

Cu toate acestea, este necesar să se verifice dacă, în speță, clauza compromisorie introdusă în contractele în cauză conferea Tribunalului competența de a judeca acțiunea în constatare formulată de reclamantă.

25

Potrivit dispozițiilor clauzei compromisorii înscrise la articolul 13 din contractele în cauză, Tribunalul sau Curtea, după caz, are competența să judece litigiile dintre Uniune și contractanți în ceea ce privește validitatea, aplicarea sau interpretarea acestor contracte. Rezultă că această clauză compromisorie nu limitează competența Tribunalului sau a Curții nici cu privire la natura acțiunii.

26

Având în vedere modul său de redactare, clauza compromisorie menționată este astfel de natură să constituie temeiul competenței Tribunalului sau a Curții de a judeca o acțiune în constatare, cum este cea în cauză, având ca obiect un litigiu între Uniune și recurentă în ceea ce privește validitatea, aplicarea sau interpretarea contractelor menționate.

27

În această privință, nu încape îndoială că acțiunea formulată de recurentă în fața Tribunalului avea ca obiect interpretarea contractelor în cauză și îndeosebi eligibilitatea costurilor în litigiu din perspectiva acestor contracte.

28

Tribunalul a reținut însă, la punctul 33 din ordonanța atacată, că recurenta nu a dovedit că, la data introducerii acțiunii, aceasta era întemeiată pe un interes născut și actual care să necesite protecție juridică.

29

Recurenta apreciază că, procedând astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în măsura în care, în cadrul unei acțiuni în constatare, ar fi suficient, pentru a da naștere unui astfel de interes, ca un drept contractual să fie contestat în mod serios, sistematic și repetat de una dintre părțile la contract, creând astfel o incertitudine pentru unul dintre cocontractanți în ceea ce privește existența sau întinderea dreptului respectiv. Această condiție ar fi îndeplinită în speță, în condițiile în care Comisia ar fi contestat în mod serios, sistematic și repetat dreptul recurentei la rambursarea costurilor în litigiu.

30

Comisia afirmă că nu a contestat drepturile contractuale ale recurentei, pentru motivele rezumate la punctul 16 din prezenta hotărâre. În esență, Comisia arată că, la data introducerii acțiunii recurentei în fața Tribunalului, ea nu solicitase încă rambursarea costurilor în litigiu prin emiterea unei note de debit și că eligibilitatea acestor costuri făcea obiectul unei proceduri de audit nefinalizate, al cărei raport final nu ar avea în niciun caz caracter imperativ pentru serviciile de recuperare ale Comisiei în temeiul articolului II.29 alineatul 1 din contractele în cauză.

31

În această privință, trebuie amintit că interesul unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să existe, având în vedere obiectul acțiunii, la momentul introducerii acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității (a se vedea, prin analogie și în ceea ce privește acțiunea în anulare, Hotărârea Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42, precum și Hotărârea Cañas/Comisia, C‑269/12 P, EU:C:2013:415, punctul 15).

32

Or, potrivit constatărilor Tribunalului care figurează la punctul 34 din ordonanța atacată, la data introducerii acțiunii, nicio cerere de rambursare pentru cheltuielile avansate în cadrul contractelor în cauză nu fusese încă emisă de serviciul competent al Comisiei. În plus, Tribunalul a precizat, la punctul 35 din ordonanța atacată, că eligibilitatea costurilor în litigiu făcea obiectul unei proceduri de audit, care nu este decât o procedură prealabilă și preparatorie, distinctă de procedura care poate să conducă eventual la o recuperare, aceasta din urmă fiind efectuată de serviciile operaționale ale Comisiei.

33

Pe de altă parte, din cuprinsul punctelor 36-39 din ordonanța atacată reiese că această procedură de audit nu fusese încă finalizată la data introducerii acțiunii recurentei și că serviciul Comisiei însărcinat cu auditul menționat a continuat să comunice cu aceasta, chiar ulterior acestei date, în legătură cu o eventuală modificare a concluziilor prealabile ale auditului respectiv.

34

Având în vedere împrejurările amintite la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, recurenta nu poate susține în mod întemeiat că, la data introducerii acțiunii în fața Tribunalului, avea un interes născut și actual care necesita protecție juridică.

35

Astfel, în condițiile în care eligibilitatea costurilor în litigiu făcea încă obiectul unei proceduri de audit, al cărei raport final nu ar avea în nici un caz caracter imperativ pentru serviciile de recuperare ale Comisiei, este necesar să se constate că Comisia nu determinase încă în mod definitiv costurile pe care le considera ca nefiind eligibile din perspectiva dispozițiilor pertinente ale contractelor în cauză. Or, aspectul dacă și în ce măsură costurile respective ar putea în mod efectiv să dea naștere la o cerere de rambursare din partea Comisiei era încă incert. Prin urmare, recurenta nu avea un interes de a exercita acțiunea la data introducerii acesteia.

36

Din cele expuse anterior rezultă că Tribunalul nu săvârșit nicio eroare de drept atunci când a reținut că recurenta nu avea un interes născut și actual care să necesite protecție juridică la data introducerii acțiunii.

37

Rezultă din toate cele expuse anterior că motivul invocat de recurentă în susținerea recursului nu poate fi primit și, prin urmare, acesta trebuie respins în întregime.

38

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

39

Întrucât Comisia nu a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta din urmă și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște: