—

pentru Bundesanstalt für Landwirtschaft und Ernährung, de W. Wolski, precum și de B. Messerschmidt și de J. Jakubiec, în calitate de agenți;

—

pentru Pfeifer & Langen KG, de D. Ehle și de C. Hagemann, Rechtsanwälte;

—

pentru Comisia Europeană, de G. von Rintelen și de P. Rossi, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 3 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pfeifer & Langen KG (denumită în continuare „Pfeifer & Langen”), pe de o parte, și Bundesanstalt für Landwirtschaft und Ernährung (Oficiul federal pentru agricultură și alimentație, denumit în continuare „Bundesanstalt”), pe de altă parte, cu privire la recuperarea unor creanțe din dobânzi legate de rambursarea unor cheltuieli de depozitare primite în mod nejustificat în detrimentul intereselor financiare ale Uniunii Europene.

3

Potrivit celui de al treilea considerent al Regulamentului nr. 2988/95, „trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților”.

4

Potrivit celui de al cincilea considerent al regulamentului menționat, „în conformitate cu prezentul regulament, normele sectoriale conțin dispoziții cu privire la abateri, precum și la măsurile și sancțiunile administrative pentru sancționarea acestora”.

5

Articolul 1 din același regulament prevede:

„(1)   În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)   Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

6

Articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)   Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. În ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.

Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

[...]

(2)   Termenul de aplicare a deciziei prin care se instituie o sancțiune administrativă este de trei ani. Termenul curge de la data la care decizia devine definitivă.

Cazurile de întrerupere și de suspendare sunt reglementate de dispozițiile relevante de drept intern.

(3)   Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alineatul (1) [...].”

7

Articolul 4 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

[...]

(2)   Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda care poate fi calculată pe bază forfetară.”

8

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 160, p. 103) are următorul cuprins:

„(1)   În conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative, statele membre iau măsurile necesare pentru:

Statele membre informează Comisia cu privire la măsurile respective luate în acest scop și în special cu privire la stadiul procedurilor administrative și judiciare.

(2)   Dacă nu se poate realiza o recuperare completă, consecințele financiare ale neregulilor sau ale neglijenței sunt suportate de Comunitate, cu excepția consecințelor neregulilor sau ale neglijenței imputabile autorităților administrative sau altor organisme ale statelor membre.

Sumele recuperate se plătesc agențiilor de plată acreditate și sunt deduse de către acestea din cheltuielile finanțate de [FEOGA]. Dobânda pentru sumele recuperate sau plătite târziu se încasează la [FEOGA].

(3)   Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, stabilește normele generale de aplicare a prezentului articol.” [traducere neoficială]

9

Articolul 32 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 193) prevede:

„(1)   Sumele recuperate ca urmare a existentei unei nereguli sau neglijențe și dobânda aferentă acestora vor fi vărsate agenției de plăți și păstrate de aceasta ca venit destinat [Fondului European de Garantare Agricolă (FEGA)], în luna în care au fost încasați banii.

(2)   Atunci când bugetul Comunității este creditat, statul membru poate reține 20 % din sumele corespunzătoare, cu titlu de rambursare forfetară a costurilor de recuperare, cu excepția cazurilor în care neregularitatea sau neglijența aparține autorităților administrative sau altor organisme oficiale.

(3)   Atunci când sunt trimise deconturile anuale, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) punctul (iii), statele membre înaintează Comisiei un raport de sinteză al procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor. Astfel se va obține o defalcare a sumelor rămase nerecuperate, prin procedură administrativă și/sau judiciară și pe anul în care s-a emis prima constatare administrativă sau judiciară a neregulilor descoperite.

Statele membre pun la dispoziția Comisiei detalii ale procedurilor individuale de recuperare și ale sumelor individuale rămase nerecuperate.

[...]”

10

Conform articolului 49 din Regulamentul nr. 1290/2005, articolul 32 din acest regulament este aplicabil în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 595/91 al Consiliului din 4 martie 1991 privind neregulile și recuperarea sumelor acordate pe nedrept în cadrul finanțării politicii agricole comune și organizarea unui sistem de informare în acest domeniu, și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 283/72 (JO L 67, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 9, p. 166) și pentru care recuperările totale nu se fac până la 16 octombrie 2006.

11

În temeiul articolului 6 alineatul (1) punctul 11 și al articolului 14 alineatul (1) prima teză din Legea de punere în aplicare a organizării comune a pieței (Gesetz zur Durchführung der Gemeinsamen Marktorganisationen), în versiunea rezultată din Legea de modificare a dispozițiilor de drept procedural administrativ (Gesetz zur Änderung verwaltungsverfahrensrechtlicher Vorschriften) din 2 mai 1996 (BGBl. 1996 I, p. 656, denumită în continuare „Legea privind organizarea pieței”), creanțele de restituire a unor subvenții speciale, precum cele obținute în materie de compensare a unor cheltuieli de depozitare, produc dobânzi de la momentul nașterii acestora în cotă de 3 % peste rata de scont a Deutsche Bundesbank, atât timp cât actele cu putere de lege ale Consiliului Uniunii Europene sau ale Comisiei nu prevăd altfel.

12

Potrivit indicațiilor oferite de instanța de trimitere, conform articolelor 197 și 201 din Codul civil german (Bürgerlisches Gesetzbuch, denumit în continuare „BGB”), în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2001, termenul de prescripție aplicabil creanțelor care constau în dobânzi restante era de patru ani și începea să curgă la 31 decembrie al anului în care a luat naștere dreptul la aceste dobânzi. Dispozițiile menționate se aplicau prin analogie creanțelor din dobânzi care intrau în domeniul de aplicare al dreptului public.

13

De la intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2002, a Legii privind modernizarea dreptului obligațiilor (Gesetz zur Modernisierung des Schuldrechts) din 26 noiembrie 2001 (BGBl. 2001 I, p. 3138), articolul 195 din BGB, în versiunea în vigoare de la acea dată, prevede că termenul normal de prescripție a creanțelor restante din dobânzi este de trei ani, în timp ce termenul de prescripție de patru ani continuă să se aplice acelor creanțe anterioare datei de 1 ianuarie 2002.

14

În temeiul articolului 217 din BGB, în versiunea aflată în vigoare până la 31 decembrie 2001, „[î]n cazul întreruperii termenului de prescripție, timpul scurs până la întrerupere nu este luat în considerare; o nouă prescripție curge numai de la încetarea întreruperii”.

15

Conform articolului 53 alineatul (1) din Legea privind procedura administrativă (Verwaltungsverfahrensgesetz), în versiunea aplicabilă până la 31 decembrie 2001, „[u]n act administrativ adoptat pentru aplicarea dreptului unui subiect de drept public întrerupe prescripția acelui drept. Întreruperea menționată se prelungește până la momentul la care actul administrativ devine irevocabil sau până la momentul la care procedura administrativă la finalul căreia a fost încheiată altfel. Articolele 212 și 217 din [BGB, în versiunea aflată în vigoare până la 31 decembrie 2001,] sunt aplicabile prin analogie”.

16

În versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2002, respectivul articol 53 alineatul (1) prevede că „[u]n act administrativ adoptat pentru stabilirea sau pentru aplicarea dreptului unui subiect de drept public suspendă prescripția acestui drept. Suspendarea menționată se încheie la momentul la care actul administrativ devine irevocabil sau la șase luni de la executarea acestuia în alt sens”.

17

Articolul 80 alineatul (1) din Codul de procedură administrativă (Verwaltungsgerichtsordnung) prevede că „[o]poziția și acțiunea în anulare au efect suspensiv”.

18

În cursul anilor de comercializare în sectorul zahărului 1994/1995, 1995/1996 și 1996/1997, Pfeifer & Langen a beneficiat, la cererea sa, de rambursarea unor cheltuieli de depozitare, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1785/81 al Consiliului din 30 iunie 1981 privind organizarea comună a piețelor în sectorul zahărului (JO L 177, p. 4), pentru stocarea unor cantități de zahăr în cadrul organizării comune a piețelor.

19

Prin trei decizii din 30 ianuarie 2003, Bundesanstalt a decis că se impunea recuperarea rambursării cheltuielilor de depozitare în cauză pentru motivul că, în cererile prezentate, Pfeifer & Langen declarase cantități de zahăr excesive. În plus, prin aceste decizii se constata că sumele pentru care se solicitase restituirea ar produce dobânzi și că prin acte ulterioare s-ar stabili cuantumul precis al dobânzilor datorate.

20

Pfeifer & Langen a formulat opoziție împotriva deciziilor menționate. Prin deciziile din 10 octombrie 2006, Bundesanstalt a redus cuantumurile care trebuiau restituite, dar a respins în rest opozițiile.

21

Pfeifer & Langen a formulat acțiuni având ca obiect anularea în parte a deciziilor prin care s-a statuat cu privire la opoziții, dar, până în prezent, aceste acțiuni nu au fost soluționate.

22

Deciziile prin care s-a statuat cu privire la opozițiile formulate de Pfeifer & Langen au devenit definitive în ceea ce privește cuantumul pentru care nu au fost atacate în instanță, și anume 469421,12 euro, pe care reclamanta din acțiunea principală l-a plătit la 15 noiembrie 2006.

23

Prin decizia din 13 aprilie 2007, Bundesanstalt a constatat că pentru această sumă se datorau dobânzi și a solicitat astfel Pfeifer & Langen plata unor dobânzi în cuantum de 298650,93 euro.

24

Aceasta din urmă a formulat opoziție împotriva deciziei menționate, arătând în special că creanțele din dobânzi erau parțial prescrise.

25

Prin decizia din 22 octombrie 2007, prin care a fost soluționată opoziția amintită, Bundesanstalt a admis-o în parte, în măsura în care avea ca obiect creanțele din dobânzi pentru anii 1997 și 1998. Acest birou federal a considerat că termenul de prescripție de patru ani, prevăzut de dreptul național, era aplicabil acestor creanțe, astfel încât, la data adoptării deciziilor de recuperare a cheltuielilor de depozitare care fuseseră rambursate, și anume 30 ianuarie 2003, respectivele creanțe erau prescrise. Cu toate acestea, în ceea ce privește creanțele din dobânzi ulterioare datei de 31 decembrie 1998, în cuantum de 237644,17 euro, Bundesanstalt a considerat că aceste creanțe din dobânzi născute în cursul anilor care au urmat nu erau prescrise, în special pentru că termenul de prescripție fusese întrerupt prin acele decizii din 30 ianuarie 2003. În consecință, opoziția formulată de Pfeifer & Langen a fost respinsă în ceea ce privește aceste din urmă creanțe din dobânzi.

26

La 14 noiembrie 2007, Pfeifer & Langen a introdus la Verwaltungsgericht Köln o acțiune având ca obiect anularea în parte a deciziei din 22 octombrie 2007 prin care s-a statuat cu privire la opoziția sa, în măsura în care aceasta vizează creanțele din dobânzi corespunzătoare perioadei cuprinse între 1 ianuarie 1999 și 31 decembrie 2002, al căror cuantum este de 119 984, 27 euro. În ceea ce privește creanțele din dobânzi născute în cursul anilor următori, reclamanta din acțiunea principală le-a achitat.

27

Prin hotărârea pronunțată la 25 noiembrie 2009, Verwaltungsgericht Köln a anulat decizia din 22 octombrie 2007 menționată până la concurența sumei care a făcut obiectul acțiunii. Această instanță a considerat astfel că, în temeiul articolului 14 din Legea privind organizarea pieței, pentru creanțele legate de rambursarea unor subvenții speciale se datorează dobânzi de la momentul nașterii lor. Or, potrivit instanței menționate, creanța în cauză constituită din dobânzi moratorii a luat naștere abia la notificarea deciziilor din 30 ianuarie 2003, și anume la 31 ianuarie 2003, astfel încât nu exista obligația de a plăti dobânzi pentru perioada anterioară acestei date.

28

Bundesanstalt a declarat recurs la Bundesverwaltungsgericht pentru a obține respingerea acțiunii formulate de Pfeifer & Langen.

29

Bundesverwaltungsgericht împărtășește punctul de vedere exprimat de Verwaltungsgericht Köln potrivit căruia, în cauza principală, obligația de a adăuga dobânzi moratorii la sumele care corespund unor avantaje primite în mod nejustificat din bugetul Uniunii este reglementată de dreptul național, în speță de articolul 14 din Legea privind organizarea pieței, întrucât nicio reglementare a Uniunii aplicabilă sectorului zahărului nu ar prevedea o asemenea obligație.

30

Cu toate acestea, Bundesverwaltungsgericht consideră că Verwaltungsgericht Köln a interpretat în mod eronat acest articol 14. Astfel, potrivit Bundesverwaltungsgericht, creanțele rezultate din rambursarea unor avantaje primite în mod nejustificat produc într-adevăr dobânzi de la nașterea lor. În aceste condiții, instanța amintită consideră că, întrucât deciziile din 30 ianuarie 2003 au ca obiect retragerea cu efect retroactiv a avantajului obținut nejustificat, se datorează într-adevăr dobânzi pentru perioadele anterioare acestor decizii.

31

Instanța menționată concluzionează că creanțele din dobânzi în cauză nu sunt prescrise de vreme ce, în temeiul articolului 53 alineatul (1) din Legea privind procedura administrativă, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2002, termenul de prescripție a fost suspendat prin adoptarea deciziilor de recuperare din 30 ianuarie 2003. Aceasta apreciază însă că eventuala aplicare a regulilor de prescripție prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95, inclusiv a celor referitoare la dies a quo și la întreruperea prescripției, ar putea avea un impact asupra sensului în care se va pronunța în recurs.

32

Îndoielile exprimate de instanță în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95 în împrejurări precum cele din acțiunea principală ar decurge în special din faptul că Bundesfinanzhof a considerat, într-o cauză având ca obiect restituiri la export, că acest articol 3 se aplica prescripției unor dobânzi legate de restituirea unor avantaje primite nejustificat în sensul articolului 4 alineatul (2) din regulamentul menționat.

33

Instanța de trimitere apreciază totuși că o astfel de interpretare nu se impune în mod necesar și că, de vreme ce acest articol 4 alineatul (2) nu se opune existenței în dreptul național a unei obligații de a percepe dobânzi în situații în care reglementarea Uniunii nu a prevăzut sau nu a prevăzut încă o asemenea obligație, ar putea fi logic ca, în ceea ce privește prescripția, creanțe din dobânzi impuse de dreptul național să fie reglementate tot de acest drept național. În plus, instanța menționată arată că, dacă regulile prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 erau aplicabile unor astfel de creanțe din dobânzi, ar exista atunci o anumită dificultate în aplicarea principiului potrivit căruia prescripția curge de la momentul „abaterii” în sensul articolului 1 din acest regulament, dat fiind că, în cazul creanțelor din dobânzi, acestea nu iau naștere la momentul săvârșirii abaterii, ci în perioada de după abatere.

34

În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție pe care îl prevede este aplicabil nu numai pentru recuperarea creanței principale, care corespunde rambursării unui avantaj primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii, ci și în ceea ce privește recuperarea dobânzilor născute din acea creanță, deși dobânzile respective nu ar fi datorate în temeiul dreptului Uniunii, ci în temeiul unei obligații prevăzute numai de dreptul național.

36

Trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 introduce o „reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar” în scopul, astfel cum reiese din al treilea considerent al acestui regulament, de a fi „combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților”.

37

Prin adoptarea Regulamentului nr. 2988/95, în special a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acesta, legiuitorul Uniunii a urmărit să instituie o regulă generală de prescripție aplicabilă în materie prin care viza, pe de o parte, să definească un termen minim aplicat în toate statele membre și, pe de altă parte, să renunțe la posibilitatea recuperării sumelor obținute nejustificat din bugetul Uniunii după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea abaterii care afectează plățile în litigiu (Hotărârea din 22 decembrie 2010, Corman, C-131/10, Rep., p. I-14199, punctul 39, Hotărârea din 5 mai 2011, Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, C-201/10 și C-202/10, Rep., p. I-3545, punctul 24, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C-465/10, Rep., p. I-14081, punctul 52).

38

În ceea ce privește rambursarea unor cheltuieli de depozitare percepute în mod nejustificat de beneficiar, precum cele în cauză în acțiunea principală, trebuie arătat că articolul 8 din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede că statele membre adoptă, în cadrul politicii agricole comune, măsurile necesare pentru a asigura o protecție eficientă a intereselor financiare ale Uniunii și, în special, pentru a recupera sumele pierdute ca rezultat al neregulilor sau al neglijenței.

39

Regula prescripției de patru ani prevăzută la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 este, în lipsa unei reglementări sectoriale care să dispună altfel, aplicabilă abaterilor prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, întrucât prejudiciază interesele financiare ale Uniunii (a se vedea Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C-278/02, Rec., p. I-6171, punctul 34, precum și Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, C-278/07-C-280/07, Rep., p. I-457, punctul 22).

40

Astfel, în condițiile în care nici Regulamentul nr. 1258/1999, nici Regulamentul nr. 1785/81 nu conțin vreo dispoziție referitoare la regimul de prescripție aplicabil în materie, recuperarea rambursării cheltuielilor de depozitare primite în mod nejustificat se poate face, în temeiul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 și în lipsa intervenției unui act suspensiv, în urma unei perioade de patru ani începând cu săvârșirea abaterii, însă cu condiția ca statul membru în care au fost săvârșite abaterile să nu fi folosit posibilitatea pe care i-o oferă articolul 3 alineatul (3) din regulamentul menționat de a prevedea un termen de prescripție mai lung (a se vedea Hotărârile citate anterior Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, punctul 36, și Corman, punctul 48).

41

Pe de altă parte, articolul 4 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede la alineatul (2) că retragerea avantajului obținut nejustificat poate fi majorată, dacă se prevede astfel, și cu dobânzi stabilite forfetar.

42

Perceperea unor astfel de dobânzi, care se adaugă la creanța principală constituită din avantajul primit nejustificat din bugetul Uniunii, poate fi prevăzută de o reglementare sectorială a Uniunii. Acesta a fost, de exemplu, cazul Regulamentului (CE) nr. 800/1999 al Comisiei din 15 aprilie 1999 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 102, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 27, p. 187) sau al Regulamentului (CEE) nr. 1957/69 al Comisiei din 30 septembrie 1969 privind modalitățile complementare de aplicare pentru acordarea restituirilor la export în sectorul produselor supuse unui regim de preț unic (JO L 250, p. 1).

43

În schimb, în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor de depozitare primite nejustificat, precum cele din acțiunea principală, nici Regulamentul nr. 1258/1999, nici Regulamentul nr. 1785/81 nu prevăd că recuperarea acestor rambursări, atunci când au fost primite în mod nejustificat, trebuie să fie însoțită de perceperea de dobânzi.

44

Astfel, articolul 8 din Regulamentul nr. 1258/1999 și articolul 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005 prevăd, desigur, că dobânzile aferente sumelor recuperate ca rezultat al unei nereguli sau al unei neglijențe vor fi vărsate agenției de plăți și vor fi păstrate de aceasta ca venit destinat FEOGA sau, respectiv, FEGA pentru luna în care au fost încasate în mod efectiv. Cu toate acestea, dispozițiile menționate, care cuprind o simplă regulă de alocare bugetară a unor asemenea venituri, nu prevăd însă obligația, pentru statele membre, de a aplica dobânzi la astfel de sume recuperate, atunci când acestea privesc rambursarea unor cheltuieli de depozitare.

45

În consecință, în cauza principală, se ridică întrebarea dacă, în lipsa unei reglementări sectoriale care să prevadă recuperarea unor dobânzi, dreptul Uniunii, în special articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, se opune ca un stat membru să pună în aplicare o obligație din dreptul său național care impune recuperarea unor asemenea dobânzi în plus față de avantajul obținut nejustificat din bugetul Uniunii și, în cazul unui răspuns negativ, dacă recuperarea creanței constituite din astfel de dobânzi trebuie supusă termenului de prescripție prevăzut la articolul 3 din acest regulament sau rămâne guvernată de dreptul național al acestui stat membru.

46

În ceea ce privește, în primul rând, principiul însuși al perceperii de dobânzi prevăzut de dreptul național într-o situație în care dreptul Uniunii nu prevedea perceperea unor asemenea dobânzi, s-a statuat deja că este compatibil cu dreptul Uniunii ca, la momentul recuperării unui avantaj primit nejustificat din bugetul Uniunii, un stat membru să recupereze, în temeiul dreptului național, dobânzi care, în lipsa unor norme care să prevadă plata acestora către fondurile comunitare, să fie creditate la propriul buget (a se vedea Hotărârea din 6 mai 1982, Fromme, 54/81, Rec., p. 1449, punctul 8).

47

Aceeași concluzie este valabilă atunci când aceste dobânzi, a căror percepere nu este impusă de dreptul Uniunii, sunt, în cadrul măsurilor finanțate de FEGA, restituite la bugetul Uniunii. Prin urmare, într-o asemenea situație, care este cea din cauza principală, dreptul Uniunii, în special articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, nu se opune ca statele membre să prevadă în dreptul lor național recuperarea unor dobânzi moratorii și/sau compensatorii în plus față de recuperarea unor avantaje primite nejustificat din bugetul Uniunii, dobânzi care, în cadrul măsurilor finanțate de FEGA, sunt restituite la bugetul Uniunii.

48

În ceea ce privește, în al doilea rând, modalitățile și condițiile de percepere a unor astfel de dobânzi, în situația în care, precum în cauza principală, dreptul național al unui stat membru este cel în temeiul căruia este constituită o creanță din dobânzi care se adaugă la recuperarea avantajului financiar primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii, revine dreptului național al acestui stat membru să prevadă astfel de modalități și de condiții aplicabile recuperării acestor dobânzi, accesorie în raport cu recuperarea sumelor primite în mod nejustificat (a se vedea Hotărârea din 21 mai 1976, Roquette frères/Comisia, 26/74, Rec., p. 677, punctul 12).

49

Astfel, în lipsa, sub acest aspect, a unei dispoziții dintr-o reglementare sectorială aplicabilă în materie, revine deopotrivă respectivului stat membru sarcina de a defini și de a pune în aplicare regimul de prescripție aplicabil recuperării unei astfel de creanțe din dobânzi prevăzute de dreptul național și considerată de acesta o creanță autonomă în raport cu avantajul primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii a cărui recuperare rămâne, la rândul său, guvernată de regulile de prescripție și de derogările prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95.

50

În această privință, deși recuperarea unui avantaj primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii intră sub incidența regimului de prescripție prevăzut la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95, nici din modul de redactare a acestei dispoziții, nici din structura regulamentului menționat nu reiese totuși că acest regim are vocație să guverneze recuperarea creanței din dobânzi atunci când, precum în cauza principală, în orice caz, nu o reglementare sectorială, ci dreptul național este cel care impune recuperarea acestei creanțe din dobânzi.

51

Cu toate acestea, având în vedere caracterul accesoriu al respectivei creanțe din dobânzi, aceasta nu poate fi supusă recuperării dacă, în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95 sau al unei reglementări sectoriale a Uniunii, creanța principală, și anume avantajul primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii, era ea însăși prescrisă.

52

Pe de altă parte, de vreme ce, în temeiul articolului 325 TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere interesele financiare ale Uniunii, statele membre sunt obligate să adopte aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare, acestea au obligația, în lipsa unei reglementări a Uniunii și în cazul în care dreptul lor național prevede perceperea de dobânzi în cadrul recuperării unor avantaje de același tip primite în mod nejustificat din bugetul lor național, să perceapă în același mod dobânzi la momentul recuperării unor avantaje primite în mod nejustificat din bugetul Uniunii, în special atunci când, spre deosebire de situația din cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Fromme, citată anterior, sumele percepute în temeiul acestor dobânzi, a căror recuperare este impusă de dreptul național, sunt in fine restituite la bugetul Uniunii.

53

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție pe care îl prevede pentru recuperarea creanței principale, care corespunde rambursării unui avantaj primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii, nu este aplicabil recuperării dobânzilor născute din această creanță atunci când respectivele dobânzi nu sunt datorate în temeiul dreptului Uniunii, ci în temeiul unei obligații prevăzute numai de dreptul național.

54

A doua, a treia și a patra întrebare au fost adresate cu titlu subsidiar în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare.

55

În consecință, ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua, la a treia și la a patra întrebare.

56

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 3 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție pe care îl prevede pentru recuperarea creanței principale, care corespunde rambursării unui avantaj primit în mod nejustificat din bugetul Uniunii, nu este aplicabil recuperării dobânzilor născute din această creanță atunci când respectivele dobânzi nu sunt datorate în temeiul dreptului Uniunii, ci în temeiul unei obligații prevăzute numai de dreptul național.